(navigation image)
Home American Libraries | Canadian Libraries | Universal Library | Community Texts | Project Gutenberg | Children's Library | Biodiversity Heritage Library | Additional Collections
Search: Advanced Search
Anonymous User (login or join us)
Upload
See other formats

Full text of "Barbara Paul - Nocturna Pentru 3 Pumnale 0.9.2 07 (pdf, carte, read online or download)"

Barbara Paul 



NOCTURNĂ PENTRU TREI PUMNALE 



Partea întâi. 
Victima 

— Unu din trei, spuse A. J. Strode răsfirând dosarele pe birou; e suficient 
ca unu să cedeze şi-mi ating scopul. Pe care-l alegem? Se încruntă el. 

— Violonista, că este punctul slab, sugeră Myron Castleberry. 
Strode ridică o sprânceană. 

— Aşa crezi? Mie mi se paie că o tipă capabilă să-şi lichideze părinţii nu 
va ceda uşor. Unde se află acum? 

— La Pittsburgh; este invitată să cânte cu orchestra simfonică din 
localitate. După concert va sta o perioadă acasă, la Boston, apoi are două 
contracte în Europa. 

Strode răsfoia hârtiile din dosarul violonistei. 

— Ai crezut spusele ucigaşului de profesie? 

— Parţial. A înflorit-o puţin, pretinzând că el a fost cel care s-a retras din 
angajamentul propus de violonistă, dar sunt sigur că minte. De fapt, cred că 
pe ea începuse s-o mustre conştiinţa şi asta o face vulnerabilă. 

— Nu-i exclus însă că ea să fi decis că nu era omul potrivit penini 
treaba asta... De ce s-au întâlnit tocmai la New Orleans? Iii e din Texas, nu? 

— Teren neutru. Ucigaşul o credea o doamnă puţin cam aţurită care 
răspunsese unui anunţ dintr-o revistă de arme de foc. Dar a recunoscut-o 
când i-am arătat una dintre fotografiile ei publicitare. Aproape nu-i venea să 
creadă că-l angajase să-i ucidă părinţii. 

Strode puse dosarul pe birou şi-l deschise pe următorul., Ce mai ştii 
despre pilotul elicopterului? 

— Pierce are o urmă neconcludentă - într-o zi, două. Vom alia mai 
multe. Castleberry îl privi întrebător pe patronul său. Te gândeşti să-l alegi pe 
McKinstry? 

Strode zâmbi. 

— A dus o viaţă atât de pură şi de virtuoasă în ultimul timp, încât cred 
că ultimul lucru pe care şi-l doreşte este să apară din nou pe prima pagină a 
ziarelor. Şi apoi, cum naiba se face că pilotul a dispărut imediat ce i-am făcut 
lui McKinstry oferta de cumpărare? Să fie o simplă coincidenţă? Eu pun pariu 
că McKinstry l-a plătit ca să se dea la fund. 

— O posibil. 



— Dar nu-i pot face nimic lui McKinstry până nu-l găsim pe pilot. Şi, la 
naiba, n-am chef să-l abordez pe al treilea, pe tipul din L. A., decât ca ultimă 
soluţie. 

închise dosarul şi-l puse pe birou. 

— Deci alegem violonista. Anunţă la aeroport să-mi pregătească 
avionul şi rezervă-mi o cameră la hotciul unde va locui şi ea. 

— Da, domnule. 

Asistentul se întoarse şi se îndreptă spre uşă. 

— Castleberry, anunţ-o şi pe soţia mea. Dar... După ce plec. 
Castleberry ieşi să facă pregătirile. 

Strode se apropie de fereastră şi privi clădirea aflată de cealaltă parte 
a 47-th Street. în biroul din faţa lui, o femeie absorbită de munca să nu-şi 
dădea seama că este observată. Dar pe Strode nu-l interesa. HI o căuta pe 
cea din biroul alăturat... Şi iat-o acolo. 

în ciuda distanţei, se vedea clar că este o tipă bine făcută, care ştie 
când e privită. Stătea la birou, cu faţa spre geam. Când realiză că este ţinta 
urmărită de Strode, îşi ridică ochii, zâmbi şi, tacticos, îşi aşeză, pentru el. 
Picior peste picior. Da - gândi Strode - categoric era obişnuită să i se acorde 
atenţie. 

Un bărbat intră în biroul ci şi imediat începură o conversaţie. 

Brusc, Strode întoarse spatele ferestrei. Nu avea prea mult timp. 
Trebuia să obţină cât mai curând Compania House of Glass. 

Strode râvnea de mult timp această firmă, cu numele ei pretenţios şi 
tot ceea ce înseamnă ea. Cumpărase deja toate acţiunile pe care le găsise în 
linişte, fără zarvă, într-o manieră total diferită decât obişnuia, iar acum era 
aproape, atât de aproape. Nu-i lipsea decât un pachet de acţiuni care să-i 
asigure controlul, pe care trebuia să-l obţină de la unul dintre cei trei 
acţionari, ale căror dosare se aflau pe biroul său. Le făcuse deja o propunere 
de cumpărare, dar niciunul nu acceptase să vândă. Asta era problema cu 
Compania House of Glass: existau puţini deţinători de pachete de acţiuni, iar 
când unul respingea o ofertă, nu-ţi rămâneau prea multe posibilităţi. A ridicat 
valoarea ofertei sale şi din nou a fost refuzat. 

Compania House of Glass îşi începuse activitatea în primii ani ai 
secolului, ca producător şi furniwr de articole scumpe din sticlă: cristaluri. 
Vitralii, candelabre, oglinzi ornamentale. Mica prăvălie din Londra s-a 
dezvoltat, devenind o companie cu legături în multiple domenii. 

La un moment dat, un negustor de vinuri din California a comandat 
companiei să proiecteze şi să producă o sticlă de vin cu o formă aparte, uşor 
de recunoscut ca aparţinându-i. De atunci, şi-a adaptat capacităţile la 
producţia de sticlă pe scară largă şi. De atunci, se dezvoltă continuu. Apariţia 
sa pe piaţa industrială s-a făcut la momentul optim. Aproape o treime din 
maşinile americane au parbrizul fabricat aici; nu există laborator în ţară care 
să nu fie dotat cu cel puţin câteva eprubete. Pipele sau pahare speciale 
fabricate de ea; vată de sticlă produsă aici asigură izolarea termică şi fonică 
-începând de la fabrici şi avioane şi terminând cu frigidere şi sobe. Lucrează 
pentru aeroporturi, hoteluri. Supermagazine. Tot ceea ce a întreprins s-a 



soldat cu bune profituri financiare. House of Glass era însă, acum, problema 
şi necazul lui Strode. 

Prima companie deţinută de A. J. Strode fusese din domeniul 
construcţiilor şi aici a auzit întâia oară de House of Glass. L-a impresionai 
eleganţa cu caie aceasta cerea - şi obţinea - preţuri exorbitante pentru 
produsele sale. Strode avea pe atunci douăzeci şi nouă de ani. S-a interesat 
de ea şi a aflat că tot capitalul era privat. A lansat zvonul că este interesat să 
cumpere acţiuni şi deja achiziţionase pachete mici. Devenite disponibile. 
Compania House of Glass nu era totuşi lucrul cel mai important din viaţa lui; 
tot ce-i aducea bani îi suscita interesul în egală măsură. 

Banii laccau bani; de-a lungul timpului. Strode a negociat, şantajat sau 
terorizat pentru a obţine controlul la o reţea de băcănii, un ziar. Un post de 
radio şi o staţie TV, o echipă de fotbal (recent achiziţionată şi foarte 
profitabilă) şi cinci mici companii de software pe care le unise într-una de 
dimensiuni medii. Cu doi ani în urmă a reuşit să obţină controlul asupra 
uzinelor Lester - unul dintre cei mai mari furnizori de sticlă industrială din 
ţară. A obţinut destul de uşor acest lucru deoarece, din cauza concurenţei 
făcute de House of Glass, profiturile uzinelor se diminuaseră considerabil. 
Dar. Atunci când aceasta i-a sudat un contract guvernamental, Strode decise 
că este timpul să acţioneze. O dală controlul câştigat, va dirija loate 
contractele din industrie către compania să. Lester. Dacă Lester va putea 
folosi posibilităţile şi capacităţile noii companii, cu atât mai bine; dacă nu, o 
va închide. Strode era hotărât să nu o mai lase să-i fure contractele din 
industrie; o va închide înainte să se întâmple aşa ceva. 

Sună telefonul. 

— Doamna Strode, pe linia 2, se auzi vocea secretarei. 

— Nu sunt aici. 

— Doamna insistă să vă vorbească. 

— Nu sunt aici! 

Strode închise şi se întoarse la fereastră să arunce o ultimă privire spre 
femeia atrăgătoare din clădirea de vizavi. Biroul era gol. 

Trebuia să facă imediat ceva cu Kalie. Care începuse să devină o 
pacoste. Avea de gând să-i spună la sfârşitul anului că divorţează, dar se 
gândi că la fel de bine putea să o anunţe când se va întoarce de la Pittsburgh. 
Oricum, nu va fi o surpriză pentru ea. Era timpul să-şi ia o altă soţie - în 
curând va împlini şaizeci de ani. 

Kalie era a palra soţie. Prima, Janie, fusese iubita lui din scoală şi s-au 
căsătorii în ziua când Strode împlinea douăzeci de ani. Dar şoricelul de Janic 
nu s-a putut obişnui cu stilul de viaţă adoptat de Strode atunci când a început 
să facă avere. El a insistat, s-a linguşit, a ameninţat-o - a mers până acolo, 
încât a angajat pe cineva care s-o înveţe să se poarte şi să se îmbrace. Dar 
Janie n-a înţeles niciodată cât de importantă este pentru un bărbat o femeie 
distinsă; se temea de mediul pe care îl frecventau, era timidă şi şovăielnică. 

Strode a renunţat şi a divorţat. Pentru a-i da însă de înţeles că este 
supărat, s-a căsătorit cu a doua nevastă în ziua în care a împlinit treizeci de 
ani. Pe aceasta o chema Mollie şi era o adevărată maşină de făcut dragoste. 



Lucrul acesta ar fi putut săi dea de gândit, dar era aşa de mulţumit de viaţa 
lor sexuală, încât i-a trebuit peste un an ca să-şi dea seama că, de fapt, se 
căsătorise cu o nimfomană. Era anormal ca unei femei să-i placă sexul atât 
de mult. Strode deveni şi mai bănuitor o dată cu trecerea timpului: a instalat 
zăvoare speciale la toate uşile, s-o poată încuia pe Mollie în Orice cameră s-ar 
fi aliat, atunci când el pleca de acasă. Chiar şi băile puteau fi închise din 
afară. Dar detectivul particular pe care l-a angajat i-a dovedit că totuşi îl 
înşela, în ciuda măsurilor luate. Apoi s-a descotorosit de ea, fără să-i 
plătească nici măcar un cent pensie alimentară. 
Nimeni nu poale să-l înşele pe A. J. Strode. 

Şi-a sărbătorit a patruzecea aniversare, căsătorindu-se cu Suzie. Ha a 
Ibst o soţie perfectă... Câtva timp. Avea faţă de vedetă de cinema, trup de 
regină porno, eleganţa unui manechin şi inteligenţa unui filodendron. Perfect. 
Nu punea întrebări şi nu pretindea nimic, dar s-a apucat de băut. La început 
pe ascuns şi apoi din ce în ce mai pe faţă, ca şi cum ar lî vrut să-şi afişeze 
nemulţumirea în faţa lumii întregi. O nevastă beţivă îi vStrica reputaţia şi a 
fost suficient să apară beată o singură dală. la o adunare publică. O singură 
dată. A doua zi a dat-o afară din casă. 

Pentru a aniversa jumătate de secol de existenţă, s-a căsătorit cu o 
femeie rafinată, foarte pricepută în arta de a fi gazdă. Până atunci, se glumea 
că A. J. Strode îşi ia o nevastă nouă la fiecare zece ani, dar Kalie a râs, 
spunând că s-a terminat cu obiceiul ăsta. în ansamblu, Katie s-a achitai cu 
bine de îndatoririle sale. Dar acum se apropia şi sfârşitul epocii sale şi faţada 
rafinată pe care o afişase iniţial începuse să cadă; în spatele ei. Katie se 
dovedea a fi aproape la fel de nesigură ca şi prima lui nevastă. A începui să-l 
bală la cap, să-i pună întrebări, să-l verifice şi să-l sune la birou, iar Strode nu 
suportă asta. Şi, pe deasupra, începuse să se îngraşe. 

Janie, Mollie. Suzie, Katie. îi plăceau numele care setemiinau în ie. Erau 
amuzante. 

Myron Castleberry intră şi îi spuse că avionul va fi gata într-o oră. 
Rareori se întâmpla ca Strode să călătorească singur, de obicei îşi lua cel 
puţin o secretară, ca să nu piardă timpul pe drum. 

— Sigur nu vreţi să vin şi cu? 

— Sigur. Nu vreau să se simiă în inferioritate, dar dacă tot nu se 
hotărăşte să vândă, atunci tu şi unul dijitre avocaţi o veţi vizita. Ce naiba face 
o violonistă cu un pachet de acţiuni House of Glass? Ar putea să ia banii pe el 
şi să-i investească în altceva. 

— Probabil că nu vrea să fie deranjată. Este destul de ocupată, sugeră 
Castleberry. 

— Da. Toţi suntem ocupaţi. Sună-niă când se închide bursa. 

— Bine. Castleberry ştia ce companii trebuie să ţină sub observaţie. Pot 
să-i spun doamnei Strode că vă întoarceţi mâine? 

— Spune-i că voi încerca. 

Era o vreme când A. J. Strode cunoştea Pittsburghul la fel de bine ca 
New Yorkul, dar oraşul se schimbase mult în ultimii ani şi nu era sigur că se 
va descurca. Deşi n-avea de gând să se depărteze prea mult de hotel. 



La Hilton, după ce s-a înscris în legistru, a întrebat de numărul camerei 
Joannei Gillespie. Reccpţionerul a răspuns că domnişoara Gillespie doreşte să 
nu fie deranjată înainte de concert şi i-a sugerat să-i lase un mesaj. Strode i- 
a scris un bilet, invitând-o la masă pentru a doua zi. 

Ajuns în camera sa. I-a dat băiatului de serviciu o sulă de dolari ca să-i 
procure un bilet la concert şi o aiul sută. pe care însă acesla o refuza 
politicos, ca să-i aducă o femeie pentru noapte. Până să plece la concert. 
Strode a vorbit la telefon cu Castleberry şi a cinat. 

Deşi HcinzHali era la mică distanţă de hotel, pe Penn Street. Strode 
chemă un taxi. în holul sălii de conecite l-au surprins rumoarea şi emoţia 
degajate de public. Ştia că Joanna Gillespie este o violonistă foarte bună. Dar 
nu credea că oamenii pot reacţiona aşa la un concert. Fusese la vreo 
douăsprezece până acum şi de fiecare dată auditoriul rămăsese calm. Afişând 
o atenţie politicoasă. Oare ce-o făcea pe femeia Gillespie aşa deosebită? 

Strode nu-i putea distinge pe violonişti între ei şi nici pe pianişti. Dar se 
descurca ceva mai bine la cântăreţi: îi deosebea pe tenori de soprane. 

Se aşeză în fotoliul de pluş roşu şi consultă programul. în seara aceea. 
Joanna Gillespie cânta un concert al unuia numit Bruch. Strode nu auzise 
vreodată de Bruch; sperase să fie un concert de Ceaikovski. Serată muzicală 
dehulă cu o piesă modernă care îiz. Gârie urechile, apoi apăru pe scenă 
violonista. 

Joanna Gillespie era brunetă, de statură potrivită şi cu trup subţire, ca 
majoritatea diabeticilor, dar părea că se simte bine aşa. Se ştia că suferea de 
diabet, însă asta nu-i influenţa în vreun fel cariera. Pe scenă se simţea în 
largul său. Purta o rochie dreaptă albastru-închis, croită astfel încât să nu-i 
stânjenească mişcările. 

Strode studia oamenii din jurul lui. Toţi aplaudau, extaziaţi: uşor 
înclinaţi în fată. Cu ochii strălucitori şi gurile întredeschise. Joanna Gillespie 
avea o reputaţie bună dacă provoca o asemenea reacţie chiar înainte de a 
cânta, gândea Strode. Dar nu era numai atât: aceşti oameni ştiau cum cântă, 
o mai auziseră câniând şi o iubeau. Nu-I mai miră faptul că pe femeia asta n- 
o interesau propunerile lui. 

Concertul începu şi Gillespie atacă vioara. Strode nu mai văzuse până 
acum un instrument muzica] manevrat în felul acela. Când interpreta, 
Gillespie mişca întruna buzele. Oare ce făcea? Fredona? Tot trupul îi era în 
mişcare, imagine total diferită de cea pe care Strode şi-o făurise despre un 
violonist. Joanna Gillespie se dedica muzicii trup şi suflet şi în acele momente 
nu mai exista nimic altceva pe lume. 

Se vedea clar că publicul era încântat, iar Strode se întreba cum poate 
să le placă aşa ceva. Nici nu-şi închipuise vreodată că existau atâţia iubitori ai 
concertelor de vioară. încercă să vadă şi reversul: dacă Gillespie trăia pentru 
muzică, asta putea să însemne că era novice în probleme financiare, dar 
Strode se îndoia de orice şi, apoi, vânzarea acţiunilor House of Glass nu era o 
problemă de naivitate financiară, ci una de voinţă, de personalitate. 

în sfârşit, concertul se termină într-un ropot de aplauze. Publicul se 
ridicase în picioare, câţiva ovaţionau. Pe scenă, Joanna Gillespie se înclina 



graţios, ştia că este o violonistă bună şi ştia, de asemenea, că şi ceilalţi o 
apreciază. Strode se temea că adulalia publicului îi influenţa comportamentul, 
cu atât mai mult cu cât fiecare reprezentaţie a sa era pretutindeni 
întâmpinată astfel. 

Strode se încruntă: prefera un adversar mai slab. Mai puţin sigur pe 
sine. Se strecură afară din sală înainte ca orchestra să atace următoarea 
bucată. îşi aminti că prin apropiere se afla un băruleţ, pe care îl găsi repede, 
chiar vizavi. Intră şi comandă ceva. Apoi se aşeză la fereastră privind strada, 
până când aceasta se umplu de lumea bine îmbrăcată ce ieşea de la concert. 
Atunci Strode plăti şi plecă. întorcându-se la Heinz HaJI. 

Intră în holul principal căutând drumul spre culise, unde douăzeci şi 
cinci-treizeci de oameni aşteptau în faţa cabinei ce-i aparţinea Joannci 
Gillespie. Un bărbat tânăr şi slab, cu o barbă care îi ascundea faţa, tocmai Ic 
spunea să nu se îngrămădească deoarece domnişoara Gillespie va ieşi în 
câteva minute. Prinzând din zbor salutul unui grup format din doi bărbaţi şi o 
femeie, le deschise uşa cabinei să intre. 

Se produse un murmur, pe care Barbă se făcu, special^că nu-l aude. 
Strode stătea în spatele mulţimii; evident, nu era momentul cel mai potrivit 
s-o abordeze pe Joanna Gillespie şi nici nu urmărea asta. Vroia să cunoască 
mediul în care trăia, s-o vadă atunci când nu cânta. Prezenţa lui Barbă 
însemna că avea nevoie de un intermediar între ca şi admiratori. 

Uşa cabinei se deschise şi Joanna Gillespie, purtând o toaletă elegantă, 
ieşi urmată de cei trei nou-veniţi. Mulţimea se îmbulzi spre uşă. Fiecare 
vorbind în legea lui. Strode se uita cum aceasta primea, oarecum plictisită şi 
lipsită de entuziasm. Complimentele care i se făceau. Numai întrebarea unui 
băiat de doisprezece-treisprezece ani. Relativă la modul de interpretare a 
unui anumit pasaj, o entuziasmă, făcând-o să vorbească minute în şir fără să- 
i pese de altceva. 

Barbă îşi aşeză mâna pe braţul ei. 

— Jo, nu sta prea târziu şi, pentru Dumnezeu, mănâncă lotuşi ceva. 

— Da, da. Nu le mai agita atât. Harvey. 

— Sunt plătit pentru asta. 

Jo îi adresă un zâmbet larg şi plecă însoţită de prietenii săi. Admiratorii 
se îndreptară şi ei spre ieşirea cea mai apropiată. O femeie de vreo patruzeci 
de ani părăsi ultima cabină, cărând geanta cu lucruri şi o mică valiză. Strode 
îi ţinu uşa deschisă şi o urmă. 

Trei taxiuri aşteptau afară. Femeia se urcă în primul şi plecă. Strode 
dădu şoferului celui de-al doilea cincizeci de dolari ca să o ia din loc. şi se 
urcă în al treilea, spunând şoferului să aştepte. Uşa sălii de concerte se 
deschise şi Barbă ieşi. Având în mână cutia cu vioară. Se îndreptă spre 
singurul taxi existent, dar fu dezamăgit când îl găsi ocupat. 

— Oh. De ce este aşa de greu să găseşti un taxi liber în oraşul ăsta? Se 
plânse el. Apoi îi spuse şoferului să vină să-l ia de-acolo la terminarea cursei. 

Strode lăsă geamul jos. 

— îmi permiteţi să vă conduc? Mi-ar face plăcere. 
Omul ezită. 



— Merg până la Hotelul Hilton. 

— Atunci, nu-i nici o problemă, cu tot acolo merg. Vă rog, poftiţi. 
Barbă urcă lângă Strode, ţinând lângă el vioară, şi şoferul porni în 

direcţia auzită. 

— Nu e mare distanţa, dar nu-mi place să merg pe jos noaptea, cu 
vioară după mine. Vă mulţumesc pentru amabilitate. 

— Cu plăcere. Nu cumva este vioara Joannei Gillespie? 

— Da, este a ei, dar mai mult decât atât, este o Guarnerius şi trebuie să 
am mare grijă de ea. 

Strode nu mai auzise de Guarnerius. însă după câtă grijă avea Barbă 
pentru vioară. înţelese că Guarnerius era echivalent cu preţios. Strode clogie 
concertul. Tânărul era vizibil încântat şi până să ajungă taxiul la Hotelul 
Hilton. Acceptase deja invitaţia lui Strode de a bea ceva împreună. Ajunşi la 
hotel, Barbă puse vioara la loc sigur şi apoi intrară în bar. 

Se numea Harvey Rudd şi era asistentul personal al Joannei Gillespie. 
Câine de pază - traduse Strode. 

Harvey comandă o bere tare, australiană, de care Strode nu mai auzise. 

— Nu-mi place oraşul ăsta, nu mă simt niciodată în largul meu. Lui Jo n 
place. Cunoaşte aici o mulţime de oameni care se agită în jurul ei. 

— în afară de tine şi de camerista pe care am văzul-o, mai este cineva 
cu voi? 

— Momentan nu. Acum suntem doar jumătate din echipă. 
La rândul său, îl întrebă pe Strode ce fiicea la Pitlsburgh. 

— O afacere pe care sper s-o închei mâine, spuse Strode şi schimbă 
vorba" Am fost încântat să aflu de concertul dat dejoanna Gillespie, un 
adevărat noroc. Lucrezi de mult cu că? 

— De trei ani. Ştii, pur şi simplu mi-e foame. Serveşti şi Iu ceva? 
Strode refuză. 

După ce mancă şi mai dădu pe gât câteva pahare de bere. Harvey Kudd 
se relaxa şi începu să sporovăiască, bucuros că ă găsit o persoană sociabilă 
într-un oraş atât de puţin familiar cum era Pittsburghul. 

— Sper că Jo şi-a amintit că trebuie să mănânce, zise după ce goli 
platoul din faţa sa; uită mereu. Când exersează sau se distrează, uită de 
mâncare. Ştiai că este diabetică? 

— Da, auzisem. Este uimitor totuşi câtă energie arc. 

— Eh nu este întotdeauna aşa. Diabeticii trebuie să mănânce regulat, la 
ore fixe, şi Jo cam neglijează asta. Atunci, poc. Oloveşte; tremurători, 
transpiraţii reci, ameţeli, li sunt necesare câteva zile bune să se refacă. Şi 
chestia asta ne face viaţa grea nouă tuturor. 

Vrei să spui că ţie ţi-o face. 

— S-a întâmplat să anuleze vreo reprezentaţie? 

— Foarte rar, însă n-ar trebui să se întâmple deloc, deoarece presupune 
o mulţime de complicaţii: să iau legătura cu managerul ei, să anulez biletele 
de transport şi rezervările la hotel şi tot felul de chestii de genul ăsta, când 
totul poate fi evitai. Fin mult la Jo; este o persoană remarcabilă şi cea mai 



bună violonistă din lume, iar dacă şi-ar aduce aminte de orele de masă. ar fi 
perfectă. 

Strode râse. 

— IXce neglijează un lucru atât de important? 

— Mama ei a tratat-o întotdeauna ca pe o infirmă şi Jo încearcă încă să- 
i demonstreze că a greşit, deşi e moartă de aproape doi ani. 

— Ai cunoscul-o pe mama ci? 

— Da. Pe morţi nu trebuie să-i Vorbeşti de rău, dar jur că femeia asta se 
complăcea în situaţia de om bolnav. Ştii, amândoi părinţii lui Jo erau diabetici. 

— Ciudat - căsătorie între doi diabetici. Testele de sânge nu evidenţiază 
şi această boală? 

— După spusele lui Jo, aveau două feluri diferite de diabet JLa tatăl ei, 
boala s-a manifestat la maturitate. Mama ei, în schimb, a avut diabet de 
tânără şi Jo 1 -a moştenit. A Fost o coincidenţă nostimă că şi tatăl ei s-a 
dovedit ulterior a fi diabetic. 

Strode scutură capul. 

— Ce familie ghinionistă, un adevărat handicap. 

— într-adevăr, dar Jo s-a săturat să tot audă despre asta. Nimeni nu 
scrie un interviu fără să menţioneze că este copil diabetic din părinţi 
diabetici. Asta o face să se simtă vrednică de milă. 

Deci Joanna Gillespie vrea să-şi domine diabetul. Interesant. 

— însă cel mai uluitor lucru este că părinţii ci i-au provocat cele mai 
inari necazuri. Nu spun poveşti, toţi ştiu asta; au fosi cel mai mare obstacol 
din cariera ei. ~ 

— îhî... Cred că am citit pe undeva că n-o lăsau să cânte la vioară? 
De fapt, citise în dosarul pe care i-l pregătise Castleberry. 

— Nu vroiau ca ea să cânte în public. Mai ales taull era total împotriva 
„afişării". El considera muzica un hobby nevinovat, do care să te ocupi 
acasă... pe care să-l dezvolţi pentru propriul tău amuzament. Chiar şi atunci 
când Jo a devenit unul dintre cei mai buni violonişti contempo răni. El tot n-a 
înţeles ce deosebită era fiica lui. 

— Păcat. Părinţi obtuzi. 

Harvey se juca. Plimbând paharul gol pe masă. 

— Este într-adevăr deosebită, să ştii, nu există altcineva că ea. Poate să 
obţină de la vioară lucruri pe care noi nici nu ni le imaginăm, cu atât mai 
puţin să le facem. Asemenea oameni nu trebuie să fie deranjaţi cu lot felul de 
probleme mărunte, au nevoie să li se facă viaţa uşoară. Râse uşor ironic: 
asta-i sarcina mea vizavi dejo. 

— Cred că are noroc cu tine. Spuse Strode generos. 

Harvey Rudd se lumină. Toată viaţa şi-o dedicase Joannei Gillespie. 
Carierei acesteia; orice lucru care o afecta pe ea îl afecia şi pe el. 

— Ce program aveţi în continuare? 

— Mergem acasă la Boston, apoi la Londra şi la Berlin. După aceea 
avem şase săptămâni de vacanţă. Bineînţeles, pentru Jo asta înseamnă mai 
mult timp dedicat viorii, repetiţiilor. 



Mai vorbiră câteva minute şi părăsiră barul, bucuroşi că s-au cunoscut. 
Harvey îi furnizase nişte informaţii noi. Joanna Gillespie era o femeie bogată; 
ar putea să concerteze gratuit toată viaţa ei şi să rămână bogată. De 
asemenea, ar putea să trăiască binişor din câştigul pe care i-l aducea vioară, 
fără să aibă vreodată nevoie de banii moşteniţi. Totuşi, este o diferenţă între 
a trăi binişor şi a frpeste măsură <fc bogat. Dar nu era vorba numai de bani. 
în familia Gillespie aimosfcra fusese inai încordată decât crezuse Strode. 
Dacă relaţiile ar fi fost bune, violonista n-ar fi avut nevoie să se gândească 
să-i ucidă. Cu sau fără moştenire. Ita fusese însă frustrată de o copilărie 
normală, spunându-i-se că este o infirmă. Tatăl nu înţelesese niciodată, sau 
nu îi păsasc, că muzica este raţiunea ei de a trăi şi se opusese carierei sale, 
iar mama - ei bine. Mama îi transmi şese boaia. 

Strode descuie uşa camerei şi intră. Era agitat şi nu putea dormi; îşi 
dorea o femeie. întotdeauna le dorea atunci când îşi ţesea plasă pentru o 
nouă victimă. 

Ar fi fost o greşeală s-o aducă pe Tracy cu el. începuse deja să se 
creadă doamna A. J. Strode numărul cinci, şi asta putea să-i dea de furcă. 
Strode nu intenţiona să se însoare cu ea. Tracy arăta grozav şi se amuza 
teribil, însă era foarte voluntară, chiar independenta. O femeie întreţinuta 
independenta? Cu toate astea i-ar fi plăcut să fie cu că acum. 

O sună, dar răspunse robotul. 

Strode se încruntă; încă un lucru de care va trebui să se ocupe la 
întoarcere. 

Se trezi a doua zi dimineaţa, când sună telefonul. 
Era Joanna Gillespie. îşi cerea scuze că-l deranja atât de devreme, dar 
era ocupată la prânz. 

— Oricum, nu intenţionez să vând încă, domnule Strode. Sper că nu aţi 
venit special pentru mine la Pittsburgh. 

— Ba da. Aş dori cel puţin să stăm de Vorbă, spuse Strode mieros. Vă 
supără rugămintea mea? 

— Nu, atât timp cât nu-mi cereţi să vând. Bine, de acord. Ce spuneţi de 
un mic dejun în doi? Putem vorbi în timpul mesei. 

— Perfect. Peste o jumătate de oră. 

La ora stabilită, Joanna Gillespie îl întâmpină în uşa camerei sale. Cu un 
zâmbet politicos. Purta o rochie lejeră, de interior, în genul celor pe care 
Strode le detesta deoarece reuşeau să ascundă perfect contururile corpului. 
Aseară avea o fustă lungă până la pământ, gândi Strode, sigur are picioare 
urâte. Nu era machiată şi nu se pregătise în mod special pentru el. Părea 
relaxată şi liniştită în contrast cu dezlănţuirea de energie de ieri. O elogie 
pentru concert. 

— Mulţumesc. A fost bine, nu-i aşa? Şi publicul a fost de cea mai bună 
calitate. 

— Da, erau în stare să aplaude chiar înainte de a cânta o noul, spuse 
Strode amuzat. 

— Da, ştiu. Alţii sunt însă neîncrezători, aşteaptă să le arăţi de ce eşti în 

stare. 



— Şi atunci te străduieşti să cânţi mai bine? 

— Când cânt, uit de public. Pur şi simplu nu contează. 

Se aflau într-un apartament elegant, cu dormitor şi o mică bucătărie. 
Când sosi micul dejun, Strode insistă să-l treacă pe nota să de plată. Se 
aşezară la masă. Joanna Gillespie comandase miere pentru diabetici, iar 
pentru el un platou cu gustări. 

Mânca încet, fără grabă, mestecând bine fiecare înghiţitură. Se purta 
degajat şi îl privea pe Strode drept în ochi când vorbea. Se arăta amabilă, 
chiar plăcută, dar se vedea clar că nu era impresionată de societatea unui tip 
că AJ. Strode. 

Ei, însă lucrurile se puteau schimba. 

— Unde este... Ăă... Restul suitei, întrebă Strode, făcând pe neştiutorul. 
Doar nu călătoreşti singură, nu? 

— Nu. Dar nici nu dorm cu ei. Vor fi aici la ora zece. Mesajele sunt 
oprite la recepţie, aşa că poţi spune ceea ce ai de spus fără teama de a fi 
întrerupt. 

Strode aşteptă până când terminară de mâncat. 

— De ce ai cumpărat acţiuni House of Glass J> 

— Am urmat sfatul consilierului meu financiar. 

— Şi tot el îţi sugerează acum să nu vinzi? 

— Nu, deşi l-am consultat după ce mi-ai făcut a doua ofertă şi a aprobat 
faptul că nu am vândut. îmi urmăresc investiţiile, domnule Strode. Iar House 
of Glass mi-a trimis nişte dividende frumuşele. 

— Spune-mi A J. 

— Cu plăcere. Şi tu spune-mi Jo. 

— Ştii, Jo, există multe alte companii la care te pot ajuta să cumperi 
acţiuni şi care ţi-ar plăti dividende mai mari. Ţi-am făcut o ofertă mai 
generoasă, poţi obţine un profil bun pe pachetul tău de acţiuni şi să 
reinvestcşli întieaga sumă. 

Jo îl privi, amuzată. 

— Insistenţa ta mă face să cred că acţiunile mele sunt foarte valoroase. 
De ce? Ce se va întâmpla cu Compania House ozCzass? 

— Ce se va întâmpla? O voi închide. 

— O vei închide?! 

— Mai mult ca sigur. Şi atunci, cât crezi că vor mai valora acţiunile laie? 
îi lăsă timp de gândire cuiva minute. Oricum voi prelua controlul asupra 
companiei, cu acţiunile tale sau cu ale altuia. Ori vinzi acum şi ai un profit 
frumuşel, ori pierzi tot. Depinde de tine. 

— Nu-mi plac situaţiile confuze, spuse Joanna după un timp. De ce vrei 
să închizi o companie profitabilă? 

— Afaceri, răspunse scurt Strode. 

— Afaceri... Se gândi o clipă. Cred că House of Glass te deranjează cu 
ceva. Eşti în concurenţă cu ea şi vrei s-o scoţi din competiţie: asta este? ~ 

— Foarte bine, Jo. Ţi-am făcut o favoare venind în primul rând la tine. 
Mă pot duce la următorul tip şi-i cumpăr acţiunile: el câştigă, tu le speli cu ale 
tale pe cap. Deci ce spui? 



Dar dacă lipul te refuză şi cel care vine după el. la fel? Şi următorul? Nu 
ai fi ridicat preţul ofertei dacă ai fi avut de la cine, ă cumperi acţiuni. îmi pare 
rău. Dar este ceva putred îh chestia asta. Va trebui să-mi consult consilierul 
financiar. ~. 

— Strode clătină capul. 

— Jo. Jo... Mă forţezi să fac un lucru pe care aş fi vrut să-l evit. Speram 
să rămânem în relaţii prieteneşti. Am bătut tot drumul de la New York... 

— Un zbor de cipeizeci de minute. 

— Şi îmi irosesc vremea arătându-ţi ce trebuie să faci ca să nu-ţi pierzi 
banii. Şi ţie tot nu-ţi pasă, refuzi în continuare să vinzi. Făcu o pauză. îţi aduci 
aminte de un oarecare Ozzie Rogers? 

— Cine? întrebă Jo, albindu-se la faţă. 
Strode repetă. 

— Ozzie Rogers, un texan de modă veche, genul comun - numai 
muşchi şi gloanţe, gata oricând să tragă şi care nu pune întrebări. Aparţine 
acelei categorii de mercenari care îşi fac reclamă în revistele de arme de foc. 
Unele anunţuri sunt chiar interesante, mai ales ale lui Ozzie. Oferind mascat 
servicii de ucigaşi. 

— De ce îmi spui toate astea? întrebă Jo. Nepăsătoare. 
Strode zâmbi. 

— Ozzie ştie o poveste interesantă. O doamnă i-a trimis un bilet de 
ayidn pentru New Orleans. Unde s-au întâlnit. Lta căuta să angajeze pe 
cineva care să ucidă două persoane, un bărbat în vârstă şi soţia lui. Dar apoi 
s-a răzgândit şi s-a retras. Strode se aplecă peste masă: tu eşti acea doamnă. 
Jo, Ozzie te-a recunoscui după o fotografie. Şi am şi o declaraţie semnală 
de^cl în care povesteşte tot. 

După un moment de tăcere, Jo murmură: 

— Cal i-ai plătit? 

— Cinci mii de dolari, răspunse Strode prielenos. Ozzie nu e prea isteţ, 
nu-şi dă scama cât valorează declaraţia lui. Semnificativ este faptul că l-ai 
contactat în vederea comiterii a două crime; intenţionai să-l angajezi ca să-ţi 
ucidă părinţii. 

— Ce vorbeşti? Tatăl meu a murit în urma unui accident cardiovascular, 
iar mama din cauza unei supradoze de insulină. 

— Da. Aşa scrie în certificatele de deces. Noi doi ştim însă că au fost 
ajutaţi. Care era problema. Jo? Nu puteai s-aştepţi să moară de moarte bună? 

— Dar nu l-am angajat pe Ozzie! 

— Da, nu şliu de ce. Te-ai temut că la ancheutrea crimelor ar putea să 
te demaşte sau ai decis că Ozzie nu era destul de inteligent ca să facă treaba 
aşa cum vroiai tu? Oricum, ai renunţat la angajament pentru că te-arfi 
mustrat conştiinţa. Apoi ai comis tu singură crimele. Ţi-ai ucis tatăl, ai 
aşteptai un an şi ţi-ai ucis şi mama. 

— Eşti nebun de legat. Jo se ridică brusc împingând masa. 

— Cum ţi-ai ucis tatăl, Jo? O bulă de aer injectată în venă? Un ac este o 
armă aliată întotdeauna la îndemâna unui diabetic, iar moartea seamănă cu 



un accident coronarian. Acul l-ai folosit şi un an mai târziu, la moarteaznamei 
tale. A, ştiu că în raportul medicului legist se menţionează că era singură 
acasă şi că băuse, uitând că îşi făcuse deja injecţia zilnică. Dar, de fapt, tu le 
allai acolo, nu-i aşa? Tu i-ai administrat doza suplimentară. Ce-ai făcui apoi. 
Jo? Ai aşteptai până când ai văzut că începe să transpire, să delireze, să intre 
în comă. Sau ai părăsit-o, lăsând-o să moară singură? 

— Ieşi afară! Ieşi afară imediat! Ţipă ca. 

— A fost o înscenare bună. Continuă Strode netulburat. în afară de 
diabet, părinţii tăi aveau şi alte probleme de sănătate, nu-i aşa? Tatăl tău 
avea emfizem pulmonar. Fuma prea mult. Mânca prea mult. Bea prea mult: 
se aştepta în orice moment la un accident coronarian. Mama ta o ducea şi 
mai rău. Nefrită, nu? Erau doi oameni foarte bolnavi. Dacă ai fi fost prinsă 
jucându-te cu acele, ai fi putut oricând spune că o făceai din milă. Sperând 
într-un juriu clement. 

Jo mişca din buze fără să scoată un sunet, lucru pe care Strode îl 
interpretă în favoarea lui şi supralicită. 

— Te-ai îmbogăţii la moartea tatălui tău, Jo. Jumătate din bani ţi-au 
revenit ţie, jumătate mamei tale. Dar îi vroiai pe toţi, nu-i aşa? Bani pentru 
care nu ai muncit. Trebuie să fi avut un an greu după ce ţi-ai ucis talal - 
aşteptând să vezi dacă ai scăpat şi pregătindu-te s-o repeţi - ori ţi-a lacul 
plăcere totul? 

Eşti bolnav, Strode. Şuieră ea. Eşti bolnav, hidos şi pervers. Cum 
îndrăzneşti să mă acuzi că mi-am omorât părinţii? Cum îndrăzneşti? 

— îndrăznesc, deoarece îl am pe Ozzie Rogers. Şi mai am un ziar în 
care se vă serie despre această poveste când voi vrea eu. Dacă nu-mi vinzi 
acţiunite House of Glass. Asta doreşti? Să deschidă poliţia din nou cazul? Să 
apari în jurnale? 

Joanna Gillespie se răsuci pe căleâie şi alergă în dormitor înainte ca 
Stiode să termine de vorbit. Strode zâmbi şi se ridică s- > urmeze. Crizele de 
isteric erau bune. însemna că a câştigat. 

N-apucă să facă decât câţiva paşi, când ea se întoarse ţinând un pistol 
în mână. îndreptat spre Strode. 

— Acum ieşi imediat de aici. Gunoiule. Sau de nu. Te împuşc î Numai să- 
mi da" ocazia, spuse ea, furioasă. 

Strode ieşi cât putu de repede, „y întors la el în cameră se întinse pe 
pat, încercând să se liniştească. Joanna Gillespie îndreptase o urmă... Asupra 
luiâinileîi tremurau. Făcea afaceri de patruzeci de ani şi nimeni, niciodată, nu 
aţintise un pistol spre el, până acum. Dumnezeule, şi trebuia că Joanna 
Gillespie să fie veriga slabSI Blestemată femeie! N-o va lăsa să scape aşa 
uşor. 

Intră în baie şi se spălă pe faţă cu apă rece. Joanna Gillespie va regreta 
amarnic această zi. Primul impuls era să dea curs ameninţărilor sale şi să 
publice povestea lui Ozzie. Dar nu se lăsa niciodată pradă primului impuls. 
Nu. Mai întâi va vorbi cu ceilalţi doi deţinători de acţiuni şi în momentul când 
unul va vinde, se va ocupa şi de căţeaua de Gillespie. Nu putea să rişte, până 
nu era sigur că House of Glass era a lui. Exista posibilitatea ca ea să se 



răzgândească şi să Yândă. Se supărase rău, dar poate va înţelege că nu are 
altă soluţie şi va vinde; numai dupăaccca va publica povestea. Căţeaua... 

După ce se mai calmă, Strode anunţă la recepţie că părăseşte hotelul. 

Pe Myron Castleberry nu-l impresionau lacrimile lui Katie Strode. Care 
ar fi trebuit să se aştepte la aşa ceva. Dar ea nu-şi pregătise nimic pentru 
viitor. Nu am unde să mă duc, se văita. Ce prostie! Existau multe locuri unde 
se putea duce. Domnul Strode îi asigura o locuinţă confortabilă şi bani 
suficienţi. întotdeauna a procedat aşa cu nevestele sale. Mai puţin cu scorpia 
de Mollie. 

în sfârşit, Castleberry o urcă pe Katie în taxiul ce o ducea drept la 
aeroport, îi sugerase să meargă într-o zonă cu climă caldă şi să nu se 
grăbească să ia vreo decizie. Castleberry nu o compătimise, trăise bine nouă 
ani, dar considera totuşi ca domnul Strode fusese prea aspru cu ea. 
Castleberry îşi cunoştea bine şeful. Asprimea îi fusese cauzată de faptul că 
Joanna Gillespie nu vândusc. 

Castleberry se urcă într-una din limuzinele companiei. în drum spa, 
birou, se întreba cine o va înlocui pe Katie. Nu credea că va f Tracy. Deşi de 
două ori domnul Strode se căsătorise cu amantele sale. Castleberry simţea că 
totuşi ceva nu este în regulă, că Tracy nu joacă tocmai corect şi de mai multe 
ori domnul Strode se arătase nemulţumit de ceea ce spunea sau făcea Tracy. 
Probabil că o va urma cât de curând pe Kalie. la aeroport. Păcat, lui 
Castleberry îi plăcea Tracy. 

Se întreba ce-ar spune soţia lui. Alice, dacă ar şti despre tot ceea ce 
face el pentru Strode. Desigur, ar fi şocată, dar s-ar scuza pretinzând că nu 
ştiuse nimic. Alice era o femeie calmă, liniştită, car, se împăcase cu soarta: 
de ani de zile nu se mai plângea că el îşi neglijează familia şi acceptase faptul 
că soţul său, posedând o capacitate ieşită din comun de a se ocupa de 
diverse detalii şi aspecte ale problemelor, fiind complet lipsit de originalitate 
sau de creativitate, este asistentul unui om de afaceri, absorbii complet de 
munca lui. Pentru Myron Castleberry. Slujba reprezenta tot ceea ce-şi dorise 
în viaţă şi i se dedicase trup şi suflet. N-o înşelase niciodată'pe Alice: nu avea 
timp pentru asta. 

Cât despre domniil Strode. Singura plăcere pe care şi-o acorda erau 
femeile. în rest, bea moderat şi nu fuma deloc. îşi dedicase viaţa afacerilor: 
treaba asta îi convenea şi lui Myron Castleberry. Femeile reprezentau o 
supapă de presiune. Domnul Strode îşi controla existenţa personală tot aşa 
cum controla orice altceva; niciodată nu amesteca sexul cu afacerile, iar 
femeile serveau unui scop foarte precis! 

Doar una singură le dădea de furcă. Castleberry s-a îngrozit auzind că 
Joanna Gillespie l-a ameninţat pe domnul Strode cu pistolul. Ce creatură 
primitivă! Castleberry începu să-şi revizuiască părerea pe care şi-o făcuse la 
începui despre violonistă; el crezuse întotdeauna că ambele crime fuseseră 
comise din milă. Domnul Strode. în schimb. Era convins că femeia îşi ucisese 
părinţii pentru moştenire. Nu mai cxisui nici o îndoială că cu îşi ucisese 
părinţii; nimeni nu consultă degeaba un asasin profesionist. Poate că într- 
adevăr îi ucisese pentru bani. Joanna Gillespie palricida şi apoi matricida. 



Există oare vreun cuvânt |>entru cei ce-şi ucid ambii părinţi? Altul decât 
orfan? Şi oricum, la ce-i trebuia un pistol? 

Fi. Stai niţel, gândi Castleberry, are un motiv întemeiat să deţină o 
armă: o femeie celebră, care circulă aşa de mult - are nevoie de apărare şi 
csle destul de simplu să transporţi cu avionul arme de foc. Probabil că poartă 
în permanenţă pistolul cu că, şi când domnul Suode a acuzat „o de crimă, a 
fost singurul mijloc de apărare la care s-a gândit, deşi, după cum povesteşte 
domnul Strode. Părea mai mult mânioasă decât speriată. 

Limuzina se opri şi Myron Castleberry coborî. Oe-abia intrase în birou 
când secretara îl anunţă că domnul Pierce l-a căutat loată dimineaţa cu o 
problemă urgentă. 

— Fă-mi legătura, te rog. 

Castleberry se impacientă: -Pierce era detectivul particular al lui Strode 
şi n-ar fi spus urgent dacă nu ar fi avut un motiv serios. Telefonul sună. 

— Da. Domnul Pierce? 

— L-am găsit pe pilot. Nu l-am abordat încă. Dar este aici, într-un hotel 
de categoria a treia. > 

— Categoria a treia? Nu are bani? 

— Acum, nu. A încercat să facă o tranzacţie de cocaină cu nişte 
cubanezi şi cred că l-au tras pe sfoară. Pierce îi furniza şi alte detalii. 

— Ai făcut treabă bună. Dă-mi adresa. Castleberry notă. Nu te mişca 
pană nu te anunţ eu. Iau legătura imediat cu domnul Strode. 

Ieşi din birou şi spuse secretarei să-i rezerve un loc la avionul iie după- 
amiază spre Miami. în anticamera biroului lui Strode aruncă o privire 
întrebătoare spre garda, care-i confirmă că şeful este înăuntru. C&stleberry 
deschise uşa uşor şi intră. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Pierce l-a găsit pe pilotul elicopterului lui McKinstry. în Florida, lefter. 

V. 

*, Apoi îi explică despre tranzacţia eşuată. 

— A avut ocazia şi a ratat-o; probabil că se dă de ceasul morţii acum. 
Să batem fierul cât e cald. 

— Am bilet la avionul de după-amiază. Să-i ofer bani sau altceva? 

— Oferă-i o slujbă dacă vrea. Dar încearcă mai întâi cu bani. 
Castleberry ieşi. Strode răsfoia zâmbind dosarul lui McKipstry; 

Acum, era în mâinile lui. 
|Sunâl telefonul. 

— Joanna Gillespie pe linia unu. Anunţă secretara. 

V Nu sunt aici. Las-o să fiarbă, îşi spuse apoi în sinea lui. 

A. J. Strode evita California vara, iar Los Angelesul tot anul, dar familia 
McKinstry locuia în California, aşa că nu avea de ales, trebuia să se ducă 
acolo. Până acum, Myron Castleberry negociasc cu Jack McKinstry dar. După 
cel de-al doilea refuz, se vedea obligat să trateze el personal. 

Al treilea acţionar la Compania House of Glass locuia în Los Angeles. 
însăcu acesta n-ar fi avut chef să se întâlnească. 



La telefon, Jack McKinstry părea binevoitorii sincer, s-au tutuit foarte 
repede. McKinstry i-a spus că ar vinde acţiunile dar nu poate, ele fiind 
garanţia unui împrumut. 

Strode s-a oferit ca în schimbul acţiunilor să achite valoarea 
împrumutului. McKinstry a răspuns: Rine. Uite, nu ştiu ce să-ţi spun... Să mă 
mai gândesc. 

Trebuia să-l întâlnească şi să stea de vorbă între patru ochi. McKinstry 
trăgea de timp; probabil că vroia să se sfătuiască totuşi cu cineva din familie, 
cu experienţă în domeniul tranzacţiilor. Jack moştenise averea, inclusiv 
acţiunile House of Gâass, dar priceperea în afaceri îi cam lipsea., îl 
caracteriza însă faptul că se simţea bine oriunde s-ar fi aflat şi în orice 
condiţii, şi de aceea putea fi etichetat cu termenul playboy. Singurul lui talent 
era acela de a fi agreabil, fiind bine primit în orice salon din lume. Nu folosea 
droguri. încercând să găsească noi variante pentru la dolee vită. O gazdă 
bună. Un oaspete şi un companion plăcut, bun prieten, confident, dar extrem 
de superficial. Fusese căsătorit o singură dată, pentru foarte puţin timp; atât 
mireasa, cât şi mirele şi-au dat seama foarte repede că o căsnicie cere mai 
mult efort decât erau ei dispuşi să facă. Au divorţat de comun acord, fără 
resentimente. 

Cu patru ani în urină, o întâmplare îi schimbase total modul de viaţă. 
Averea familiei provenea din construcţia şi vânzarea avioanelor de mici 
dimensiuni şi a crescut fabulos, din momentul în care McKinstry. Perspicace, 
a intuit că în viitor elicopterele vor fi o sursă nesecată de venituri. în prezent. 
McKinstry Hclicoptcrs, Inc. Este furnizorul poliţiei şi al armatei din mai multe 
state, precum şi al unei părţi însemnate din industria particulară. Acum patru 
ani. Compania a anunţai lansarea unui nou model, o noutate tehnologică 
teribilă. Ce se zvonea că va revoluţiona designul elicopterelor. 

Jack McKinstry, care se distră pe îlunci în Franţa, s-a dus împreună cu 
patru prieteni la o sucursală a companiei de lângă Marsiliu... Să încerce noul 
model. Au luat cu ei un pilot al companiei şi au decolat spre est. Zburând de- 
a lungul Rivierei. Dar abia au trecui de Toulon şi au începui necazurile. 
Martorii aflaţi pe insulă unde a avut loc accidentul povestesc că nu au auzit 
zgomote de motor suspecte; au privit fără să-şi creadă ochilor cum clicoptcml 
se îndrepta liniştii spre o stâncă albă ce ieşea din mare şi s-a izbit de ea. Nu 
a fost nici o explozie, nici un incendiu: aparatul s-a clătinat câteva momente 
ca o insectă uriaşă, apoi s-a aplecat pe spate, căzând bucăţi în valuri. 

Singurii supravieţuitori au fost Jack şi pilotul, care au sărit în apă înainte 
de impact. La ancheta ce a urmat accidentului, pilotul a declarat că 
elicopterul era cuplat pe pilotul automat atunci când au observat stânca şi 
loaic eforturile de a reveni la comenzile manuale au fost zadarnice: pilotul 
automat se blocase şi n-au putut schimba direcţia sau mări altitudinea. 
Cercetarea părţilor recuperate din elicopter au confirmai depoziţia pilotului. 

Accidentul a făcut vâlvă în tumea presei deoarece noul model era 
ultima descoperire în materie de tehnologie a elicopterelor, dar şi pentru că 
victimele aparţineau... Lumii bune". La vremea respectivă, lui A. J. Strode i s- 
a părut că totuşi ceva nu ar fi în regulă. însă a remarcat-o pur şi simplu, ca pe 



o curiozitate. Dar când Jack McKinstry s-a dovedit a fi unul dintre obstacole în 
drumul său spre Compania House of Glass, Strode şi-a adus aminte de tot şi 
s-a ocupat îndeaproape de caz. 

Pierce. Detectivul particular al lui Strode. S-a prezentat drept prieten al 
lui McKinstry şi a stat de vorbă cu câţiva dintre prietenii acestuia. Toţi au lăsat 
să se înţeleagă că îl bănuiau pe Jack de pilotarea elicopterului în momentul 
ciocnirii. Motivul era foarte simplu: lui Jack îi plăceau enorm elicopterele şi nu 
se putea stăpâni în faţa acestor „jucării" zburătoare. Avea licenţă de zbor de 
la nouăsprezece ani, dar pentru cursa fatala luase cu el un pilot, deoarece 
noul model avea instrumente şi aparate de control pe care nu le cunoştea. 

Tuturor le trecuse jrfân minte faptul că Jack n-ar fi rezistat să zboare cu 
un elicopter nou-noul şi sănu-şi încerce mâna. 

Un prieten a emis ipoteza că pilotul îl învăţa pe Jack comenzile noului 
model şi, fiind prinşi de ceea ce făceau, au zărit prea târziu stânca. Pierce 
însă ştia că elicopterele au un sistem de avertizare sonoră pentru asemenea 
situaţii. Niciunul dintre prieteni nu l-a acuzat pe Jack că a sărit ca să-şi 
salveze viaţa. Oricum, murind tot nu i-arfi salvat pe ceilalţi. 

Deci l-a plătit sau nu McKinstry pe pilot ca să-şi asume el vina? Se 
întreba Strode. Era o ipoteză plauzibilă pentru Jack-Playboyul - singura care 
ar fi explicat şi schimbarea comportamentului său după accident, când 
pentru prima oară în viaţă a început să-şi folosească relaţiile şi talentele în 
scopuri utile, pentru a ajuta afacerile familiei. Avea remuşcări? Se căia? 
Ispăşea el oare pentru păcatele comise? Oricum ar fi fost, Jack devenise un 
om ifhportafU pentru companie. Departamentul de desfacere a învăţat foarte 
repede să-l folosească pe Jack pentru vizitele de protocol, înainte de sosirea 
specialistului în vânzări care încheia afacerea. 

Jack şi-a luat în serios slujba; era la fel de amabil şi prietenos ca 
întotdeauna, dar nu se mai juca. Oare perspectiva posibilei morţi îl făcuse să- 
şi reconsidere întreaga viaţă trăită până acum şi să fie dezamăgit de ea? Aşa 
gândeau cei care-l cunoşteau. 

Dar A. J. Strode nu înghiţea momeala. Mai caută, îi spunea lui Pierce. 
Vcrilâcă-i pe cei patru care au murit în accident. 

Pierce făcu întocmai şi găsi ceva interesant. Trei dintre ei erau vechi 
amici cu Jack; al patrulea, Tony Dwyer, o figură relativ nouă în grupul lor. 
După cum nouă îi era şi averea. Se străduia să semene cu cei care se 
născuseră bogaţi şi priveau viaţa ca pe o mare petrecere, cu băutură şi 
mâncare, dar nu părea deprins cu asta: orice ar fi făcut rămânea „străinul". 
Mic de statură, îndesat, gâfâia când obosea: hainele sale erau întotdeauna 
nou-nouţe şi se simţea vizibil stânjenit în ele; vorbea fără încetare, ca şi cum 
i-ar fi fost teamă că toţi ceilalţi ar uita de existenţa sa dacă nu ar mai face 
zgomot. Kâdea prea tare şi prea des; era necioplit cu chelnerii. Se ofensă 
foarte repede, iar atunci când se credea izolat, le aruncă în faţă celorlalţi că 
el cheltuic banii lui şi nicidecum banii" părinţilor sau ai rudelor. 

Fusese tolerat în grup din două motive. în primul rând. Era singurul pe 
a cărui socoteală se putea râde şi, în al doilea, plătea de cele mai multe ori 
consumaţiile. De asemenea, se putea conta pe el în orice moment pentru un 



împrumut. Dwyer nu acorda împrumuturile oricum, ci întotdeauna pretindea 
o recompensă, iar pe Jack McKinstry îl creditase de mai multe ori. 

Pierce aflase că Jack îi datora mulţi bani lui Dwyer, dar nu reuşise să 
afle cât anume. Singurele venituri ale lui Jack erau dividendele pe care Ic 
primea. Clanul McKinstry închisese ochii şi îl accepta atât timp cât trăia din 
mijloacele pipprii. Fratele mai vârstnic al UjTJack, cel care conducea afacerile 
familiei, era însă mai puţin îngăduitor: el dezaproba profund viaţa de huzur 
dusă de Jack şi numai grija pentru bunul renume al familiei l-a oprit de la o 
acţiune judecătorească prin care să-l declare incapabil să-şi administreze 
finanţele şi să-i dea averea în administrarea legală a unui bancher sau 
avocat. 

Aşa că Jack apela la Dwyer ori de câte ori avea probleme financiaro dar. 
Inevitabil, sosise şi ziua socotelilor. Un prieten i-a spus lui Pierce că-l auzise 
pe Dwyeranienmţâitdu-I pejackcă-şi va recuj>era banii de la fratele său mai 
mare. Dacă nu-şi plăteşte datoria imediat. 

Strode bănuia că datoria era destul de mare. încolţit între Dwyer şi 
fratele său, Jack ar fi putut acţiona în disperare de cauză, plănuind din timp 
„accidentul". Cunoştea bine elicopterele pentru a simula o defecţiune, fiind 
capabil să caiculeze momentul salvării înainte de impact. Singurul lucru pe 
care. Se pare, nu-l prevăzuse, fusese existenţa unui martor - pilotul. % 

Dacă ipoteza era adevărată, asta însemna că Jack McKinstry ucisese cu 
sânge rece trei prieteni apropiaţi pentru a scăpa de un duşman. 

Strode văzuse şi auzise multe la viaţa lui. Dar cruzimea lui Jack l-a 
îngrozit. Nu se putuse dovedi că Jack îl plătise pe pilot, cu toate că. Imediat 
după accident, sume importante din venitul său au început să dispară lără 
acoperire. Poate ăsta era şi motivul pentru care Jack-Playboyul îşi luase o 
slujbă - să-l poată plăti pe şanlajist. 

Strode tot se mai întreba dacă Jack-Simpaticul ar fi putut, într-adevăr, 
da dovadă de atât sânge rece, încât să omoare trei buni prieteni, pentru a 
ieşi dintr-o încurcătură financiară; dar. în fond, nimeni nu era într-adevăr ceea 
ce părea a fi. Cheia problemei, după cum gândea Strode. ar fi pilotul. Când a 
primit a doua ofertă de cumpărare a acţiunilor, lui Jack i-au ieşit din niinte 
investigaţiile lui Strode şi, exact atunci, a dispărut pilotul de la locuinţa sa din 
Redondo Beach; faimoasă coincidenţă. 

însă Pierce îl găsise şi tipul se dovedi a fi la fel de coruptibil ca şi acum 
patru ani, dar nu s-a vândut aşa de ieftin ca Ozzie Rogers. A cerul să aibă 
propria lui afacere un punct de închiriat elicoptere în Florida - şi Strode a fost 
de acord. 

Myron Castleberry şi pilotul au redaclal declaraţia prin care acesta 
recunoştea că Jack McKinstry a îndreptat intenţionat elicopterul spre „stâncă. 
Pilotul a mărturisit că McKinstry pilota elicopterul şi acesta l-a împiedicai să 
preia controlul atunci când a sesizat pericolul. Când McKinstry a sărit, pilotul 
l-a urmat. îi părea rău să-i abandoneze pe ceilalţi, dar nu putea face nimic ca 
să-i salveze. Nu a pomenit despre banii primiţi de la Jack McKinstry. Pilotul a 
fost de acord să depună mărturie şi la tribunal, dacă o să fie vreodată nevoie. 
Dar nimeni nu credea că va fi cazul. 



Strixle se simţea stăpân pe situaţie. Aluurile împotriva lui Jack erau 
chiar mai puternice decât cele pe care le avea împotriva Joannei Gillespie şi. 
Mai mult, Jack nu putea să-l ameninţe cu pistolul, deoarece se întâlneau în 
casa familiei sale.! 

Strode închirie o limuziua care să-l ducă la reşedinţa familiei McKinstry. 
Proprietăţile familiei erau risipite de la Los Angeles până la Orange Country, 
casa din Malibu unde mergea Strode, locul de adunare a clanului, fiind plătită 
tot anul. Jack McKinsiry i-a dai întâlnire acolo, sâmbătă după-amiază. 

Zona era înconjurată de un zid înalt, cu poartă controlată electronic. A 
fost suficient să pronunţe numele la interfon ca să treacă de ea. O dată intrai, 
văzu casa, mare aproape cât un hotel. 

Servitoarea îi spuse că toată familia este pe plajă. în timp ce sc- 
nilreptau către ieşirea spre plajă. Strode observă luxul cu care erau mobilate 
şi decorate interioarele. 

Strode oftă când zări scările care coborau spre plajă. Jos se desfăşura 
un meci de volei; jucătorii, având vârste cuprinse între zece şi şaizeci de ani, 
ţipau şi ţopăiau încontinuu. Strode îl recunoscu în acea grămadă pe Philip 
McKinstry, cel care conducea familia. Jack McKinstry stătea deoparte, 
ştergându-şi faţa cu un prosop. Era îmbrăcat cu o bluză multicoloră, pantaloni 
scurţi şi Icnişi. Strode se amuza; omul avea treizeci şi nouă de ani şi se 
înlbrăcase ca un adolescent dar, brusc, realiză că el era cel deplasat, 
îmbrăcat în costumul cu care obişnuia: să încheie afaceri, şi încălţat cu 
pantofi eleganţi, numai buni de mers la plajă! 

Jack îl zări şi se îndreptă spre el cu mâna întinsă. 

— Bună AJ.! Bine ai venit la Jocksville. Joci vreodată jocul acesta 
nebunesc? Câteodată mi se pare că dezlănţuie tendinţele masochiste, iar cei 
din familia noastră par a fi înzestraţi în acest sens. Trebuie să iubeşti 
pedeapsa. Pentru a fi bun de ceva în sportul acesta. 

— Să pedepseşti sau să fii pedepsit? întrebă Strode zâmbind. 

— Ambele. Dar când primeşti mai mult decât dai. Te poţi retrage, este 
ceea ce fac eu acum. Vrei o bere? 

Pălăvrăgind întruna, scapropie de un frigider de unde pescui două sticle 
de bere. Strode fu surprins să constate că era acelaşi sortiment de bere 
australiană pe care o consumase Harvey Rudd în Pittsburgh. Jack bău cu 
poftă şi se întoarse ai faţa spre joc. 

— Ce zici AJ., nu-i asta o privelişte care să-ţi meargă la suflet?... Dacă 
ai aşa ceva! Priveşte! îţi redă încrederea în instituţia familiei din America, nu- 
i aşa? Şase zile pe săptămână suntem dulei şi statici ca o plăcintă, apoi. 
Sâmbăta, ne adunăm cu toţii aici şi ne „omorâm" unul pe celălalt la acest joc. 
Este supapa noastră de evacuare. 

— Pentru mine. Este un joc prea obositor. Eu prefer un alt gen. 

— Aha! Presupun că asta este o introducere subtilă în problema 
acţiunilor mele. Cinstit vorbind, pe mine acest joc mă cam depăşeşte - nu-i 
cunosc regulile... 

— Te-ai mai gândii la oferta mea? 



— l-am cerut sfaml fratelui meu. Phil. Şi ştii ce mi-a spus? Să mă feresc 
de lupul cel mare şi rău! Izbucni într-un hohot de râs molipsitor, încât Strode 
zâmbi şi el. Deşi nu găsea nimic amuzant. Asta e reputaţia pe care ţi-ai creat- 
o, AJ.! Pe ce vrei acţiunile mele? 

Se denila aceeaşi poveste. De îndată ce AJ. Strode se interesa de o 
companie, imediat toţi ceilalţi deveneau şi ei interesaţi. Joanna Gillespie 
reacţionase la fel. Strode îi spuse lui Jack McKinstry acelaşi lucru pe care i-l 
spusese şi ei. 

— Voi închide compania. Vinde-mi acţiunile tale acum şi nu vei grcşi-0 
închizi? Jack ridică o sprânceană. Dar ce a făcut ca să merite un asemenea 
tratament? O companie care munceşte din greu. îşi plăteşte impozitele şi 
construieşte o lume mai bună pentru noi ete. Şi de ce. Rogu-te. Spunc-mi. De 
ce A. J. Strode vrea să-mi salveze banii? Să nu crezi cumva că mă îndoiesc de 
buna ta credinţă, altruismul ţi se citeşte pe faţă. Dar. Vorbă lui Shakespeare. 
Ce dracu9 ai de gând? Mai adăugă el, rânjind. 

Se auzi strigat: 

— Unchiule Jack! Unchiule Jack! 

— Hei. Mi-a venit rândul! Mă întore în câteva minute. Jack alergă spre 
jucători în timp ce un băieţel de vreo doisprezece ani căzu obosit în afara 
suprafeţei de joc. 

Strode se aşeză pe un şezlong şi îşi bău berea. Se salută de la distanţă 
cu Phil McKinstry. A cărui reputaţie o cunoştea prea bine. Strode privea şi 
asculta jucătorii, plănuind să se retragă cu Jack într-un loc unde să poată sui 
de vorbă nestânjeniţi. De ponton erau ancorate două bărci cu motor. Nu, în 
nici un caz: nu avea de gând să rămână singur cu Jack. într-o barcă. Privind 
de-a lungul ţărmului, zări o stâncă impresionantă ce i se păru locul potrivit. 

Peste câteva minute de joc, veni rândul lui Jack să servească, dar 
acesta aruncă mingea unui coleg de echipă. 

— Martha! Strigă Jack. Mă-tu-şă Mar-tha! Nu crezi că a venit timpul să 
te odihneşti un pic? 

— Da. ar fi grozav, spuse o femeie din cealaltă echipă. 
Părăsiră amândoi jocul, echipele rămânând echilibrate. 

— Să facem câţiva paşi. Propuse Strode. 

După câţiva metri, avea deja nisip în pantofi şi transpiraţia îi curgea pe 
spate, aşa că îşi scoase haina. Strode îşi aduse aminte de o fotografic a lui 
Richard Nixon făcută într-o ultimă şi disperată tentativă de a câştiga simpatie 
şi popularitate. Fotografia îl arăta pe preşedinte plimbându-se pe plajă cu un 
câine: purta uacostum negru. Cu cravată, fiind prea preocupat ca să-şi dea 
scama că apa de mare îi udase pantofii. Strode se simţea la fel de caraghios 
ca şi Nixon în acea fotografie: Doamne, cât de mult îşi dorea să fie la New 
York! îşi lărgi nodul de la cravată şi îşi şterse faţa cu mâneca. 

De la baza stâncii porneau două cărări. 

— Vom merge pe cea din stânga, este accesibilă orăşenilor ca 
dumneavoastră. Pe cea din dreapta trebuie să mergi ca o capră de munte. 



Pornirii prin stânga. Urcuşul era greoi şi poteca strâmtă, de o persoană. 
Aşa încât nu se putea sta de vorbă. Strode nu se felicita deloc pentru idecţi 
avută. Z 

— Nu există un loc unde să ne aşezăm? 

— Ba da. Ceva mai sus. 

într-un minut ajunseră la o platformă, lată cât un pal. Strode nu se 
simţea deloc în largul său, dar se consolă gândindu-se că făcuse afaceri în 
locuri mult mai ciudate decât acesta. Se uită la bărbatul de lângă el - părea 
sincer, prietenos; un actor foarte bun. 

— O. K., Jack, iată cum vom proceda. Eu îţi plătesc împrumutul, iar tu 
îmi dai acţiunile drept garanţie şi voi avea grijă să câştigi şi tu ceva. Ce 
părere ai? Batem palma? 

Jack râse. 

— Bietul de mine - îmi închipui că în au contrar... Chiar aşa. Continuă, 
dacă nu sunt de acord, cu ce-ai de gând să mă ameninţi, AJ.? 

— Cred că ştii, dar, în fine... Omul care pilota elicopterul în momentul 
accidentului şi care s-a topit de îndată ce am început să fac investigaţii. De 
aceea te-ai împrumutat? Ca să-l plăteşti să dispară? 

— Vorbeşti de Billy? Nu l-am văzut de mult şi după câte ştiu locuieşte 
tot în Redondo Bcach. Accidentul a avut loc acum mult, mult timp şi afacerea 
este îngropată, zise el continuând să zâmbească. 

Strode deveni nerăbdător. V 

— Gală, Jack, hai să terminăhi. Tu mi-ai dat întâlnire; am venit, am 
înghiţit povestea cu familia unită şi cu spatele tău tare. Ştii ceva? Pentru mine 
nu contează. Vreau acţiunile tale şi tu mi Ic vei da. Pentru simplul motiv că nu 
vrei ca fratele tău să alic că ai ucis patru oameni fiindeă datorai bani. 

Zâmbetul lui Jack se topise. 

— Hei. AJ., ceea ce spui tu nu-i amuzant deloc. 

— Nici nu-mi arde de glumă. Intenţionai să-i ucizi pe toţi cinci, dar unul 
ţi-a scăpat. De ce nu l-ai ucis pe pilot mai târziu, Jack? Un cadavni în plus nu 
mai conta penlru tine. 

Jack se ridică greoi, sfredelindu-l cu privirea. 

— Dar eşti complet nebun, omule, ştii asta? Billy pilota elicopterul în 
acel moment. 

— Rahat! Tony Dwyer te strângea cu uşa să-i înapoiezi banii şi tu ai 
preferat să ucizi cu sânge rece pe trei dintre cei mai buni prieteni ai tăi, în loc 
să plăteşti. Şi tu mă numeşti pe mine lup? Sunt un miel în comparaţie cu tine. 

îi venea să-l ucidă, dar se abţinu şi şuieră printre dinţi: 

— Nu ştiu ce te face să crezi că mă poţi acuza de lucruri atât de grave 
şi că eu te voi ierta. încearcă numai să răspândeşti această istorie şi îţi voi 
mânca ouăle, cu pâine prăjită, la micul dejun. 

Strode scoase din buzunarul hainei un plic în care se afla copia 
declaraţiei pilotului şi i-l întinse. 

Jack se încruntă, citind cu atenţie. 

— Este cuvântul meu împotriva cuvântului lui. 



— Poţi folosi acest argument, dacă crezi că-ţi foloseşte la ceva, dar nu 
consideri că şi poliţia franceză poale descoperi - dacă are motive să cautt - 
ceea ce a descoperit detectivul meu, datoria la către Dwyer şi plăţile către 
Billy, pilotul? 

— Nu există nici o dovadă că i-am plătit lui Billy. 

— Ce contează? Dacă fac publică declaraţia aceasta, cazul se va 
redeschide. Ce gândeşti că va face alunei fratele tău. Phil? 

Jack înghiţi în sec^Rupse hârtia şi aruncă bucăţile spre mare. Dar briza 
le aduse înapoi şi le împrăştie la picioarele lor. 

— Nu te obosi să-mi spui că era o copie - am văzut şi singur. 
Jack îi întoarse spatele şi plecă, dispărând printre stânci. 

în lipsa Iţii. Strodeîşi curăţă nisipul din pantofi şi-şi aranjă un pic 
pantalonii, scut urând ui şi îndrcptându-le dungă., J -asă-l să se frământe un 
pic şi până la urmă va încheia afacerea. „Dar brusc, îşi aminti că Joanna 
Gillespie reacţionase la fel şi sfârşise prin a-l ameninţa cu pisioâwl! X>acă s- 
a dus să caute o piatră cu care să mă lovească?" Tocmai se gândea că ar fi 
fost mai bine să plece, când Jack apăru. Strode se linişti. Văzându-I cu mâinile 
goale. 

— Nu-ţi voi permite aşa ceva. Şi apoi. Nu cunoşti totul. Eu şi fratele 
meu suntem mai apropiaţi ca oricând. Phil ştie de acum patru ani că cu 
pilotam elicopterul atunci când s-a blocat pilotul automat, şi chiar el l-a plătit 
pe Billy. IV mine mă va crede atunci când îi voi spune că l-ai mituit pe Billy ca 
să mă acuze de crimă, şi asta pentru a mă şantaja să-ţi vând acţiunile. Las-o 
baltă. Strode. Te pui rău cu întregul clan McKinsuy şi nu vei obţine niciodată 
acele acţiuni. 

— Jack. Nu-ţi dai seama că ţi s-a înfundat? Crezi că supralicitez? 

— Nu. Dar nici cu nu glumesc, aşa că nu încerca să mă ameninţi: 

— Preferi să-ţi asumi riscul redeschiderii anchetei, decât să vin~? Tu 
crezi că mă joc? 

— Cred că-ţi place să obţii tot ceea ce vrei de la oameni. Dar de dala 
asta nu-ţi va merge. înccarcă-ţi şiretlicurile în altă parte. 

— Şi crezi că asla-i tot? 

— Dar ce? Ţi-am spus că-ţi interzic să te legi de mine. Jack făcu o 
pauză. Acum ne întoarcem! Vei zâmbi şi te vei comporta ca şi cum am fi doi 
prieteni foarte buni. Mişcă! 

Se întoarseră pe acelaşi druin pe care veniseră. StriKIe fierbea de 
mâuic. Cretinul - punea mândria mai presus de propriile sale interese. Mă 
întreb dacă Phil chiar ştie adevărul. Jack minte de îngheaţă apele, încât nu 
pot avea încredere în ceea ce spune. 

Meciul se terminase. Copiii se bălăceau în apă. Dar cei mai mulţi 
intraseră în casă să facă un duş sau să se odihnească: puţini mai rămăseseră 
pe plajă. Printre aceştia era şi femeia cu slip roşu şi picioare lungi, pe care 
Strode o remarcase în timpul jocului. Se opri lângă ea şi i se adresă: 

— V-am observai jucând. O faceţi cu foarte mare plăcere, aşa-i? 

— Probabil. De obicei joc cu foarte multă plăcere. 



— Ştiam cu. Am bănuit şi după felul în care vă mişcaţi. Pur şi simplii nu 
lll-am pulul opri să nu remare mişcările trupului dumneavoastră. 

Femeia râse dezinvolt, aşa cum râdea şi Jack. 

— V-am văzut vorbind cu Jack, domnule...? 

— Strode. Spune-mi AJ.! 

— în regulă. AJ., eu sunt Wendy. 

Continuă s-o felicite pentru modul în care juca. Când simţi pe spate 
mâna lui Jack., ~ 

— Hei. Ce faci aici omule - o curtezi pe sora mea? îţi pierzi vremea; are 
deja un angajament. 

— Nu mă miră deloc, murmură el la urechea lui Wendy. Fu răsplătit cu 
un zâmbet. Sper că ne vom revedea, continuă Strode. 

Jack îl conduse pe scări, ocoliră casa şi ajunseră la limuzina care 
aştepta... _ 

— Dacă mai îndrăzneşti vreodată să-i vorbeşti, eu cu mâna mea îţi tai 
toate degetele, şuieră Jack. E clar? 

Strode nu răspunse. Se urcă în maşină şi dădu ordin şoferului să 
pornească. Numai după ce parcurseră o distanţă bună se relaxă. 

îi fusese frică. Frică de Jack McKinstry! Cine ar fi crezut? Stnxic ştia că 
oamenii pot avea reacţii surprinzătoare dar, pentru a doua oară săptămâna 
asta, simţise frica - şi nu-i plăcea deloc acest sentiment. Pe măsură ce se 
gândea la cele întâmplate se enerva tot mai tare. 

— Lucrurile nu merg deloc aşa cum am prevăzut, mormăi Strode, 
intrând în biroul său din New York. Unul îndreaptă arma spre mine, iar celălalt 
mă ameninţă că mă face bucăţi. Nebunii ăştia îşi închipuie că mă joc? 

— Joanna Gillespie v-a căutat la telefon în ultimele trei zile, zise 
Castleberry. Poate că s-a lămurit între timp; vrea să vă întâlniţi. 

— Se înşeală dacă îşi închipuie că voi mai intra vreodată în raza de 
bătaie a pistolului ei, chiar se înşeală. A îndreptat vreodată cineva un pistol 
încărcai spre tine, Castleberry? 

— Nu, domnule. 

— Alunei, află de la mine că este o experienţă de neuitat. Fă-mi 
legătura cu că, să văd ce are de spus. 

Joanna Gillespie nu dorea să vorbească prin telefon. Strode fixă o 
întâlnire şi închise cât putu de repede. 

— Doar nu ai de gând să te vezi cu ea? întrebă Castleberry. 

— Tu Ic vei duce. la un om din garda mea şi fă-o să înfeleagă cine esTe. 
Oricum nu vei avea nevoie de el, pentru că nu este furioasă pe tine. ci pe, 
mâne. Castleberry. Dacă ea pretinde originalul declaraţiei, promite-i că-l va 
primi când vor fi semnate hârtiile de transfer al acţiunilor. 

— Oare? întrebă zâmbind Castleberry. 

— Bineînţeles că nu. „ 

După plecarea lui Castleberry, Strode se duse la fereastră. Tipa de 
vizavi nu mai era. Biroul fusese ocupat de un bărbat care acum lucra la un P. 
C. Strode îl privi câteva minute, apoi îi întoarse spatele. 

Scoase dintr-un sertar un dosar şi, fără să-l deschidă. îl puse pe birou. 



Rămăsese cel de-al treilea acţionar şi nu-i făcea deloc plăcere că trebu 
ia să trateze cu el. 

Strode nu era un tip curajos. Dispunea de mai multe sisteme de 
securitate şi pază decăl ar fi fost nevoie în m<xl normal, atât acasă, cât şi la 
diversele sedii de firme. în afara câtorva conflicte din copilărie, nu se bătuse 
niciodată şi considera violenţa fizică o absurditate, un eşec în folosirea unor 
forme mai rafinate de convingere. Şi acum trebuia să trateze afaceri cu trei 
oameni care uciscseră pentru bani; şi dintre aceştia, ultimul, omul din Los 
Angeles, era cel mai periculos. 

Strode fusese convins că avea abilitatea necesară pentru a-i manevra 
pe cei trei. Care apelaseră la violenţă pentru a obţine ceea ce-şi doreau. Dar 
cine ucide o dată. A doua oară o face cu şi mai multă uşurinţă. 

De exemplu. Jo Gillespie; a ucis de două ori la interval de un an şi a 
făcut-o mereu cu sânge rece. Greşise când se dusese singur la întâlnirea cu 
ea şi cu McKinstry. Dacă l-ar fi luat pe Castleberry sau un membru din garda 
sa. ar fi avut un martor. Asta era o greşeală pe care n-o va mai repeia. 

Jackîl ameninţase că-i va spune fratelui său, Phil. Că Strode folosea 
mărturii false ca să-l acuze. Strode chiar îşi dorea ca el să facă asta. Phil 
putea sau nu să-l creadă pejack; pe Strode nu-l interesa. însă Phil era un om 
de afaceri. Care ştia să aprecieze când este momentul să cedezi, şi spera că- 
i va băga totuşi minţile în cap lui Jack. Dacă nu va primi nici un semn de viaţă 
de la McKinstry, zilele următoare îi va trimite lui Phil o copie a declaraţiei lui 
Billy. 

Oare ce va face Phil atunci? Avea mai multe posibilităţi: să-l oblige pe 
Jack să vândă acţiunile: să refuze să se amestece şi să-i întoarcă spatele lui 
Jack; ar putea chiar să-l denunţe pe Jack poliţiei sau ar putea angaja detectivi 
particulari pentru a verifica autenticitatea declaraţiei semnate de Billy. Dar, 
până când se va rezolva această chestiune, Strode se asigurase că Billy este 
bine ascuns, deoarece era în stare să ia bani de la oricine îl plătea. 

Toate ca toate. însă Strode credea că Phil va refuza pur şi simplu să se 
amestece şi îi va întoarce spatele lui Jack. Prietenia dintre cei doi fraţi părea 
destul de fragilă; Phil nu va compromite numele familiei pentru a acoperi 
greşelile fratelui său, pe care oricum îl considera un om de nimic. Singura 
problemă era ca Phil să nu-l denunţe poliţiei pejack. Stricându-i astfel 
planurile. Când Jack se va trezi fără sprijin, va încerca să găsească o soluţie. 
Şi, la fel de bine, ar putea să recurgă la aceeaşi metodă care-i rezolvase 
problema cu Tony Dwyer. Acum patru ani. Oricum, nu-l va găsi pe Strode 
nepregătit. 

Strode sună secretara şi îi spuse că doreşte să îl vadă imediat pe şeful 
securităţii. 

Sentimentele lui Castleberry oscilau între nervozitate şi curiozitate: °ţi 
mai întâlnise un criminal până atunci. Domnul Strode avusese de-a face cu 
tipi destul de duri - dar niciodată cu un criminali Nu se îngri jora că Joanna 
Gillespie ar puica să-l ameninţe cu pistolul acolo unde sc întâlneau. într-un 
locjpublic. Dar nu putea deloc să se gândească la ca că la un partener într-o 
afacere: Jo Gillespie era o specie total deosebită. 



Aruncă o privire la masa de vizavi unde era instalată gorilă. Deşi avea 
întâlnire cu Jo la ora patru, au sosit mai devreme şiitu ocupai două mese 
alăturate. Gorila comandase un sandviş cald şi înfuleca de zor. 

Dar iat-o! Castleberry o studia în timp ce se apropia; Joanna Gillespie 
era uşor adusă de spate şi avea un mers lipsit de ori' rarmec. îşi făcu loc prin 
mulţimea din restauram, mergând cu amân... A mâinile înfipte în buzunare, 
având pe umăr o geaniă ce se balansă în ritmul paşilor ci. Castleberry se 
ridică în picioare. 

— Domnişoara Gillespie? Domnul Strode mi-a cerul să mă întâlnesc cu 
dumneavoastră. El... 

— El nu-i aici? Dar ne-am înţeles că vine! 

Această femeie este o ucigaşă. îşi reaminti Castleberry. 

— Sunt sigur că veţi înţelege rezerva domnului Strode. După cele 
întâmplate la ultimă întrevedere. Domnul Strode a luat ameninţarea în serios. 

— Ameninţarea? A... Vă referiţi la pistol? 

— Da, mă refer la pistol. Castleberry fu surprins de hohoicle ei. Nu văd 
nimic de râs în asia, domnişoară Gillespie. 

— Ah, ba da! Dai, dumneavoastră? Nu vă este frică să vă întâlniţi cu 
mine? Chicoti iar. 

în tăcere, el arătă spre masa vecină unde gorila îşi deschise puţin 
haina, suficient ca să vadă locul pistolului. 
Brusc, se opri din râs. 

— Dumnezeule, vorbiţi serios? Dar nu trebuia, să ştiţi. Strode m-a scos 
din minţi prin modul cum... Se opri. Nu pot explica totuşi cuiva care nu a fost 
de faţă. Şi, de ce ar trebui să mă justific? Apropo, dar dumneavoastră cine 
sunteţi? 

Mă numesc Myron Castleberry. Văzu la ea un semn imperceptibil de 
recunoaştere la auzul numelui său şi se întrebă de unde oare îl putea şti. Sunt 
secretarulT irtieular al domnului Strode. Vă rog, luaţi loc. 

Cei doi se aşezau 

— Ştiţi că omul pentru care lucraţi m-a acuzai de paricid? 
Paricid. Acesta este cuvântul pe care îl căuta. Interesant - Joanna 

Gillespie îl cunoştea. 

— Sunteţi sigură că vreţi să vorbiţi despre asta. Aici? 

— Aş prefera, mai curând, să nu vorbesc deloc. Trebuie să mănânc ceva 
după-amiaza. îi explică ea lui Castleberry. 

Chemă chelnerul şi comandă. 

— în regulă, ce facem acum, domnule Castleberry? Vreţi să mă 
percheziţionaţi înainte de a mă duce la domnul Strode? 

— M-aţi înţeles greşit, domnişoară Gillespie. Domnul Strode nu vrea să 
vă mai întâlnească şi vă cere să-mi comunicaţi mie ceea ce aveţi de spus. 
Sunt împuternicit să acţionez în numele lui. 

— Asta însemnând că-mi veţi Tace o nouă ofertă de cumpărare a 
acţiunilor? Nu vă deranjaţi, nu vând nimic. 

Castleberry îi studia fizionomia. Era pur şi simplu proastă, sau avea un 

atu? 



— Domnişoară Gillespie. Cred că domnul Strode a fost foarte clar 
când... 

— Oh. Da. A fost. Dacă nu vând. Va începe campania de defăimare. Are 
o hârtie semnată de tâmpitui de Ozzie Rogers care mă pune într-o lumină 
nefavorabilă. Asta însă mi-a dat de gândii - cum a aliat domnul Strode de 
Ozzie? Cu alte cuvinle. Cum a ştiut că cu am răspuns unui anunţ dat de el? 
Făcu o pauză. Aşa că. L-am sunat pe Ozzie şi l-am întrebat. Mi-a spus că 
domnul Strode a vrut să-l angajeze. Nu-i acesta un lucru interesant, domnule 
Castleberry? Ce poale face un om de afaceri respectabil, ca domnul A. J. 
Strode, cu un ucignţ plătit? 

Castleberry se gândea că dopnnul Strode ar fi găsit scena aceasta 
foarte amuzantă. 

— Continuaţi, spuse el. 

— L-am rugat pe Ozzie să scrie povestea peTiârtic. S-o semneze şi să 
mi-o dea. M-a costal două mii. Mi-a povestit că numele meu a apărut 
întâmplător în discuţie, în timpul tratativelor, şi Strode l-a plătit cu cinci mii de 
dolari ca să dea acea declaraţie. Şi tui-a mai spus că nu a tratat direct cu 
domnul Strode. ci cu un lacheu al cărui nume nu şi-l mai amintea, ceva în 
genul Thornbeny... Sau cam aşa ceva. 

Castleberry nu reacţionă. 

— Aşa că puteţi să-i spuneţi şefului dumneavoastră că dacă îi trece prin 
cap să publice declaraţia lui Ozzie. Să nu uite că şi cu am o asemenea 
declaraţie. Iar ziariştii ar fi entuziasmaţi să o tipărească. Am adus o copie, în 
caz că nu mă credeţi. Scoase din geantă o hârtie împăturită şi o puse pe 
masă. 

Treabă de uimitor. Gândi Castleberry. Ignorând-o. 

— Domnişoară Gillespie. Domnul Strode ane în sistemele sale de pază 
şi securitate un număr mare de angajaţi cu cea mai înaltă calificare. 
Personalul furnizat de Agenţia Rent-a-Cop nu se ridică la nivelul exigentelor, 
aşa că suntem în permanentă căutare de oameni pregătiţi şi rapizi. 

— Aşa ca Ozzie Rogers? 

— Nu. Lui Ozzie Rogers nu i-am lacul niciodată o ofertă concretă - noi 
nu-i preferăm pe cei de teapa lui - dar am angajat deja mai mulţi oameni, pe 
care i-am găsit prin intermediul revistelor de publicilaic pentru arme de foc. 

— Sunt sigură că aţi angajai. 
Castleberry arătă cu capul spre masa vecină. 

Pe el l-am găsit prin revisia Soldier of Fortunesi mai sunt mulţi alţii şi... 
Putem dovedi aceasta. Domnişoară Gillespie. întâlnirea mea cu ozzie 
Rogers este o dovadă a căutărilor noastre permanente. Nu există nimic ilegal 
în asta. 

— Ea rămase cu privirea holbată. 

— Aşa că mai repede cred că aţi pierdut două mii de dolari, continuă 
Castleberry. Prima oară când l-am văzut pe Ozzie. Mi-a zis că nu poate începe 
imediat slujba deoarece are un angajament cu o doamnă violonistă. De ce i- 
aţi spus că sunteţi violonistă? 



— Ozzie a vrut să dea mâna cu mine, spuse că, dezgustată, şi l-am 
refuzat. Trebuie să fiu foarte atentă cu mâinile. A trebuit să-i explic refuzul 
meu. Aşa m-aţi descoperit? 

— în momentul respectiv nu am dat importanţă amănuntului, dar când 
părinţii v-au murit în decursul unui an, am începui să mă întreb dacă nu 
cunwa violonista lui Ozzie eraţi dumneavoastră. Apoi, când numele v-a apărui 
legal de Compania House of Gzass, am vrut să mă conving. A fost suficient 
să-i arăt lui Ozzie fotografia dumneavoastră. 

— Sper că Strode vă plăteşte bine, murmură ca, cu faţa schimbată. 

— Foarte bine, întf-adevăr. O privi drept în ochi. Domnişoară Gillespie, 
luaţi în scamă sfatul meu. Nu vă mai jucaţi cu domnul Strode, e un vulpoi 
bătrân. Vindeţi şi terminaţi cu istoria asia. 

— Doamne, Dumnezeule, nu suport să fiu constrânsă! 

— Cine suportă? Dar nu aveţi încotro! Sunt împuternicit să vă transmit 
că veţi primi declaraţia lui Ozzie Rogers de îndată ce sunt semnate hârtiile 
privind transferul acţiunilor. 

— Şi, bineînţeles, nu veţi păstra nici o copie, adăugă ea. Zâmbind fără 
entuziasm. 

— Nu există copii. Domnul Strode va dispărea din viaţa dumneavoastră, 
îndată ce primeşte acţiunile. Acum, vă fac o nouă ofertă de cumpărare. 

— Vă rog. Vreţi s-o scrieţi? l-aş da-o consilierului meu financiar s-o 

vadă. 

Luă declaraţia lui Ozzie Rogers de pe masă şi o puse cu atenţie în 
geantă. S 

— Să scriu? Nu. Spuneţi-i consilierului dumneavoastră că pur şi simplu 
vreţi să vindeţi. 

Ea oftă. 

— Domnule Caslleberry. De data asta m-aţi lăsat fără replică. Dar nu 
pot să iau acum o decizie. Mă voi gândi la toate astea. 

— Vă sfătuiesc să vă grăbiţi. Domnul Strode nu este dispus să aştepte 
prea mult. 

— Am zis că mă voi gândi. 
Se ridică şi plecă. 

CastlebCFry şi gorila schimbară o privim rapidă. Câştigaseră sau nu? 
Chiar atunci sosi cheincrul cu mâncarea comandată dejoanna Gillespie. 

— Doamna a plecat? 

Gorila se mută la masa lui Castleberry, zicând: 

— Voi mânca eu, îl asigură el şi începu cea de-a treia masă a zilei. 
Avionul companiei ateriză la Los Angeles la ora cinci după-amiaza. O 

oră târzie pentru afaceri. Strode stabilise aşa: nu mai era un tip energic şi 
dorea să se odihnească puţin înaintea întâlnirii de a doua zi. Castleberry 
suportase bine zborul, numai una dintre cele două gorile care-i însoţeau 
părea să sufere. 

Trecuseră două zile şi nu primise nici o veste de la Joanna Gillespie, nici 
de la Jack McKinstry. Când va închide Compania House of Glass. Amândoi vor 



pierde bani~ riscând, de asemenea, să fie demascaţi drept criminali. Nu 
exista decât o singură explicaţie a tăcerii lor: încercau să contraatace. 

Strode se gândea că deja acordase prea mult timp acestei afaceri. Va 
trebui să o încheie cât mai curând posibil. Apoi va trimite dovezile pe care le 
deţinea despre Gillespie şi McKinstry la poliţie şi le va publica în ziarul său. 
Numai aşa va putea fi în siguranţă, fiind convins că nici anul dintre cei doi nu 
ar ezita să-l ucidă dacă l-ar surprinde vreodată nepăzit. 

Din păcate, nu mai rămăsese decât un singur deţinător de acţiuni cu 
care să trateze: Acesta era Richard Bruce şi dosarul lui fusese gala primul, 
înaintea celorlalte două, clar ceea ce aflase despre Bruce îl tăcuse, ă şovăie. 
Cu Gillespie şi McKinstry nu-i fusese frică să trateze (deşi recunoştea acum că 
ar fi trebuit să-i fie); cu Richard Bruce însă. Lucrurile stăteau cu totul altfel. 

Acesta era unicul proprietar al Companiei Bruce Shipping Lines. Ce 
deţinea o flotă formată din nave de diferite tonaje, care făcea curse ^gulate 
între Los Angeles şi Orient. Bntcc îşi începuse activitatea acum douăzeci de 
ani cu o singură navă, Burly Giri un vas cu aburi de douăsprezece mii tone şi 
un echipaj de treizeci şi şapte de oameni. Burly Girl cn, o navă veche, care 
de-abia mai făcea faţă solicitărilor, iar Bruce se afla în pragul falimentului din 
cauza cheltuielilor mari de întreţinere şi a valorii tot mai ridicate a primelor 
de asigurare plătite, când se ivi o nouă ameninţare - schimbările radicale şi 
rapide ce se operau la acea vreme în formă şi modul de funcţionare a 
navelor. Burly Girl fusese construită în tradiţia ultimilor o sută de ani - 
cabinele la mijlocul vasului, trei compartimente de depozitare a încărcăturii 
aflate în faţa motoarelor şi două la pupa. încărcarea se făcea cu ajutorul unor 
macarale uriaşe, o metodă veche, care nu se mai schimbase fundamental de 
pe vremea Romei antice. 

Noile nave emu complet diferite. Motoarele, suprastructura şi cabinete 
fuseseră mutate la pupa. la mijloc rămânând spaţiu gol. Acesta era 
compartimentat ca să încapă conteincre de aluminiu sau oţel. Care se 
încărcau pe chei şi apoi se transportau pe navă, în compartimentele 
respective. Ordinul de încărcare era emis de un computer aflat la bord; 
introducerea automatizării redusese la jumătate necesarul de personal. Un 
asemenea vas, cu un echipaj de douăsprczece-cincisprezece persoane, putea 
ancora în port, descărca, încărca din nou şi apoi plecă, totul în mai puţin timp 
decât îi trebuia lui Burly Girl ca să descarce. Cu aşa ceva Richard Bruce nu 
putea concura. 

Acum şaptesprezece ani, în luna august, Burly Girl a plecat din Japonia 
cu utilaje pentru industria textilă, frigidere, maşini de spălat şi motociclete, 
încărcat la capacitate maximă, ridicându-se greoi din apă. Dincolo de Hawaii, 
a intrat într-o furtună care n-ar li trebuit să-i creeze probleme, dar n-a fost 
aşa. Un semnal a anunţat atunci că echipajul aruncă peste bord încărcătura, 
dar fără folos; bătrâna şi obosită Burly Girl nu a mai rezistat şi s-a scufundat 
înainte să sosească ajutoarele. Nu au fost supravieţuitori. 

Cazul a făcut vâlvă în birourile de asigurare marină din Los Angeles. 
Trebuia ca Burly Girl să fie examinată la întoarcere de un inspector de 
asigurări şi toţi cei care o cunoşteau băgau mâna în, foc că va trece de 



inspecţie. Fusese o navă foarte bună însă vremea ei trecuse de mult timp. 
Dar primele de asigurare erau plătite la zi. Astfel încât societatea nu a avut 
încotro şi a plătit. 

Aceşti bani l-au salvat pe Richard Bruce. Dar nu a cumpărat o altă 
navă, ci cote-părţi din trei ambarcaţiuni moderne. S-a dovedit a li o investiţie 
foarte bună. De pe urma căreia Bruce a prosperat. 

Cam în acelaşi timp, o companie de salvare a navelor naufragiate, cu 
sediul în Honolulu, a recuperat epava. Compartimentele cu marfă erau 
intacte şi, spre surpriza tuturor, nu erau goale. Cum ar li trebuit să fie 
conform relatărilor, dar în locul încărcăturii declarate conţineau deşeuri de 
metal şi maşini vechi. Mai mult, diverse urme găsite dovedeau că Burly Girl 
fusese scufundată. Camera motoarelor a fost inundată în meni deliberat, iar 
la depozitul de la pupa tribord, supapele de control erau scoase, permiţând 
intrarea apei de mare în depozit. Inundarea, în acelaşi timp, a depozitului şi a 
camerei motoarelor arăta clar că se dorise ca Burly Girl să nu mai ajungă Ja 
destinaţie. 

Corectările au durat peste un an. în cele din urmă, a fost găsit un agent 
de bursă, din Yokohama, care a recunoscut că perfectase vânzarea 
încărcăturii lipsă, pentru căpitanul lui Burly Girl. Brokerul s-a supărat, 
susţinând că avizul de expediţie prezentat de căpitanul Stone era corect şi n- 
a avut nici un motiv să-l considere fals. Marfa fusese încărcată pe iii vas şi 
expediată la San Francisco. 

Era evident: căpitanul Stone scufundase Burly Girl pentru a masca 
furtul încărcăturii, navigând apoi direct în zona de furtună, pentru mai multă 
credibilitate. Dar cum putea un singur om să fure întreaga încărcătură a unui 
vapor? Mai mult ca sigur că avusese complici. Pare imposibil ca secundul să 
nu fi fost la curent cu întreaga afacere - probabil chiar el îi fusese complice. 
Ar fi trebuit, de asemenea, să aibă încă un complice care să-l salveze, cu o 
barcă. Dar ce se întâmplase cu restul echipajului? Mai erau încă treizeci şi 
cinci de oameni la bord, în afara căpitanului şi a secundului; Stone îi 
abandonase pur şi simplu? 

în camera motoarelor s-au găsit rămăşiţele a două trupuri, dar câţi se 
înecaseră, nu putea spune nimeni. Poate că oamenii fuseseră evacuaţi, dar 
cum nici un membru al echipajului nu a apărut vreodată, părea mai mult ca 
sigur că planul de salvare nu-l includea decât pe căpitan şi pe complicele său 
de pe vas. Oricare ar fi fost adevărul. Cel puţin doi oameni fuseseră ucişi: 
atunci s-a emis un mandat de arestare pe numele căpitanului Stone. 

Agenţii de asigurare ai lui Richard Bruce au afirmat că era imposibil că 
proprietarul vasului să nu fi ştiut de complot. Ce coincidenţă, spuneau aceştia 
ironic, să se întâmple asta tocmai înaintea inspecţiei - inspecţie de care toţi 
ştiau că Burly Girl nu ar fi trecut. După luni întregi de cercetări nu s-a găsit 
nici o dovadă care să ateste că proprietarul ar fi avut cunoştinţă de planul 
căpitanului Stone, iar Richard Bruce a fost complet scos din cauză. 

Toate acestea avuseseră loc în urmă cu şaptesprezece ani. Căpitanul 
Stone nu a fost găsit niciodată şi nici vreun alt supravieţuitor. Toţi membrii 
echipajului, în afara căpitanului, au fost declaraţi morţi după ce au trecut 



şapte ani, inclusiv secundul, deoarece nu se putea demonstra complicitatea 
lui. 

Cele trei nave în care investise Richard Bruce îi aduceau un câştig bun, 
astfel încât curând a cumpărat şi cotele-părţi ale partenerilor săi. Devenind 
proprietar unic. Cu timpul şi-a sporit numărul navelor. în prezent, Compania 
Bruce Shipping Lines ocupă un loc important în domeniul transporturilor 
navale internaţionale. 

AJ. Strode studiase din scoarţă în scoarţă dosarul întocmit la 
scufundarea lui Burly Gzrzşi îi spuse lui Castleberry: 

Au rămas treizeci şi cinci de văduve îndurerate şi îndoliate. Găseşte-le; 
măcar una dintre ele s-ar putea să ştie ceva. Verifică şi familiile căpitanului şi 
secundului. 

Myron Castleberry l-a trimis pe detectivul Pierce la Los Angeles. Acesta 
a apelat la o firmă de detectivi care să-l ajute în munca de căutare. Au dat de 
urma a douăzeci şi şapte de familii, dar nimeni nu ştia nimic în plus faţă de 
cele scrise în dosar. Soţia căpitanului Stone era moartă de cinci ani, iar liică- 
sa locuia la San Diego. Nu putea fi de vreun folos, la vremea accidentului 
avea zece ani. 

Soţia secundului. Este llc Rankin, locuia în Venicc şi ea ştia ceva. însă 
nu-i plăcea să vorbească despre fostul ei soţ. 

Pierce sesiză de la primele întrebări că femeia intrase în panică. O vizită 
de mai multe ori. încercând să-şi dea scama de ce este aşa speriată şi repetă 
mereu: A trecut ava mult timp de atunci sau De ce să dezgropăm morţii? Dar 
pentru Pierce era evident că se temea de Richard Bruce. 

Castleberry găsi şi el tot o doamnă deprimată şi descurajată. Ajutorul 
lunar pe care îl primea de la Fondul de Pensii al Văduvelor din Marină nu-i 
ajungea ca să trăiască: în ultimii şaptesprezece ani avusese mai multe slujbe 
mărunte, fiecare tot mai prost plătită, pe măsură ce îmbătrânea. Acum lucra 
jumătate de normă la Venicc Fishing Pier - treabă pe care o detestă. Cu alte 
cuvinte, era sătulă de viaţa pe care o ducea. 

Castleberry îşi dădu seama imediat că doamnei Rankin îi era frică să nu 
piardă ajutorul lunar, dacă se dovedea că soţul ei fusese complice la 
scufundarea iui Burly Girl. 

îi oferi pentru tot restul vieţii o sumă fixă, lunară, de două ori mai mare 
decât cea primită de la Fondul de Pensii, cu condiţia să le furnizeze informaţii 
utile. Nu era suficient. Bănuind că neşte frică de cineva, Castlebenyîi sugeră 
că patronul său este dispus să suporte chelmielile necesare, dacă vrea să se 
mute în altă parte. Ea îi mărturisi că în ultimii ani se gândise că i-ar plăcea să 
trăiască în Oiegon. 

Atunci când Castleberry i-a înmânat contractul semnat de A. J. Strode. 
Se hotărî să vorbească şi nu se mai opri. Răbdasc şaptesprezece ani. Iar 
acum răbufnise. 

Scufundarea lui Burly Girl fusese ideea lui Richard Bruce, spunea ea. 
Pentru rolul lui în scenariu, căpitanul Stone unna să primească banii pe care 
reuşea să-i obţină din vânzarea încărcăturii. Căpitanul Stone nu se descurcă 
singur, aşa că l-a făcut părtaş pe secundul său. Harry nu era un om rău, îl 



scuză doamna Rankin. Numai că le mergea foarte prost şi aveau nevoie de 
bani. Castleberry se simţea jenat; femeia cerea înţelegere unui străin, după 
şaptesprezece ani de la moartea soţului său. 

Ea îl rugase. îl implorase să nu facă asta, dar o dată ce aflase despre ce 
era vorba, Harry nu mai putea da înapoi. îi era frică; Richard Bruce era un om 
pe care nu-l puteai înşela. Aşa că au convenit să vândă încărcătura reală în 
Yokohaina şi în locul ei să încarce deşeuri de metal. Urma să ridice ancora, 
astfel încât să prindă vremea care le trebuia; rea. Dar nu foarte rea. Căpitanul 
Stone i-a arătat pe hartă locul unde Richard Bruce îi aştepta cu o barcă, 
suficient de mare pentru a salva tot echipajul. 

Cel puţin aşa era planul, dar. După ultima scrisoare expediată din 
Japonia. Harry Rankin se îndoia de sinceritatea căpitanului Stone şi bănuia că 
i se ascunde ceva. L-a întrebat de mai multe ori pe căpitan dacă este sigur că 
va fi salvat tot echipajul şi nu doar ci doi. CăpiLinul lot răspundea: „Da, da. 
Vor fi cu toţii în siguranţă. 44 Dar secundul ştia bine când căpitanul Stone 
minţea. 

„O scrisoare". Spuse Castleberry cu sufletul la gură., O mai aveţi cumva 
din întâmplare. 

Da. O avea. Cerneala se decolorase. Dar scrisul era perfect lizibil, lată 
dovada de care aveau nevoie. Lui Harry Rankin nu-i păsa că fură. Dar să lase 
treizeci şi cinci de oameni să moară - la asta se opunea categoric. Harry îi 
scrisese soţiei că intenţiona să se ţină scai de căpitanul Stone: era singurul 
lucru pe care-l mai putea face. 

Castleberry împături scrisoarea şi o puse la loc în plic. 

— Asta crezi că s-a întâmplat? Bruce i-a salvat numai pe cei doi, 
abandonându-i pe ceilalţi treizeci şi cinci? 

Estelle Rankin scutură capul. 

— Chiar dacă Harry s-ar îl hotărât să mă părăsească, tot nu ar fi tăcut 
atâţia ani, ar fi dat un semn de viaţă, ceva. Nu, soţul meu este mort. Sunt 
convinsă. Nu a mai părăsit corabia aceea. 

Castleberry citea pe faţa ei că îşi imagina cum trebuie să fi fost în 
ultimele momente. înaintea scufundării vasului. 

— Atunci, ce s-a întâmplat? Crezi că Stone s-a descotorosit de el şi de 
ceilalţi treizeci şi cinci? 

— Nu. Nu văd cum. Harry era un tip solid, voinic, iar căpitanul Stone era 
o stârpitură. 

Castleberry înţelesese. 

— Vrei să spui că Richard Bruce i-a abandonat pe ţoii. Inclusiv pe 
căpitanul Stone; n-a apărut la locul de întâlnire. 

— Nu. Ei n-ar fi scufundat vasul fără să se asigure că vor fi salvaţi. 
Probabil că au schimbat cu Richard Bruce semnale sonore sau luminoase. 
Dar. De asemenea, cred că el a părăsii locul, o dată ce s-a convins că Burly 
Girlsc scufundă. Richard Bruce i-a ucis pe toţi pentm a încasa prima de 
asigurare. 

Castleberry păli. 



— Richard Bruce ştie de existenţa scrisorii? Ar plăti foarte bine ca s-o 

aibă. 

Privirea pe care o primi îl făcu să regrete întrebarea pusă. 

— Să primesc bani de la cel care mi-a ucis soţul? Drept cine mă 
credeţi? 

— îmi cer scuze, doamnă Rankin. Sigur că n-aţi putea profila de pe 
urma morţii soţului dumneavoastră, am vrut doar să fiu sigur că Richard 
Bruce nu ştie de scrisoare. Ştie? 

— Nu. M-am gândit s-o duc la poliţie dar ar fi trebuii să depun mărturie 
că Harry mi-a spus despre planul lor... Şi mi-a fost frică. Un om care a asisiat 
la moartea unui întreg echipaj n-ar ezita să ucidă o femeie singură. Şi apoi 
Fondul de Pensii ar putea sista plăţile... Făcu un semn vag cu mâna. 

Caslleberry o asigura că nu trebuie să-şi mai facă griji din pricina 
banilor de acum încolo. Peste câteva zile, după ce ea semnă declaraţia, 
aranjă cu o companie de transport mutarea ei în Oregon. Lăsându-i bani de 
avion. Eslelle Rankin părea uşurată de povara pe care o purtase timp de 
şaptesprezece ani. Se despărţiră şi Castleberry îi ură sincer numai bine. 

Strode păli şi el când află întreaga poveste. Stabiliră să predea poliţiei 
scrisoarea lui Harry Rankin, de îndată ce vor rezolva problema acţiunilor. 
Scrisoarea aştepta; atât timp cât spera să rezolve cu Joanna Gillespie saft cu 
Jack McKinstry. Strode nu vroia să întreprindă nimic în legătură cu Richard 
Bruce. Omul era mult prea periculos şi total lipsii de conştiinţă... 

Strode investise deja foarte mult în aceaslă acţiune şi ridicase preţul 
ofertei mult peste ceea ce îşi propusese, în speranţa că va reuşi să cumpere. 
Compară cheltuielile cu profitai prognozat de specialişti pe o perioadă de 
cinci ani, obţinui prin eliminarea Companiei House of Glass din competiţie. 
Când constată că îşi poate recupera banii în decurs de un an, ştiu că trebuie 
să se ducă la Los Angeles. 

Pentru Strode era o procedură obişnuită să scotocească trecutul 
adversarilor săi pentru a descoperi ceva probabil şi a-i avea la mână. Şi 
totuşi, în cei aproape patruzeci de ani de afaceri, nu avusese de-a face cu 
persoane care uciseseră pentru a-şi atinge scopul. 

— Cunoscuse oameni care o făcuseră indirect, ignorând normele de 
protecţie a muncii, distribuind pe piaţă produse mortale, sau uciseseră un 
oraş întreg, închizând singura companie unde se putea lucra, pentru a obţine 
o scutire de impozit. Aşa mergeau afacerile. Dar punerea la cale a crimei şi 
aducerea ei la îndeplinire cu mâinile tale - asta reprezenta cu iotul altă lume. 

O dată abordată problema Companiei House of Glass. Se trezise în faţa 
a trei ucigaşi. Oare mai avusese de-a face cu ucigaşi. Fără să ştie? Nu mai 
conta. Acum îl preocupau trei indivizi: Joanna Gillespie, Jack McKinstry şi 
Richard Bruce. Aceştia erau responsabili de moartea a patruzeci şi trei de 
oameni. Gillespie îşi ucisese părinţii, iar McKinstry prietenii. Recordmanul era 
Richard Bruce. Cu treizeci şi şapte de morţi într-o furtună din Hawaii. îi văzuse 
scufundândti-se şi îi lăsase să moară. Cu acest om se întâlneau la l-os 
Angeles. 



întrevederea era fixată pentru ora unsprezece. Castleberry angaja o 
limuzină cu un şofer care să cunoască zona portului Los Angeles. Care se 
întindea pe aproape treizeci de mile de coastă: lotul era foarte bine organizai 
şi marcat, dar cu toate astea te puteai pierde cu uşurinţă. Şoferul merse pe 
autostradă. îndreptându-se apoi spre partea de vest. Unde se aflau birourile 
lui Richard Bruce. 

Pe drum. Castleberry încercă să-l convingă pe Strode să nu se 
întâlnească cu Richard Bruce. 

— N-avcţi idee de ce este în stare, argumentă el. Un rival de-al lui a 
murit într-un accident, iar el este văduv - poate şi-a ucis şi soţia: un 
comandant de port care îl şicana a dispărut pur şi simplu. Dispărut! 

Domnule Strode. Nici măcar nu trebuie să vă aliaţi în acelaşi oraş cu 
acest om. 

Gorilele ascultau pline de interes. 

— Nu crezi că-ţi cam zboară imaginaţia? Spuse Strode morocănos, (jjsp) 
ăcându-i purtarea lui Castleberry. Nimeni nu ucide la nesfârşit Iară să fie 
prins. Doar nu este Superman, pentru Dumnezeu! Nu-mi face plăcere să am 
de-a face cu el. Dar cel puţin sunt avizat. 

— Atunci aşteptaţi-mă în maşină, cu unul dintre oamenii de pază, şi 
lăsaţi-mă pe mine să tratez, deşi cel mai bine era să-i expediaţi direct plicul. 
Nu ar mai fi fost nevoie să vă întâlniţi cu el. 

Aici greşeşti. Oameni ca Bruce nu execută pur şi simplu nişte 
instrucţiuni primite în plic. Vreau să-l conving că totul este cât se poate de 
adevărat şi să-i uşurez puţin situaţia - în fond este doar o afacere ca multe 
altele. 

Da. Doaro afacere, se putea citi pe faţa lui Castleberry. 

Unice Shipping Lines îşi avea sediul într-o clădire cu cinci etaje, biroul 
patronului aflându-se la ultimul. O secretară sobră îl pofti înăuntru. 

P<xleaua biroului era acoperită cu acelaşi lemn preţios ca şi 
lambriurile. Richard Bruce stătea la masa de lucru, cu spatele la o fereastră 
largă, cu vedere spre port. Studia nişte tipărituri. Dar se ridică în picioare. ~ 
într-o atitudine aproape milităroasă. Când Strode intră cu suita sa. Bruce 
trecuse de cincizeci de ani. Părul negru uşor încărunţit. Expresia feţei calmă, 
stăpânită, lipsită de orice sentiment. Nu prea înalt, dar bine lacul, îmbrăcat 
elegant. îşi purta fără ostentaţie costumul, evident scump. Castleberry 
aprecic că ar fi putut întruchipa versiunea oficială a omului de afaceri 
american. 

Una dintre gorilele lui Strode rămase afară şi închise uşa biroului după 
ci. Cealaltă intraşi se postă lângă uşă. Cu spatele la ca. Bruce sesiză 
mişcarea, dar nu făcu nici un comentariu. îşi fixă privirea asupra lui Strode şi 
aşteptă: nu era el cel care cenisc această întâlnire. 

— Pot să stau jos? întrebă Strode aşezându-se. Mulţumesc. 
Intenţionat se plasase într-o poziţie inferioară lată de Bruce. Trebuind să 

se uite în sus, către acesta. în timp ce vorbea. Mesajul era clar. Se simţea 
atât de sigur pe el. încât nu avea nevoie de jocul acela special, al vorbitului 
de sus, din picioare, pentru a-şi domina interlocutorul. 



— Voi fi foarte scurt, domnule Bruce. Vreau acţiunile House of Glass... 

— Şi cu, răspunse acesta după un timp. 

Avea o voce melodioasă, cu un4imbro nu prea grav. 

— Aveţi acţiunile de mai puţin de un an. Am înţeles că le-aţi primit drepi 
plată de la un expeditor al cărui cont se golise. 

Sprânceana stângă a lui Bruce tresări puţin. Pe dracu, asta nu-i treaba 
ta, părea a spune. 

— Veţi câştiga dacă îmi vindeţi acum, 'continuă Strode. 

— Da. Sunt conştient de asta. Dar le păstrez. 

— Chiar dacă vă spun că ain de gând să închid Compania House of 
Class? 

— Chiar aşa. N-o puteţi închide fără acţiunile mele. 

Strode avea impresia că Bruce îi cunoaşte planurile; nu fusese surprins 
la auzul veştii despre închiderea companiei şi nu avusese nevoie de timp de 
gândire înainte să răspundă. Bruce era hine informat; Strode se întreba ce 
alte informaţii mai deţine. Din acel moment renunţă la diplomatic. 

— Castleberry? 

Castleberry. Rămânând în picioare, deschise servieta şi scoase un plic 
pe care îl aşeză pe biroul lui Bruce. 

— Vă rog să vă uitaţi, domnule Bruce. 

Bruce îl fixă o clipă cu privirea pe Strode, apoi ridică încet plicul, 
înăuntru erau c6pji după declaraţia Esteilei Rankin şi după ultima scrisoare 
primită de la soţul ei, precum şi plicul original. 

Bruce citi mai întâi scrisoarea. Când ajunse la semnătură, ridică privirea 
către Strode şi întrebă: 

— Harry? 

— Harry Rankin, răspunse Castleberry, secundul de pe Burly Girl, Bruce 
citi adresa de pe plic. 

— Nu mai ItKuieşte acolo. Şi are un nume nou. 

Bruce dădu din cap. ca şi cum s-ar fi aşteptat la asta. Declaraţia 
doamnei Rankin; o citi de două ori. 

— Este dispusă să depună mărturie la tribunal? 

— Da, spuse Castleberry. Doriţi o declaraţie dată în faţa notarului, care 
să certifice acest lucru? 

Bruce nu-l băgă în seamă, continuând să recitească anumite părţi din 
depoziţie. în iot acest timp nu-i acordase nici o atenţie lui Castleberry. 

— Aşa deci. Din cauza acestei Estelle Rankin trebuie să-mi vând 
acţiunile? Asta este? 

— Da, asta este. Hai să rămânem prieteni, Bruce. Vineţe şi scăpăm 
amândoi. 

— A, nu, nu poate fi aşa simplu, mai înseamnă, de asemenea, să-ţi faci 
un duşman. 

— Duşmani îmi fac în fiecare zi: tu eşti cel de astăzi. 
Bruce părea că se amuză. 4 

— O, aşa crezi? Că sunt doar un obstacol minor, de importanţă redusă? 
Nu te deranja încercând să mă intimidezi, metoda asta n-a dat roade 



niciodată în acest birou. Te rog să te mai gândeşti înainte de a continua ceea 
ce ai început. 

— Nu-i nevoie. Vreau acţiunile şi le voi obţine. 

— Atunci nu mai avem ce face; Strode, lasă lucnirile aşa cum suni şi 
amândoi vom câştiga. îţi dau cincizeci de mii pe scrisoare. 

Strode părea enervat. 

— Şlii al naibii de bine că House of Glass valorează pentru mine mull 
mai mult decât îmi oferi. IX% ce te cramponezi de aceste acţiuni? 

Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de House of Glass. Hsic o 
investiţie minoră, ca multe altele. Dar mă deranjează gândul că un lucru 
care-mi aparţine poate să-mi fie luat atât de uşor. 

— Ar fi bine să le obişnuieşti cu ideca. Deoarece exact aşa voi face. Nu 
eşti prost şi şlii că voi folosi scrisoarea împotriva ta, dacă refuzi. Nu vorbesc în 
vânt. Te am la mânii şi le voi trimite la camera de gazare, fără ca asta să-mi 
provoace insomnii. 

— Da, murmură Bruce. ai face asta, nu-i aşa? 
Cuvântul bastarduh plutea în aer. 

Brusc, se ridică şi merse fără zgomot la fereastră, privind spre port. 
Castleberry recuperă plicul original al scrisorii lui 1 larry Rankin şi îl puse la 
loc în servieta sa. Lăsând restul hârtiilor pe masă. 

Aşteptau. > 

în sfârşit. Bruce se întoarse. 

Expresia feţei era neschimbată. Privi drepl către Strode şi zise: 

— Se pare că mă ai la mână. 
Castleberry răsuflă uşurat. însă nu şi Strode. 

— Este o afacere clară, zise Strode, tu ai ceva ce eu îmi doresc, iar eu, 
în schimb, am o hârtie pe care tu nu vrei s-o dau publicităţii. 

— Ce garanţie am că nu vei folosi lotul împotriva mea? 

— Niciuna, doar cuvântul meu. Strode zâmbi, dar Bruce nu reacţiona. 
Uite ce-i, Bruce, eu nu fac treaba poliţiei. Vei avea originalele de îndată ce 
hârtiile de transfer al acţiunilor vor fi semnate. 

— Şi numele şi adresă femeii lui Rankin? 

— Nu. Este o condiţie a înţelegerii pe care am avut-o cu că. 

— Vreau numele şi adresa, insistă Bruce. 

— îmi pare rău. Dar nu pot fi părtaş la... la orice ţi-ar trece prin cap să 
faci. Dar nu trebuie să-ţi fie frică de doamna Rankin. în lond a tăcut 
şaptesprezece ani. Dacă vroia să vorbească, ar fi lacul-o până acum. Când 
vom încheia acest capitol, va fi închis pentru totdeauna. 

Bnice îi aruncă o privire de gheaţă. 

— Tu ai accepta o astfel de garanţie? 
Dacă n-aş avea încotro, da. 

— Deci trebuie să te cred pe cuvânt, că atât tu, cât şi femeia, precum şi 
toţi oamenii tăi care cunosc problema nu vor vorbi. Eu n-aş spune că asta 
este o garanţie. 

— Preferi atunci cealaltă alternativă? 

Bnice puse mâinile pe birou, lăsându-şi toată greutatea pe ele. 



— Nu, nu prefer alternativa. 

Cei doi bărbaţi se priveau în ochi, făcând abstracţie de prezenţa 
celorlalţi, înfruntându-se. în sfârşit. Bruce spuse: 

— Condiţiile tale sunt dezgustătoare. Strode. Dar mă văd nevoit să Ic 
accept. Ai pregătit hârtiile de transfer? 

l-a semnul lui Strode, Castleberry scotoci în servietă şi scoase hârtia. 
Bruce o parcurse la repezeală şi o puse în sertar. 

— O va citi şi avocatul meu. Dacă este în regulă, ne vom întâlni din 
nou. Vreau să-mi predai personal originalele scrisorii şi ale declaraţiei. 

— Liste rezonabil ceea ce-mi ceri. Strode se ridică în picioare; aştept 
veşti cât mai curând. 

Fără alt comentariu se întoarse şi ieşi din birou. Castleberry şi cele două 
gorile îl urmară. 

Castleberry nu mai putea de bucurie şi, în drum spre maşină, îl felicită 
întruna pe Strode. 

— Cu el trebuia să începem! Nu este nebun cum sunt ceilalţi doi. A ştiut 
că nu-i momentul să se târguiască. 

Strode nu-i împărtăşea entuziasmul. 

— Ce pui de căţea! Ai observai, Castleberry? Nu a protestat, nu s-a 
disculpat, nimic. Şi-a păstrat calmul, nu s-a plâns că ar fi necinstit şi nici nu a 
încercat să mă ameninţe. A apivcial corect situaţia şi, a luat odecizie. 

— Vrei să spui că a mers prea uşor? Dar şi-a dat seama că nu are nici o 
şansă. Castleberry' îi deschise lui Strode uşa limuzinei. El nu este că Joanna 
Gillespie sau Jack McKinstry. Bruce nu e genul care să se emoţioneze şi să 
facă scene. 

— Asta spuneam şi eu... Afurisitul, are sânge rece. 

Drumul trecea prinir-o zonă de docuri, unde se încărca marfă. Macarale 
galbene, uriaşe, lucrau de zor şi chiar au oprit maşina pentru a faciliui 
executarea unor manevre. 

— Odată, am avut şi eu acţiuni la o companie care fabrica asemenea 
chestii. Acum aproape treizeci de ani. 

— Lawton-Mwrc, spuse Castleberry care cunoştea toate investiţiile 
şefului său. Mergea prea încet. 

— Probabil că acum aş gândi altfel. Pe vremea aceea mi se părea că 
toate se mişcă prea încet. 

' Castleberry nu apucă să răspundă. Cu un scrâşnet puternic de roţi, 
maşina frână brusc. 

Imcdiai se auzi un zgomot infernal şi o izbitură cumplită. Una dintre 
gorile ieşi imediat cu arma în mână, iar cealaltă îl împinse pe Strode la podea 
şi se aruncă per te el. Nimeni nu scoase o vorbă, După câteva momente, 
prima gorilă se întoarse aducând cu el un om în salopetă. 

— Braţul macaralei a căzut exact peste capotă. L-am adus cu mine pe 
macaragiu, el îmi va arăta exact cum s-a produs acest accident, nu-i aşa? 

Omul dădu din cap. îngrozii de arma îndrcplată asupra lui. Plecară. 
Ccalaltf. Orilă se ridică şi îl ajută pe Strode să se aşeze pe scaunul săli. 
Când Castleberry îşi reveni din spaimă, ieşi din limuzină pentru a evalua 



stricăciunile. Văzul de aproape, braţul macaralei era uriaş. Motoml maşinii 
fusese distrus, dar parbrizul rămăsese neatins. Tragedia fusese cvitală în 
ultima clipă. Câţiva centimetri şi şoferul ar lî fost mort. Alţi cftţiva şi... 

Castleberry se chinui să deschidă portiera din fală şi îl ajută pe şofer să 
iasă. Omul era alb la faţă şi tremura, dar în afara unei uşoare tăieturi la ochi 
nu avea nimic... 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că ai reflexe bune. Omule, spuse 
Castleberry. Dacă nu le opreai la timp. Muream cu toţii. Domnul Strode nu va 
uita niciodată ce ai făcut şi te va răsplăti, continuă el. Dar nu era sigur că 
şoferul îl auzise. 

„Vreo duzină de oameni se adunaseră la locul accidentului şi întrebau 
intnjna: „Sunicţi teferi? E totul în regulă. >, sau exclamau: Dumnezeule, ia te 
uită! 1' 

Castleberry merse la macara, unde inanipulanţul îi arăta gorilei ceea ce 
se întâmplase: un lanţ sărise de pe roata dinţată şi macaragiul pierduse 
controlul. Deşi simţise alunecarea şi încercase să îndepărteze braţul 
macaralei de limuzină, comenzile nu mai răspundeau. îi părea foarte rău de 
cele întâmplate. Dar nu putuse face nimic ca să evite accidentul. Dinţii roţii 
erau tociţi şi. Lanţul putea scăpa oricând. 

— Voi nu verificaţi echipamentul? întrebă gorilă. 

— Sigur că da. la termenele stabilite. Ultima dală era totul în regulă, 
puicţi să-l înlrchaţi pe şeful meu. 

— Cine este şeful tău. Vreau să spun, patronul tău? 

Nu era Richard Bruce. Cum se aştepta Castleberry să audă. îi spuse 
gorilei să caute un telefon şi să cheme un taxi. Apoi se întoarse la limuzină. 
Şoferul îşi revenise din şoc şi era negru de supărate. 

— Nu se poate, bombănea, tocmai afurisitul Rolls, Şeful o să mă ucidă! 

— N-o va face, zise Castleberry. Deoarece am să vorbesc cu el. De fapt, 
cred că te va promova, şi. Nu uita. Vei primi şi o recompensă de la domnul 
Strode. pe care, le asigur. îl voi face să înţeleagă că i-ai salvat viaţa. 

Şoferul încerca să zâmbească. 

— Am trimis după un taxi. Mergi cu noi sau...? 

— Eu rămân lângă maşină. Plecaţi? Trebuie să raportez ce s-a 
întâmplat. 

Castleberry îi dădu o carte de vizită. 

— Spunc-i agentului de asigurări că îi stau la dispoziţie. Acum ne 
grăbim, să ajungem la New York. Dar nu-ţi face griji. îl sun pe patron imediat 
ce vom fi acolo. 

Taxiul tocmai sosise. Strode nu scoase un cuvânt tot drumul spre 
aeroport, iar Castleberry şi cele două gorile îi urmară exemplul. Până şi 
şoferul simţi tensiunea din maşină şi se afundă în muţenie. 

După ce decolară. Strode vorbi, în sfârşii: 

— A încercat să mă ucidă, ticălosul. Puiul de căţea, pur şi simplu a 
încercat să mă ucidă. 

Castleberry respiră adânc. 



— Domnule Strode. Nu cred că a făcut-o el. Părea să fi fost într-adevăr 
un accident. 

îi povesti despre dinţii tociţi ai roţii. 

— Bineînţeles că trebuia să pară un accident. Nu fi naiv, Castleberry, 
trebuia ca macaraua aia să mă strivească pe mine. 

— Dar cum putea să aranjeze asta într-un timp atât de scurt? Nu 
trecuseră nici zece minute de când am plecat. 

— O, era pregătită de mult, pentru a fi folosită la nevoie. A fost suficient 
un telefon. 

— Dar de unde ştia traseul nostru? 

— De unde ştii că asta era singura capeană? 

— însă macaragiul nici măcar nu lucrează pentru Richard Bruce. 

— Uhu! L-ai crezut pe cuvânt, nu-i aşa? 

Castleberry nu răspunse. O întâmplare ca asta îţi poate zdruncina 
nervii, cu toate că lui i se părea că şeful exagerează. 

— Domnule Strode, ce interes avea să vă ucidă înainte de a obţine 
documentele pe care le aveţi împotriva lui? E total lipsit de sens. Dacă doriţi, 
îi cer lui Pierce să se ocupe de macaragiu. 

— Da, foarte bine. 

Strode întoarse capul spre fereastră. Subiectul era închis. 
Când au ajuns la New York, au aflat de la secretară că Jack McKinstry şi 
Joanna Gillespie sunaseră să anunţe că îşi vând acţiunile. 
AJ. Strode îşi luase liber în ziua aceea. 

Stătea în biblioteca de la etaj. Privind pe fereastră, cufundat în gânduri. 
Casa părea goală fără Katie. Nici personalul, nici corpul de ganlă nu-i erau 
familiari precum Katie. Peste tot lăsase urmele trecerii ei. Prin decorarea 
camerelor şi achiziţiile făcute. Strode devenise colecţionar de artă cât timp 
locuise împreună cu Katie şi făcuse prin ea câteva achiziţii bune. încet. încet, 
femeia înlocuise fiecare mobilă: chiar şi fotoliul de piele în care stătea acum 
era a achiziţie de-a ci. Era ca şi cum ar fi scris pe toţi pereţii: Katie a fost aici. 

Slavă Domnului că plecase. 

Nemernicul a vrut să-l ucidă. Ceilalţi doi îl ameninţaseră cu moartea, 
dar Richard Bruce nu-şi pierduse timpui cu aşa ceva: el acţionase. Strode 
avea nevoie să cumpere acţiuni de la unul singur şi încercase să cumpere, pe 
rând, de la fiecare dintre cei trei deţinători. Acum însă, vindeau toţi trei. 
Avocatul lui Bnice verificase hârtiile, le găsise corecte şi. Prin urmare, Bruce 
cerea o întâlnire pentru a finaliza tranzacţia. Dar şi ceilalţi doi acceptaseră şi 
Strode se găsea în situaţia de a alege. 

Alegerea nu-l ajută pe vânzător cu nimic. Strode vroia să-i ruineze pe 
toţi trei, să-i rănească. Aceşti oameni erau criminali, pentru numele lui 
Dumnezeu, şi toţi îl ameninţaseră. Nu se aşteptase să fie foarte binevoitori, 
dar nici să reacţioneze în felul în care o făcuseră. Nu mai conta acum: îi avea 
pe toţi la mână. 

Va alege unu, va cumpăra acţiunile, apoi îi va turna pe toţi la poliţie: 
era singurul mod în care se putea proteja. Va trimite poliţiei dosarele cu loaie 
dovezile pe eare le deţinea: la Ijos Angeles al lui Richard Bnice. la Bosion 



penlru Joanna Gillespie şi în Franţa, la Toulon. Pentru Jack McKinstry. Şi vor 
afla şi ziarele. Le va face o viaţă de iad. 

Bruce ar putea să fie condamnat la moarte în California: depindea de 
judecător. Sau, stai puţin, Burly Girl se scufundase lângă Hawaii, atunci n-ar 
trebui să-l judece pe Bruce acolo? Lui McKinstry... Nu avea idee ce i s-ar 
putea întâmpla, nu cunosiea sistemul de justiţie, iar Gillespie va pleda pentru 
clemenţă şi va lot ilupă câţiva ani de închisoare. 

Strode jubila în timp ce-şi tăcea planuri. Dar nu, de o mie de ori nu! Nu 
era suficient! Se ridică din fotoliu şi se duse lângă fereastră. Ruinarea celor 
trei nu era suficientă, vroia să-i pedepsească în aşa fel. încât să-şi dea seama 
că au fost inconştienţi încercând să facă pe durii cu A. J. Stmde, să le arate că 
sunt în mâinile lui. 

Mai zăbovi la fereastră câteva minute. în sfârşit, găsise. Sună la birou 
şi-l convocă pe Castleberry la el. 

I „a parterul casei era o sală mică de conferinţe; acolo se întâlni cu 
Castleberry. 

— Am luat o hotărâre, îi spuse lui Castleberry. Afacerea se va încheia la 
sfârşitul wcek-cnd-ului. 

— V-aţi hotărât? întrebă Castleberry plin de interes. Care este 
vânzătorul? 

— Nu ştiu. 

Castleberry clipi scurt. 

— Cum aşa? 

Strode puse palmele pe marginea mesei, se aplecă în faţă şi vorbi rar 

— îi voi invita pe toţi trei la acest sfârşit de săptămână. Fiecare va primi 
o copie a dosarului său. Vreau să ştie adevărul. 

— Vă vor urî pentru asta. 

— Apoi le voi spune că îmi trebuie numai un pachet de acţiuni pentni a 
controla House of Glass. Continuă Strode râzând, şi ci îl vor alege pe cel care 
va vinde. Eu stabilesc preţul. Ei vânzătorul. După care urmează lovitura: 
ceilalţi doi îşi vor vedea numele pe prima pagină a ziarelor de luni, iar cu voi 
trimite poliţiei originalul dosarelor lor. Unul supravieţuieşte, doi nu. Şi. Trebuie 
ca ei să-l aleagă pe cel care va trăi. 

Castleberry era copleşit. 

— Domnule Strode, este un plan... Diabolici Mefistofelic! 
Strode râse. 

— Mulţumesc! Pentru Dumnezeu, nu m-am mai simţit aşa bine de când 
am declanşat această acţiune. Cei trei vor primi o lecţie dură; nimeni nu-l 
poate ameninţa pe Strode fără să suporte consecinţele. 

Castleberry era ameţit. Se ridică, făcu câţiva paşi în junii mesei şi se 
aşeză din nou. 

Şi unde se vor întâlni? 

— Aici. în casa mea. 
Castleberry sări în picioare. 

— Nu puteţi vorbi serios. Vă veţi întâlni cu ci chiar aici. Unde ci pot... 



— Nu, nicidecum - cu nu voi fi aici. Stau la Tracy. Numai că ci nu vor şti 
acest lucru. 

— Să-i aduci pe cei trei criminali în casa ta... 

— IX, nici mie nu-mi place. M-am gândit să-i cazez la acelaşi hotel pe 
toţi trei, dar nu sunt sigur că vor veni. Chemându-i aici, le dau speranţa că 
pot pune mâna pe mine. Eu sunt momeală. 

— Bine, dacă staţi la Tracy în tot acest timp... 

— Nu voi ieşi din apartament tot week-end-ul. Stai jos, Castleberry, şi 
nu te îngrijora. Ascultă, niciunul nu va şti de sosirea celorlalţi doi. Voi promite 
fiecăruia dovezile incriminatoare - cu condiţia să încheiem afacerea aici. în 
casa mea, în aceste zile. Toţi vor veni să-l vadă pe lupul cel mare în bârlogul 
lui. Rânji către asistent. Da, ştiu că aşa mi se spune în spate şi aceşti trei mari 
purceluşi vor veni pentru că sf>eră să pună mâna pe mine. 

— Şi nu veţi da ochii cu niciunul? Deloc? 

— Cu niciunul, niciodată. Şi tu îi vei vedea numai atât cât să le comunici 
condiţiile mele pe care le vom dactilografia. Pentru operativitate, apoi îi 
lăsăm împreună să vedem ce se întâmplă. 

— Dumnezeule! Castleberry îşi şterse transpiraţia. Mă întreb cine va 
câştiga? 

Strode se încruntă. 

— Eu pariez pe Richard Bruce. Pe lângă el. Ceilalţi doi sunt mici copii. 

— Poate, spuse cu rezerve asistentul. Oare cum vor decide? Domnule 
Strode, vă daţi seama ce se poate întâmpla? S-ar putea ucide între ei. 

— Mare pierdere, rânji Strode. 

Partea a doua suspecţii rJOANNA GILLESPIE, VINERI: 

Tonul lui Myron Castleberry era decent - nu jubila şi reuşea să pară 
ehiar înţelegător, când îmi explica faptul că AJ. Strode vrea să încheie 
conlurile cu mine în decursul week-end-ului viitor. Eram aşa demoralizată, 
încal, pe moment, nu aiu realizat că expresia „încheiat conturile" poale avea 
mai multe scmnilleaţii. Apoi am înţeles că mi se propunea să petrec loate 
aceste zile în casa lui Strode: am refuzat, preferând hotelul. Dar Castleberry 
mi-a spus că domnul Strode nu acceptă să stau la hotel. Era foarte abil: a 
întors-o în aşa fel. încât ordinul lui Strode de a ina duce acolo apărea ca o 
invitaţie nevinovată. Am protestat zicând că nu pot sla aiât timp degeaba, 
fără să exersez. Castleberry nii-a sugerat să-mi iau cu mine vioara. Dacă asta 
doream. Am început să râd: în nici un caz n-aş fi adus vioara Guarncrius, aşa 
curată şi pură cum era. în casa lui Strode. Riscând s-o contaminez. 

Oricum, aşa-zisa invitaţie m-a surprins. Dacă Strode era aşa de speriat 
de mine. După cum pretindea, de ce mă chema chiarîn casa lui? Parcă m-ar 
fi invitat să-l împuşc. Şi de ce tot wcck-cnd-ul? Cât limpdura semnarea unor 
hârtii? Strode cocea ceva şi nu-mi dădeam scama ee-ar putea fi. Ce vroia? 
Obţinuse deja ceea ce dorise de la mine. Dar, dacă asta era singura cale de 
a primi declaraţia lui Ozzie Rogers, trebuia să accept. 

M-am întâlnit cu avocatul meu la Boston, care a verificat hârtiile aduse 
de Castleberry şi Ic-a găsit corecte. Consilierului meu nu i-am spus că vând: 
era mai uşor să-l pun în faţa faptului împlinit. Nici lui Harvcx Rudd nu i-am 



mărturisit unde urma să plec. L-am sunai şi am lăsat robo Jtilui un mesaj 
telefonic, că vreau să dispar câteva zile şi-l voi căuta la tntoarcerc, luni 
dimineaţă. Bietul Harvey îşi va face o groază de proble ~e. Apoi m-am gândii 
mai bine: să petrec două zile şi jumătate în preajma lui Strode. Iară să ştie 
nimeni unde sunt? Nu mi se părea o idee strălucită. Am sunat din nou la 
Harvey Rudd. Lăsând un nou mesaj, indicându-i unde sunt şi cum pot fi 
găsită. Vineri îi voi spune lui Strode, ca din întâmplare, că aştept un telefon. 
Nu strică niciodată să te asiguri. 

Oare ce punea Strode la cale? îl uram cel mai mult pe lumea asta. 
Individul credea într-adevăr că-mi ucisesem părinţii pentru bani. Ozzie Rogers 
era cea mai mare greşeală pe care o făcusem vreodată; la două minute după 
ce ne-am întâlnit, ştiam că acest mercenar texan nu-mi poate rezolva 
problemele. Adevărul era că nu mă deranja să-mi vând acţiunile la Coiupnnia 
House of Glass; ele nu însemnau nimic pentru mine şi oricând puteam 
reinvesti banii obţinuţi, dar singura garanţie că Strode nu va păstra nici o 
copie rămânea cuvântul lui Castleberry, iar Strode era un tip răzbunător, care 
m-ar putea ruina uşor. 

Probabil că Strode vroia să-şi savureze victoria; îi stătea în caracter. Dar 
dacă îl puteam îndepărta din viaţa mea cu preţul unui weck-end în care urma 
să-i suport toanele. Chiar merită. Aşa că am apărut la casa din Manhattan, 
vineri după-a miază. Târziu. Un tip înarmat. De la poartă, mi-a verificat numele 
şi apoi mi-a dat drumul îhăuntru. 

Castleberry m-a întâmpinai la uşă. Scuzându-se pentru absenţa lui 
Strode. Care fusese reţinut undeva, dar urmă să sosească la cină. Interiorul 
era aşa cum mă aşteptam - încăperile mari cu tavan înalt şi un lux afişat 
ostentativ. Am aruncat o privire în camera de zi sau la ceea ce am bănuit a fi 
camera de zi; locul semăna mai degrabă cu o galerie de artă. Tablouri, mobilă 
de muzeu. Nişe în perete cu sculpturi modeme: existau chiar şi vitrine. într-o 
odaie alăturată am văzut un om de pază, postat în faţa unor monitoare. Pe un 
ecran se desfăşura un joc. Iară sonor. Celelalte prezentau camere şi holuri, 
majoritatea luminate. 

— Nu accept să fiu spionată, am reacţionat cu prompt. 

— Majoritatea camerelor de luat vederi sunt plasate la parter şi în afara 
casei, mă asigură Castleberry. La etaj sunt controlate holurile şi scările. în 
dormitoare sau sălile de baie nu există aşa ceva. 

— O. impresionant. Şi trebuie să-mi placă sistemul? 

— Nimănui nu-i place, răspunse acesta cu un oarecare regret, dai 
trebuie ca domnul Strode să fie protejat; orice spărgător şi-ar dori să intre în 
casa lui şi. Apoi. ne obligă şi compania de asigurări. 

Deci nu aveam ce face decât să mă împac cu gândul. O cameristă - 
îmbrăcată în negru şi cu şorţ alb, Dumnezeule! 

— Mă conduse la etaj. într-una dintre camerele de oaspeţi, care părea 
mobilată după revista Archileciural Digest. Mă întrebam cine o decorase, 
deoarece pe Strode nu-l credeam în stare. 

l-am spus cameristei că prefer să-mi desfac singură bagajul. După 
plecarea ei. Am mutat An scaun de la locul lui. Numai pentru a-mi crea 



impresia de control asupra spaţiului înconjurător. Am căutat un aparat de 
radio, dar nu am găsit decât un televizor. Dacă ştiam, l-aş fi adus pe al meu 
pentru a nu sta atâta vreme Iară muzică. Am căutat pe canalele de 
televiziune: doi puşti ctalându-şi talentele, un interviu cu un scriitor de 
romane poliţiste... Plicticos. 

Mi-am deschis valiza şi-am scos pistolul automat cu care îl 
ameninţasem pe Strode la Pillsburgh. O dată ce îmi depăşisem greaţa şi 
acceptasem să vin aici. lui s-a părut normal să-l iau cu mine. Ce dacă eram la 
el acasă? L-aş putea speria întorcând definitiv lucrurile în favoarea mea. Nu 
era nimic sigur, dar hotărâsem să mă agăţ de orice ocazie ivită. Gărzile nu 
primiseră instrucţiuni să-mi controleze valiza: mă aşteptam la asta. Mă 
întrebam unde să-l ascund: locuri erau destule, dar aveam nevoie de unul 
uşor accesibil. M-am hotărât să-l pun într-o pernă cu fermoar, aflată pe 
canapea. 

M-am aşezat acolo, privind pe fereastră. îmi părea bine că Strode 
întârzia: după şase ore de studiu intens, venisem imediat la New York şi nu 
reuşeam încă să stabilesc complet legătura mentală înuv lumea mea şi cea a 
lui Strode. Strode era exact tipul de lup. Mare şi rău. Despre care tata îmi 
spunea mereu să mă feresc. Parcă-I şi aud: Vezi. Tu nu ştii nimic despre viaţă 
- despre harababură în care ai intrat. „ 

Tata nu în-a înţeles niciodată. M-a ţinut mult timp izolală şi ignorantă. 
Iar mama l-a ajutat enorm: până la şaisprezece ani mi-a spus încon tinuu că 
cu nu sunt ca toate celelalte fetiţe şi nu pot să fac asta. Nu pot să fac 
cealaltă. Că trebuie să fiu foarte atentă, să am gri jă de mine. Mă obliga să 
dorm când mie nu-mi era somn sau. Cel puţin, să mă odihnesc. Bineînţeles. 
Fără sport, tara nici o ieşire în public, supravegheată în toi ceca ce luceam. 
Tata a depăşit-o. Intcrzicându - mi să merg la şcoală şi organizând un sistem 
educaţional privat, la noi acasă. Frani destul de mare cânii ani citit un articol 
în care scria că diabeticii pot duce o viaţă normală. în limita bunului-simţ. 
Doar luând unele măsuri de precauţie. 

Când le-am spus ceca ce scria acolo, au negat totul şi s-au uitat la mine 
astfel încât să înţeleg că trebuie să fiu o fetiţă cuminte, care ascultă şi 
execută ceea ce i se spune. Nu ştiu ce m-aş li făcut dacă nu era unchiul 
Marcus. El a văzut în mine ceca ce părinţii mei n-au văzut niciodată, când am 
împlinit şase ani. Mi-a lăcut cadou o mică vioară. 

îmi aduc aminte de parcă s-ar li întâmplat în dimineaţa asta: ani luat 
vioara - care mi se părea enormă la acea vârstă -> şi am cântat: inai întâi 
gama. Apoi o melodic pe care o auzisem, la radii), care mă obseda. Mulţi ani 
mai târziu am aflat că era o temă din Simfonia a Şaptea t! T Becthaven: acea 
notă susţinută, repetată, mi-a dat liori când am interpretat-o prima dată şi. 
De atunci, am ştiut că fericirea aceasta n-o voi alia nicăieri în altă parte decât 
în muzică. 

Mama şi tatăl meu se amuzau şi nu s-au împotrivii deloc cântat ului la 
vioară, deoarece îmi ocupă timpul şi îmi dislrăgea atenţia de la alte lucruri. Le 
sunt recunoscătoare că mi-au plătii lecţiile şi au înlocuit vioara de jucărie cu 
una adevărată. Aveau însă un nuxl deformat de a vedea viaţa. încât ideea de 



a trăi pentru a face muzică li se părea o glumă. „Oamenii nu se concurează 
unii pe ceilalţi în artă. Draga mea... Sper că nu vorbeşti serios, vrei să cânţi 
penlru bani? Nu fi vulgflră. Joanna. Tu nu ai nevoie de bani. „ 

Bani. Şi A. J. Sirode crede că i-azn ucis pentru bani! 

Afară lumina începea să se schimbe: după-amiaza era pe sfârşite. Am 
făcut un duş, m-am schimbat şi am coborât să văd dacă se întorsese Strode. 
în hol am auzit un televizor şi am încercat să aflu unde se afla. Era 
semiîntuneric, dar am reuşit totuşi să zăresc un bărbat stând pe canapea, 
urmărind o emisiune. 

— Strode... 

Dar m$ înşelam, bărbatul de pe canapea era înalt şi bine făcut; 
amândoi am rămas surprinşi. 

— Bună! Spuse acesta prietenos, nu ştiam că mai este cineva în casă. 
Sirode nu s-a întors încă. Permiteţi-mi să mă prezint, mă numesc Jack 
McKinstry. 

— Sunt Joanna Gillespie. Trebuia să mă întâlnesc cu Strode aici. 
Singură. 

— Şi eu la fel. Ai spus Joanna Gillespie? Violonista? 

— Una şi aceeaşi persoană. 

— Hei, chiar aşa?! Grozav! Râse. Nu te pot vedea... Stai să aprind 
lumina. 

Aprinse o veioză şi atunci am văzut penlru prima oară faţa zâmbitoare 
a lui Jack McKinstry. 

— Pe naiba, chiar eşti Joanna Gillespie! Te-aş recunoaşte oriunde. 
Trebuie să-ţi spun că am ţoale discurile tale sau, mă rog, cea mai mare parte. 
De curând am cumpărat Prokofiev! Nici nu ştii ce plăcere îmi face 
săleeunofec. 

— Vă mulţumesc, domnule... îmi pare rău. Nu am reţinut numele. 

— McKinstry, dar, te rog, spune-mi Jack. 

Avea un zâmbet atât de molipsitor, încât instinctiv am zâmbit şi eu. 

— Eu sunt Jo. 

începutul promilea. Dar momentul lăsa de dorit; nu era timpul pentru o 
nouă cunoştinţă. 

— Am înţeles bine că şi tu ai întâlnire cu Strode? L-am întrebat. Unde. 
Aici în casa lui? Pentru că eu am încheiat o afacere şi nu mă aşteptam să mai 
fie cineva. 

— A, sunt convins că se va ocupa de dumneata la început, înaintea 
mea. Oricum, cu voi sta aici tot week-end-ul. 

Aveam o senzaţie ciudată. 

— Interesant... Şi eu am... Invitaţie pentru wcek-end. 
Zâmbetul îi păli. 

— De ce ai ezitai înainte de a spune „invitaţie44? 

— Da? Nu mi-am dat seama. 
Se aşternu liniştea. 

— Jo, prezenţa ta aici are vreo legătură cu Compania House of Glass? 



M-am aşezat pe scaunul cel mai apropiat şi i-am lacul semn să stingă 
televizorul. 

— Uite ce-i Jack, nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar asta e treaba mea. 
Te rog să-mi spui sincer, ai crezut că vei fi singurul invitat? 

— Da. Şi tu? 

— Da, la fel. 

Jack zâmbi strâmb. 

Nu cred că Strode a intenţionat doar să pună doi oameni interesanţi la 
un loc. Ne-a adus pe amândoi, aici, fără să ştim unul despre celălalt, şi sigur 
are un motiv. Nu face niciodată nimic degeaba. Ai vreo idee? ', 

_ Niciuna, am negat. Afurisitul! Im drneu' cu el! 

— Amin, spuse Jack surprins. Cerule, dar văd că nu eşti o admiratoare 

a lui Strode - Omul de Fier. Nu pot să cred! Asta înscamna'că nu sunt singuml 
din această casă care nu este membru al clubului fanilor lui A. J. Strode. 

— Da, exact. Este ultimul loc unde aş vrea să mă aflu. Preferam 
Bostonul, să exersez Mozart. 

Jack îşi trase un scaun lângă mine. 

— Joanna Gillespie, cred că ar trebui ca noi doi să stăm de vorbă. Poate 
ne aliem. Pe cinstite, mi-ar prinde bine un aliat. Nici eii nu-mi doresc să fiu 
aici şi se pare că „genială, noastră gazdă pune la cale o surpriză pentni noi 
doi. Eu unul urăsc surprizele şi mai ales pe cele ale lui A. J. Strode. Ce zici - 
ne unim forţele pentru ceea ce ne aşteaptă? 

Mă gândeam la spusele lui, când Myron Castleberry intră în cameră. 

— A,. Aici eraţi. Văd că deja aţi făcut cunoştinţă - bine... Mă tem că... 

— Ce. Se întâmplă, Castleberry? îl întrerupse Jack. Nu mi-ai zis un 
cuvânt despre prezenţa lui Jo şi nici ei despre mine. Ce înseamnă asta? 

— Da. întocmai, zise Castleberry mieros. O nucă scăpare, din păcate. 
Am venit să vă anunţ că domnul Stanic este reţinut în Atlanta - vreme rea 
sau aşa ceva. Dar avionul a decolat şi va sosi în câteva ore. Nu-I vom aştepta, 
vom servi cină peste o jumătate de oră. E bine? 

— Şi dacă nu e? întrebă Jack. 
Castlebenry se Hleu că nu aude. 

Ştiţi unde este sufrageria? Bun. Dacă doriţi să serviţi un cocteil înainte 
de masă, sunaţi la bucătărie, la telefonul de acolo. 

— Ieşi înainte ca vreunul dintre noi săi poată rosti ceva. 

— Este cea mai bună idee pe ziua de azi. Zise Jack îndreptându-se spre 
telefon. Ce serveşti. Martini? _ 

— Da. Poţi să-l crezi? Pur şi simplu a uitat să ne spună că vom fi doi 
invitaţi! 

— Nu-I cred deloc. Mă îndoiesc că uită vreodată ceva. Nu-mi place 
treaba asta, Jo, nu-mi miroase a bine. 

— Am putea pleca. 
Tăcere. 

— Dacă tu poţi pleca, cu nu pot. Am de rezolvat o afacere cu Strode Şi- 
o voi încheia în acest weck-cnd. Trebuie. Nu am de ales. 

Fraza suna familiar. Poate ar trebui să-i spun şi lui? 



Chiar atunci apăru o servitoare, ţinând în mână o tavă cu două pahare 
şi un shakercu Martini. 

— Fii binecuvântată draga mea, zisejack preluând lavă, ai recunoştinţa 
noastră veşnică. Te bucuri că ai salvat două suileic disperate de ia moarte 
prin însetare? 

Fata se uita ciudat; evident nu era obişnuită cu limbajul acesta 
extravagant. Zâmbi politicos şi plecă lără să rostească un cuvânt. 
Jack turnă MUrtini şi îmi întinse un pahar. 

— Nu avem prea mult la dispoziţie. Voi începe cu, (iacăasta te ajută. 
Ridică paharul şi toastă. Pentru zile mai bune! Am băut amândoi. 

— Strode mă şantajează. Vrea partea mea de acţiuni House of Glass. îţi 
spune ceva asta? 

Am băut totul şi am mai cerut. 

— Da. Imediat. 

Jack umplu din nou paharele. 

— StnKle a confecţionat nişie dovezi, prin care mă acuză de accidentul 
unui elicopter, acuin palm ani, în Franţa. Totul e un rahat, dar îmi poate cauza 
neplăceri. Nu-mi pot permite să apar ca vinovat. Dacă poliţia redeschide 
dosarul... Ştii, familia mea se ocupă de fabricarea elicopterelor, realizezi ce 
rău ar face o asemenea publicitate - nu nuinai mie, dar şi întregii familii. 

— Şi ai venit ca să... ' 

— îm venii să-mi vând acţiunile în schimbul acelei dovezi. M-am gândii 
la o groază de posibilităţi, dar nu am alta mai bună; îi voi da acţiunile mele. 

Eram complet buimăcită. Am stat mult timp Iară să scot o vorbă. 

— Jo, hei Jo. Eu ţi-am spus secretul meu Joacă şi tu cinstit. E rândul tău 

acum. 

— Sunt aici pentru acelaşi motiv. Mă şantajează să-i dau acţiunile mele 
de la House of Glas,. 

Jack arăta de parcă l-aş fi pălmuit. 

— Da... Dar Strode mi-a spus că îi trebuie un singur pachei de acţiuni 
pentru a obţine controlul. 

— Aşa este. îi trebuie numai un pachet de acţiuni. 

Ne uităm unul la celălalt, întrebându-ne ce înseamnă asta. Strode 
intenţiona să încheie afacerea numai cu unul dintre noi. Iar pe celălalt îl va 
arunca în gura lupilor. 

— Strode ne asmute unul împotriva celuilall şi se amuză: în aceste zile 
se distrează pe socoteala noastră. 

Nu aveam nimic de spus. M-am ridicat şi am început să umblu în jurul 
camerei, tn lipsă de altceva mai bun. Pereţii erau înţesaţi cu casete video, 
cea mai mare colecţie particulară pe care o văzusem vreodată. Singurele 
difuzoare aparţineau televizorului. Nici un radio, pick-up sau magnetofon. 
Bineînţeles, A. J. Strode nu simţise niciodată nevoia să asculte muzică. într-un 
fel, asta nu mă miră. 

Jack se uită întrebător la mine. 

— Jo, cu ce te are la mână? Nu te supăra că te întreb. 



— K o chestie despre care nu-mi face plăcere să vorbesc... Dovada', în 
cazul meu nu este confecţionată, ci interpretată greşit. De fapt, Strode a 
reuşit să o interpreteze în aşa fel. încât ar puica convinge şi poliţia că este 
adevărul gol-goluţ. Liste foarte greu să-mi dovedesc nevinovăţia şi nici n-am 
reuşit să găsesc altă soluţie. 

— IX, ci suniem în aceeaşi oală. Ce ne facem? 

Stăleam amândoi aşa. Posomorâţi, tăctiţi. Când am fost anunţaţi că 
este servită cina şi domnul Castleberry ne aşteaptă. 

— Bine. Mormăi Jack. Am câleva lucruri să-i spun. 
Dar Casllebenry ne pregătea o altă surpriză. 

— Aş vrea să vi-l prezint pe Richard Bruce. Zise el arătând spre un 
bărbat mai în vârstă decât Jack cu vreo zece-cincisprezece ani. înalt, solid şi 
cu păr grizonat. 

— Joanna Gillespie şi Jack McKinstry, ceilalţi oaspeţi ai domnului Strode. 

— Dumnezeule. Făcu Jack. încă unul? 
Richard Bnice se întoarse spre Castleberry. 

— Nu ştiam că vor mai fi şi alţii aici. 

— Câţi mai trebuie să vină. Casllebenry? întrebă Jack... 

— Niciunul, răspunse acesta politicos. Nuniai voi trei. Luaţi loc. vă rog. 

— Nu, nu vom lua loc. spuse Jack furius, mai întâi să ne răspunzi la 
nişte întrebări. De ce la, z? 

— Vă rog. Trebuie să mâncăm şi oricum nu sunt împuternicit să vă spun 
nimic: domnul Strode va sosi curând şi va răspunde la loale întrebările 
dumneavoastră. Vă rog. Luaţi loc. 

Ţoii rămăsescram încremeniţi. Richard Bruce rupse gheaţa -şi se aşeză, 
tl imitarăm cu toţii. Fu; idus primul fel şi apoi servitoarele ieşiră. 

— Castleberry, vreau să ştiu de ce am fost adus aici. începu Richard 
Bnicc cu o voce muzicală. Am venit să transfer nişte acţiuni şi nicidecum să 
mă bucur de societate în acest wcek-end. 

Jack McKinstry hohoti. 

— Vei lua parte la un joc de-a şoarecele şi pisica şi. Partea amuzantă, 
prietene Richard. Nu eşti Iu pisica. 

— Acţiunile pe care trebuie să le transferi, am spus cu, suni la 
Compania House ofCilass. Nu-i aşa? 

— Cred că ar fi mai bine să aşteptaţi sosirea domnului Strode, interveni 
Castleberry. Totul va fi explicat cât de curând, nu are rost să faceţi tot felul de 
presupuneri. 

Richard Bruce mă privi în ochi şi îmi răspunse: 

— Da. 

— Pentru acelaşi motiv ne aflăm şi noi aici. Sper că eşti conştient că 
Strode nu are nevoie de toate acţiunile noastre. 

După o clipă de gândire, dădu din cap: înţelesese. 

Cina se încheie repede; niciunul nu avea chef de mâncare. 

în tjmp ce ne ridicam de la masă. Castleberry ne anunţă: 



— In camerele voastre veţi găsi câte un plic. De mare interes pentru 
voi. Conţinutul nu este identic. însă explică motivul pentru care vă aflaţi aici. 
Acum. Poate vreţi să le pitiţi? 

L-ain privii fix; Richard Bruce nu a reacţionat deloc, iarjack McKinstry a 
râs zgomotos. 

— Plicuri în camerele noastre! lată o întorsătură fascinantă! Cât mister! 
Ce naiba-ar putea fi? Cheia Jocului? Motivul vânătorii? Poza gazdei cu 
autograf? Aşa se amuză Strode. Punând plicuri în camerele noastre! Bine 
jucat. Castleberry. Bine jucat! 

Richard Bruce părăsi camera fără un cuvânt: l-am urmat îndeaproape. 
La etaj, l-am văzul deschizând uşa unei odăi aflate în capătul opus al holului. 
Am intrat şi-am încuial imediat; un plic mare, cu numele meu scris pe el. 
Zăcea pe pat. Tocmai îl deschideam când am auzit uşa de vizavi închizându- 
se - desigur, nu putea fi decât Jack. 

Plicul conţinea mai multe hârtii. Deasupra era o fotografie a declaraţiei 
lui Ozzi Rogers. în care afirmă că am vrut să-l angajez pentru a-mi ucide 
părinţii. Eram mâniată şi scârbită de cele citite: niciodată nu-i vorbisem 
lufOzzic despre părinţii mei - asta o ştia de la Strode sau de la Castleberry - 
şi nici nu încercasem să-l angajez. Deşi Ozzie prezcnia lucrurile ca şi cum el 
renunţase la afacere, de fapt cu renunţasem, întregul meu viitor depindea de 
un mitocan ca Ozzie Rogers. Dedesubt. Era o copie a unui raport semnat de 
un detectiv particular, William Pierce. El aflase câţi bani moştenisem, că eram 
la Boston când părinţii mei muriseră şi că, în ambele cazuri, nu se făcuse 
autopsie. Ataşase în raport şi capii după certificatele de deces ale părinţilor 
mei. 

Ultima hârtie conţinea un singur rând, bălul la maşină: Acum căulă în 
sertarul de jos. De la capătul mesei, pe partea stângă. „ 

Vânătoare. într-adevăr. în sertar se alia un minicasetofon. L-am pornit şi 
am auzit vocea lui A. J. Strode: „Deci Jo, ai citit toate hârtiile? Pe astea le vrei. 
Nu-i aşa? Bine, îmi voi respecta promisiunea făcută. Vei primi originalele, 
dacă voi cumpăra acţiunile tale. Dar este o piedică - de fapt. Chiar două. Şi 
sunt sigur că le cunoşti deja. Tu. Bnicc şi McKinstry deţineţi fiecare câte un 
pachet de acţiuni la Compania House of Glass. Acţiuni de care am nevoie, dai 
numai de un pachet, şi-l voi cumpăra de la unul singur. întâmplător, oferta a 
scăzut - ar fi trebuit să accepţi una dintre ofertele mele anterioare - dar nu 
asta este problema; mă întreb, de la cine voi cumpăra 1 Asta e o dilemă la 
care nu am soluţie. Nu ştiu de la cine voi cumpăra - nu am nici cea mai vagă 
idee. Aşa că voi îmi veţi da soluţia, tu şi cei doi amici, criminali ca şi tine. Ah, 
da. Trebuie să te avertizez - Bruce şi McKinstry au motive toi alât de 
întemeiate ca şi tine să-şi dorească încheierea tranzacţiei. Voi trei veţi decide 
cine vinde. 

Şi. Dacă nu ai ghicii deja restul, ţi-l voi spune eu. Dacă la sfârşit voi 
cumpăra de la unul dintre bărbaţi. Jo. Originalele hârtiilor din plic voi ajunge 
la poliţia din Boston. De asemenea şi la ziare. îţi promit că ziarul meu va ţine 
cel puţin o săptămână, pe jnima pagină, această poveste. Şi televiziunea - să 
n-o uităm! Vei apărea în foarte multe priiii-pktniiri. Va trebui să fii 



convingătoare. Jo. Să găseşti calea să-i determini pe Bnicc şi McKinstry să 
meargă ci la închisoare în locul tău. Ai timp până duminică scară, la ora nouă. 
Atunci se trage linia Hnală. Dacă nu hotărâţi nimic până atunci, vă denunţ pe 
toţi trei. 

Când aţi ajuns la o concluzie, sunaţi la numărul 555-4109. Vă răspun de 
Castleberry - cu mine nu veţi vorbi şi nu mă veţi vedea deloc. Şi nu vă 
osteniţi să aflaţi unde sunt! Fn acest moment. Castleberry este deja plecat Jar 
personalul casei nu ştie nimic. Nu vă pierdeţi timpul cu servitorii sau cu 
corpul de gardă: tot ce ştiu ei este că au misiunea de a vă hrăni, de a vă 
purta de grijă şi de a vă păzi cât timp lipsesc. 

Repet numărul. 555-4109. Aveţi două zile întregi ca să luaţi o hotărâre. 

Distracţie plăcută!" 

Casetofonul mergea în gol. Nu se mai auzea nimic: l-am închis. Apoi am 
intrat în baie şi am vărsat. 

Am auzit pe cineva alergând cu zgomot pe scări, dar nu mă interesa 
cine era. M-am prăbuşit în scaunul de lângă fereastră, privind în noapte, încă 
mai îmi era greaţă şi-mi simţeam pielea rece şi umedă. Nu reuşeam să-mi 
pun ordine în gândurile care se învălmăşeau, toate. în capul meu. Aveam 
nevoie de ajutor, de ceva bun şi curat, ordonat. 

Bach. 

Am stat la fereastră şi am cântat în gând Presto din Sonata nr. 1. M-am 
concentrat asupra jocului degetelor. Am exersat mişcarea mai rapidă a 
cotului. Aproape de sfârşit, ieşisem din starea de şoc: respiram normal şi 
temperatură mai scăzuse. 

Strode ne întinsese la toţi o cursă, din plăcerea de a tăia creanga la doi 
dintre noi. Dar obţinuse deja ceea ce-şi dorise. Jack avea dreptate: Strode se 
distră pe socoteala noastră în acest week-cnd. însă unde erau spectatorii? 

Cineva ciocăni la uşă. Am deschis. în faţa mea stătea Richard Bruce. Ce 
părea netulburat de ceea ce auzise la minicasetofonul său. Involuntar, ui-am 
gândit că Richard era unul dintre acei bărbaţi care arătau tot mai bine, pe 
măsură ce îmbătrâneau: într-adevăr, sosise momentul potrivii pentru astfel 
de gânduri! 

— Hai să stăm de vorbă toţi trei. Spuse el. 
Am ieşit în hol. 

— Unde este Jack? 

— I~a parter. încearcă să tragă de limbă paznicii, dar aceştia nu ştiu 

nimic. 

Am coborât scările. 

— Numărul de telefon pe care ni l-a dat Strode... 

— Am sunat. O înregistrare. 

— Castleberry? 

— Da. Va răspunde la telefon când va considera că am avut timp să 
luăm o decizie. 

— Deci a plecai deja. 

— De îndată coam terminat cina. Mi-a spus paznicul. 

l-am găsit pe Jack McKinstry şi P~ omul de pază în sala monitoarck) r. 



— Băiatul ăsta de aici. însărcinat cu protecţia întregii casc a iui Strode, 
pretinde că nu ştie unde este patronul său. Nu vi se pare curios? Ce ziceţi? îl 
credem sau nu? ' 

— Nu sunt secretară, McKinstry. Spuse omul furios. Domnul Strode mi- 
a comunicat că vor fi trei musafiri în casă^în perioada absenţei lui. Mi-a dat 
numele voastre şi mi-a indicat camerele. Asta-i tot ce ştiu. 

— Poate că spune adevărul. Jack, am început eu. Strode nu este obligat 
să comunice tuturor unde se află şi. Mai ales, într-un moment ca ăsta. 

— Eposibil ca nici Castleberry să nu ştie, completă Richard Bruce. 

— Da, cred că ai dreptate, oftă Jack. Se întoarse către paznic şi 
continuă: Uite ce-i, omule, îmi cer scuze. Eram cam nervos şi m-am descărcat 
pe tine. Mă ierţi, da? 

— Dă. Domnule McKinstry. Mormăi paznicul rigid. 

Ce ciudat: în asemenea momente. Jack încerca să fie amabil cu 
paznicul. 

— Camerele de luat vederi cu care este înţesată casa. Transmit şi sunet 
sau doar imagini? L-am întrebat. 

— Nu, doamnă, numai imagini. Există un singur microfon în sala de 
conferinţe. Domnului Strode îi place să înregistreze unele întâlniri de afaceri. 

— Deci trebuie să evităm sala de conferinţe, murmură Jack, prinzându- 
mă de col. Hai să mergem. Richard. 

Ne conduse în sala de proiecţie, unde îl întâlnisem prima oară. Toţi 
fixam camera de luat vederi prin care ne era spionată fiecare mişcare. Fără 
un cu vânt, Richard Bruce îşi scoase haina şi o acoperi cu că. Cămaşa, acum 
vedeam, era din mătase... Şi îi venea bine. 

Jack sună la bucătărie. 

— Aleool. Spuse în receptor, foarte mult, de toate felurile, şi gheaţă, şi 
pahare! Şi repede! 

Am aşteptat sosirea servitoarei care aduse o masă pe rotile plină cu 
sticle. După ce ne-am servit toţi. Am început: 

— Pot să vă spun că nu am nici o idee, însă sunt receptivă la orice 
propunere. 

— în primul rând, spuse Jack. Trebuie să ne unim şi să nu-i facem jocul 
lui Strode. Nu putem hotărî ca unul dintre noi să fie liber, iar ceilalţi doi să 
înfunde puşcăria. Trebuie să luptăm. Smxze este duşmanul meu şi nicidecum 
voi doi. Ce părere aveţi? 

— De acord, zise scurt Richard Bruce. 
A dat din cap, confirmând: 

— în regulă. Richard, ştiu că Strode ne are la mână pe mine şi pe Jo... 
Cred că şi tu eşti în aceeaşi situaţie. 

— Da, aşa este, şi tocmai asta-i problema. Strode are nişte aşa-zisc 
dovezi care mă pot duce la spânzurătoare, şi dacă şi voi sunteţi în aceeaşi 
situaţie, niciunul dintre noi nu poate pleca de aici. Pui şi simplu. Atunci Strode 
ar folosi dovezile împotriva noastră. 

— Suntem convinşi de asia. Trebuie s<t încercăm să punem mâna pe 
originale, ăsla-i primul lucni de care trebuie să ne ocupăm. Aveţi vreo idee? 



— Hârtiile nu pot fi aici. l-am spus. Oricum nu alâl timp cât suntem şi 
noi aici, şi mă îndoiesc că le-ar fi lăsal la birou. Richard. Tu unde ai ascunde 
aşa ceva? 

— Le-aş încuia în seif sau le-aş depune la bancă. 

— Cred că niciunul dintre noi nu este spărgător de seifuri, bâigui Jack. 
Rahat! 

Toţi eram posomorâţi. M-am ridicat să-mi umplu paharul cu apă şi 
gheaţă. Mă ameţisem. 

— Dacă am şti măcar unde se aflfi Strode. Murmură Jack. 

— Şi la ce ne-ar folosi? Jv-am obliga să ne dea originalele? Cum? Să-I 
batem, să-l torturăm? 

— Cred c-ar fi amuzant, zâmbi Jack. 

X - Cu aş avea o singură dorinţă pe lumea asta. Să-i plătim lui Strode 
cu aceeaşi monedă, să-l punem şi pe el în situaţia în care suntem noi acum. 
Ar fi într-adevăr amuzant. 

— Asta mi-aş dori şi eu. Zise Richard. Dacă vom scăpa vreodată. Mi-ar 
plăcea să-l am la mână pe acest nemernic. 

— Da, da, şi mie, interveni Jack. Poaie-ar trebui să-l ucidem pe ticălos. 
Am schimbai cu Richard o privire rapidă. 

— Asta n-ar schimba cu nimic situaţia, am comentat, dovezile rămân în 
continuare. 

— Hei, am spus şi cu aşa, retracta Jack. 

— Ce s-ar întâmpla dacă ar muri Strode? Cine ar avea acces la dovezi? 
întrebă Bnicc. 

— Casllebenry. Am răspuns noi într-un glas. 

— Castleberry poate fi cumpărat. De fapt, asta ar cam fi soluţia. 

— De unde ştii? M-am mirat eu. 

— Toţi Castleberry-i din lume pot fi cumpăraţi, genul de oameni care 
trăiesc în umbra unor tipi puternici... Ce fac când stăpânul lor moare? Nu pot 
trăi independent şi vor căuta un alt stăpân pe lângă care să trăiască. 

— Aşa ca tine? 

— Ca mine, ca tine sau chiar ca Jo. Deşi. la prima vedere, ea nu 
corespunde cu imaginea tradiţională a unui om puternic. 

— Mulţumesc, am spus sec. 

— Cu plăcere. Strode nu este infailibil. îţi poţi face o bună idee despre 
oameni, studiind persoane apropiate lor. De îndată ce Strode va dispărea, 
când îi va veni timpul, CasUeberry va trebui să se pună la adăpost. Şi el ştie 
cât sunt de valoroase dovezile. Probabil că primul lucru pe care-l va face. Va 
încerca să negocieze cu noi. Şi dacă cere bani... Nu va fi nici o problemă. Iar 
dacă vrea o slujbă, eu i o pot oferi. 

— Oi ce te ocupi. Richard? L-am întrebat. 

— Transporturi maritime. Liniile Maritime Bruce. 

— la să vedem dacă am înţeles, zise Jack ironic. îi dibuim urma lui 
Strode şi ne ducem peste el să-i facem felul. Apoi mai trebuie doar să-l 
cumpărăm pe Castleberry, oferindu-i bani sau o slujbă, şi după aceea trăim 
fericiţi pană la adânci bătrâneţi? Am prins ideea. Richard? 



— Economiseşte-ţi resursele, copilule-minune, i-o tăie Richard. Avem 
nevoie unul de celălalt în treaba asta. E o idee. Un punct de plecare. Am 
sugerat doar că este mult mai uşor să tratezi cu Castleberry decât cu Strode. 

Lui Jack nu-i plăcu apelativul, copil-minune. 

— Este o idee tâmpită. Totul se bazează pe supoziţia că găsim 
ascunzătoarea lui Strode. Ai uitat unde te afli, omule! Camere de luat vederi, 
paznici, totul este măsurat, controlat. Nu putem noi să-l găsim pe Strode, 
dacă el nu vrea să fie găsit. 

— Totuşi, trebuie să ştie cineva unde se află. 

— De ce? Ar fi putut să plece singur, să se înregistreze undeva, într-un 
hotch sub un nume fals. Jo, nu cumva îţi surâde ideea asta trăsnită? Să-l 
ucidem pe Strode... Şi apoi să ne încercăm şansa cu Castleberry. 

— Bineînţeles că nu-mi place, dar este singura propunere concretă de 
până acum. 

Jack ne privi pe amândoi de mai multe ori. 

— Sunteţi nebuni amândoi! Staţi calm şi vorbiţi despre crimă ca despre 
un lucru banal. Cu asta vă are Strode la mână? Sunteţi criminali? 

— Sunt violonistă, şuierai eu. 
Richard păru surprins. 

— Violonistă? 

— Pcnlru Dumnezeu, Bruce! Izbucni Jack, doar ţi-a zis Castleberry că că 
estejoanna Gillespie. Nu-ţi spune nimic numele ei? Este cea mai vestită 
violonistă din lume. Cea mai bună! Doamne! 

— încântat de cunoştinţă, glăsui Bruce politicos. 
Am ridicat din umeri. 

— Jack, în loc să ţipi ai face bine să vii cu o altă idee, dacă asta nu-ţi 

place. 

— Hei. Uitaţi ce-am spus, m-a luat gura pe dinainte. Se pare că mă 
adaptez greu la situaţia de faţă. Am să-mi revin, în regulă? Richard. îmi pare 
rău, Jo, îmi cer scuze. Doamne, îmi pare nespus de rău. Dar hai să 
abandonăm pe moment ideea uciderii lui Strode. Se încruntă. Pentru un 
singur motiv: nu am avut inspiraţia să aduc o armă cu mine. 

— Eu, în schimb, am avui. 

Ceilalţi doi se holbară la mine. Le-am povestit scena de la hotel. 

— Am sperat că voi avea ocazia s-o repet... Şi poate să-l oblig să-mi 
dea originalele dovezilor. Nici nu mi-aui închipuit că nu va fi aici. 

— Unde este pistolul acum? întrebă Richard. 

— Ascuns. în camera mea. 

— Când l-ai văzul ullima oară? înainte sau după cină? 
Acum era rândul meu să mă holbez. 

— Crezi că ar fi putut să-l ia cineva? 

— Trebuie să verificăm. Cineva a intrat peste tot. Să lase plicurile, ţi 
posibil să fi fost un membru al corpului de pază. 

Richard îşi luă haina de pe camera de luat vederi şi am urcat în odaia 
mea. în momentul în care am pus mâna pe pernă, am ştiut că pistolul nu mai 



era acolo. Am deschis totuşi fermoarul să verific; m-am uitat şi la celelalte 
trei perne... Zadarnic. 

— Nu mai este: Asta înseamnă fie că au făcut percheziţie în timpul 
cinei, fie Castleberry a minţit când a spus că nu există camere de luat vederi 
Jar eu l-am crezut pe cuvânt. 

— Am mai crezul şi pe alleincva pe cuvânt, sublinic J~ck, paznicul a zis 
că nu există microfoane. Probabil că a ascultat tot ce am vorbit. 

Richard se îndreptă spre uşă. 

— Jack, vino cu mine. Iar tu rămâi în cameră. 
Ieşi fără să aştepte răspuns. 

— Da' ştiu că-i place să comande, bombăni Jack şi plecă fără grabă. 
Peste câteva minute sună telefonul. Era Jack. 

— Totul e-n regulă. începu el. Vesel, paznicul a spus adevărul. Nu există 
microfoane decât în sala de conferinţe. Jo. Orice s-ar întâmpla, încearcă să 
nu-l superi pe Bruce. Dumnezeule, să fi văzul cum a băgat groaza în omul ăla 
- uau! Tremura pur şi simplu! 

— Unde suni acum? 

— în hol. Castleberry. Năstruşnicul, a minţit când a zis că nu există 
camere de luat vederi în apartamentele de oaspeţi. în acest moment, mă uit 
chiar la tine. Jo. Trebuie să intri peste tot. Avem nevoie de un loc 
nesupravegheat, dacă există cumva. 

Am închis telefonul şi am pătruns în odaia de vizavi. Am ridicat 
receptorul. 

— Sunt în camera la. 
Te văd. Continuă. 

Am plecat mai departe. în toate încăperile de la etaj existau camere de 
luat vederi. Dar erau aşa de bine ascunse, că nu le puteam găsi. 

— Bine, bine, spuse Jack la telefon când am ajuns în ultima cameră. Se 
pare că simpatica noastră gazdă nu are încredere în nimeni - aşteaptă puţin. 

îl auzeam discutând cu cineva. 

— Paznicul ţi-a luat arma. Susţine că ăsta este rostul camerelor de luat 
vederi, să supravegheze dacă cineva aduce arme în casă. Ce-ţi sugerează 
asta despre Strode? 

Unde este pistolul meu? 

— Iv-a luat Castleberry când a plecat. 

— Grozav! 

— Da. închide, venim sus. 

L-au adus pe paznic cu ei şi l-au obligat să le arate unde se allau 
camerele de luat vederi; erau şi în baie. Nesuferitul ăsta mă privise şi când 
îmi făcusem duş. 

— Ai o slujbă minunată, spuse Jack. Există vreun loc în casa asta 
necontrolat? 

Dormitorul lui Strode şi biblioteca de la etaj - aflate în cealaltă aripă. 

— Eşti sigur că nu mai sunt şi alte camere de luat vederi. îri apari a 
mentcle de oaspeţi? întrebă blând Bruce. 

— Da. Domnule, pe Dumnezeul meu, domnul Bruce, numai una. 



Paznicul era înfricoşai. Cu ce ar fi putut să-l sperie Richard? 

— Acoperă-le. Ordonă Richard. 

Paznicul se repezi pe scări şi se întoarse curând cu nişte bucăţi de 
carton pe câre le lipi pe obiectivele camerelor de luai vederi. 

— Mai doriţi ceva. Domnule Bruce? 

— Nu. întoarce-le la post. 

Paznicul zori către ieşire, lovindu-l pe Jack din viteză. Ne aflam în 
camera lui Richard. 

— Dacă tot l-ai speriat aşa de tare. De ce nu i-ai ordonat să închidă 
monitoarele, pur şi simplu? L-am întrebat. 

Richard zâmbi. 

— Crezi că n-ar fi fost ispitii să iragă cu ochiul, din când în când? Nu. Nu 
era cea mai hună soluţie şi nici nu-l putem da afară: s-ar duce direct la 
poliţie. Singurul lucru de care îi este teamă, acum, este să nu afle Strode cât 
de uşor a cedat. Nu ne va da de furcă. 

Am stal până la patru dimineaţa. S-au emis iot telul de idei şi plamit i 
pe care le-am discutai, le-am analizat şi le-am abandonat. Eu susţineau: că 
singurul mod de a-l neutraliza pe Strode era să-l avem noi pe el cu ceva la 
mână - să confecţionăm o dovadă, dacă trebuia, dar ceilalţi doi spuneau că 
nu exista timp suficient pentru asta şi continuau cu alte argumente. Jack avea 
un obicei supărător de a baie darabana cu degetele în timp ce se gândea. I~a 
un moment dat. nu l-am mai suportat şi am început să fluier o uvertură după 
ritmul degetelor săleii alunei. în sfârşit, s-a oprit. Dar, degeaba, nu eram în 
stare să elaborăm un plan eficient. Aproape toate ideile se învârteau într-un 
fel în jurul lui Castleberry. Iar el nu avea de gând să răspundă la telefon. Am 
sunat la miezul nopţii, la unu. la două. la trei dimineaţa. Degeaba. 

în sfârşit, am renunţat penlru noaptea aceea. Eram frânţi. IXrşi moartă 
de oboseaiă, am reuşii să ronţăi un pachet de biscuiţi cu brânză, pe care îl 
adusesem cu mine. Şi de abia mi-am scos hainele. înainte de a cădea pe pat. 

Dar, spre surprinderea mea, nu am putut să adorm. Eram aşa de 
agitată, încât îmi era imposibil să închid ochii. îmi treceau prin faţă imagini 
din timpul zilei şi, peste toate, se suprapunea figura lui Strode. Cine era 
Strode de reuşise să mă aducă în halul ăsta? Reuşise să mă îngenuncheze! 

Strode era cu un an sau doi mai bătrân decât tatăl meu. 

Bărbaţii din această generaţie îmi pricinuiseră multe probleme, era 
„ nerăbdători să-mi spună ce trebuie să fac. Fiind convinşi că aveau drept"! 
Să procedeze aşa. Ain concediat primul manager atunci când a începi, să se 
comporte astfel, să adopte o atitudine paternă vizavi de mine: era ultimul 
lucni din lume pe care mi l-aş fi dorit - un tată. într-un fel. Laull meu mă 
oferise pe tavă lui Strode. încă din copilărie. în mod inconştient, mă pregătise 
pentru clipa asta. 

Chiar dacă aş fi înţeles ce se petrecea la vremea respectivă, tot nu aş 
fi putut să mă plâng nimănui de abuz. în sensul în care era înţeles abuzul 
atunci. Nu mă bătuse niciodată, nu mă atinsese niciodată în locurile intime şi 
nici nu-mi ceruse să-l ating dar. Când am împlinit cinci ani. Am învăţat 
deosebirea dintre băieţi şi fete. Am aflat, deoarece mi-a arătat. Avea un sex 



în erecţie, enorm, şi mi-a spus grav că tot ce-şi doreau bărbaţii mai mult pe 
lume era să îndese chestia aia enormă înăuntrul unei fetiţe, aşa ca mine. 
Eram atât de speriată. încât nu puteam să plâng. Mi-a zis să nu am încredere 
în nici un bărbat în afară de el. Era bolnav, bineînţeles, dar un copil de cinci 
ani nu avea cum să ştie asta. 

în fiecare zi îmi spunea că nimeni nu mă va iubi aşa cum mă iubea el. 
Şi apoi aştepta să-i şoptesc şi cu cât de mult îl iubesc. Am aflat curând că 
puteam scăpa repede de el afişând un entuziasm pe care îl simţeam din ce în 
ce mai fals. Pentru tot ceea ce primeam, plăteam cu un sărut sau cu o 
îmbrăţişare, un bun antrenament pentru o potenţială prostituată. Am învăţat 
toate formele sub care se poate exprima recunoştinţa. Cum şi când să le 
folosesc. Singurul scop în viaţa mea trebuia să fie câştigarea acordului său. în 
lot ceea ce făceam. Când încercam să-i spun mamei că totuşi ceva nu-i în 
regulă cu tata. îmi închidea gură imediat: „Ascultă-I pe tatăl tău. Draga mea!" 
Sau: „Fii fericită că ai un asemenea tată, care le iubeşte. „ 

Aşa că trebuia să rămân „fetiţa lui lăticu, „ţoală viaţa: acesta era 
viitorul pe care mi-l făureau. Numai muzica m-a salvat, muzica interpretată 
de alţii şi cea pe care reuşeam s-o cânt eu. Tata se enerva câleodată, când 
petreceam prea mult timp exersând, dar, în general, mă lăsa în pace. în 
schimb, mama nu ezita să mă întrerupă auinci când credea că este cazul şi 
mă odihnesc, odihnă pe care o considera esenţială pentru sănătatea mea. 
Era o femeie leneşă, potrivită în rolul de diabetică, şi credea că nu e decent 
ca fiica ei, suferind de aceeaşi boală, să fie atât de activă, punând astfel sub 
semnul întrebării propria-i inactivitate. Sunt convinsă că totuşi mamă nu-şi 
prea făcea astfel de probleme. 

Odihna obligatorie era la ordinea zilei. Ah. Cât de mult uram asta! 
Curând am învăţat să iau partituri cu mine în pal, cel puţin memoram dacă nu 
puteam exersa. Pe la vârsta de zece ani le-am cerut să mă trimită la 
Conservatorul New England. Pentru a-mi continua pregătirea. „Dar tu eşti 
bolnavă", mi-a spus mama. „Te vor mânca de vie", adăuga tata. Doi ani de 
zile m-am chinuit să-i conving să spună da. Doi ani din viaţă pierduţi. Apoi, la 
vârsta de şaptesprezece ani, când le-am zis că intensă-mi fac o carieră din 
muzică, lată a făcut un preinfarct. O formă u? Oară. Accsia a fost începutul. în 
spital fiind, mi-a spus că nu voi rezista nici măcar o lună în încercarea 
aceasta, şi că, pe de altă parte. J, vcam datoria să stau acasă şi să-l îngrijesc, 
l-am sugerat că asta ar fi mai ~grabă datoria mamei. Dar, fără menajamente, 
mi-a aruncat în faţă că cu voi trăi mai mult decât că, şi-i voi fi astfel mult mai 
utilă. Curând am început să ţipăm unul la altul, până când o asistentă, 
îngrozită de ceea ce se întâmpla, m-a dat afară din cameră. 

Am părăsit spitalul şi m-am rupt de ei. Am muncit ca un câine, deşi 
pare idiot să vorbeşti astfel despre ceva care-ţi face mare plăcere. Am întâlnit 
foarte mulţi oameni şi am descoperit că pot sta de vorbă cu ei. Am făcut 
greşeli şi le-am reparat. Am învăţat că există bărbaţi în caie pot avea 
încredere, în ciuda lecţiei învăţate la cinci ani de la tatăl meu (pe care apoi 
mi-a rcpetat-o la nesfârşit). Câteodată, mă întrebam dacă în viaţa sexuală 
tatftl meu cunoscuse mulţumirea adevărată; oare ce-l pervertise? 



Am debutat la Carnegie Hali, iar în timpul primului turneu am fost 
tratată cu mult respect. Am început să cânt cu marile orchestre, să fac 
înregistrări şi să apar la televiziune, trezindu-mă într-o bună zi o mare 
celebritate. De la o izolare totală, ajunsesem să fiu înconjurată de o mulţime 
de oameni - şi asta îmi făcea plăcere. 

Părinţii mei priveau cu îngăduinţă toate acestea, ca pe o abatere 
temporară de la normal, aşteptând răbdător să-mi revin şi să mă întore 
degrabă acasă. Răbdător De mai multe ori tată a încercat să mă convingă să 
donez câştigurile mele unor asociaţii de binefacere, deoarece vroia să rămân 
dependentă de banii lui. Cu trecerea anilor, mama devenea tot mai pasivă şi 
neajutorată; prefera să întrebe pe cineva cât este ceasul decât să facă efortul 
să se uite singură. 

Apoi. Dinur-o dată, lucrurile s-au precipitat. Diabetul tatei s-a agravat, 
adăugându-se şi un emfizem pulmonar, şi mama a făcut nefrită, iar doctorul 
a spus că nu i se poate face transplant. Mama a căzut la pat, de unde nu s-a 
mai ridicat niciodată. Apoi tata a avut al doilea infarct, mai grav decât primul. 
El întotdeauna s-a bucurat de viaţă; era un tip robust. Fuma şi în permanenţă 
avea un pahar în mână. Când s-a întors de la spital, mi-a comunicat ceea ce 
aveam de făcut de acum încolo. Asistentele care îl îngrijeau, deşi se 
pricepeau, erau străine. Era timpul să-mi vin în fire. Să mă aşez şi să-mi fac 
datoria. Puteam să cânt în continuare, acasă, dacă doream, cu condiţia să nu- 
i stric somnul. A ţinut să-mi atragă atenţia că dacă nu mi-ar fi plătit lecţiile de 
vioară, din banii lui. Nu aş fi cântai niciodată. Venise momentul să mă 
potolesc, şi dacă nu ascultam, şi nu-mi asumam responsabilitatea, va anunţa 
toate ziarele că faimoasa violonistă Joanna Gillespie îşi părăsise părinţii 
bolnavi, lăsându-i să moară singuri şi neîngrijiţi de nimeni, în timp ce ea se 
distra. 

Mama nu mi-a cerut niciodată să renunţ la cariera mea şi să-i îngrijesc, 
deoarece nici ea nu se gândea că aş putea să fac altfel. 
Şi A. J. Strode crede că i-am ucis pentru bani. 
' > J ~, > 1 s '. > 1 t >,; 
V X; - - ': 
-(;4',<t 

J~ACK MCKINSTRY, SÂMBĂTĂ: 

Ascultaţi-mă pe mine, A. J. Strode e un drăguţ în felul lui: mai întâi te 
încolţeşte din toate părţile, încât ai senzaţia că nu mai scapi niciodată, apoi, 
încet, încet, te obişnuieşti şi chiar accepţi condiţiile impuse de el, fiind 
bucuros că totul se va termina şi vei scăpa de el, dar abia atunci te termini. 
Merge până în pânzele albe. 

Banii, banii, banii fac himea să se mişte, chiar aşa. în nici un caz nu-i 
pot convinge pe ceilalţi doi să mă lase pe mine să-i vând lui Strode, aşa că le- 
am propus jocul „cei trei muşchetari". Joanna Gillespie mă place - am fost 
convins de asta de la primă privire pe care mi-a aruncat-o. Dar nimic mai 
mult; nu este genul de femeie care să se sacrifice, iar lui Richard Bruce îi 
place să-şi asume responsabilităţi; într-un fel, seamănă cu AJ. Strode. No, 



singura soluţie e să-i pun la treabă să-şi salveze pielea lor, salvându-mă şi pe 
mine în acelaşi timp. Unul pentru toţi şi toţi pentru cevafi. 

Pe la şase dimineaţa m-am trezit. Tocmai mă întorceam de la toaletă, 
când am auzit voci în camera de vizavi. M-am uitat şi am văzut-o pe 
cameristă ducând un recipient cu suc de portocale în camera lui Jo. Uitasem 
că Joanna Gillespie este diabetică, iar organismul ei reacţionase ca atare. 
Femeia se învârtea în jurul patului. Neştiind ce să facă: am intrat Şi i-am spus 
să plece. Jo arăta tare prost. M-am aşezat lângă că, ţinând-o de mână. Se 
calmă repede şi adormi. Din fericire, nu puteam să dorm oriunde, aşa că am 
moţăit într-un scaun, lângă patul ci, astfel încât să mă vadă când se va trezi. 
Au trecut câteva ore şi la sculare se simţea mult mai bine. Am strâns-o în 
braţe şi am plecat în camera mea. Timpul nostru era foarte preţios. 

Atât Jo, cât şi cu aveam cearcăne când ne-am întâlnit la micul dejun. 
M-a salutat, mângâindu-mă pe mână. Progres! Richard Bruce sosi în pas vioi, 
ca la o paradă militară. Arăta la fel de bine~ca şi aseară la cină: numai 
culoarea costumului era alta. Deh. Purta costum şi cravată, sâmbăta, la micul 
dejun. 

Tipul preluă iniţiativa: 

— Ar trebui să facem nişte cercetări. Paznicul a spus că singurele 
încăperi necontrolate prin camere de luat vederi sunt dormitorul şi bibliotecă 
particulară ale lui Strode. Ar fi bine să le cercetăm niţel. 

— Nu văd de ce, am răspuns oftând. Doar nu-ţi închipui că păstrează 
aici dovezile. Ce rost are? 

— Poate dibuim vreun indiciu. De exemplu, poate are o casă de vacanţă 
în Connecticut, unde l-am putea găsi. 

— Nu-i o idee rea, spuse Jo. Dar la ce bun să dăm de el? Tot nu-l putem 
obliga să ne ofere dovezile. 

în discuţiile din scara precedentă, planul lui Jo era să găsim nişte dovezi 
solide împotriva lui Strode, astfel încât să ne pună pe picior de egalitate cu el 
şi să-l forţăm să ne dea originalele. Dar asta necesită prea mult timp, or 
timpul nostru expira duminică scara, la ora nouă. 

— Hai să începem cu începutul, spuse Richard. Să vedem mai întâi ce 
găsim. 

Am găsit ambele uşi încuiate. 

— Ar fi trebuit să ne aşteptăm la asta. Tu ai fi putut să te aştepţi la asta, 
Richard Bruce, Atoateştiutorul. Acum ce facem? 

— Nu putem sparge uşa, nici forţa broasca - ne văd pe monitoare, 
adăugă Jo. _ 

Erau camere de luat vederi la fiecare capăt al holului şi câte una în faţa 
intrărilor, numai în spatele uşilor nu existau. 

— Pun pariu că uşile nu pot fi forţate, am spus. Hai să ne plimbăm un 
pic afară. Mi-ar plăcea să arunc o privire de jur-împrejur. 

— Tc gândeşti la ferestre? întrebă Richard. Mai mult ca sigur că sunt 
conectate la un sistem de alarmă. 

— Dar nu în timpul zilei. Menajerele trebuie să deschidă, să aerisească 
din când în când. Hai afară să ne uităm. 



In curte se afla o alee care înconjura casa. Am observat multe ferestre 
deschise, deci ipoteza lui Jo stătea în picioare. Mă şi vedeam căţărându-mă 
pe pereţi şi escaladând fereastra de la dormitor, dar zidul era neted, făcând 
imposibilă ascensiunea. Ne-a luat ceva timp pană când am localizat ferestrele 
care ne interesau şi... Surpriză! Una dintre ele stătea larg deschisă. 

— Dumnezeule, murmură Jo, poate că de fapt a fost aici tot timpul? 
Chiar atunci camerista închise geamul: nu, Strode nu fusese şi nu era 

aici. 

— Aşteptaţi, le-am spus celorlalţi doi şi am fugit în casă. Am ajuns sus. 
în capul scărilor, tocmai când camerista începea să coboare. Era încărcată cu 
tot felul de mături, perii şi cârpe de şters praful. 

— Vai, draga mea, ai aşa de multe de cărat. Dă-mi voie să te ajut. Eşti 
aşa fragilă. Sunt la dispoziţia ta. 

în locul refuzului obişnuit, pe care ar fi trebuit să mi-l adreseze dacă ar 
fi fost o cameristă bine educată, ea spuse: 

— Dacă vrei să mă ajuţi. Atunci pune mâna. 
Am preluat o parte din perii. 

— Ptobabil că eşti nouă pe aici. 
Se încruntă. 

— De un'ştii? 

— Nu ai devenit invizibilă, ca restul personalului. 

începu să râdă şi am coborât scările sporovăind. Am urmat-o până în 
spatele casei, unde ne-am întâlnit cu o femeie bătrână. îmbrăcată într-o 
rochie albastră - menajera - Care s-a încruntat când a văzut că o ajut pe 
tânără să-şi pună periile într-o debara de lângă bucătărie. 

— Cred c-ai încurcat-o. îi şoptii cameristei. 

— N-ar fi prima oară. îmi răspunse. Scoase din buzunar o cheie, pe care 
o puse într-un dulap aflat pe perete. Nu-ţi face griji. 

— Eşli sigură? 

— Da. 

Am încercat să-i spun ceva menajerei. Dar aceasta mă privi. încruntată. 
Aşa că m-am gândit să mă retrag, l-am găsit pe Jo şi pe Richard aşezaţi la o 
masă în curte. 

— Problema e rezolvată pe jumătate, le-am zis. Aşezându-mă. Ştiu 
unde se păstrează cheia de la camera lui Strode. 

— Unde? întrebară amândoi într-un glas. 

— într-un dulap din perete, lângă bucătărie, care se încuie şi el, dar 
acum este descuiat. 

— Şi de ce n-ai luat-o? Făcu Jo. 

— Erau doi martori. Aveţi puţină răbdare. 

Am aşteptat o jumătate de oră: pentru a nu da de bănuit, a plecat Jo 
după cheie, l-am spus că este ultimul cui din dreapta, pe al doilea rând. la 
întoarcere, Jo strângea bine cheia în mână. Richard s-a dus să-i distragă 
atenţia paznicului (altul decât cel de ieri), iarjo şi cu mine am numărat până 
la o sută şi apoi ne-am îndreptat spre camera lui Strode. 



Prima uşă pe care am descuiat-o a fost cea de la dormitorul lui Strode. 
Ani închis-o repede în umia noastră şi ne-am lipit de ea. Cu inimile bătând 
nebuneşte. Era linişte: nici o alarmă nu s-a declanşat, nimeni nu a venit să 
controleze ce se întâmplă. Până aici, toate bune. 

Dormitorul arăta, după regula casei. Supradimensionat şi înzorzonat. 
Patul era aşa de mare. Cum nu mai văzusem niciodată: probabil fusese făcut 
de comandă. în cameră se afiau numai obiectele pe care te aştepţi să le 
găseşti într-un dormitor. Am cercetat, am căutat, dar n-am găsit nici tin dosar 
sau vreo hartă care să indice ascunzătoarea lui Strode. 

De acolo se deschideau două uşi, fiecare ducând la un vestiar cu baie 
proprie. Unul era gol. 

— Cred că Strode e în perioada de schimbare a nevestei, am spus. 
Celălalt vestiar era al lui Strode. Am căutat peste tot, fără ruşine. 
Tram uluit de ceea ce vedeam - sertare întregi cu lenjerie de mătase. 

— Jack. la priveşte. Jo ţinea deschisă o uşă care ducea direct în 
bibliotecă. 

Aici se aflau patru corpuri de bibliotecă, un televizor, o canapea, un 
fotoliu şi un birou. O fi fost ea bibliotecă particulară, dar, mai mult ca sigur, 
tipul nu ţinea acte aici. Nu erau chitanţe, nici corespondenţă sau registre de 
cheltuieli şi nici dosare. Probabil că ţinea totul la birou: tocul acesta era 
pentru destindere, nu pentru lucru. Am găsit câteva hârtii şi rapoarte despre 
diverse corporaţii, dar nici un indiciu folositor. 

— Nimic, zisejo. Dezamăgită. 
Mi-am pus mâna pe umerii ei. 

— Ei. Jo. Oricum trebuia să încercăm. Să facem tot ce ne stă în putinţă. 

— Ştiu. Dar încep să-mi pierd speranţa. 

Mă întrebam dacă o îmbrăţişare prelungită, pasională, ar fi fost bine 
venită. Nu. Am sărutat-o rapid şi i-am spus blând: 

— Mai avem aproape două zile ca să găsim ceva. Acum trebuie să 
sperăm că Richard mai blochează încă monitoarele, să nu fim văzuţi. Am 
lăsat uşa de la bibliotecă descuiată, pentru orice eventualitate. Am ieşit în hol 
şi am coborât scările. Totul era în regulă. 

Am zăbovit câteva secunde în faţa uşii de la camera monitoarelor, 
astfel încât să ne vadă Richard. Când acesta a apărut, Jo i-a dat cheile şi Ic-a 
dus la loc, făcându-şi drum pe la bucătărie. 

Când s-a întors Richard, ne-am dus în sala de proiecţie. De data aceasta 
Richard n-a mai acoperit camera cu haina sa. l-am povestit că nu am găsit 
nimic, lucru pe care-l bănuia. Am stat acolo, evitând să ne privim în ochi. Nu 
am suportat să rămân mai mult de un minut, aşa qă m-am ridicat şi am 
început să cercetez casetele video aflate pe pereţi. Dimineaţa era pe sfârşite 
şi nu progresasem deloc! Nu-mi trecea prin cap nici o idee, dar mi-era groază 
să mă gândesc că vom ajunge în situaţia să tnfgem linie şi să-l alegem pe 
supravieţuitor. 

Oare cât timp trebuie să plăteşti pentru o greşeală? Dumnezeule, lanţul 
greşelilor mele nu se mai termina, orice făceam se întorcea împotriva mea. 
Corectam o greşeală şi se dovedea că, de fapt, făcusem una mai mare. O 



corectăm şi pe aceasta, iar rezultatul era catastrofal. Totul trebuia să aibă un 
sfârşit, nu-i aşa? Sigur că da: atârnat în ştreang. 

Numai de nu s-ar fi băgat Sandy, Robin şi Chris. Acum ar fi fost în viaţă 
dacă şi-ar fi văzut de treabă. Am încercat să-i ţin deoparte, am făcut tot 
posibilul să-i fac să renunţe - dar ţi-ai găsit? Spuneau: „Ah, nu Jack, nţi ne 
poţi lăsa!" Sau: „îl iei pe Tony Dwyer şi pe noi nu?" Ori: „Venim, Jack, bătrâne 

- venim oricum! 44 

Planul meu era să fiu singur cu Tony Dwyer în elicopter şi ultimul luciu 
de care aveam nevoie erau martorii. Dwyer rămâne un ticălos: împrumuta 
oamenilor bani şi apoi îi arăta cu degetul, zicând: „Ezâmi datorează bani, sau 
ea, sau ei" - numai aşa devenea important. Şi câtă plăcere i-a făcut să mă 
vadă agitându-mă, atunci când m-a ameninţat că-i spune lui Phil despre banii 
pe care i-i datorăm. Dar, la un moment dat. 

Am hotărât: destul! Am încetat să mă frământ şi am început să mă 
gândesc cum aş putea face să-l opresc pe Tony Dwyer să mă mai joace pe 
degete. 

Dar. Doamne, îndurare! Nu m-am gândit o clipă că Sandy, Robin şi Chris 
ar putea să se urce în elicopter cu noi! Ţineam la ci. îmi erau prieteni din 
colegiu. De ce or fi ales tocmai ziua aceea ca să meargă şi ci? Şi. Mai mult. 
Nici măcar nu mi-au dat voie să pilotez elicopterul, ~unt prea multe lucruri 
noi. Jack, multe lucruri despre care nu ştii nimic, la cu tine un pilot cu 
experienţă. „ 

Aşa că în loc să fiu singur cu Tony Dwyer, în elicopter mai erau încă 
patru oameni. Nu ştiam ce să fac: îmi trebuise mult timp să-l conving pe 
Dwyer să meargă şi el. Deoarece îi era frică. Argumentul final a fost că era un 
tip în St. Tropez care-midatora bani. Nu-mi acopeream întreaga datorie - 
rămânând astfel în continuare la mâna lui - dar era suficient ca să nu-i mai 
spună lui Phil. Chiar aşa i-am zis: destul de mulţi bani ca să nu-i mai şopteşti 
lui Phil. Şi a muşcat momeala. 

Deşi era unica şansă, deoarece altă dată nu l-aş mai fi prins în 
elicopter, îmi venea totuşi să renunţ. Şi aş fi renunţat dacă Dwyer şi-ar fi ţinut 
gura. Dar n-a rezistat în faţa acestui public neaşteptat. A povestit că-i 
datoram mulţi bani şi că Phii avea de gând să-mi instituie o alocaţie lunară, 
ca unui puşti, deoarece eram incapabil să-mi administrez lucrurile. Pe de altă 
parte, dacă Phil ar şti de nişte datorii mai vcţrhi, ar fi putut chiar să nu-mi dea 
nici măcar acea alocaţie. 

Chris i-a spus să tacă din gură, dar el vorbea în continuare. A început să 
înşire nume, sume de bani şi date; vreo două datorii erau vechi de 
cincisprezece ani. Pe prietenii mei îi deranjau cele spuse de Dwyer. Dar pilotul 

- pe care nu-l mai văzusem până atunci - se bucura de cele auzite şi se 
vedea că de abia aşteaptă să povestească altcuiva, la rândul lui. Şi Dwyer 
vorbea încontinuu. 

Era prea mult. Asta nu se făcea: pur şi simplu nu se făcea. 

— Şi acum îmi vine cu ameţeală când mă gândesc la Sandy, la Robin şi 
la Chris. A fost un adevărat ghinion prezenţa lor în acezelicopter, în acea zi. 
Dacă nu s-ar fi băgat, sau dacă Dwyer şi-ar fi ţinut gura. Sau dacă nu ar fi fost 



şi pilotul acolo... Dar ăsta era numai începutul belelelor. Pilotul a sesizat 
manevra mea, s-a salvat, şi de atunci mă şantajează. A trebuit să-mi iau o 
slujbă, la PhiUpentru a-l putea plăti. 

A J. Strode a descoperit totul şi a început şi el să mă ameninţe. Şi. Până 
la urmă, ce s-a ales din lot? Acest wcck-cnd oribil. 

M-am uitat la cei doi camarazi ai mei, întrebându-mă ce făcuseră ei? 
Am întrebat-o pe Joanna Gillespie cu ce-o avea Strode la mână. Darea a 
evitat răspunsul, spunând că nu-rface plăcere să vorbească despre asta. îmi 
închipuiam că nu putea fi mare lucni. Ce lucruri îngrozitoare ar putea face o 
violonistă de talie mondială? Pe Richard Bruce însă nu-l întrebasem nimic. 

— La biroul lui. Auzii ca prin vis vocea lui Richard, acolo trebuie să 
mergem să căulăm. 

M-am uitat fix la el. 

— Parcă tu spuneai ceva despre un seif în birou? 

— Cifrul trebuie să fie notat undeva. 

— Dumnezeule. Richard. Dar chiar dacă am ajunge acolo, ar fi o muncă 
titanică! 

— Atuncircel mai bine este să începem imediat. 

— Hai să încercăm Jo. Oricum vreau să ieşim din casa asta. 

— Doi contra unu. Am oftat. Hai s-o facem, prieteni. 

Hai s-o facem - ha! Să pătrunzi în birobl lui Strode? Cred că nici măcar 
n-o să putem intra în clădire. 

în hol erau doi paznici, aşezaţi la un pupitru plin cu monitoare, mult mai 
marv decât cel din casa lui Strode. Richard Bruce ciocăni la uşă şi unul a venit 
să vadă ce dorim, l-am spus că avem întâlnire cu Castleberry. în biroul lui 
Strode. Dar unul a răspuns că nu a fost informat şi trebuie să aşteptăm până 
vine domnul Castleberry. Chiar dacă el ne-ar da drumul, a completat, paznicul 
de la etajul domnului Strode nu ne-ar lăsa să ieşim din lift. Am renunţat la 
planul nostru. 

— Mai ai şi alte idei. Richard? 

— Trebuie să încercăm, spuse acesta calm. 

Şi iată-nc suind acolo, pe 47 Street. începând ziua cu o tentativă eşuată 
de a sparge sistemul de apărare al lui Strode. Joanna Gillespie ne-a spus că 
trebuie să mănânce ceva. Am găsit un bar şi ne-am aşezat la o masă liberă, 
eu şi Jo unul lângă altul, iar Richard vizavi. Meniul era aleătuit din nouă feluri 
de sandvişuri. Am comandat câte unul din fiecare şi am început să mâncăm. 

Richard şi Jo schimbau încontinuu priviri, dar nu le-am dat importantă. 

— Ai fost un copil-minune? Am întrebat-o pe Jo. 

— Nu, slavă Domnului. Se chinuia să culeagă o bucată de brânză dintre 
două felii de pâine. Aceştia, de obicei, îşi încheie carieră pe la douăzeci de 
ani. Eu am de gând să cânt cel puţin până la cincizeci. 

Nu ştiu ce mi-a trecut prin cap. probabil creierul meu era în vacanţă, şi 
mi-a scăpat întrebarea: 

— Crezi că Ui vei fi aceea care îi va vinde lui Strode? 

Jo tresări, speriată, iar privirea lui Richard Bruce îmi îngheţă şira 
spinării. 



— Hai, că amândoi v-aţi gândit la asta, recunoaşteţi! 

— Evident, tu te-ai gândit, spuse Jo. Indignată. Cum rămâne cu 
înţelegerea noastră de a nu-i face jocul lui Strode? 

— Eu o respect, am zis cu toată convingerea de câte eram în stare, dar 
mă tot întreb dacă nu cumva voi doi aveţi şi alte gânduri. Ei? 

Un moment tăcură amândoi. Apoi Richard începu: 

— E devreme ca să renunţăm, mai avem timp. 

— Aşa gândesc şi eu. Spuse Jo. 
Răsuflai uşurat, destul de sincer. 

— în regulă, îmi pare rău că m-am îndoit. Pur şi simplu e prea mult 
pentru mine - este în joc reputaţia întregii familii, nu numai a mea. 

— McKinstry Hclicoptcrs, spuse Richard. 
Am făcut un efort să nu par impresionat. 

— Da. Asta este., sunt unul din acei McKinstry. Numai dacă nu mă vor 
renega după week-cnd-ul ăsta. 

— Chiar aşa? întrebă Jo. 

— Tot ce se poate. Fratele meu a crezut întotdeauna tot ceea ce i s-a 
spus., l-am povestit lui Richard aceeaşi istoric pe care i-o spusesem şi lui Jo, 
cum Strode confecţionase nişte probe care mă acuzau de accidentul de 
elicopter ce avusese loc acum patru ani, în Franţa. „' 

în acel accident au murit oameni, am subliniat. Asta înseamnă că pot fi 
acuzat de crimă dacă poliţia franceză îl crede pe Strode. 

— Numai dacă se dovedeşte premeditarea, interveni Jo. Altfel te pot 
acuza de omor prin imprudenţă sau aşa ceva. Dar nu de crimă. 

— O, acum unnează partea nostimă. Vedeţi, eram în elicopter când a 
avut loc accidentul şi au scăpat numai două persoane. Cea de-a doua este 
pilotul, şi Strode l-a cumpărat ca să declare că am provocat intenţionat 
accidentul. 

— De ce? întrebă Richard. 

— De ce sunt bănuit? Povestea lui Strode este că datorăm bani unuia 
dintre pasageri şi, ca să scap de el, i-am ucis pe toţi. Dumnezeule! în primul 
rând, nu obişnuiesc să-mi plimb creditorii cu elicopterul pe coasui Franţei. Iar 
în al doilea rând, ceilalţi trei din elicopter îmi erau prieteni. îi cunoşteam de 
atâţia ani... Este ca şi cum aş fi pus la cale propriul meu sfârşit - ţineam la ei. 
la viaţa lor. Aşa cum ţin la a mea. Şi oare, mi-aş fi pus viaţa în pericol numai 
ca să scap de plata unei datorii? E ridicol. 

— Ştii unde este pilotul? 

— Nu. Strode l-a ascuns. 

Lui Jo i se păru că citeşte ceva pe faţa lui Richard Bruce. 

— Aşa a procedat şi cu tine, Richard, nu? A găsit pe cineva care i-a 
semnat o declaraţie, şi apoi a pus-o la adăpost. 

— Exact aşa s-a întâmplat. 

Brusc, fără introducere, începu să ne vorbească despre un vas numit 
Burly GirL care s-a scufundat împreună cu tot echipajul, iar el încasase 
asigurarea într-un moment în care avea urgentă nevoie de bani. 



— Te temeai că te acuză că ai ucis - cât, patru oameni? Pe mine m-a 
acuzai de uciderea a treizeci şi şapte! 

Isuse. Un criminal de asemenea talie stătea vizavi, la aceeaşi masă cu 
mine! Am rămas mut. Treizeci şi şapte de oameni! 

— Bine. Dar dacă tot echipajul s-a scufundat, cine te acuză? întrebă Jo. 

— Soţia secundului. Acesta i-a spus. ca s-o liniştească, că eu sunt de 
acord cu planul de scufundare a vasului, dacă şeful era în spatele afacerii... Şi 
asta i-a înlăturat grijile femeii. De fapt. Secundul şi căpitanul intraseră în 
nişte afaceri care le-au scăpat de sub control. Şi acum, mă aşteaptă camera 
de gazare pentni că nenorocitul acela de marinar n-a avut curajul să spună 
adevărul. „- Este cuvântul tău împotriva cuvântului ei. V 

— Nu numai. Există şi o scrisoare, expediată înainte de accident. 

— Aha. Strode are scrisoarea. 

— Ai ghicit. Ceva s-a întâmplat şi lucnirile n-au ieşit cum fuseseră 
planificate, astfel că niciunul nu a scăpat. Iar cuvântul lor valorează de mii de 
ori mai mult decât al meu, pentru că ei sunt morţi. 

îmi venea să-l aplaud, aşa de bine juca. Tonul cel mai potrivit, privirea 
încurcată, expresia gurii - nimic exagerat. Eram fascinat. De ce, oare de ce, 
regele Richard de Bruce s-a hotărât, dintr-o dată, să ne dezvăluie aceste 
informaţii compromiţătoare despre el? M-am uitat la Jo. Oare penţiu ca o 
făcuse? Richard şi cu ea aveau vreun plan? 

— Nevasta secundului, pe ca o ţine ascunsă Strode? 

— Da, iar Castleberry mi-a spus că şi-a schimbat şi numele. 

— Atunci n-o vei găsi niciodată pentru că nu vrea Strode, aşa cum eu 
nu-l pot găsi pe Billy - pilotul. Cei doi sunt dispăruţi. Să nu ne mai gândim la 
ei. 

— Am şi uitat. Soluţia nu stă în găsirea văduvei şi a pilotului şi a...? 
A, asta era. Vroia să ştie ce făcuse Jo. Aceasta era conştientă că o 

priveam amândoi, aşteptând ca ea să completeze propoziţia. Dar n-a făcut-o; 
nu s-a agitat, nu s-a uitat în altă parte, n-a făcut nimic. într-un târziu, am 
spus: 

— Hai, Jo. Noi ţi-am împărtăşit secretele noastre. Cu ce te are Strode la 
mână? 

— Un ucigaş de profesie. 

— Un... Ucigaş?! Am repetat uimit. 

— Da. Oftă Jo. 

— Dar la ce-ţi trebuia? 

— A fost o greşeală şi, de fapt. Nici nu l-am angajat. 

— Dar ai avut de gând. De ce? 

— Nu contează. Ceea ce contează este faptul că Strode l-a găsit şi l-a 
pus să semneze o declaraţie că i-am oferit un angajament, chestie pe care eu 
nu am făcut-o. 

Tot nu răspunsese la întrebare. 

— Pentru ce să-l angajezi? Hai. Jo, vorbeşte. 

— Bine. Bine. Spuse ea. Nervoasă. Strode l-a plătit să mă acuze că n 
angajam... Să-mi ucidă părinţii. 



— Adică... pe mama ta şi pe tatăl tău? Isuse Hristoase! 

Asta era mult mai grav decât ceea ce făcuse Richard. Ba nu. Stai puţin, 
fapta lui Richard părea mai gravă. 

— Dar ştiu că Strode a căutat, nu glumă. Şi care-ar fi fost motivul 
crimei? 

— Banii. Amândoi au murit de curând - tata acum trei ani, iar mama la 
un an după el şi am moştenit mul fi bani. Aşa că Strode crede că i-am ucis 
pentru bani. 

— Ei. Dar toată lumea ştie că eşti bogată, i-am zis eu, prinzând-o de 
mână. Nu va crede nimeni povestea asta. 

Jack-Compătimitorul. Un umăr pe care poţi plânge, ăsta sunt eu. 

— Ai încercat să-l cumperi pe ucigaş. Sau şi el se ascunde? întrebă 
Richard. 

— Nu, nu se ascunde. Este la el acasă, în Texas, dar Strode îl are la 
mână... Şi nu pot face nimic. Am încercat. 

— Ştii, Jo, dintre toţi tu stai cel mai rău. Regret, aş vrea să te pot ajuta... 
Joanna încercă să-mi răspundă cu un zâmbet, când Richard dădu 

deoparte platourile de pe masă şi-o luă de mână. 

— Nu e simplu, Jo. Tu l-ai căutat pe mercenar. Nu contează că până la 
urmă nu l-ai angajat. Ai avut de gând. 

— Asta nu-i treaba voastră, spuse aceasta trăgându-şi mâna. 

— Ba da, este. Din păcate. Aşa cum ceea ce s-a întâmplat cu Burly 
Girlşi cu elicopterul lui Jack este şi treaba ta. Trebuie să ştim totul unul despre 
celălalt dacă vrem să reuşim. Nu mai poţi da înapoi. Cred că nu ne-ai 
mărturisit totul. 

N-am văzut niciodată o femeie să se transforme într-o fetiţă de zece 
ani, dar jur că asta s-a întâmplat atunci, sub ochii noştri. Tot ceea ce o făcea 
pe Joanna Gillespie aşa deosebită, dispăru. Mi se făcu pielea de găină. 
Richard observă şi el metamorfoză şi m-am bucurat să-i las iniţiativa. După 
câteva secunde, îi pronunţă numele. 

— Cu un mare efort Joanna îşi reveni. 

— Dumnezeule, nu pot să mai suport. Vreau să spun - oricum nu mai 
contează. Tot se va afla, mai devreme sau mai târziu. Da. l-am ucis. Mi-am 
ucis şi mama şi tatăl. Voi doi puteţi fi inocenţi, dar Strode a avut dreptate în 
cazul meu. Sunt o criminală. 

— Am avut impresia că pământul s-a oprit. Nu ţi se întâmplă în fiecare 
zi să auzi pe cineva recunoscând: sunt o criminală. Chiar ea, chiar ucisese 
recunoştea. 

Am respirat zgomotos. 

— Doamne, Jo, dar asta este îngrozitor! De ce? Aveai aşa mare nevoie 
de bani? ~ 

— N-am nevoie de bani! Şuieră, l-am ucis pentru că mi-au ecrot-o, şopti 

ea. 

Deodată am realizat că suntem într-un local public, unde faimoasa 
violonistă recunoştea că şi-a ucis părinţii. Dacă trăgea cineva cu urechea? M- 
am uitat repede în jur, dar nimeni nu era atent la noi. 



— Ţi-au ce rut-o? 

— Probabil că erau bolnavi, încercă să ghicească Richard. 

— Sfârşiţi. Aveau zilele numărate; ar fi murit şi Iară ajutorul meu. Dar 
erau înspăimântaţi. Tatăl meu suferea de emfizem şi avusese deja două 
preinlarcluri. Respiraţia era un adevărat supliciu pentru el_ iar sedaţi vele pe 
care le lua nu-i alinau durerile decât câteva ore pe zi. în fiecare zi când intram 
în camera lui. Mă ruga să-l ajut să termine cu chinul. Acel bărbat puternic, 
voinic, zăcea neputincios în pat, cerşind. Ne fulgeră cu privirea: în final i-am 
îndeplinit dorinţa, spuse ea simplu. 

Hm. Da. Ha. Ha! înduioşătoare povestea fetei care îşi riscă libertatea 
pentru a-l elibera de chinuri pe tatăl său. Emoţionant. într-adevăr. Aş fi 
crezut-o. Dacă nu ar fi moştenit o avere. Nu am nevoie de bani. Rahat; toţi 
avem nevoie de bani,. 

Şi ucigaşul? întrebă Richard. 

— Ah. Da - Ozzie. îl cheamă Ozzie Rogers. L-am căutat atunci când mă 
hotărâsem s-o fac, dar asta a fost o greşeală. Nu puteam angaja pe cineva să 
facă treaba în locul meu; era de datoria mea. 

— Gata, nu te mai agita Jo. Totul e consumat. 

— încă nu, interveni Richard. Cu mama ta... A fost la fel? 

— Oh... Mama era nefericită. Ştiţi ce mi-a spus? „Ai făcut-o pentru tatăl 
tău, de ce n-o faci şi pentru mine?' Cum de ştia că-l ucisesem? Cum de ştia? 

Acel... Cum de ştia?" m-a cucerit. Aveam idee despre actori şi eram în 
stare să pun pariu pe toate acţiunile mele că Joanna Gillespie nu juca teatru, 
în acel moment. Pur şi simplu, nu ştia de unde aflase mama ei. Doamne. Oare 
ăsta să fie adevărul? Mai repede cred că o curaţasc pe babă pentru că 
aflase... Cum de ştia 7. 

— Probabil că îi spusese tatăl tău, înainte să moară, sugeră Richard. 

— Sunt sigură că nu. Nu aveau cum să se vadă. Zăceau amândoi la pat, 
în camere separate... Şi. Oricum, nu cred că el i-arîi spus. El nu. De fapt. Nu 
mai are nici o importanţă, mai adăugă ca şi amuţi. 

Şi iată-nc. Cei trei micuţi criminali adunaţi împreună. Eram convins că 
Bruce ucisese treizeci şi şapte de oameni şi că o făcuse cu inima mai uşoară 
decât o făcusem eu. Chiar dacă Jo Gillespie îşi ucisese părinţii din milă, nu 
conta câtuşi de puţin. Strode o avea la mână şi ea ştia asta. 

Am ridicat un pahar aproape gol. 

— în cinstea lui Ozzie. Merecnarul lui Jo. Şi a lui Billy, pilotul meu. Şi a 
lui... Care-i numele văduvei, Richard? 

— Estelle, spuse acesta după o clipă de gândire. 

— Pentru Ozzie, Billy şi Estelle - dea Domnul să ardă în iad. 

Richard toastă şi el: în schimb. Jo privea în gol. Cedase: ne povestise tot 
despre uciderea mămicuţei şi a tăticuţului, pentru că era convinsă că va fi 
unul dintre cei doi care vor picnic. îmi pare rău, dar trebuia să piardă cineva. 
Chelneri ţa sosi şi ne întrebă dacă vrem să mai servim ceva; sosise timnul să 
plecăm. 

începuse să se întunece. Pierdusem o după-amiază întreagă mâncând, 
bând şi spunând minciuni. Deodată mă cuprinse o senzaţie ciudată. Dacă ci 



nu minţeau deloc? Dacă Jo chiar îşi ucisese părinţii din milă? Şi Richard era 
cinstit şi fusese prins în cursa întinsă de Strode? Dacă încercam să mă 
conving de vinovăţia lor. Doar ca să nu Tiu cu singurul vinovat? 

— Jack? Auzii de la distanţă vocea lui Jo. Ce-ai păţit? 
Mergând, mă izbisem de geanta unei doamne, par, din fericire. 
Depăşisem momentul de anxietate; am mormăit că totul este în regulă. 

Richard opri un taxi, o adevărată performanţă la ora aceea în New York. în 
maşină, Jo începuse: 

— Nu vreau să mă întore în casa aceea. 

— Eu da, spusei şi-i dădui şoferului adresa. Vreau să-i dau foc. 

— Sau cel puţin să spargem câte ceva, adăugă Jo. Zâmbind forţat. 

— Unde ai vrea să mergi, Joanna? 

Din nou Richard-Protectorul, amabilitatea în persoană. Joanna. 

— Unde? Boston, Berlin, Timbuktu. Habar n-am. Oftă. Nu avem unde 
fugi. La fel de bine ne putem întoarce la Strode acasă. 

Sensibilă. Dar atunci când taxiul se opri în faţa locuinţei lui Strode. Am 
simţit şi cu aceeaşi repulsie de a intra acolo: aş fi vrut s-o fac fărâme. Dar m- 
am stăpânit şi am spus că un adevărat maestru de ceremonii: 

— lată-ne din nou aici, doamnă şi domnule. Intraţi pentru a vedea a 
opta minune a lumii moderne, casa lăcomiei. Şi nu-i de mirare, deoarece 
lăcomia este o calitate absolut necesară pentru a fi acceptat de societate. Şi 
uite ce găsim aici! Un gardian la poartă! Lisaţi orice speranţă... Bună scara, 
domnule. Nu-mi spuneţi, ştiu, trebuie să semnăm. 

Paznicul era una dintre acele persoane care nu zâmbesc niciixlată. 

— Nu. Domnule McKinstry, pur şi simplu intraţi. 

Ajunşi înăuntru ne-am despărţit imediat; aveam nevoie să fim singuri, 
cu gândurile noastre. Am verificat camera de luat vederi - cartonul era intact. 
M-am întins pe pat gândindu-mă serios să renunţ, dar asta nu mă ajută cu 
nimic şi ar fi făcut lucrurile mai simple pentru Jo şi Richard. Ceea ce cu nu 
doream. 

După aproape o jumătate de oră am ciocănit la uşa lu~ Jo. Am intrai 
înăuntru. 

— Tu şi cu Richard aţi vorbit serios aseară?... Despre uciderea lui 
Strode? 

— Nu mai ştiu. Spuse oftând. Şi oricum nu contează, din moment ce nu 
ştim unde este. 

— Strode nu are copii, pe care să-i putem răpi, sau altceva? Ce-arfi să 
începem să-i distrugem casa asta atât de scumpă? 

— De ce crezi că are paznici? 

— Dar, pentru Dumnezeu, Jo, suntem în casa lui. Ar trebui să fim în 
stare să-i facem ceva, ceva care să-l facă knock-out. 

— Ai vreo idee? 

— Nu... Dar tu? Am avut impresia că ai renunţat. 
Se gândi. 

— Nu. încă nu. Se uită la mine într-un fel ciudat. Bineînţeles, dacă vom 
scăpa de aici... Va trebui să-mi fac griji în ce vă priveşte, nu-i aşa? 



— Ce vrei să spui? 

— Ştii prea bine: Iu şi cu Richard mi puteţi şantaja. 

O bătaie în uşă mă scuti de răspuns. Era Richard; vroia să afle dacă ne- 
am gândit la ceva. 

— Da. Jo s-a gândit, am spus supărat. Crede cănoi doi o vom şantaja. 

— Cum poţi crede una ca asta. Joanna? Nu avem mai multe dovezi 
despre tine. Decât ai Ui despre noi. 

— Aveţi mărturia mea. Sinceră. 

— Care valorează tot atât de mult ca tot ce s-a spus aici în ultimul timp. 

— Dar cu m-am confesat într-un moment de slăbiciune. Credeam că 
valorează ceva. 

— îţi dau un dolar pentru ea. ~ 

— îl primesc. Am recunoscut crima, adică două crime. Sunt la mâna 
voastră. 

Eu nu m-am prins. Dar Richard râdea. 

— Ca să ne convingi că eşti cea mai slabă dintre noi trei? Cea pentru 
care nu trebuie să ne batem capul, fiindeă nu constituie o ameninţare? Nu se 
potriveşte. îmi este mai frică de tine acum. Decât înainte. 

Frică? De Jo? Acum râdea şi ea - ca într-un joc. Ce naiba se întâmpla? 

— Hei. pe mine m-aţi uitat? Ce-ar fi să mă primiţi şi pe mine în joc? Jo. 
Este adevărat coca ce ne-ai spus în după-amiaza asta? 

— Da. Zise ea zâmbind. Cea mai mare parte. 

îmi doream să aflu cât adevăr era în spusele ei. M-am aşezat pe patul 
lui Jo, ca şi cum aş mai fi fost acolo şi înainte. 

— Amuzant, nu-i aşa? Ne cunoaştem de mai puţin de douăzeci şi patru 
de ore şi deja se joacă o mică scenetă. Eu mă distrez de minune. Voimi? 

Richard îşi trase un scaun lângă noi, fixându-mă cu privirea. 

— Cărţile pe masă, Jack, toţi trei suntem criminali şi Strode ne-a prins. 
Am rămas singuri, noi trei „şi-am pierdut prea mult timp minţind, în loc să 
căutăm o soluţie. 

— Eu nu sunt un criminal. Vorbeşte în numele tău. Oamenii caic au 
murit în elicopter erau prietenii mei. 

— Pun pariu că pe puţin unul dintre ei nu-ţi era prieten. Tu ai provocat 
accidentul, la fel de sigur cum eu am provocat scufundarea lui Burly Girl. Şi 
Joanna şi-a omorât părinţii. 

Jo stătea pe scaunul de la fereastră, neparticipând la discuţie. 

— Ce ai de gând? Ce vrei? O întrebai. 

— Vreau să supravieţuiesc, murmură ca. 

Mă păcăleau; trebuia să fie o păcăleală. Amândoi mărturisiseră crime 
pe care nu le comiseseră, ca să mă facă şi pe mine să mărturisesc. Apoi, o 
dată ce se convingeau că sunt un criminal, aveau să uite de mine şi rezolvau 
între ei problema cu Strode. Nu-mi con venea scenariul. 

— Toţi vrem să supravieţuim, am spus prudent, dar nu ştiu ce şanse am 
cu doi criminali. 

— Hai. Spune trei şi intră în clubul nostru! 

L-ara anincal o privire lui Jo: nici un ajutor din partea ci. 



— De ce e atât de important, l-am întrebat pe Richard. Să recunosc că 
sunt un criminal? 

— Pentru că vreau să ştiu până unde eşti dispus să mergi. 

— Asta îi trezi interesul lui Jo. 

— Ai un plan, interveni ea. 

— Câteva idei de început. Dar nu va merge dacă avem oameni slabi 
printre noi. De mine sunt sigur şi sunt aproape sigur şi de tine, Joanna. Se 
uită la mine. 

Am înghiţit iţi sec. 

— Voi face orice, i-am asigurat. Orice este nevoie ca să scăpăm de aici. 

— Chiar şi să ucizi? întrebă Jo. 

— N-am ucis până acum, am rostit cu vocea cea mai sinceră, dar cred 
că aş face-o. Dacă ar trebui. 

Jo scoase un sunet plin de uimire şi de amuzament. 

— Nu cred că va fi nevoie, dar e bine să fim pregătiţi pentru orice 
eventualitate. înainte de a vă da detalii, vreau să cunosc mai bine topografia 
locului. Să ştiu liccare uşă şi fereastră din aripa închisă, rezervată lui Strode - 
şi voi doi aţi fost acolo. Puteţi să-mi faceţi şi un plan? 

Jo căută în sertare nişte hârtii. Richard nu ne spunea ce plan are. Dar 
trebuia să găsim o posibilitate să ne întoarcem aici, după ce gărzile ne 
credeau plecaţi. Cu alte cuvinte, să spargem sistemul de securitate al lui 
Strode. O diversiune, am propus. Era o idee. Richard se uita pe desenul făcut 
de Jo. 

— Ziceai că aţi lăsat o uşă deschisă? Care? 

— Cea de la bibliotecă, răspunse aceasta, marcând-o pe desen. De 
acolo poţi ajunge la vestiarul lui Strode, apoi în dormitor şi în celălalt vestiar, 
care este liber acum. 

— Baia? 

~ Fiecare vestiar are baie. 
Le desenă şi pe acestea. 

— în regulă. Hai să vizităm şi restul casei. 

— Ne-am despărţit. Eu am cercetat exteriorul. Am făcut un înconjur, 
verificând fiecare uşă şi fereastră; toate erau încuiate. Paznicul veni să mă 
întrebe ce caut. 

— Uşi secrete, i-am răspuns. 

Se uită lung la mine şi se întoarse la post. Mi-am continuat drumul, 
descoperind o altă poartă, pentru aprovizionare, care era controlată 
electronic. Mi-am notat totul făcând o mică schiţă. 

Era vremea cinei, aşa că ne-am întâlnit cu toţii în sufragerie. Personalul 
de la bucălăric ne lăsase hrană rece. Jo şi Rjchard au hăul cafea, însă eu 
simţeam nevoia de ceva rece, aşa că mi-am luat o bere din frigider. Nu am 
scos schiţele din cauza camerei de luat vederi, dar am stat de vorbă. 

— Am găsit o pivniţă de vinuri, spuse Jo. Care comunică spre exterior 
printr-o uşă. Dacă vom dibui cheia în dulapul de lângă bucătărie, aceasta ar 
putea fi calea de intrare. Dar bănuiesc că există o cameră de luat vederi 
agăţată de uşă. 



— Aşteaptă până urcăm. Am notat toate camerele de luat vederi din 
exterior. 

Am terminat repede masa şi am mers în camera mea. Am împrăştiat 
desenele pe pat, punându-le cap la cap şi corelându-le. Jo mi-a arătat locul 
unde se afla pivniţa şi am găsit pe schiţele mele uşa respectivă. Bineînţeles 
că era o cameră de luat vederi. 

— La naiba cu toate, explodă Jo. Cum putem spera să facem ceva, cu 
toate aparatele acestea, care ne spionează fiecare mişcare? 

— Da. Trebuie să facem ceva cu ele, murmură Richard. Jack, acum 
câtva timp ai sugerat că ar merge o diversiune. Ai putea să pui una la cale, 
adică să distragi atenţia paznicului, astfel încât să putem intra să 
deconectăm camerele? 

Ah, nu era minunat? Omul era autoritar şi îşi etală calităţile de 
conducător. 

— Dacă eu pun la cale o diversiune, voi vă pricepeţi să scoateţi din 
funcţiune monitoarele? 

— Tragem de fire, răspunse Richard. 

— Oho! Şi când va trebui să se întâmple? Şi cât o să dureze? O fac 
singur sau mă ajută cineva? Şi de ce să facem toate astea? Haide. Richard. 
Nu mai fi misterios! începem să ne întrebăm dacă într-adevăr există un plan. 
Domnule Bruce. Da, ne întrebăm. Şi dacă aveţi un plan. Domnule Bruce, de 
ce îl ţineţi secret? Ar putea fi şocantă ipoteza, dar posibilă - să fie oare din 
cauză că el urmăreşte să-i înfrunte pe Joanna Gillespie şi Jack McKinstry, în 
timp ce Richard Bruce. Monseniorul, iese la suprafaţă ca o roză! 

în tot acest timp Richard nu-şi schimbă expresia feţei. 

— Crezi că te-ai descurca mai bine decât mine cu monitoarele? întrebă 

el. 

— Da. Am experienţă cu comenzile elicopterelor; monitoarele sunt o 
joacă de copil. 

— în regulă, atunci aşa facem. Tu... 
La naiba, mă ignora pur şi simplu. 
Richard. % - Ridică mâna să mă oprească. 

— îţi spun doar atât. Planul meu porneşte de la ideea că originalele 
dovezilor pe care le căutăm sunt ţinute într-un seif în biroul lui Strode. Dacă 
ipoteză este greşită, planul meu nu valorează doi bani. Acum putem 
continua? 

Jo şi cu mine ne privirăm scurt. Eu fierbeam. 

— Da, continuăm, decise Jo pentru amândoi. Pe naiba, de ce nu? Tot e 
mai bine decât să stăm degeaba. 

Se lileuse târziu. Niciunul dintre noi nu prea dormise noaptea trecută şi 
începea să ne cuprindă oboseala. Dar am continuat să vorbim despre uşi şi 
chei şi camere de luat vederi, despre paznici şi alte lucruri plictisitoare. Jo şi 
Richard deciseră că uşa de la pivniţă ar fi cea mai bună cale de a intra în 
casă, pentru că era cel mai puţin folosită. De ce trebuia să ne întoarcem. 
Richard a omis să ne spună, în sfârşit. Richard anunţă că vrea să se mai 



gândească la plan şi că doar mâine dimineaţă ne va spune dacă funcţiona 
sau nu. 

Mă socoteam mul|umit; nu-mi doream decât să-l văd ieşind din cameră. 
Eram cumplit de obosit. 

După ce Richard a ieşit, în sfârşit. Jo a venit şi m-a strâns uşor în braţe. 

— Nu fi aşa posomorât. Jack. Mâine dimineaţă ai să vezi altfel lucrurile. 
Am îmbrăţişat-o şi eu. 

— îi face plăcere, ai văzut, să facă planuri, ţinându-le ascunse de noi. 
Ea nu se trase înapoi. 

— Cred că aşa este obişnuit să procedeze, să dea ordine. 
Am strâns-o mai tare. 

— Da, bine, dar eu nu sunt obişnuit să primesc ordine. Şi cred că nici tu. 
Sper să fie un plan foarte bun. 

Tot nu se eliberase din braţele mele. 

— Vom afla în câteva ore. Rclaxcază-te. Jack. Eşti aşa de încordat! 

Ce credeţi. Era sau nu o invitaţie? Am sărutat-o. Dar, înainte de a face 
altceva, Jo mi-a întors spatele. Nu sosise momentul. 

— Am de gând să fac un duş fierbinte, spuse zâmbind. în timp ce 
traversă holul spre camera ei. Noapte bună. Jack. 

Bineînţeles, noapte bună. Deodată nu m-am mai simţit aşa de obosit. 
Am făcut duş. M-am bărbierit şi m-am spălat pe dinţi de două ori. Nu aveam 
halat sau pijama - nu foloseam - aşa că mi-am tras nişte pantaloni. îi 
lăsasem, oare. Timp suficient? 

Da. Aitiisuficient." 

Dar am ezitat. O idee îmi tot dădea târcoale, vroiam să vorfSesc cu 
Richard şi asta părea să fie singunt şansă de a vorbi cu el între patru ochi: 
mai întâi Richard. Apoi Jo. 

Am ciocănit la uşa lui Richard. 

— Imediat! Veni răspunsul. 

îl auzisem mişcându-se prin cameră. îşi închidea nasturii de la pijama în 
timp ce descufe. 

— S-a întâmplat ceva? Mă întrebă, blocându-mi intrarea cu braţul. 

— Trebuie să stăm de vorbă. Richard. Dă-mi voie să intru. 

— Mâine dimineaţă. Vroiam să mă cule. 

— Nu. Acum, nu pot să aştept. 

Mă sfredeli cu privirea, dar coborî mâna lăsându-mă să intru. 

— Despre ce-i vorba. Jack? 

— O propunere. Dacă planul tău dă greş, mai există o şansă pentru noi 
doi: Jo! Dacă Strode o dă pe mâna politici - ce poate să păţească? Va susţine 
că i-a ucis de milă. Va lua o pedeapsă uşoară şi în câţiva ani scapă. Noi doi 
însă nu scăpăm aşa uşor. 

— Ce spui?! 

— Ştii foarte bine ce spun. Dacă la sfârşit trebuie să tragem linie, să 
alegem, hai s-o facem între noi doi. Avem şanse egale. Jo n-are aşa mult de 
pierdut, ca noi. Ce zici? „~ 

— S-o abandonăm? 



— De ce nu? Ce mai poate face atunci? 

— Poate să-ţi spargă capul, asta poate, strigă Jo din uşa băii. 

îmi venea să leşin, auzise tot ceea ce spusesem şi n-avea rost să neg. 
Cum să ies din încurcătura asta şi ce naiba făcea în baia lui Richard? Io purta 
o rochie de interior sub care era evident că nu avea nimic altceva. Veni în 
faţa mea, fulgerându-mă din priviri. 

— Zău, Jack, eşti un tip grozav. Am avut neteoc că te-am cunoscut. Un 
adevărat prinţ. 

— Da? Dar tu? îţi foloseşti farmecele în dormitorul lui Richard pentru a 
mă scoate pe mine din joc, fără îndoială; asta este în regulă, după tine?! 

Mă pocni în nas. Nu m-a pălmuit, nu m-a zgâriat şi nici nu m-a bătut pe 
piept cu pumnii. M-a pocnit, l-a părut însă rău, imediat. 

— Dumnezeule, mâna mea! Ţipă ea. 

Ce sperasem oare? Am simţit sângele curgându-mi pe buze şi. în clipa 
aceea, am sperat să-şi fi rupt fiecare oscior de la mâna ei cea preţioasă. 
Anţ ridicat palma s-o lovesc, dar Richard m-a oprit. 

— Arată-mi mâna, îi spuse lui Jo. îndoaie degetele. 

— E în regulă, m-am speriat, atâta tot. Ce prostie, să-mi suie mâna din 
cauza unui gunoi ca Jack McKinstry. 

— Spune-mi, zise Richard fixându-mă cu privirea aceea de gheaţă. Jack 
este cumva prescurtarea de la dobitoc? Tc-ai gândit la asta până acum? 
Sitrode nu va lăsa pe nimeni să scape. Nimeni nu va ieşi din rahatul ăsta. Vrei 
să fii tu acela care-şi va vinde acţiunile? Jack, nu contează cine vinde. Oricum 
ne va turna pe roţi la poliţie. Acum ai înţeles? 

Isuse. Isusc! 

— Nici măcar nu-i trecuse prin cap, râse Jo. Speri că Strode se va ţine 
de cuvânt, nu-i aşa? Oh, Jack', Jack! Eşti tare sărac cu duhul şi nevrednic de 
încredere. Şi de-a dreptul scârbos în momentul de criză. 

Le-am întors spatele şi am plecat, fără să scot o vorbă. Nu suport 
femeile sarcastice, 
îi' 

RICHARD BRUCE, DUMINICĂ: 

Joanna n-a vrut să-şi petreacă noaptea cu mine: asta presupunea o mai 
mare încredere decât eram noi dispuşi să ne acordăm. Ziua fusese foarte 
obositoare pentru ea şi i-a trebuit aproape o oră ca să se calmeze, după 
episodul cu Jack. Eu nu eram foarte surprins de trădarea lui, deoarece, în 
actuala conjunctură, i se accentuau trăsăturile negative: dar chiar şi aşa, 
fusese complet lipsit de tact. 

Cât de nepriceput era McKinstry! Se născuse bogat, arăta bine, însă era 
prost; uimitor cât de des se întâlnesc aceste trei trăsături împreună! Jack nu 
privea mai departe de acest week-cnd: vroia dovezile, crezând că astfel s-ar 
rezolva toate problemele, dar omitea lucrul cel mai simplu şi mai evident - 
chiar dacă ar fi obţinut declaraţia pilotului, Strode putea oricând să-l ptină pe 
acesta să dea o nouă declaraţie. 

Găsirea celor trei oameni era singura soluţie, dar asta cerca timp. Timp 
s-o caut pe Estclle Rankin, s-o scot din mâinile lui Strode. Nu aveam 



resentimente împotriva femeii; făcuse ceea ce crezuse necesar ca să 
supravieţuiască. Treaba se rezolva foarte simplu, printr-o ofertă mai bună 
decât a lui Strode. Avea de ales - cooperarea sau moartea. Dacă va refuza, îi 
voi spune ceea ce spun întotdeauna în aceste situaţii: Faci ceea ce îţi zic| sau 
nu vei mai avea niciodată în viaţă ocazia să iei o altă decizie. Ai treizeci de 
secunde. De cele mai multe ori câştigasem; puţini rezistau acestui ultimatum. 
Cândva însă. A trebuit să lichidez pe cineva, cu cu mâinile mele. A fost o 
treabă urâtă şi nu mi-a făcut nici o plăcere. 

Se părea că stăteam mai bine decât Joanna şi Jack: o dată distrusă 
scrisoarea lui Harry Rankin, Strode nu se va grăbi să mă acuze de crimă, 
numai pe baza declaraţiei femeii. Fără o dovadă materială. Cu pilotul lui Jack 
era altfel; asistase la accident, era martor ocular. 

De asemenea, Joanna avea un martor, ucigaşul pe care încercase să-l 
angajeze. Deşi nu era suficient pentru a o acuza de crţmă, îi crea o atmosferă 
nefavorabilă, care i-arfi putut distruge cariera. Nu cred că mercenarul 
reprezenta un obstacol de netrecut: era genul care lua bani de la cel care 
oferea mai mult, deci putea fi cumpărat. M-am oferit s-o sprijin, şi Joanna a 
acceptat. 

Mă ajutase foarte mult confesiunea ei de ieri; îmi tot bătusem capul 
cum să-i determin pe ea şi pe Jack să recunoască crimele comişeii să admită 
că sunt fă stare s-o facă din nou. Dacă ar fi strânşi cu uşa. Acum. Numai Jack 
se încăpăţâna să-şi joace rolul de nevinovat. 

Cred că Jo a recunoscut că-şi ucisese părinţii din nevoia de a se apăra, 
şi trebuia să fie crezută ca atare. Intuia ce va urma şi îşi construia o apărare, 
poate chiar o testă pe noi doi. Nu se smiorcăise, nu plânsese şi nu aştepta ca 
altcineva să-i rezolve problemele: aceasta era o trăsătură caracteristică 
pentru Joanna Gillespie. 

De prima dată când am stat de vorbă, vineri seara la cină. Mi-am dat 
seama că semănăm mult unul cu celălalt. Conştiinţa propriei valori, care nu 
are nici o legătură cu vanitatea, este o calitate atât de rară la o femeie, încât 
renunţasem de mult să sper că îmi voi mai găsi o parteneră. Soţia mea nu 
avea această calitate şi. De asemenea, nici o altă femeie dintre cele pe care 
le-am cunoscut după moartea ei. Dar iată. O găsesc la o tânără brunetă, ce 
stă vizavi, la aceeaşi masă cu mine, în sufrageria lui A. J. Strode. 

Nu auzisem de ea până vineri, când Castleberry ne-a făcut cunoştinţă, 
şi Jack McKinstry m-a apostrofat că nu ştiu cine este. în aceeaşi seară, înainte 
de discuţia prelungită până după miezul nopţii, l-am sunat pe unul dintre 
adjuncţii mei din Los Angeles (care nu semăna deloc cu Castleberry), 
cerându-i să afle până dimineaţă tot ce poate despre Joanna Gillespie şi Jack 
McKinstry. Acesta o ştia pe Joanna, o văzuse şi la televizor. 

Când mi-a telefonat a doua zi, mi-a dat o groază de informaţii utile 
despre ci. Joanna era cea mai tenace dintre cei doi: suferind de diabet. Cu o 
carieră care-i cerea multe sacrificii, trebuia să fie foarte tare ca să 
supravieţuiască. Afirmaţia lui Jack că ar fi cea mai bună violonistă din lume 
era adevărată, mi-a confirmat asistentul, iar pretenţia că ar fi unică nu era 
deloc o exagerare. Joanna Gillespie era unică în felul ei. Având un stil 



personal, inconfundabil. Avusese de recuperat o lungă perioadă de absenţă, 
cariera sa fiind întreruptă în perioada cât părinţii fuseseră bolnavi. Tot timpul 
m-am întrebat cu ce o avea Strode la mână. Dar nici o clipă nu-mi trecuse 
prin minte că ar fi putut să-şi omoare părinţii. Nu-mi imaginam cum ar putea 
fi să ucizi doi oameni atât de apropiaţi: cât curaj trebuie să fi avut! Mie. Cel 
puţin, mai bine de jumătate din echipajul lui Buriy Girl îmi era necunoscut. 

Ce femeie extraordinară! Avea faţa prelungă, cu pomeţii puţin ieşiţi în 
afară şi ochii căprui. Nu se machia deloc. Purta haine de bună calitate, dar 
cred că le purta mai mult din decenţă, decât de dragul modei. Era inteligentă 
şi ştia să se menţină în poziţia în care ajunsese. Ţinuta ei, mersul şi modul 
cum vorbea păreau să transmită un mesaj clar: tu ai regulile tale. Eu le am pe 
ale mele - să ne acceptăm reciproc aşa cum suntem. Avea acea înfăţişare 
uşor nepăsătoare, pe care şi-o permit numai cei înzestraţi cu calităţi speciale, 
aflaţi în vârful ierarhiei. 

Orice s-ar fi întâmplat, ea rămânea Joanna Gillespie, cea mai bună 
violonistă. Unică. Această unicitate o făcea interesantă la fel ca şi modul fti 
care arăta că este conştientă de propria-i valoare. Nu eram singurul atras de 
ea, Jack îi dăduse târcoale în tot acest răstimp. 

Jack McKinstry cr~ mai mult sau mai puţin ceea ce părea a fi - un om 
privilegiat, fluşturatic. Lipsit de griji. Care putea fi simpatic sad antipatic dtlpă 
cum dorea şi care îşi afişa farmecul atât timp cât considera că este necesar. 
Jack făcea parte din clanul McKinstry dar. Spre deosebire de ci, el nu lucra. 
Sau cel puţin nu lucrase până în momentul accidentului. Acum patru ani. 
Când aripa morţii atât de apropiate l-a făcut să-şi schimbe atitudinea. Jack ne 
povestise ce acuzaţii îi aducea Strode, pe care eu chiar le credeam. Jack 
McKinstry avea ceva din comportamentul unui şobolan încolţit. în ciuda 
discursurilor sale scânteietoarei siguranţei şi a stăpânirii de sine afişate. 
Probabil că nu avea deloc remuşcări că-şi ucisese prietenii ca să scape el. 

Dar Jack şi Joanna nu se pricepeau să trateze cu oamenii de tipul lui A. 
J. Strode: am ştiut de vineri noaptea că va trebui ca eu să fiu acela care să 
găsească o soluţie la problema noastră. Duminică dimineaţa, ştiam că pot 
conta pe Joanna, care înţelesese că este nevoie de o acţiune rapidă şi 
radicală, şi avea tăria să mă susţină. Jack era punctul slab al trioului nostru, 
dar nu puteam să facem nimic fără el. 

Am luat micul dejun în camerele noastre. Apoi am aşteptat că Joanna 
să-şi facă un test de sânge. în sfârşit, au sosit toţi în camera mea şi am 
început să discutăm. Joanna nu s-a uitat o clipă la Jack, din punctul ei de 
vedere el nu exista, iar acesta abordase un aer indiferent. 

— în primul rând. Am spus. Am nevoie de o diversiune, ceva care să 
îndepărteze paznicul din sala monitoarelor un timp suficient de lung pentru 
ca Jack să ie defecteze - Jack, te rugasem să te gândeşti şi tu. Ai găsit vreo 
soluţie? 

— Mă ajută cineva, întrebă acesta alene, sau eu organizez diversiunea 
şi tot eu defectez şi monitoarele? 

— Bineînţeles că vei fi ajutat. 



— Atunci va fi uşor, rânji el. Este suficient ca pe monitor să apari tu. 
încercând să forţezi uşa de la dormitorul lui Strode. 

Nu era rău. Reuşeam astfel să-l îndepărtăm pe paznic din sala 
monitoarelor şi. în acelaşi timp, îi dădeam lui Jack satisfacţia de a mă distribui 
în rolul spărgătorului care este prins. 

— Foarte bine. Aşa vom face. Cât timp îţi trebuie? 

— Nu pot aprecia până când nu văd reţeaua de fire. Tu. Oricum, line-l 
pe paznic cât poţi de mult. 

Joanna'se agita. 

— Dar nu vom câştiga prea mult timp, vor aduce imediat un depanator. 

— Este duminică, aminti Jack. 

— Suntem în New York, nu în California, i-o întoarse Joanna, luând, în 
sfârşit, act de prezenţa lui. 

— Cred că firma de securitate care a instalat aparatura acordă 
asistentă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Şi nici rfii avem 
nevoie de prea mult timp, Joanna, numai atât cât să pătrundem în casă prin 
uşa pivniţei. 

— Nu vrei să începi cu începutul? Spuse Jo, zâmbind forţat. 

Bine. Sunteţi de acord că nu putem intra în biroul lui Strode singuri? Ei 
bine, atunci trebuie să ni-l deschidă cmeva: Castleberry. El este cel care ne 
poate introduce în clădire şi, de asemenea, ştie să umble la seif. 

— Şi de ce, mă rog, ne-arface Castleberry o asemenea favoare? De 
dragul nostru? întrebă Jack. 

— Ce face astăzi Castleberry? Stă şi aşteaptă telefonul nostru, să-i 
spunem numele celui care-şi vinde acţiunile. Aşa şi facem; îl sunăm, îi 
comunicăm că ne-am hotărât şi-l rugăm să vină aici. 

Joanna părea interesată, dar Jack râdea batjocoritor. 

— Şi pe cine am ales? Poate pe Richard Bruce? 

— Nu, pe Jack McKinstry. îl vei suna pe Castleberry şi-i vei spune că tu 
eşti câştigătorul, iar eu şi Joanna plecăm. 

— De ce Richard? întrebă Joanna. 

— Deoarece Castleberry nu va veni dacă ştie că se întâlneşte cu toţi 
trei, din nou. Probabil că a lăsat paznicilor instrucţiuni să-l anunţe de îndată 
ce unul dintre noi pleacă cu bagaje cu tot. Aşa că noi doi o-ntindem şi Jack îl 
aşteaptă pe Castleberry. 

— De ce tocmai Jack? 

— Da, deceeu? 

— Jack este cel mai bun de gură - îl poate îmbrobodi pe Castleberry. 
Jack, trebuie să fii foarte entuziasmat când vei vorbi cu el. Nu uita, eşti 
câştigătorul, spune-i orice - că am tras la sorţi, că am jucat cărţi, orice. 
Convinge-I că totul este aranjat şi că poate veni în siguranţă să încheiaţi 
afacerea. Qrezi că poţi face asta? 

Jack ridică încet mâna şi pocni din degete. 

— Şi apoi? întrebă Joanna. Noi doi ne întoarcem prin pivniţă? 



— Da, dar nu te grăbi. Trebuie mai întâi să descuicm uşa prin interior şi 
apoi să aşteptăm până când Jack defectează sistemul de securitate. Până 
atunci nu putem intra din cauza controalelor electronico. 

— Şi cum voi face treaba, dacă voi sunteţi deja plecaţi? Protestă Jack. 
Am nevoie... 

— în regulă, o luăm de la capăt. Pe rând. Mai întâi, eu şi Joanna ne 
facem bagajele. Apoi, voi doi mergeţi la bucătărie după cheie. Unul păzeşte şi 
celălalt ia cheia de la pivniţă. Toate cheile au etichete, dar poate dura câteva 
minute până o va găsi pe cea dorită, de aceea este nevoie să stea cineva de 
pază. O dată luată cheia, eu merg în aripa rezervată lui Strode şi simulez 
fonarea uşii de la dormitorul lui. Uşa descuiată este cea de la bibliotecă, nu-i 
aşa? 

— Da, spuse Joanna. 

— Aşa că mă voi ocupa de uşa de la dormitor. Paznicul mă vede pe 
monitor şi vine să mă oprească; Jack defectează sistemul de supraveghere şi 
Joanna descuie uşa de la pivniţă. Apoi, Joanna şi cu mine plecăm, pe rând. Şi 
atunci Jack îi telefonează lui Castleberry. Joanna se plimbă cu un taxi vreo 
cincisprezece-douăzeci de minute şi apoi ne întâlnim la poarta din spate, 
după ce rezolv o problemă. 

— Ce problemă? întrebă Jack bănuitor. 

— Mă duc în Times Square, la un magazin deschis permanent, să 
cumpăr trei cuţite. 

— Qijife? întrebară amândoi într-un glas. 

— Câte unul pentru fiecare - cele mai mari şi mai urâte pe care le 
găsesc. Cuţitele sunt necesare pentru a-l convinge pe Castleberry să 
coopereze. Ca să-l speriem trebuie să fim cât mai convingători, iar 
Castleberry nu ne va crea probleme dacă va fi convins că oricare dintre noi 
este în stare să bage cuţitul în el, la cea mai mică provocare. 

— Bine, în regulă. 

Jack rânji din nou; îi plăcea ideea cu cuţitele. 
Joanna râdea încetişor. 

— Pur şi simplu nu mă văd în situaţia de a-l ameninţa pe Castleberry cu 
cuţitul; habar n-am cum se ţine un cuţit. 

— îţi voi arăta, nu-i mare lucru. Sincronizarea este cea mai importantă, 
i-am avertizat. Mă voi întoarce cât pot de repede, dar depanatorii sistemului 
de securitate vor fi aici înaintea mea. Jack, dă-le cât mai mult de lucru. 

— Nici o problemă. 

Nu-mi plăcea să-l aud spunând: Nici o problemă. 

— Joanna, după ce ne întoarcem, ne strecurăm în biblioteca lui Strode 
şi aşteptăm acolo sosirea lui Castleberry. 

Joanna confirmă, adăugând: 

— Pentru că în camerele noastre va face curat menajera. Şi apoi îl vom 
obliga pe Castleberry să ne ducă la biroul lui Strode? Dar cum vom ieşi din 
casă fără să ne vadă paznicul? 



— Nu mai contează dacă ne vede. Pe noi ne interesează Castlebeny; 
trebuie ca el să creadă că noi doi am plecat, dar, o dată venit, ne va găsi şi 
pe noi aici. 

— Jack. Castleberry te poate duce în sala de conferinţe să întocmiţi 
actele - aşa că defectează şi reţeaua audio împreună cu cea video. Dar, 
oriunde vă veţi afla, să ai grijă să existe un telefon. Cheamă-ne imediat ce 
sunteţi singuri. 

— Şi de aici începe partitura noastră. Ah, abia aştept! Bietul 
Castleberry! Crezi că aş putea să-i tai un deget sau două? 

— Ţinia noastră nu-i Castleberry, zise Joanna tăios. Richanl, Jack are un 
rol important în plan, ai încredere în el? 

— Hei. Spuse Jack. 

— Sunt sigur că se va descurca Toarte bine. Trebuie să fim uniţi. O 
ceartă e ultimul lucru de care avem nevoie. 

— Nu-i asta problema, obiectă că. Dacă Jack încearcă să se înţeleagă cu 
Castleberry, în timp ce noi doi aşteptăm în bibliotecă un apel telefonic care 
nu va veni niciodată? 

Speram să nu se gândeasejţ la asta. M-am uitat la Jack care oftă. 

— Jo, nu te condamn că judeci aşa: aseară intrasem în panică - mă 
înţelegi? Nu m-am putut stăpâni şi mi-am pierdut controlul. Ţie nu ţi se 
întâmplă niciodată, Dar nu trebuie să vă faceţi griji. Am depăşit momentul şi 
sunt gata să fac orice. 

Joanna nu părea convinsă de cele auzite. 

— Cred că Jack a înţeles că Strode nu-şi va onora promisiunea făcută, şi 
singura căile de a obţine dovezile este să ni le luăm noi singuri, am spus. 

— Da. Sigur c-am înţeles. Sunt băgat în treaba asta până peste cap şi 
am nevoie de voi doi. 

Joanna acceptă explicaţia fără entuziasm. ' 

— Când începem? 

— Acum. în primul rând, facem bagajele. Jack. ar trebui să cauţi o 
ascunzătoare de unde să observi plecarea paznicului. 

— Aşa-i, zise el şi plecă. 

— Ai încredere în el? 

Mi-am pus mâinile pe umerii ei, gândindu-mă la lucruri mai plăcute 
decât cursa pe care i-o pregăteam lui Castleberry. 

— îl cred că îi este frică. Nu poate trata cu Strode şi Castleberry de unul 
singur - are nevoie de noi. Şi apoi doar el se pricepe la instalaţii electrice. 

Joanna mi-a adresat un zâmbet palid şi a plecat în cameră ci să-şi facă 
bagajul. A durat foarte puţin. Am coborât scările împreună; i-am dus jos 
valiza. Lăsând-o pe-a mea sus. Apoi am admirat tablourile de pe pereţi, în 
timp ce Joanna şi Jack s-au dus după cheie. în câteva minute erau înapoi: 
Joanna avea cheia. 

Eram gata. Am urcat spre dormitorul lui Strode şi m-am prefăcut că 
forţez intrarea. Nu a trecut mult timp şi am auzit paşi pe scări şi vocea 
paznicului care îmi spunea să plec din uşă. 

Aveam un aer disperat. 



— Domnul Strode mi-a lăsat nişte hârtii pe birou şi a plecat, dar a 
încuiat. Dacă tot sunteţi aici, mă puteţi ajuta să descui? 

M-a refuzat, nu prea politicos, l-am oferit bani: a refuzat. Am ridicat 
suma; refuz. M-a luat de mână. Conducându-mă spre scări. M-am enervat şi 
am tras mâna înapoi, zicându-i vreo două; s-a enervat şi el. Am continuat să 
joc astfel până când am văzut luminiţa roşie de la camera de luat vederi 
stingându-se. Atunci i-am spus paznicului că voi pleca şi nu mă voi întoarce 
niciodată. Nu i-a părut rău. 

Am lacul un mic ocol, să-mi iau valiza, şi am părăsit casa fără să 
adresez vreo vorbă cuiva. Paznicul de afară a fost prietenos; am trecut că 
vijelia pe lângăel, cu o figură mânioasă, aşa sigurîşi va aminti de plecarea 
mea. 

Taxiul m-a lăsat în faţa unui magazin din Times Squarc: i-am dat 
şoferului o bancnotă de cincizeci şi i-am promis încă una. Dacă mă aşteaptă, 
în magazin am descoperit că, din păcate, cele mai înfricoşătoare cuţite erau 
cam incomode şi nu puteau fi ţinute în buzunar, fiind mari. Oricum şi celelalte 
arătau destul de înspăimântător. Am cumpărat tivi modele diferite - cu mâner 
sidefat pentru Joanna, din piele pentru mine şi din plastic roz, pentru Jack. 

M-am urcat în taxi şi, în câteva minute, mă întâlneam cu Joanna care 
mă aştepta, aşezată pe geamantanul său. Aproape de poarta de serviciu a lui 
Strode. 

— O jumătate de oră, mi-a spus imediat ce m-a văzut. Dar din fericire 
controlul electronic tot nu funcţionează. 

Am intrat pe poartă cu cele două valize. Joanna mă conduse spre uşa 
pivniţei; camera de luat vederi nu funcţiona. Am intrat: înăuntru era răcoare 
şi totul strălucea de curăţenie. Aici am văzut o masă. Două scaune şi patru 
sau cinci rafturi. Am lăsat jos valizele şi am strâns-o în braţe pe Joanna; 
simţeam nevoia să-mi încare bateriile pentru ceea ce ne aştepta. 

— Trebuie să fim foarte atenţi, am avertizat-o. Camerele nu 
funcţionează, dar riscăm să ne întâlnim cu cineva din personalul casei. 

— Poale ar fi mai bine să ne întoarcem în aripa rezervată lui Strode? 
Dar. Continuă tot ea. Nu. Acolo sigur mai întâlnim pe cineva. Va trebui să 
încercăm pe scara principală. Ce facem cu valizele? 

— Le lăsăm aici. A... Uite cuţitul tău. 

A încercat să-l manevreze, mai întâi cu tăişul în jos, apoi cu el în sus. 

— Cum e mai bine? 

— Cu tăişul în sus. 

După ce s-a obişnuit cu el, am urcat la etajul întâi. Nu se auzea nici un 
fel de zgomot, aşa că am folosit scara principală pentru a ajunge în aripa 
rezervată. Ne-am strecurat în bibliotecă fără probleme. Acum nu aveam 
altceva de făcut decât să aşteptăm: totul depindea de Jack. 

După o lungă perioadă de timp, sună telefonul. Jack se făcea că 
vorbeşte cu camerista, cerându-i să aducă în sala de conferinţe o casetă cu 
hârtii. Acesta era semnalul. 



Fn momentul în care ne văzu intrând. Castleberry se strâmbă ca un 
actor prost într-o scenă dintr-un film de groază. Foarte bine; dacă se speria 
aşa repede, atunci treaba era uşoară. 

Castleberry se ridieft în picioare, dar l-am împins la loc pe scaun. 
Joanna avea cuţitul în mână şi l-am scos şi eu pe al meu. ca să-l vadă. 
Castleberry îşi mişea gura, incapabil să scoată un sunet, şi apoi. Dintr-o dală, 
se făcu mic. Nu ştiu cum era posibil, dar mi se părea că se împuţinează. în 
timp ce mă uitam la el. 

— Unde-i cuţitul meu? întrebă Jack. 

I l-am dat. Castleberry se făcu şi mai mic. 

— Castleberry, înţelegi ce se întâmplă? înţelegi că refuzăm să 
acceptăm condiţiile lui Strode? 

— Roz? Spuse Jack privindu-şi cuţitul. Mi-ai adus un cuţit raz? 

— Răspunde-mi, Castleberry. 

Dădu din cap de câteva ori şi se bâlbâi. 

— Ce-ce-aveţi de gând să faceţi? 

— Ei bine, asta depinde de tine, nu-i aşa? Dacă ne ajuţi, nu-ţi facem 
nimic, dar dacă nu ne ajuţi... 

Joanna se aşeză în spatele lui Castleberry şi plimbă lama cuţitului pe 
gâtul lui. 

— O, CasUcberry ne va ajuta, susură ea, nu-i aşa? Doar ştii cum 
procedăm cu oamenii care refuză. 

Acesta mormăi ceva. Fiind prea speriat ca să se mişte, cu ochii aţintiţi 
pe cuţitul Joannei. 

— Ceea ce dorim noi de la tine este să ne dai originalele dovezilor pe 
care tu şi cu Strode le-aţi strâns împotriva noastră. Atâta tot. Ele se află în 
biroul lui Strode, nu-i aşa? 

— Imposibil, chiţăi. Domnul Strode m-ar ucide. 

— Şi de la noi, ce crezi că te aşteaptă? Am spus rar. Nu înţelegi? 
Singura cale ca să scapi cu viaţă este să ne dai ceea ce-ţi cerem. 

' Castleberry oftă adânc Jack se juca cu cuţitul şi rânjea. 

— Ştiu ce avem de făcut; hai să-i scoatem pantofii şi ciorapii. 
Jack pusese punctul pe i. Castleberry ţipă şi-şi trase picioarele sub 

scaun. 

— Dovezile. Castleberry, unde sunt dovezile? întrebă Joanna. 
Acesta deschise gura de mai multe ori până când reuşi să articuleze: 

— în seiful domnului Strode. 

— îl poţi deschide? 

Incapabil să vorbească, dădu afirmativ din cap. Arăta îngrozitor. Jack 
m-a ajutat să-l ridic în picioare, dar oricine îşi putea da seama imediat că, 
totuşi ceva nu este în regulă cu el. 

— Haide, omule, vino-ţi în fire. Dacă-şi dă seama cineva de ceea ce se 
petrece, te duci di seară acasă fără degeţele, aşa că revino-ţi repede, 
camarade. Jack subliniatele spuse plimbând lama cuţitului pe obrazul lui 
Castleberry; se distra de minune. 



Castleberry făcu un efort şi reuşi să pară mai puţin speriat decât era; 
tot nu arăta prea grozav, dar mergea. Joanna ne conducea, iar eu şi Jack îl 
susţineam pe Castleberry. în camera monitoarelor un depanator lucra de zor; 
într-adevăr, firma câre asigura securitatea fusese foarte promptă. Paznicii au 
rămas surprinşi să ne vadă şi pe mine şi pe Joanna ieşind din casă, după ce 
ne zăriseră plecând. 

N-am dat nici o explicaţie. 

Castleberry conducea maşina. împreună cu el am intrat în clădire şi am 
urcat în biroul lui Strode. Seiful era accesibil numai din cabinetul particular al 
lui Strode şi avea, aproape, dimensiunile unei cameie. Mâinile lui Castleberry 
tremurau, dar reuşi să închidă sistemele de alarmă şi să deschidă uşa. Jack 
era ud de transpiraţie şi Joanna respira agitat. L-am împins înăuntru pe 
Castleberry şi i-am cerut dovezile. 

Erau toate acolo: rapoartele detectivului. Scrisoarea lui Harry Rankin 
către soţia sa. Declaraţia lui Estelle Rankin. Precum şi numele şi adresa ei 
actuală; locuia în Oregon. Am strecurat în buzunar hârtiuţa cu adresa şi am 
întrebat: 

— Sunteţi mulţumiţi? „ 

— Da, spuse Joanna răsfoind dosarul. 

— Da. Este tot aici. Confirmă şi Jack. 

— Atunci. Hai să le dăm foc... 

Am căutat un coş de gunoi din metal. Am pus în el cele trei dosare şi le- 
am dat foc. După ce au ars. Jack a luat coşul şi l-a dus la baie să spfele 
cenuşa, ştiind că resturile carbonizate pot fi citite. 

Castleberry ne privea fix. 

— Tot nu veţi scăpa, murmură el. Ce vă face să credeţi că veţi scăpa? 
începuse să-i revină curajul. 

— Gata, am scăpat deja, fredona Jack. 

M-am uitat la Joanna care mi-a adresat primul zâmbet sincer, deschis, 
din toată inima. Radia. 

— Richard, am reuşit, spuse ea. Bucuroasă. Ne-ai salvat. 

Tocmai vroiam s-o strâng în braţe când Jack îmi întinse mâna zicând: 

— Bate palma. Richard bătrâne. îţi rămân dator. Oricând ai nevoie de 
ceva - oricând - sunt la dispoziţia ta. 

Cel mai ciudat lucru era că-l credeam. 

— Sunt liber să plec? întrebă Castleberry. 

— în nici un caz. Ai putea să suni imediat la poliţie, să ne reclami. 
Răpire, jaf, ameninţare cu arma. Gândeşte-te puţin, Castleberry, poliţia va 
întreba de ce erau aşa de importante dosarele pentru noi şi, ca să le 
răspunzi, ar trebui să le spui de conţinutul dosarelor. Atunci. Patronul tău ar 
putea fi acuzat de tăinuire de probe. Crezi că i-ar plăcea asta? 

— Deci, ce aveţi de gând cu mine? 

— Rolul tău nu s-a terminat, mai avem o sarcină pentru tine. 

— Da? Ce? Făcu Jack intrigat. 

în loc să-i răspund, m-am întors către Joanna. 



— Vineri noaptea, ai repetat întruna că avem nevoie de probe împotriva 
lui Strode, că numai aşa putem scăpa <Je el. 

— Da, spuse Jo, înţelegând. 
Am zâmbit, arătând spre seif. 

— Şmechenile, zâmbi Jack. Şmecherule! 

— Jack. Tu nu ai înţeles niciodată că weck-end-ul acesta... Se poate 
repeta. Să luăm, de exemplu, cazul tău. Pilotul - Billy îl cheamă? Ai distrus 
declaraţia lui, dar nu l-ai distrus pe Billy. Atât timp cât Strode îl are la mână, 
nu eşti în siguranţă. înţelegi acum? 

Jack îşi subţic buzele şi nu răspunse. 

— Ai trei posibilităţi, am continuat. Prima - îl poţi ucide pe Billy. 

— Să ucid? Ţi-am spus doar că nu sunt vinovat de accidentul 
elicopterului! Răspunse acesta morocănos. 

— Bineînţeles că nu, am şuierat eu. Pentru Dumnezeu. încetează cu 
jocul ăsta stupid. A doua soluţie este să-l ucizi pe Strode. 

Castleberry se crispă. 

— Ai luat-o razna. Richard. Să-l ucid pe Strode? Ai înnebunit? 

— Termină cu ipocrizia Jack. Tu ai fost primul care a sugerat să-l ucidem 
- făcând pe îngrozitul când am luat-o în serios. Dar există o a treia soluţie, 
mai bună. 

— Oh, te rog, spune-o! Sunt nerăbdător! 

— Nu cred că noi trei suntem singurii pe care Strode i-a şantajat 
vreodată. Seiful cred că este plin cu dosare, asemănătoare celor pe care dd- 
abia le-am ars. Trebuie să ne autoservim. Dacă Strode deţine dovezi şi despre 
alte persoane, şi o putem dovedi, atunci Strode e la mâna noastră. Şi cine ştie 
ce mai putem găsi? Avem la dispoziţie o adevărată comoară. 

Spre surprinderea noastră. Myron Castleberry. Cel-Fără-de-Teamă, 
reacţionă imediat. Se lupta să închidă uşa grea de la seif, când Jack se repezi 
şi-l împinse cât colo. 

— Năzdrăvanule! Vrei să te pun la colţ o oră? 

Dar treaba era gravă. Am scos cuţitul şi m-am apropiat de Castleberry. 
Biusc, i-am zgâriat bărbia, ţinând lama astfel încât să vadă picăturile de 
sânge. 

— Ţi-ai închipuit cumva, am spus plin de mânie, ai crezul că te voi lăsa 
să-mi stai în cale? Te crezi important? Eşti un nimic. Castleberry. ai doar o 
valoare de moment. Dacă vrei să scapi cu bine din treaba asta, vei face tot 
ceea ce ţi se spune. Clar? 

în birou se aşternu tăcerea. Apoi Castleberry vorbi apăsat: 

— Voi face tot ceea ce spui. Nu am chef să mor pentru Strode. 
Surpriză. 

— Atunci adu' dosarele din seif. Ştii ce ne trebuie. 
Jack se uita la mine plin de uimire. 

— îl voi... Supraveghea, zise şi intră în birou după Castleberry. 
Joanna mă observa cu atenţie. 

— Foarte interesant. Se aşeză pe colţul mesei. Spune-mi ceva. Asta 
urmăreai de fapt. Nu-i aşa. Richard? Toate planurile, toate căutările, totul, 



pentni ca tu să poţi avea acces la seiful lui Strode. Distrugerea dovezilor cu 
care ne ameninţa era un obiectiv minor. Seiful reprezenta ţinta ta. 

Existau momente când minciuna chiar nu mai ţinea, iar acesta era unul 
dintre ele. 

— Mă ierţi? 

Ochii Joannei scânteiară. 

— Suntem pe cale de a scăpa definitiv de Strode, datorită ţie, şi tu-mi 
ceri iertare. Bineînţeles că da. Richard. Te iert. Râse. Dar te rog un singur 
lucru: să nu te superi niciodată pe mine. 

— Niciodată, i-am promis. 

Jack şi Casticbenry ieşiră imediat, cu braţele pline de dosare. 

— Aslea sunt cele mai valoroase, spuse Jack, punându-le pe biroul lui 
Strode. 

Din momentul când realizase că nu ne poate opri. Castlebeny se 
hotărâse să fie cât mai cooperant. 

— începeţi cu ăsta, zise, întinzându-mi un dosar. Acest om este un 
consilier care şi-a făcut un obicei din a delapida bani din conturile clienţilor. 
Domnul Strode l-a descoperii şi l-a obligat să investească banii clienţilor săi în 
diverse întreprinderi - după cum dictau interesele lui Strode. Bineînţeles. 

— E marfă bună şi de calitate aici, spuse Jack. Hai să le împărţim între 

noi... 

Ne-am tras scaunele lângă birou şi am împărţit dosarele. Citeam şi îi 
puneam întrebări lui Castleberry, la care acesta se părea că răspunde cu 
sinceritate. 

Ţ Cercetările lui Strode merseseră până departe. Avea adunate 
materiale despre oameni de afaceri, politicieni - din Washington şi New York 
- bărbaţi şi femei, membri în diferite comitete sau angajaţi în diverse proiecte 
speciale, care aveau o oarecare legătură cu proprietăţile lui Strode. 

— Mamă! Exclamă Jack la un moment dat. Mă gândesc să intrăm şi noi 
în afaceri! Compania Şantajiştilor - am face o avere! Ce ziceţi? 

— Taci şi citeşte Jack. Spuse Joanna. 

Am citit şi am făcut selecţii: am aleătuit o listă cu numele celor ale 
căror dosare le-am puica folosi împotriva lui Strode. Eram gata să trec peste 
dosarul unui baschetbalist profesionist, cu legături în lumea interlopă, când 
Castleberry mă opri. 

— Vă sugerez să-l ciliţi şi să-l reţineţi. Tatăl lui este membru în consiliul 
de conducere al Sistemului Federal de Rezerve. 

Aha. Unul dintre cei şapte oameni care controlau piaţa naţională de 
credit. Strode se folosea de fiu. ca să ajungă la tată. 

— îl voi reţine cu siguranţă. Mulţumesc. 
Se uită la mine cu viclenie. 

— Poate că nu sunt chiar aşa lipsit de valoare? 
Mă gândeam că eu îi aruncasem asta în faţă. 

— Am greşit, ai talente ascunse. Castleberry. 

Acesta era satisfăcut. Se lisă pe spate în scaun şi chiar zâmbi. 



Omul era un linguşitor înnăscut. In loc să se gândească cum să ne 
predea poliţiei sau lui Strode. El era preocupai să ne convingă că îl 
apreciasem greşit, că era şi el o persoană importantă. 

Joanna începuse să dea semne de oboseală, aşa că am întrebat-o dacă 
se simte bine. 

— Da. Dar este ora Irei şi ar trebui să mănânc ceva. 

— Oh, Dumnezeule! Lartă-niă. Joanna. Am uitat, pur şi simplu. M-am 
uitai pe listă. Avem douăzeci de nume. 

— Cred că ajunge. Castleberry, Strode va răspunde la telefon înainte de 
ora nouă seara? 

— Da. Domnul Strode aşteaptă telefonul meu în orice moment al după- 
amiezei: s-a gândit că este posibil să ajungeţi până atunci la o concluzie. 

Ei, nu greşise prea mult. 

Deci intrăm în faza finală. L-am luat pe Castleberry cu noi şi am mers 
într-o autogară, unde am împărţit în trei casete dosarele lui Strode; fiecare a 
luat o cheie. Apoi am cumpărat plicuri şi timbre şi am expediat cheiţcle pe 
adresele noastre. Am mers la restaurant, am mâncat şi am pus la cale planul 
după-ainiezei. 

Era riscant să ne întoarcem, eu şi Joanna, împreună cu Jack şi 
Castleberry. Deoarece Strode ar putea întreba. înainte să vină. Cine se află în 
casă. De asemenea, riscam şi dacă nu ne duceam, fiindeă era posibil ca Jack 
să nu-l poată domina singur pe Castleberry. L-am făcut pe Castleberry să 
înţeleagă că dacă se întâmplă ceva, va avea de-a face cu mine. Nu mi-a 
trebuit prea mult timp ca să-l conving. 

Castleberry urma să-l sune pe Strode, spunându-i că Jack este 
câştigătorul şi că îl aşteaptă să încheie afacerea. El ne destăinuise că Strode 
se afla într-un apartament la câteva străzi distanţă de casă. Aşa că nu-i va lua 
mult timp să vină. Joanna şi cu mine îl puteam aştepta vizavi, până îl vedeam 
sosind. Apoi, încheiam toată povestea asta. 

Joanna îşi revenea văzând cu ochii şi. De asemenea, Castleberry 
începea să-şi revină, intrând în atmosferă; speram că nu-şi face iluzii să vină 
să lucreze pentru mine. Jack râdea şi glumea tot timpul, comportându-se ca 
un condamnat la moarte care fusese graţiat în ultimul minut. în ceea ce mă 
privea, eram relaxat. Fiecare în felul lui era pregătit pentru final. 

Se făcuse aproape ora cinci, când Joanna şi cu mine ne ocuparăm 
locurile, vizavi de casa lui Strode. Peste vreo patruzeci şi cinci de minute 
apăru Strode, însoţit numai de şofer. Am traversat strada. întrebându-l pe 
portar dacă şeful se întorsese şi acesta ne lăsă să intrăm. Paznicul din curte 
nu păru surprins că ne vede; ne spuse că erau toţi în sala de conferinţe. 

Toţi? Strode şi Castleberry şi Jack? Nu-mi mirosea a bine şi, în faţa uşii, 
am oprit-o pe Joanna să apese pe clanţă. 

Dar era prea târziu. Uşa se deschise şi îl văzurăm pe Strode, zâmbind 
triumfător. 

— Intraţi, intraţi. Vă aşteptam. Nu fugi, Jo, nu ai unde. 

— Nici nu mă gândeam, spuse aceasta pe un ton glacial şi păşi 
înăuntru. 



Am urmat-o şi m-am trezit în faţa a trei bărbaţi pe care nu-i mai 
văzusem până atunci - înalţi, masivi, evident gorile, şi bineînţeles înarmaţi. 
Erau acolo Castleberry şi Jack, care stătea pe un scaun la masa de conferinţe. 
M-am dus către el, fixându-l, fără un cuvânt. 

— Nu te uita aşa la mine, omule! Gorilele erau deja în casă când eu şi 
Castleberry am sosit. Ce puteam face? 

— Amândoi au cuţite, spuse repede Castleberry. Unul ne-a luat cuţitele 
şi le-a pus 7ntr-un sertar al mesei, atingând numai lama; am observat că era 
acolo şi cuţitul lui Jack. Gorila a încuiat şi i-a dat cheia lili Strode. 

Castleberry era supărat. 

— Mi-aţi promis că nu-i veţi întâlni! îi spuse lui Strode. 

— Nu credeam că va fi nevoie; m-am aşteptat să încerce să facă lotuşi 
ceva, dar nici o clipă nu m-am gândii că vor ajunge la seiful meu. Se întoarse 
spre mine. 

— Oamenii mei au venit aici când voi eraţi ocupaţi să mă furaţi. 
Castleberry a avut timp să-mi spună ce puneţi la cale. Am stat mult de vorbă, 
în timp ce voi mă aşteptaţi acolo, peste drum. 

Am arătat spre camera video. 

— Vreau s-o opreşti. Şi microfoanele. 

— Nu funcţionează, zise Strode. Ai uitat ce-aţi făcut cu sistemul de 
securitate? 

— Nu. însă nu am uitat că l-am văzul pe depanator, va trebui să opreşti 
funcţionarea camerei şi a microfoanelor. 

Strode era enervat. 

— Luminiţa roşie de la cameră... 

— Ştiu, ştiu, camera poate să funcţioneze chiar dacă este stinsă. 
Strode dădu un ordin. Am aşteptai până când omul de pază veni cu o 

trusă de scule şi demontă camera video şi comutatorul. 
Jack se duse să se uite. 

— Aici? Aici se află microfonul? 

— Paznicul se uita la Strode, dar acesta nu-i dădea nici o atenţie. 

— Da, foloseşte liniile de curent. Microfoanele cu baterii nu sunt bune, 
trebuie să fie înlocuite zilnic. Scoase un microfon-emiţător. Cât unghia 
degetului cel mic. 

— Câte sunt necesare pentru o cameră de dimensiunile astea? 

— Numai unul. Ăsta. 

Paznicul jură pe ce avea mai sfânt că nu mai erau şi altele. îşi adună 
sculele şi plecă. 

— Sunteţi mulţumiţi? întrebă Strode. 

Luarăm loc la masa de conferinţe, mai puţin cei trei gealaţi. Unul stătea 
în spatele lui Sjfode. al doilea în spatele meu, iar al treilea lângă uşă. 

— Acum să vedem ce se întâmplă cu cei care fură de la mine, spuse 
Strode. Bruce, crezi că vei scăpa aşa uşor? 

— Nu văd cum ne vei opri. în fond, avem dosarele - bănuiesc că ştii 
despre ctişete şi chei. Te putem trimite la închisoare pe viaţă, dacă vrem. Pe 



vwtf. Strode, şi aşa vom face dacă vei mai încerca vrc<xlată să ne ameninţi 
cu ceva 

— Dacă eu merg la închisoare, mergeţi şi voi cu mine. 

— Bineînţeles. Reciproca este şi ca valabilă. Hai să facem un târg. 
Strode, nimeni nu-l ameninţă pe celălalt fără să pună în pericol propria-i 
situaţie. 

Strode se uită la Jack. 

— Dă-mi pe unul dintre ei. 

— Ce? Strigă Jack. 

— Hai s-o rezolvăm între noi doi Bruce, continuă Strode. Pot să-ţi fiu un 
aliat puternic - în loc să ne pândim reciproc mişcările. Dă-mi-l pe Jack, sau pe 
Jo. Mi-e indiferent care. 

— Richard, strigă Jack protestând. 

— Nici gând. Şi să vreau, nu pot face asta; am împărţit dosarele între 
noi. Astfel niciunul nu-i poate trăda pe ceilalţi doi. 

— Aha, de asta ai insistat să fie trei cuşete, spuse Joanna. Isteţ. 
Speram să fi înţeles că nu ea era persoana în care nu aveam încredere. 

— Ce vrei? Mă întrebă Strode. Trebuie să vrei ceva, toţi vor. Hai să 
facem o afacere, Bruce. 

Am scos lista cu numele celor ale căror dosare le aveam şi am început 
să citesc: 

— Harrison Casey, Margaret Kurian. John W. Streiber, Michael... 

— Bine, bine, mârâi Strode, am înţeles. Acum ascultaţi-mă şi fiţi foarte 
atenţi. Totul a început ca orice afacere - vroiam să cumpăr acţiuni House of 
Glass şi nu conta ale cui erau. Fiecare aţi avut o şansă. Dar totul s-a 
transformat într-o competiţie afurisită, gen care dintre noi csic mai fcire. Nu- 
mi place, nu-mi place deloc. Aşa că vă voi spune ce-am făcut. 

— Sirode... 

— Ascultă-mă. După ce ara vorbit cu Caslleberry, i-am telefonat 
avocatului şi i-am zis că am motive să cred că trei oameni. Richard Bniec, 
Joanna Gillespie şi Jack McKinstry vor să mă ucidă, l-am spus că sunt convins 
că o mai făcuseră până acum şi n-ar ezita să ucidă din nou. Mai ales că ci 
cred că i-am demascat, l-am spus că dacă nu-l voi mai suna până la miezul 
nopţii, să anunţe poliţia. 

— Ce ridicol, bombăni Jack dezgustat, nimeni n-a încercat să te ucidă. 
Strode îl ignoră şi continuă. 

— Acum, este un alt joc. Putem uita că Joşi-a ucis părinţii, că Jack a ucis 
patru oameni într-un accident de elicopter şi putem uita şi de soartă crudă a 
echipajului de pe Burly Girl. Toate astea apaugin trecutului. Noua acuzaţie 
este tentativă de crimă, mai precis tentativă de crimă asupra mea, A. J. 
Strode. Drept dovadă am trei cuţite - în sertarul de aici - cu amprentele 
voastre pe ele. Aţi înţeles? Amprentele voasuv. Şi, la miezul nopţii, avocatul 
meu va anunţa poliţia. | 

Joanna îmi aruncă o privire neliniştită. Jack era şocat. M-am uitat la 
ceas; şapte şi douăzeci. 

Strode se lăsă pe spate în scaun, rânjind. 



— Ei, ce spuneţi? 

PARTEA A TREIA POLIŢIŞTII (ANCHETA). 

Detectivul-sergent Marian Larch se strecura cu greu prin traficul nopţii. 
Orice eveniment care intervenea şi-i întrerupea timpul de odihnă, o irita la 
culme; dar când era vorba despre omucidere. îşi impunea să-şi păstreze 
imaginea oficială. Acum era vorba de un ştab şi căpitanul o avertizase: Fii 
foarte atentă! 

Marian Larch se mutase de curând într-un apartament nou; toată ziua 
aranjaselucrurile prin dulapuri, cărţile în rafturi, şi era obosită. Dar 
fărădelegile oamenilor nu se opreau niciodată şi nici nu ţineau cont de 
problemele ci. Aşa încât se întorcea la slujbă cu câteva zile mai devreme 
decât plănuise. Un incendiu premeditat şi o crimă prin înjunghiere avuseseră 
loc în acelaşi timp şi în aceiaşi loc. Era vreo legătură între ele? Avea numele şi 
adresa, cineva numit A. J. Strode de pe Park Avenue. Paică maşina un pic mai 
departe şi se întoarse pe jos la vilă în faţa căreia staţionau echipajele poliţiei 
şi o ambulanţă. Agenţii în uniformă aveau sarcina să ţină la distanţă 
eventualii gură-cască. Dar aceştia întârziau să apară: în acest cartier fiecare 
îşi vedea de treaba lui. 

Sau poate pentru că era duminică, la miezul nopţii. Marian arătă 
poliţistului de la poartă insigna şi întrebă dacă venise colaboratorul ei. Da. 
Venise. Imediat ce intră în clădire, simţi miros de fum. Incendiul se limitase la 
o singură cameră mică. Aflată lângă holul de la intrare, şi pompierii plecaseră 
deja. îşi acoperi gura şi nasul cu mâna şi aruncă o privire înăuntru; părea să 
fie o cameră de monitorizare sau ceva asemănător. 

— Pe unde ai umblat? Tipul de la Laboratorul Criminalistic a vrut să ia 
cadavrul, dar i-am spus să aştepte până când vii tu. 

Era Ivan Malecki. Colegul ci cu care lucra de vreo doi ani. 

— Vrei să te uiţi un pic în jur? E cam afumat. 

— Prefer să mă uit la cadavru. Unde este? 

— într-un birou la etaj. Hai să mergem. 

— Ce-ai aflat până acum? 

— Decedatul, Andrew Jonathan Strode, mare întreprinzător şi om de 
afaceri, deţinea integral sau parţial câteva companii. Când s-a comis crima, în 
casă se aflau patru servitori, trei gorile, doi paznici, trei invitaţi şi asistentul 
lui. Cei Uei... 

— O secundă. Spui că se aflau cinci oameni de pază în această casă... 
Şi totuşi a fost ucis? 

— Mă rog, în fine, unul era afară, dar erau cinci într-adevăr. Unul dintre 
ei a găsit cadavrul. Ivan începu să urce scările. Nu sunt semne de efracţie. Un 
om păzeşte în permanenţă la intrarea din faţă, iar cea din spate este 
controlată electronic. Servitorii şi paznicii nu par să fie implicaţi. Cei trei 
oaspeţi îl urau pe Strode. După cum declară Castleberry - asistentul acestuia. 
Cu ei n-am stat de vorbă încă. Castleberry este singurul care suferă de pe 
urma celor întâmplate, pe când cei trei zâmbesc şi beau liniştiţi. 

— Crezi că unul dintre ei l-a înjunghiat pe Strode? 
Ivan rânji acru. 



— Mai ceva de-atât. îţi vine să crezi că este înjunghiat cu trei cuţite? 
Marian se opri în loc. 

— Trei cuţite?! 

Ivan nu comentă, deschise o uşă şi o pofti înăuntru. Camera în care au 
intrat era un fel de birou sau bibliotecă, înţesată cu oameni de la Laboratorul 
Criminalistic. în mijloc. întins pe podea, cadavrul unui om de vreo şaizeci de 
ani. Şi aşa cum spusese poliţistul, nu unul, ci trei pumnale erau înfipte în 
pieptul său. 

Ce privelişte cumplită! Arăta de parcă încercase cineva să-l ţintuiască 
la podea, asigurându-se că nu se va mai ridica vreodată. Era mult mai greu 
decât se credea să înjunghii un om în inimă, inima fiind înconjurată de un 
strat protector de muşchi puternici. Dar de ce criminalul a izbit cu trei 
pumnale, până când şi-a atins ţelul. în loc să lovească de mai multe ori cu 
acelaşi pumnal? 

— în fine, sergent, mă bucur că te-ai hotărât să vii, i se adresă un tip cu 
figură asiatică, în timp ce studia cadavrul. Vrei să arunci o privire rapidă prin 
jur? Eu o să plec. 

— Bună. Doctore Wu. Zise Marian şi se aşeză pe vine lângă el. Poţi să- 
mi spui ceva în plus. Faţă de ceea ce se vede? 

— Nu pot preciza care dintre cuţite l-a ucis, dacă asta te interesează. A 
murit eu aproape o oră în urmă; rigiditatea s-a instalat îndată ce am ajuns 
aici. 

Marian examină mânerele celor trei cuţite. 

— Aţi găsit amprente? 
Doctorul Wu scutură capul. 

— Niciuna. 

Marian se uită la Ivan 

— Ale cui sunt cuţitele? 

— Ale celor trei oaspeţi, fiecare avea câte unul. Asta miroase a 
complot. 

— Tot ce se poate. Marian se uită din nou la ceea ce fusese <ţdată A. J. 
Strode. Era îmbrăcat în pijama de mătase de culoarea piersicii şi desculţ. Se 
ridică în picioare şi arătă spre uşă, alta decât cea pe care intrase. 

— Unde se ajunge pe acolo? Fn vestiar, răspunse Ivan, sunt mai multe 
camere aflate în legătură. Evident se pregătea de culeare şi a venit aici să ia 
ceva. Iar criminalii îl aşteptau. 

Marian fi spuse doctorului Wu că poate să ia cadavrul. Intră în vestiar şi 
apoi în baia alăturată, oprindu-se în dormitor. în cealaltă parte se mai aflau 
încă un vestiar şi o baie caie păreau nefolosite. 

— Nu există o doamnă Strode? îl întrebă pe Ivan. 

— Nu ştiu încă. Ai văzut destul? Hai să mergem să stăm de vorbă cu 
oamenii. Există la parter o sală de conferinţe, dacă închidem uşa nu se simte 
mirosul de fum. 

— Ce ştii despre incendiu? 

Părăsiră dormitorul şi începură să coboare scările. 



— Se poate să fi fost o diversiune. Sau să fi avut drept scop scoaterea 
din funcţiune a monitoarelor. Trebuie să mai cercetăm. Ivan îi arătă o cameră 
de luat vederi montată pe perete. 

în sala de conferinţe erau doi bărbaţi supravegheaţi de un poliţist. Cei 
doi nu-şi vorbeau. Unul stătea la masă cu capul sprijinit în mâini, părând 
dărâmat. Era îmbrăcat într-un costum obişnuit, având cămaşa şi faţa pătate 
gj funingine. Celălalt stătea în picioare la fereastră. Marian îi remarcă hainele 
şi ţinuta elegantă: arăta bine, chiar şi cele trei-patru şuviţe grizonate care îi 
apăruseră pe la tâmple îi plăceau. Cei doi priviră cu interes apariţia 
detectivilor. 

Marian preluă conducerea. 

— Eu sunt sergent Larch şi acesta este colegul meu. Sergent Malecki. 
Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Richard Bruce. A răspuns bărbatul elegant. Sergent, ai idee cât vom 
mai sta aici? Am venit în calitate de invitat şi tocmai eram pe punctul de a 
pleca, dar a început toată povestea asta. Durează mult? 

— Da, spuse Marian. Investigăm o crimă, domnule Bruce. 

— Acesta este domnul Castleberry, începu Ivan arătând spre omul de 
lânţă uşă, care făcu un efort să ridice fruntea să salute. 

— înţeleg că nu vă puteţi grăbi, sergent, făcu Richard, dar noi eram ca 
şi plecaţi când s-a întâmplat totul şi nu cred că vă putem ajuta cu ceva. 

— Voi? Toţi trei? 

— Nu, eu şi Joanna. Despre McKinstry nu ştiu ce să vă spun. 
Marian îşi scoase un carnet şi se aşeză la masă. 

— Spune ţi-mi, vă rog, numele întreg al persoanelor. 

— Joanna Gillespie. Jack McKinstry. 
Marian reacţionă imediat: 

— Joanna Gillespie? Violonista? 

Ivan nu reacţionă. Richard Bruce confirmă în locul lui. „ 

— Dacă am fi plecat cu cinci minute mai devreme, nu ne-aţi mai fi găsit 
aici. Niciunul dintre noi nu ştie ce s-a întâmplat, continuă Richard. V-aş fi 
recunoscător dacă ne-aţi lua nouă declaraţiile mai întâi, astfel încât să putem 
pleca. 

Marian îl fixa cu privirea. 

— Domnule Bruce, sper să înţelegeţi că nu sunteţi un simplu martor. 
Unul dintre cele trei cuţite vă aparţine, nu-i aşa? 

Castleberry mormăi ceva. 

— Sergent Larch. Cele trei cuţite erau încuiate în acel sertar - domnule. 
Vă rog, puteţi să vă daţi puţin mai la stânga? 

Poliţistul se mişcă. în spatele lui se vedea un sertar deschis. 

— Deci cuţitele erau încuiate în acest sertar. Strode le încuiase acolo în 
cursul serii şi tot el avea cheia. Oricine putea să-l spargă şi să le ia. 

— Inclusiv dumneavoastră, spuse Ivan şi se duse să arunce o privire. 
Sertarul a fost forţat cu o şurubelniţă, urmele lăsate sunt prea mici ca să fie 
vorba de o rangă. 



— Când mergeţi în vizită. întotdeauna luaţi un cuţit cu dumneavoastră? 
întrebă Marian. 

— Cele trei cuţite au fost cumpărate în dimineaţa aceasta. Aveam 
motive să credem că suntem în pericol aici. 

— Oh, da? Ce motive? întrebă Ivan. 

— Este greu de explicat. Trebuia ca week-cnd-ul acesta să fie punctul 
final al unei lungi perioade conflictuale dintre Strode, pe de o parte, şi Joanna 
Gillespie. Jack McKinstry şi eu, pe de alta. Niciunul dintre noi nu-l iubea pe 
Strode şi nu ne făcea plăcere să stăm în casa asta, dar eram obligaţi s-o 
facem, până se perfectă o tranzacţie cu nişte acţiuni - v-am expus esenţa 
conflictului. în această seară am vândut acţiunile mele lui Strode şi ne 
pregăteam să plecăm, când a izbucnit incendiul. Apoi, paznicii l-au găsit pe 
Strode, mort. 

— în timpul incendiului? 

— Aparent, da. 

Marian se uită la celălalt bărbat. 

— Domnule Castleberry? Aveţi altă părere? 

Asistentul lui Strode arăta prost: era pământiu la faţă şi dărâmat de tot. 

— Cred că da. O dată ce a izbucnit incendiul, atenţia tuturor s-a 
îndreptat spre camera monitoarelor, iar câţiva dintre noi am încercat să-l 
oprim. 

— Cine anume? 

— Paznicii din casă, eu şi câţiva oameni din corpul de gardă - poate 
chiar cei trei. Nimeni nu mai ţinea cont în clipele acelea. 

— Unde eraţi când a izbucnit incendiul? 

— Aici. Trebuia să-l sun pe avocatul domnului Strode, să-l anunţ să nu... 
Să nu facă... Tocmai verificam actele de vânzare-cumpărare ale acţiunilor 
când a izbucnit incendiul. 

— Eraţi singur? 

— Da. 

— Dar dumneavoastră, domnule Bruce, unde vă aflaţi? 

— în sala de proiecţie, aşteptând-o pe Joanna. Se întorsese în camera 
ei; avea ceva de făcut înainte să plecăm. 

— Eraţi singur? 

— Din păcate. Ah, numai o clipă, am rugat o servitoare să ne aducă 
valizele. S-ar putea să-şi amintească ea că m-a văzut acolo. 

— Unde era domnul McKinstry? 

— Dumnezeu ştie. 

— Probabil în camera lui, sugeră Castleberry. 

— Deci niciunul dintre voi nu aie alibi, comentă Ivan. Oricare ar fi putut 
declanşa incendiul, ca apoi să se strecoare la etaj şi să-l ucidă pe Strode. 

Castleberry era îngrozit. 

— Nu-i posibil să mă suspectaţi de uciderea domnului Strode! Cum 
puteţi să vă gândiţi la aşa ceva? 

— Uşurel, zise Ivan, la începui toţi sunt suspecţi. 

— Dar este absurd! Eu nu eram duşmanul domnului Strode! 



— Corect, eu eram, dar nu l-am ucis, zise Richard Bruce. Uite ce-i. 
Sergent...? 

— Malecki. 

— Sergent Malecki. Sunt gata să semnez orice declaraţie vreţi, dar 
trebuie neapărat s-o scot pe domnişoara Gillespie din casa asia. Râdea 
mânzeşte. Vreau să scap şi cu din casa asta. Toţi am fost într-o tensiune 
teribilă în ultimele trei zile... Şi acum. E toi ce ne mai lipsea. Nu ne puicii 
reţine, ştiţi bine. 

— Crezi că nu? Rânji Ivan. Eu cred că da. 

— Vă putem reţine douăzeci şi patru de ore fără să formulăm o acuzaţie 
- aşa prevede legea. Puteţi petrece douăzeci şi patru de ore aici sau într-o 
cameră de interogare. Aici este însă mai plăcut. 

Richard o privi neîncrezător. 

— Şi după ce trec ede douăzeci şi patru de orc, ne mai puteţi reţine 
încă douăzeci şi patru, nu-i aşa? 

Cei doi detectivi se uitară la el lipsiţi de orice expresie, fără să spună 

nimic. 

— înţeleg, completă Bruce tăcerea lor, bine, asia este. Mă duc sus. A 
fost o zi lungă. 

— Domnule Bruce, întrebă Marian, al cui este cuţitul roz? 
Bruce se opri şi zâmbi sarcastic. 

— Al lui McKinstry, răspunse şi ieşi, închizând uşa. 

— Supravcghează-I să nu plece din casă. Spuse Ivan poliţistului din 
încăpere. 

Acesta ieşi după Bruce. 

— Ei au făcul-o, să ştiţi, vorbi brusc Castleberry. Unul dinlre ei sau toţi 
trei împreună, dar ei sunt vinovaţi. 

Ivan oftă. 

— Dar n-ai nici o dovadă, nu-i aşa? 

— Trebuie ca voi să dovediţi asta. Doar ei doreau moartea domnului 
Strode. Toţi ceilalţi erau angajaţii lui. Doar Bruce şi McKinstry şi 
Gillespiezzurau. 

— De ce? 

Castleberry se aşeză mai comod în scaun. 

— PcnUu că nu reuşeau să fie mai buni ca el. Au încercat o mulţime de 
lucruri. Dar n-au putut, să-l depăşească. Domnul Strode era mai puternic 
decât ei. Mai deştept... 

— Mai mort decât ci. îi opri Ivan vorbăria. Unde sunt ceilalţi doi - 
McKinstry şi Gillespie? 

— Sus. în camerele lot. Li s-a cerut să stea acolo până la sosirea 
dumneavoastră. 

— Dar Richard Bruce era aici. 

— Da. Domnul Bruce face întotdeauna numai ce vrea. 

— Cine a chemat poliţia? Şi pompierii? 

— Eu. 

— Domnule Castleberry. Cine este moştenitorul? întrebă Marian. 



— Katie, adică doamna Strode. Castleberry părea surprins, ca şi cum nu 
se gândise la asta până acum. Da... Katie va moşteni totul. Testamentul n-a 
fost schimbat. 

— Domnul Strode vroia să-şi schimbe testamentul? 

— Domnul şi doamna Strode s-au despărţit de curând, sergent. Nici nu 
este începută procedura de divorţ. 

— Ştiţi cumva unde este doamna Strode? 

— în Jamaica. Dumnezeule. Că nu ştie! Trebuie s-o anunţ. 

— Vreţi să ne ocupăm noi de asta? 

— Nu. Nu... Mai bine îi spun eu. Vă mulţumesc, dar oricum trebuie să 
stau de vorbă ctLea, să pregătim funeraliile. 

Ivan se întoarse spre Marian. 

— Vrei să vorbeşti mai întâi cu personalul casei? 

— Mi-c indiferent. Domnule Castleberry, dorim săsttm de vorbă cu 
paznicii şi cu servitorii. Cred că o să începem cu cel care a descoperit 
cadavrul. îl puteţi chema? 

— Sigur. Pe mine mă găsiţi în sufragerie dacă mai aveţi nevoie. De 

ceva. 

— O gardă personală care descoperă cadavre. în loc să preîntâmpine 
crima. Crezi că putem căpăta puţină cafea? Vom avea de lucru toată noaptea. 

— Măcar atât. Mormăi Marian. Nu cred că este careva în bucătărie la 
ora asta. Vom cere unui servitor dintre cei pe care îi vom interoga. 

— Bine. Vom chema unul imediat după ce vom discuta cu paznicul care 
a descoperit cadavrul. 

Pe om îl chema Millwalker. Era un tip înalt, masiv, potrivit pentru slujba 
sa. Darcare-şi vedea ameninţată carieră din cauza celor întâmplate. 

Poliţiştilor le-au trebuit mai mult de zece minute să-l convingăsă spună 
mai mult decât invariabilul: „Nu este vina mea. „ 

— Mi-am făcut întotdeauna datoria, repeta el că insistenţă. Hram acolo 
unde mi se cerea să fiu, la momentul necesar. Nu am fost neglijent. 

— Nimeni nu spune asta, rostea Ivan pentru a şasea oară. Nu am primit 
nici o plângere împotriva ta, nimeni nu te acuză. Re vino-ţi, omule, şi nu-ţi 
mai face atâtea probleme. 

Marian zâmbi reţinut. 

Când Millwalker se convinse că nu era acuzat de nimic, începu să 
vorbească, dându-le primele indicii despre motivele pe care le-ar fi putut 
avea careva să-l ucidă pe Strode. El luase cuţitele de la Richard Bnice. Jack 
McKinstry şi Joanna Gillespie şi le încuiasc în sertar, atingând numai lamele. 
Cheia i-a dat-o domnului Strode. Care era în cameră împreună cu cei trei 
oaspeţi, negociind o afacere. 

— Unde era Castleberry? întrebă Marian. 

— Tot acolo, dar nu participa la discuţii. Domnul Strode a tratat totul. 
Vroia un pachet de acţiuni de la cei trei şi le-a spus că-i va acuza de tentativă 
de crimă dacă nu-i vor da ceea ce le cerea. 

Marian şi Ivan schimbară priviri. 

— Dă-ne mai multe amănunte despre asta. 



Millwalker povesti despre convorbirea telefonică pe care Strode o 
avusese cu avocatul său, despre amprentele de pe cuţite şi despre ora fatală 
- miezul nopţii. Strode a stat mult de vorbă cu cei trei. Care au hotărât că nu 
au altă soluţie; domnul Bruce a vândut acţiunile şi au încheiat discuţia. 

— Adică domnul Strode l-a şantajat pe Richard Bruce ca să-i vândă 
acţiunile? 

— Cred că aşa se spune. Am înţeles din discuţia lor că Strode mai 
tocercase aşa ceva şi înainte - dar fără succes. 

— Ce anume? întrebă Marian. 

— N-aş putea să vă spun. Dar era clar că îi mai şantajase şi ei teuşiseră 
să scape. Amprentele de pe cuţite reprezentau noul şantaj. 

— Şi acesta a funcţionat. Şi apoi, ce s-a mai întâmplat? întrebă Ivan. 

— S-au despărţit şi au plecat în toate direcţiile. împreună cu un coleg I- 
am condus pe Strode în apartamentul său. Acesta a descuiat uşa dormitorului 
şi a aşteptat în hol până când am controlat camereic. 

— Te-ai uitat în bibliotecă? Se interesă Mărimi. 

— Sigur. Nu era nimeni acolo. 

— La ce oră? 

— Puţin după ora unsprezece. Mi-aduc aminte că domnul Strode i-a 
spus ceva lui Castleberry despre atingerea obiectivului, cu o oră mai devreme 
decât ora fatală. 

— Ai verificat uşa dintre hol şi bibliotecă? 
Imediat Millwalker intră în defensivă. 

— Nu aveam de ce să-mi bat capul cu o uşă care este întotdeauna 
încuiată. 

— Bine. Bine, îl întrerupse Marian, deci nu ai verificat uşa. Povesteşte în 
continuare. 

— Domnul Strode a ferecat dormitorul şi noi ne-am ocupat locurile, eu 
în capătul scărilor şi celălalt paznic în aripa unde se aflau oaspeţii. Al treilea 
patrula prin casă. Acestea nu erau măsurile obişnuite de securitate pe care le 
lua Strode; urma să se renunţe la ele după plecarea oaspeţilor. Domnul 
Strode nu avea încrederu în ei. 

— Avea toate motivele, remarcă sec Ivan. Apoi a izbucnit incendiul... 
Apoi a izbucnit incendiul. La început, Millwalker stătuse la locul lui, dar 

a simţit miros de fum şi a auzit pe cineva strigând după ajutor - crezuse că 
este Castleberry, aşa că a ciocănit la uşa lui Strode, strigându-i să nu iasă 
afară. Strode a ţipat şi el, confirmând că nu va ieşi. Millwalker s-a grăbit să 
dea o mână de ajutor la stingerea incendiului. Cine mai era acolo? Cei doi 
paznici, ceilalţi doi membri ai gărzii personale şi Castleberry. 

Incendiul era greu de stăpânit; ardea toată instalaţia electrică, 
aruncând scântei. De asemenea, covoarele şi mobila luaseră foc. Au golit 
conţinutul unui extinctor, potolind un pic incendiul. însă cu instalaţia electrică 
nu era de glumit. Au adus alt stingător de la bucătărie, la care au făcut cu 
schimbul; din cauza fumului nu se putea sta în încăpere mai mult de câteva 
secunde. Apoi au sosit pompierii, care au localizat incendiul. Unul a spus că 



totul a fost provocat şi un inspector al Departamentului Pompierilor urma să 
facă o anchetă. 

Millwalker tăcu; nu-i făcea plăcere să vorbească despre ceca ce se 
întâmplase după aceea. Şi totuşi continuă: 

— Am urcat să-i spun domnului Strode că incendiul a fost stins. Când 
am ajuns la scări, am văzut uşa de la bibliotecă deschisă şi m-am gândit că 
observase totul. L-am strigat de mai multe ori, dar când m-am uitat în 
bibliotecă l-am zărit... Acolo... întins pe jos, cu cele trei cuţite înfipte în el. 
Făcu o pauză. Era o privelişte respingătoare. 

— Castleberry a fost tot timpul cu voi, când aţi încercat să stingeţi 
incendiul? întrebă Marian. 

— Da, tot timpul. Nu putea s-o facă, deoarece atunci când ne-am întors 
din camera iui Strode. El vorbea cu pompierii. De ce mă întrebaţi de 
Castleberry? Doar ştiţi cine a făcut-o, Richard Bruce şi ceilalţi doi, McKinstry 
şi doamna Gillespie. Şi-au luat cuţitele înapoi şi au provocat incendiul, ca să 
dislragă atenţia celorlalţi şi apoi l-au ucis pe domnul Strode. Trei contra unu. 
Bombăni dezgustat. 

— Nu ştim încă ce s-a întâmplat, spuse Marian cu prudenţă. 

— La naiba, ştiţi foarte bine, se indignă Millwalker. Atunci, care este 
rolul celor trei cuţite? 

Ca să ne facă să credem asta - că au fost toţi trei. împreună. Cele trei 
cuţite încurcă lucrurile. Ucigaşul nu era prost să folosească doar cuţitul său. 
Şi nici nu putea să folosească unul dintre cuţitele celorlalţi doi penlru a abale 
bănuielile asupra unei anume persoane, deoarece el nu ştia unde se aflau 
ceilalţi în momentul crimei. 

— Nu înţeleg. 

— Bine, ascultă. Cuţitul roz este al lui McKinstry, da? Să presupunem că 
unul dintre ceilalţi doi ucidea cu cuţitul lui Jar ulterior se dovedea că 
McKinstry are un alibi. Folosindu-le pe toate trei. Şansele ucigaşului cresc, 
înţelegi acum? 

— Toţi trei au ucis. împreună. 

Cei doi detectivi îi mai puseră câteva întrebări, dar nu aflară nimic nou. 

— Ai vorbit serios? întrebă Ivan după plecarea lui Millwalker. Crezi că 
este un singur ucigaş? 

— Sigur că da. Era singura cale de a încurca iţele. Şi apoi, cele trei 
cuţite mai semnifică totuşi ceva - „Vreau ca omul acesta să moară cu orice 
preţ!" ' sau ceva asemănător. 

— Da. Dar dacă Millwalker a înţeles bine. Toţi trei aveau motive să-l 
ucidă pe Strode, care se pare că era un ticălos. Millwalker nu prea cunoaşte 
meserie - nu a verificat uşa bibliotecii să vadă dacă este încuiată, şi-a părăsit 
postul... Oricum, Castleberry pare nevinovat. 

— Da, cred că unul dintre cei trei oaspeţi l-a ucis. 

— Unul dintre ci, repetă Ivan. Dumnezeule, nu mai rezist, trebuie să 
beau nişte cafea. 

Ivan plecă să caute pe cineva la bucătărie. Curând se întoarse cu o 
cafetieră plină şi cu mai multe ceşti. 



— Se pare că nu eram singurul care sufeream. Daniclle tocmai zorea 
personalul să facă mai repede cafeaua. 

— Cine-i Daniclle? 

— Bucătăreasa. Are şaizeci de ani, două sute de livre şi o iubesc. 
Cafeaua era grozavă. 

— Cred că mă îndrăgostesc şi eu de ea, spuse Marian. Richard Bruce 
este cel ce şi-a vândut acţiunile. Asta-I face suspectul numărul unu, sau. 
Dimpotrivă, este în afara bănuielilor? 

— Greu de spus. Dacă-i un tip răzbunător, ar fi putut să ucidă. Totuşi, 
cred că el îşi încheiase conturile cu Strode. 

— Ce-arfi să-l inlerogăm pe cel de-al doilea membru al gărzii personal,? 
Acesta arăta ca un mic Atlas, purtând lumea pe umerii săi. 

— Totul a mers prost în acest wcek-end. Se plânse el. Mai întâi. Domnul 
Bruce m-a obligat să acopăr obiectivele camerelor de luat vederi aflate în 
apartamentele lor; apoi el şi cu domnişoara Gillespie s-au întors în casă, fără 
să-i văd; s-a defectat sistemul de securitate; domnul Strode tni-a spus să scot 
microfonul din sala de conferinţe şi acum... Asta. Şi eu î} ici măcar nu eram 
de serviciu. Un membru al gărzii personale s-a îmbolnăvit şi îi ţin locul. Eu 
lucrez numai nopţile din timpul săptămânii. 

— Numele, te rog. Spuse Marian. 

— Frank O'Connell. 

— Spuneaţi că Richard Bruce v-a obligat să acoperiţi camerele? 

— Da, doamnă, cele din dormitoarele lor. 

Continuă să povestească despre toate cele întâmplate în acest 
weekend şi confirmă declaraţia lui Millwalkerîn ceea ce-l privea pe 
Castleberry. Era sigur că toţi cei trei membri ai gărzii personale se aflau la 
parter, încercând să stingă incendiul - în total şase oameni - cu cei doi 
paznici şi Castleberry. Din personalul casei nu participase nimeni; probabil că 
adormiseră cu toţii. 

— Hai să recapitulăm, hotărî Marian. Pompierii au spus că incendiul a 
fost provocat. Cum putea cineva să intre în camera monitoarelor şi să facă 
una ca asta? Ai părăsit cumva postul? 

— Da, doamnă, am fost la baie. Nu stau îh permanenţă acolo - se mai 
poate defecta vreun monitor, sau domnul Strode îmi dă vreo treabă de lăcut, 
sau orice altceva poate să apară. 

— Cât timp ai lipsit? 

— Câteva minute. Cel care a provocat incendiul n-a avut prea mult timp 
la dispoziţie. 

— Spuneai mai devreme că domnul Strode te-a pus să scoţi un 
microfon din camera asta. A găsit un microfon pus aici? întrebă Ivan. 

— Nu domnule, era al nostru. Doar aici exista microfon. Domnului 
Strode îi plăcea să înregistreze discuţiile de afaceri. 

— Şi de ce te-a pus să-l scoţi? 

— N-am idee. Nici măcar nu funcţiona, deoarece sistemul de securitate 
se defectase mai devreme şi nu era pus în funcţiune integral. Şi chiar dacă ar 



fi funcţionat, puteam să-l opresc de la panou. Dar nu, a trebuit să-mi aduc 
trusa de scule ca să demontez microfonul şi camera de luat vederi. 

— Trusa de seule, repetă Marian. 

— Corect, confirmă Ivan. Domnule O'Connell, vreţi să verificaţi dacă 
lipseşte ceva din trusă? Unde este? 

O'Connell se încruntă. 

— în camera unde a fost incendiul. Nici măcar nu m-am gândit la asta. 
Fir-arsăfie! 

Hai s-o căutăm, sugeră Ivan. 

— Pe O'Connell nu-l deranja deloc mirosul acela apăsător, spre 
deosebire de Marian şi Ivan. Au cotrobăit mai mult cu picioarele, până când 
O'Connell a găsit trusa de scule. 

— Lipseşte o şurubelniţă, observă acesta după ce deschise capacul. Pe 
naiba, am cumpărat-o acum o lună! 

— Uau! Cineva s-a gândit la toate, zise Ivan ieşind din cameră. Hai să 
plecăm din mirosul ăsta. 

O'Connell se uită la Marian. 

— Ce vrea să spună? 

— Cu şurubelniţa care lipseşte a fost forţat sertarul unde se aflau 
cuţitele. Ucigaşul a aşteptat să pleci la baie. A furat şurubelniţa şi a provocat 
incendiul. 

Paznicul se gândea. 

— Deci trebuie să fi fost cineva care m-a văzut aducând aici trusa - 
după ce am scos microfonul şi camera de luat vederi. 

— Exact. Din păcate asta nu ajută prea mult... 

— Ştiţi, habar n-am dacă are importanţă... 
CVConncll ezita. 

— Ce? Spune. 

— Domnul McKinstry părea foarte interesat de ceea ce făceam, a stat 
tot timpul lângă mine. Se gândi un pic. Nu. De fapt cred că era curios. Nu 
cred că are vreo importanţă ceea ce v-am spus. 

— Nu se ştie niciodată, răspunse Ivan. Trebuie să apară şurubelniţa. 
Domnule O'ConnelUdacă o găseşti înaintea noastră să nu o atingi. O. K.? 
Amprente... 

— Da. înţeleg. în regulă. 

Marian îi mulţumi pentru ajutor şi-i spuse că poate să plece. 

— Apropo de baie, făcu Ivan. 

— Da, am şi cu nevoie... 
Găsiră una şi intrară pe rând. 

întorşi în sala de conferinţe, Ivan îndepărtă de la perete scrinul în care 
fuseseră cuţitele. 

— Ştiu, ştiu, spuse, deşi Marian nu rostise o vorbă, nu voi găsi 
amprentele. Dar trebuie să verificăm. 

— Ivan, de obicei eu vorbesc aşa. Pe măsură ce îmbătrâneşti devii mai 
precaut? 

— întotdeauna sunt atent. Şi minuţios. Şi ordonat. 



— Cred că vorbeşti de fratele tău geamăn. 

Ivan împinse scrinul la loc; nici urmă de şurubelniţă. 

— Castleberry n-are nici o vină. Crezi că ar trebui să mai stăm o dată de 
vorbă cu el, înaintea celorlalţi? 

— Hai să terminăm cu restul angajaţilor, apoi aş vrea s-o văd pe femeia 
aceea pe care o iubeşti. 

— Daniclle? E o scumpă. 

Daniclle şi restul personalului nu le spuseră mare lucru. Nu ştiau nimic. 
Primiseră instrucţiuni că vor fi trei oaspeţi în casă în perioada week-end-ului, 
în perioada absenţei domnului Strode... 

— în perioada absenţei domnului Strode? întrebară amândoi detectivii. 
Da, domnul Strode a fost plecat şi s-a întors în seara aceasta. Pentru 

toţi era clar că se întâmplă ceva, dar nimeni nu-şi bătea capul cu asta. Pentru 
că aşa era domnul Strode - ceea ce aveau de gând cei trei era treaba lor... Şi 
a domnului Strode, bineînţeles. Domnul McKinstry făcea întotdeauna 
dezordine în baie; altceva nu aflară despre cei trei musafiri. 

Ah, ba nu. Servitoarea pe care a trimis-o Richard Bruce după bagaje era 
surprinsă că toate fuseseră duse în pivniţa cu vinuri. 

Ce căutau bagajele acolo? 

Habar n-am. Nu pusese întrebări. 

La ce oră o trimisese după bagaje? 

La unsprezece şi cinci minute. Ştia exact. Pentru că tocmai vroia să se 
culee şi se uitase la ceas. ~ 

— Richard Bruce nu are alibi, sublinie Marian după plecarea 
personalului. Incendiul a izbucnit după cincisprezece sau douăzeci de riiinuie. 
Dacă era în camera de proiecţie, după cum susţine, de ce nu a ajutat la 
stingerea focului? 

— Poate că n-a vrut să-şi murdărească costumulelegant, pufni Ivan. Ei. 
Cine-a mai rămas? Paznicul de la poartă? 

Acesta nu avea nimic interesant de spus. Fusese surprins să afle de 
prezenţa în casă a domnişoarei Jo şi a domnului Bruce, deoarece plecaseră 
amândoi. Cu bagaje cu tot, şi nu intraseră înapoi pe poartă. Iar poarta era 
singura cale de acces. 

Singura? 

Mai exista o intrare de serviciu controlată electronic. Dar, de ce să fi 
folosit poarta de serviciu când aveau liber pe poarta principală? 
După plecarea lui, Marian spuse: 

— Parcă O'Connell a spus ceva. Cum că au avut probleme cu sistemul 
de securitate în cursul zilei. Bruce şi Gillespie ar fi putut să se strecoare 
înăuntru în timpul defecţiunii. 

Ivan confirmă. 

— Şi apoi în casă, prin cramă? Dar de ce? 

— Bineînţeles, ca să nu fie văzuţi. Dar asta înseamnă că şi ci ştiuseră 
dinainte că pot intra prin spate. Crezi că „defecţiunea4, a fost provocată? 
McKinstry mai era în casă la momentul acela? 



— Ar trebui să aflăm. Marian, recunoaşte că seamănă tot mai mult cu o 
conspiraţie. Cei trei puneau ceva la cale, mai mult ca sigur. 

— Puneau ceva la cale, dar nu obligatoriu o crimă. Toate astea se 
întâmplau înainte ca Strode să le ia cuţitcie şi să-i ameninţe cu şantajul... 
Nimeni nu ne-a spus cum a decurs toată istoria asta. Crima s-a comis după ce 
acel „ceva pus la cale44 a eşuat, cei trei nereuşind să stăpânească situaţia. 
După ce le-a fost dejucat planul iniţial, unul dintre ei a preluat iniţiativa, 
eiiminându-l pe A. J. Strode. 

— E un complot. Se vede de departe, o contrazise Ivan. 

— Lucrurile sunt mult prea evidente. Ivan. 

— Eşti nebună. 

— Iar tu eşti încăpăţânat. 

— Şi conduci prea încet ancheta! 

— Ce vrei să spui? 

— Mergi prea încet. Ţine pasul cu fluxul de informaţii! 

— Dar îl ţin! Numai că nu-ţi cânt în strună. 

— Asta-i conducere abuzivă. Totul este clar. 

— De ce naiba ne certăm? Am obosit deja! 
Ivan îşi privi ceasul. 

— Este aproape trei. Da, am obosit. 

— La naiba, dar nici nu am început bine. Mai sunt de interogat cei tiei şi 
ştii că vor minţi câte-n lună şi-n stele. S-ar putea să meargă până acolo, încât 
să ne dea nume false. îi ghiorţăită maţele. Scuze, mi-c foame. 

— Şi mie mi-e foame, dar sunt civilizat. Mă duc să văd ce face Daniclle. 
Nu pleca. 

— Nu plec nicăieri, spuse Marian, obosită. Puse capul pe braţe şi adormi 
imediat. 

Ivan lipsi douăzeci de minute, timp în care Marian trase un pui de 
somn. Intră cu un platou cu pâine prăjită, două mere şi o sticlă de lapte. 

— Daniclle s-a culeat şi n-am vrut să umblu în frigider fără să cer voie, 
dar m-am gândit că nu se va supăra dacă ne servim cu fructe şi pâine. 

— Te-ai descurcat foarte bine, Ivan, zise Marian şi turnă lapte în ceştile 
de cafea. Pâinea prăjită şi meicle erau delicioase. Cine o fi stăpânul casei 
acum? Castleberry nu locuieşte aici. 

— Cred că doamna Strode. 

— Mă întreb dacă se va instala aici. 

— Ar fi proastă dacă n-ar face-o. 

— Hm. Dar a părăsit casa, sau a fost gonită. Şi „fostul ei soţ" a fost ucis 
aici. S-ar putea să nu-i facă plăcere. 

— Pe cinci dolari că va sta. 
Marian se gândi. 

— De acord. 

După ce terminară de mâncat, Ivan întrebă: 

— Cu cine începem? 

— Nu ştiu. Crezi că Richard Bruce este un fel de purtător de cuvânt al 
grupului? 



— De ce, pentru că ne aştepta? Mai repede cred că urmărea să obţină 
aprobarea de plecare pentru el şi violonistă. 

— Deci vorbea pentru doi, cel puţin. Hai să-l lăsăm ultimul. 

— N-am nimic împotrivă. Ai vreo preferinţă pentru primul? 

— Nu. 

Ivan aruncă în aer o monedă. 

— Cap, McKinstry. 
Ieşi capul. 

înainte să apuce să trimită un ofiţer după McKinstry, se auzi o bătaie şi 
uşa se deschise. Apăru Myron Castleberry, care părea mult mai bine decât la 
ultimă întrevedere. Se curăţase de funingine şi îşi pusese haina de la costum, 
dar arăta în continuare prost, era dărâmat. 

— Vă rog, aş dori să stau de vorbă cu dumneavoastră acum. Dacă se 

poale. 

— Bineînţeles, domnule Castleberry, intraţi, luaţi loc. spuse Marian 
arătând spre un scaun. Carc-i problema? 

Castleberry se aşeză, dar nu scoase un sunet, îşi frământa încontinuu 
mâinile. 

— Aţi reuşit să luaţi legătura cu doamna Strode? întrebă Ivan. 
Castleberry se concentră şi răspunse după câteva momente: 

— Da. Va sosi mâine după-amiază. Nu... Vreau să spun azi... E deja luni, 
nu-i aşa? A spus că va face tot posibilul să ajungă astăzi, dar depinde de 
orarul zborurilor, pe care nu-l ştia încă. Va lua primul avion şi apoi o să mă 
anunţe să ne întâlnim la aeroport şi... Se întrerupse brusc, realizând că bătea 
câmpii. Respiră adânc. Mă scuzaţi, răspunsul este da. Sergent Malecki. 
Doamna Strode se va întoarce aici cât de curând posibil. 

— Crezi că va locui în casa asta? 

— Da, sigur, Katie era foarte ataşată de casă. Cred că-i părea mai rău 
că se despărţea de casă, decât de domnul Strode. 

Ivan întinse o mână. Marian scotoci în buzunar după o bancnotă de 
cinci dolari şi i-o dădu. 

Castleberry nu era atent. Pusese palmele pe masă şi se calmase. 

— Nu pot s-o fac, murmură. Nu pot să-mi asum o asemenea 
responsabilitate. Este nedrept să-mi ceară aşa ceva. Nu pot s-o fac. 

Ce nu poţi face. Domnule Castleberry? întrebă Marian. 
Acesta săltă capul şi o privi în ochi. 

— Nu pot să tac. Nu pot să primesc bani de la el. Ar însemna să trăiesc 
cu frică toată viaţa. Şi nevasta, şi copiii - i-aş pune şi pe ei în pericol. Nu. Nu 
pot s-o fac! 

Marian şi Ivan aşteptau. 
Castleberry râse scurt. 

— Aş putea să mă îmbogăţesc, ştiţi asta? Nu trebuie decât să-mi ţin 
gura şi să mă mut în California. Ştiţi ce făcea Richard Bruce când aţi intrat voi 
în cameră? încerca să mă mituiască: îmi oferea acelaşi salariu pe care mi-l 
dădea domnul Strode, ca să lucrez pentru el şi, în plus, aceeaşi sumă de bani, 



anual. Neimpozabilă. Ba cred că era dispus să-mi ofere mai mult, dar ne-aţi 
întrerupt. 

— N-ai mai vorbit cu Bruce de atunci? îl întrebă Marian ca să-l 
determine să continue. 

— Nu. L-am evitat şi oricum n-ar fi fost uşor să vorbim, poliţiştii au 
împânzit toată casa. Dar ştiu ce vrea. în California mă poate controla, m-ar 
avea la degetul mic. Respiră greu. Dar nu pot să lucrez pentru un ucigaş, nu 
pol! 

Marian se uită la Ivan. 

— Mai bine povestiţi-ne tot, domnule Castleberry. Tăinuirea este şi ea o 
crimă. Dacă deţineţi informaţii care-l pot acuza pe Richard Bruce... 

— Nu despre crimă asta. Nu ştiu care dintre ci l-a ucis pe domnul 
Strode. Eu mă refer la echipajul lui Burly Girl. O crimă comisă acum 
şaptesprezece ani. în după-amiaza aceasta a ars toate dovezile, adică 
duminică mai exact, şi acum vrea ca eu să tac. Să nu spun nimic. 

— Ce-i asta Burly Girl. Despre care vorbeşti? 

— Este un vas, un vas care îi aparţinea lui Richard Bruce. L-a scufundat 
ca să încaseze hanii de asigurare şi a lăsat tot echipajul să moară înecat, să 
nu mai existe martori. Treizeci şi şapte de oameni! 

Cei doi detectivi erau uimiţi. 

— Şi spui că a ars dovezile? Ce dovezi? 

— O scrisoare, o declaraţie şi raportul detectivului nostru particular. 
Aveam asemenea materiale despre toţi trei... 

— Toţi trei? Adică şi Joanna Gillespie şi Jack McKinstry? Ce legătură 
aveau ei cu Burly Girl? 

— Nimic, nimic - oh. E atât de complicat. Vedeţi, domnul Strode îi avea 
pe toţi la mână. Fără a avea legătură unul cu celălalt. 

— Şantaj, spuseră într-un glas Marian şi Ivan. 

— încerca să-i convingă, îi corectă Castleberry, dar ieri dupS-amiază 
m-au obligat să deschid seiful domnului Strode. De aceea aveau cuţite, ca să 
mă ameninţe. Richard Bnice chiar m-a zgâriat pe obraz, zise el arătând 
tăietura. Au ars dovezile chiar acolo, în biroul domnului Strode, şi au furat şi 
alte hârtii... 

— La naiba, izbucni Ivan. Vrei să spui că aţi avut dovezi că Richard 
Bruce a ucis treizeci şi şapte de oameni, şi acum nu le mai aveţi? Castleberry 
asuda. 

— Le avem în computer, nu trebuie decât să le tipăresc. 

— în computer?! înseamnă că n-au făcut nimic arzând hârtiile? 

— Nu. Dar ei habar n-au. 

— Dumnezeu există, zâmbi Ivan. 

— Din păcate, originalul scrisorii care îl acuză pe Richard Bruce este 
distrus. Dar avem o copie, bineînţeles. 

— Bineînţeles, fu de acord Marian. Domnule Castleberry. Cred că ar fi 
mai bine să ne povestiţi totul, de la început. Spuncţi-nc tot ce s-a întâmplat, 
în ordine cronologică. Sunteţi în stare? 



— Sigur, doar de aceea am venit aici. Făcu o pauză şi-şi puse ordine îh 
gânduri. Apoi respiră adânc şi începu: Totul a plecat de la Compania House of 
Glass. 

Se crăpa de ziuă când cei doi detectivi însărcinaţi cu anchetarcă morţii 
lui A. J. Strode făcură o pauză, după două ore de când tot ascultau peripeţiile 
lui Strode în încercarea sa de a cumpăra acţiuni House of Glass. Erau sfârşiţi. 
Când Castleberry le-a spus că Richard Bruce Joanna Gillespie şi Jack 
McKinstry sunt criminali, cei doi poliţişti l-au privit plini de încredere. Dar, în 
loc să enumere ce dovezi avea Strode, el le spuse despre accidentul din 
portul Los Angeles. Susţinând că fusese pus la cale de Richard Bruce. Strâns 
cu uşa însă, admise până la urmă că detectivul particular nu găsise nici o 
legătură între Richard Bruce şi catastrofă. 

Detectivii îi ecrură lui Castleberry să tipărească documentele din 
computer. Ivan Malecki ceru un răgaz, iar Marian l^arch vroia să doarmă. 
Castleberry plecă la birou, după documente. 

— Trebuie să trag un pui de somn. Spuse Marian, măcar o oră. Scoală- 
mă când se întoarce Castleberry. Intră în sala de proiecţie şi se trânti pe 
canapea, lăsându-l pe Ivan să-şi găsească singur un loc de dormit. 

Pe vremuri. Marian lucra toată noaptea şi ziua următoare, fără a avea 
nevoie de odihnă. Dar, la treizeci şi cinci de ani, obosea mai repede. Colegul 
ci era ceva mai rezistent, fiind însă şi mai tânăr cu un an decât ea. 

O oră şi zece minute mai târziu, Ivan o sculă. 

— Câţiva lipi de la departamentul pompierilor sunt aici. Şi a sunat şi 
căpitanul, vroia să ştie cum stăm. S-a înfuriat când i-am spus că nu i-am 
interogat încă pe cei trei suspecţi. 

— N-arfi trebuit să-i spui. Se ridică, supărată. Vom rezolva cazul în tiei- 
patru ore. 

— N-am avut încotro, el m-a întrebat. Era cam morocănos că nu prea 
dormise. Oricum a dat deja declaraţii presei, iar crimă va fi pe prima pagină 
a ediţiilor de dimineaţă ale ziarelor. 

— Grozav. Ceva veşti de la Castleberry? 

— încă nu. 

— Ce crezi din toată povestea asta. Ivan? 

— Nu prea ştiu ce să cred. Ce motiv ar fi avut ca să inventeze aşa 

ceva? 

— Nici eu nu-i găsesc motivaţie. Bănuiesc că ne-a povestit ceea ce 
crede el că este adevărat. Poate că a omis câteva detalii, dar ne-a spus 
esenţialul. Incredibil. 

— Da, mie-mi spui! Hai să stăm de vorbă cu tipii ăia. Despre incendiu., 
Doi oameni inspectau camera monitoarelor. Găsiseră printre moloz o canistră 
metalică şi erau mai mult ca siguri că fusese plină cu petrosin. întrebată, 
menajera confirmă că exista aşa ceva în debaraua cu obiecte pentru 
curăţenie. Lipsea ceva? Nu ştia: nimeni nu ţinea evidenţa lor. 

Un poliţist le raportă că fusese găsită şurubelniţa care lipsea din trusa 
lui CTConncll, aruncată în spatele unui scaun aflat lângă scări. Nu avea 



amprente. Mai aflară că Richard Bruce îşi petrecuse noaptea în camera lui 
Joanna Gillespie. 

Marian se încruntă. 

— Ce drăguţ. Ar putea să-i fie tată. 

— Da? Câţi ani are? N-am văzut-o niciodată. 

— în jur de treizeci, iar el a trecut de cincizeci, nu crezi? 

— Nu-i aşa mare diferenţa, se întâmplă frecvent. Nu văd nimic rău în 

asta. 

— Ba eu văd, mormăi Marian. Am cunoscut câteva cupluri tată-fiică. 
Dar nu era momentul să discute despre incest; chiar atunci sosi Myron 

Castleberry. 

Toţi trei intrară în sala de conferinţe. 

— Am copiat fiecare document în două exemplare, câte unu pentru 
fiecare, zise Castleberry întinzându-le câte trei dosare. M-am gândit că e mai 
bine aşa. 

Marian îi mulţumi, întrezărind motivele care îl determinaseră pe Strode 
să-l angajeze ca secretar. 

— V-aţi gândit? Mai aveţi ceva să ne spuneţi? 

— Nu. Cred că v-am povestit tot. Mai puţin ceea ce ştiam despre Joanna 
Gillespie şi Jack McKinstry. Amănuntele se află în aceste dosare. în caz că nu 
înţelegeţi, sunaţi-mă. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, vreau să merg acasă să 
mă schimb şi apoi să mă întore la birou. Vă închipuiţi ce va fi azi, acolo. 

Se ridică în picioare: 

— Cine va conduce afacerile lui Strode? ' 

— Asta va decide doamna Strode. 
Castleberry îi salută şi ieşi. 

Ivan zâmbi cu subînţeles: 

— Crezi că va căpăta el postul? 

— Nu m-ar mira. Cunoaşte cel mai bine afacerile. 

— Da, dar le va putea conduce? Asta-i întrebarea. 

— Ei, probabil ci nu va construi un imperiu, va menţine doar starea 
actuală. 

Deschise un dosar cu eticheta Gillespie Joanna. 

— Hai să vedem ce avem aici. 

Citeau în tăcere, dar după un timp, amândoi ridicară ochii în acelaşi 

timp. 

— Părinţii?! întrebă Ivan uimit. 

— Aşa scrie aici, spuse Marian, la fel de mirată. 

Nu mai vorbiră până nu terminară de citit cele trei dosare. Se priveau în 
tăcere. Marian vorbi prima. 

— Ei? Ce părere ai? 

— La etaj sunt trei criminali! Isuse! Toţi trei? Şi Strode îi şantaja pentru 
un pachet de acţiuni? Cred că nu era în toate minţile. 

— Banii... Dar aceştia trei... Ce fel de oameni sunt? Fac tot ceea ce vor, 
fără să le pese de ceilalţi, după principiul: Nu-mi sta în cale că te ucid? 



— Bine, dar nici Strode nu era un mieluşel! Trecea peste oameni fără 
să-i pese de ei. Genul care te îndemna să-l ucizi, nu crezi? 

— într-adevăr, fu de acord Marian. A încercat să facă afaceri cu trei 
ucigaşi calificaţi. Şi acum, trebuie să aflăm cine l-a ucis. 

— Ce contează? Oricum, toţi trei sunt criminali. Dacă spunem că a fost 
un complot... 

— Ne asigurăm că-l prindem pe criminal şi îi pedepsim şi pe ceilalţi doi 
pentru păcatele vechi, nu-i aşa? Haide, Ivan, nu-i asta soluţia. Un rând de 
dosare merge la căpitan, să fie informate poliţiile locale unde au avut loc 
toate aceste crime. Dacă nu-l prindem pe cel care l-a ucis pe Strode, oricum 
vor avea de dat socoteală penlru trecut. Dar acum ne interesează doar cine 
l-a ucis pe A. J. Strode. De rest se ocupă căpitanul. 

— Şi ştii ce va face căpitanul? Ne va spune să-i arestăm pe toţi. 
-Şi? 

— Şi asta înseamnă că ne vom încheia ancheta într-o cameră de 
interogatoriu. Nu vrei să-i mai ţinem aici, până terminăm ancheta? 

— Ba sigur că vreau, dar nu vom mai primi ajutor. La sfârşitul celor 
douăzeci şi patru de ore. Toţi poliţiştii vor fi retraşi. 

— Da, dar mai este timp. Nu trimite dosarele până când nu stăm de 
vorbă cu cei trei. Haide, Marian, ştii al naibii de bine că dacă fi închidem nu 
mai scoatem nimic de la ei. 

Marian oftă. Z 

— în regulă, hai să stăm de vorbă cu ei. Cu cine începem? Jack 
McKinstry? 

— Fie şi McKinstry. 

— Dumnezeule! Strigă Marian. M-am gândit la ceva! Incriminatorii. 
Văduva, mercenarul... 

— Da, da, ce-i cu ei? 

— Numele şi adresele lor sunt aici. Bruce şi ceilalţi au citii accsle dosare 

ieri... 

— Ah, pe naiba! Ar fi pulul să anunţe telefonic pe cineva... 

— Trebuie să-l sunăm pe căpitan că să le asigure protecţia acestor trei 
persoane. Anunţă-I tu! Dă-i numele şi adresele lor. Eu Uimit imediat dosarele 
printr-un poliţist. 

— Fn regulă, spuse Ivan ridicând receptonil. Şi adu-l aici pe" Jack 
McKinstry. Repede. 

— Da, imediat. 

Un poliţist îl pofti pe Jack McKinstry în sala de conferinţe şi apoi plecă. 
Acesta intră, cu toată faţa un zâmbet. 

— în sfârşit, m-aţi chemat, zise încetişor şi se aşeză la masa de 
conferinţe. începusem să cred că m-aţi uitat. Cu ce vă pot fi de folos? 

Marian se amuza. Jack McKinstry era un bărbat arătos, în ciuda 
cearcănelor de sub ochi şi ştia să se facă plăcut, calitate pe care o folosea din 
plin. Marian descoperi că are doi suspecţi agreabili, ceea ce însemna o 
schimbare nemaipomenită faţă de situaţiile curente cu care avea de-a face. 
Cei doi poliţişti se prezentară. 



— In primul rând, vreau să ştiu ce-aţi făcut de când s-a terminat întâif 
nirea din această cameră şi până când a fost descoperit cadavrul domnului 
Strode. La ce oră s-a terminat întâlnirea? 

— Oh, cred că aproape de ora unsprezece. Am stal aici patru ozv. 
Doamne, urăsc camera aceasta. Apoi am urcat să-mi termin bagajele. Nu 
intenţionam să petrec încă o noapte în casa lui Strode. Din grabă, mi-a scăpat 
pe picioare valiză şi am scos un urlet care ar fi trezit şi morţii. 

— Am auzit că a fost un week-cnd greu. 

— Cel mai greu. 

— Cât aţi stat în cameră? 

— Până când am simţit miros de fum. Atunci am coborât scările, dar 
una dintre gorilele lui Strode mi-a strigat să mă întore la mine în cameră. C& 
totul este sub control. Ca un băiat cuminte şi ascultător ce sunt. M-am 
executat. Apoi, i-am auzit strigând că Strode a fost ucis şi au apărui poliţiştii. 
Ezită o clipă. Este adevărat, chiar a fost ucis cu toate cele trei cuţite ale 
noastre? 

— Da. Este adevărat. 
Jack se încruntă. 

— Cineva are simţul umorului foarte bine dezvoltat. 

— Ai idee cine? 

Jack îşi trase scaunul mai aproape. 

— Sergent, hai să lăsăm joaca. Ştii la fel de bine ca şi mine că trebuie 
să fie unul dintre noi trei. Zâmbi dezarmat. Acum, cu ştiu că nu l-am fecis - 
dar tu nu ştii; mă priveşti şi vezi suspectul. Dar eu şi cu Strode nu mai avem 
nimic în comun. O dată ce Richard Bruce şi-a vândut acţiunile, s-a terminat 
totul; nu mai avem nimic de împărţit cu Strode. 

— Nici măcar afacerea cu amprentele de pe cuţite? Doar vi le luase 
Strode, nu-i aşa? 

Jack ridică o sprânceană. 

— Deci ştii că Strode l-a forţat pe Richard să vândă. 

— Dar asta a fost tot. 

— Şi tu aveai de gând să pleci şi să-i laşi lui Strode un cuţit cu 
amprentele tale? Domnule McKinstry, nimeni n-ar proceda aşa... 

— Dar ce puteam face? Erau încuiate, păzite... Sigur. Cineva le-a furat 
în timpul incendiului, dar de unde puteam să ştiu că va fi un incendiu? 

— Unde sunt ţinute materialele cu care se face curăţenie? întrebă brusc 

Ivan. 

— Păi, sunt... Ă. nu ştiu. în spatele casei, probabil... 
Ţinuse figura. Ştia. Şi ei aflaseră acum că el ştie. 
Marian insistă. 

— De ce n-ai acceptat să vinzi acţiunile când Strode ţi-a arătat 
declaraţia semnată de pilot? Ai fi putut termina de-atunci. 

— Care declaraţie? întrebă, făcând pe neştiutorul. 

Ivan deschise un dosar şi îi puse în faţă declaraţia pilotului. Faţa lui Jack 
deveni cenuşie. 

— Toate dovezile erau în computerul lui Strode. Le avem pe toate. 



Deodată se făcu linişte, nimeni nu mai mişca. Apoi. Brusc. Jack 
McKinstry sări în picioare, apucă scaunul şi-l izbi de masă. 

— Hei! Ţipă Ivan. El şi Marian se ridicară brusc, ferindu-se. 

Jack săltă scaunul deasupra capului şi-l izbi iar. Şi iar... Dinţii îi erau 
încleştaţi şi ochii întredeschişi. Marian îl apucă de un braţ. în timp ce Ivan 
încerca să recupereze scaunul, darjack era destul de puternic şi le ţinu piept. 
Trecură câteva secunde până când reuşiră să-l îndepărteze de ceea ce 
rămăsese din scaun. Marian îi simţea corpul tensionat şi pielea acoperită de 
o sudoare rece. îi strânse de mână şi se plimbă cu el în jurul mesei. Până se 
calmă. 

— Vreau să ies de aici. Reuşi să articuleze cu greu. 

Ieşiră afară. Soarele strălucea şi aerul era proaspăt. Jack se plimbă 
câteva minute pe cărarea ce ducea în spatele casei, cu poliţiştii după el. Ivan 
tocmai se uita la ceas când Jack le spuse: 

— îmi cer scuze pentru cele întâmplate, am cedat nervos. Pur şi simplu 
am cedat. 

— Putem relua discuţia, domnule McKinstry? 

— Sigur, de ce nu? Oricum, ştiţi totul. 

— Nu chiar. Ştim că voi trei aţi intrat cu forţa, ieri, în biroul lui Strode şi 
i-aţi deschis seiful... 

— Deci Castleberry nu şi-a ţinut gura? Ha, ha, ştiam că Richard nu va 
putea să-l cumpere. 

— Şi am aliat şi despre şantajul încercat asupra lui Strode, şi despre 
replică lui. Nu ştim însă cine l-a ucis pe Strode. Sau dacă l-aţi ucis toţi treC 

— Nici o ipoteză nu-i bună, sergent. Doi l-au ucis. îl vreţi pe ucigaş? 
Arcstaţi-i pejoanna Gillespie şi Richard Bruce. 

— Eşti sigur? Eşti sigur că l-au ucis împreună? 

— Oh, pentru Dumnezeu. Sergent Larch. Deschide ochii! Cei doi s-au 
aliat şi... Nu ştiu ce vor face. Dar mai mult ca sigur că vor arunca vina pe 
mine. Au încercat mereu să mă scoată din joc. Când trei oameni sunt băgaţi 
într-o treabă, doi se aliază împotriva unuia. Aşa se întâmplă întotdeauna... 

— Răspunde-mi, te rog. Sunt curioasă de ce n-ai vândut atunci când ai 
avut ocazia? 

Jack o privi în ochi şi zâmbi trist. 

— Ar li fost ca şi cum i-aş fi dat cuţitulxu amprentele mele. 
Marian se gândi la cele spuse şi c&nfârmă. 

Ivan era nerăbdător. 

— Uite ce-i, domnule McKinstry, nu avem prea mult timp la dispoziţie. 
Deci eraţi în cameră când a izbucnit incendiul. Aţi văzut sau aţi auzit ceva? 

— Nu, sergent, nimic. Oftă. Nimic în afară de ce am declarat deja. Mi-ar 
plăcea să vă pot spune că l-am văzut pe Bnicc strecurându-se în camera 
monitoarelor cu o canistră de benzină în mână, dar aş minţi. 

— Asta înseamnă că nici pe dumneavoastră nu v-a văzui nimeni, 
sublinie Ivan. 

— Ah. Pentru Dumnezeu! Nuz-am ucis eu. Richard sau Jo au provocat 
incendiul. 



— S-a folosit petrosin. Nu benzină, şi tu ştii unde se află depozitate 
materialele şi uneltele de curăţenie. 

— Bine, dar toţi ştim! Lângă dulapul unde se ţin cheile. 

— Nu vrei să ne vorbeşti despre asta? 

Jack le povesti că au luat cheile, cea de la camera lui Strode şi cea de la 
pivniţa de vinuri, apoi el şi Jo au scotocit în dormitorul lui Strode şi în 
bibliotecă, lăsând uşa bibliotecii deschisă; le spuse cum Jo şi Richard Bruce 
s-au făcut că pleacă din casă. Dar s-au strecurat înapoi, pe poartă de serviciu, 
şi apoi prin pivniţă, iar el defectase în acest timp sistemul de securitate. Mai 
aveau alte întrebări? 

— Deci astfel a intrat criminalul în bibliotecă. Richard Bruce ştia că uşa 
este descuiată? 

Sigur că ştia. Chiar a şi intrat mai târziu în bibliotecă. El şi cu Jo s-au 
ascuns acolo în timp ce eu l-am sunat pe Castleberry şi l-am convins să vină 
aici. Dar se pare că planul avea o continuare şi mie nu mi-au spus totul. 

— Te referi la crimă? 

— Da, mă refer la crimă. 
Ivan îl privea neîncrezător. 

— Şi eşti convins că Richard Bnicc, ajutat de Joanna Gillespie, l-a ucis 
pe Strode? 

— Sau invers. Dumnezeule, sergent, o femeie care şi-a ucis părinţii nu 
se dă înapoi de la nimic, ca să scape de un om care o ameninţa. Şi-a 
recunoscut crimele, de faţă cu mine şi cu Richard. Dar la uciderea lui Strode 
au lucrat împreună, vă spun cu. Sunt convins de asta. Poate chiar au lovii pe 
rând cu cuţitele... Au plănuit crima împreună şi au înfăptuii-o împreună. 

— Joanna a recunoscut că şi-a ucis părinţii?! 

— Sigur că da, sâmbătă după-amiază, într-un bar unde am intrat să 
mâncăm ceva. 

— Vreau să stăm de vorbă cu Joanna Gillespie, spuse Ivan. 
Marian îl aprobă. 

— Domnule McKinstry, ştii că nu ai voie să pleci, nu-i aşa? 

— Ştiu. Cum aş putea să plec? Peste tot sunt copoi. Se uita la poliţistul 
care îl urma îndeaproape. Şi apoi, zise obosit, nu mai am nici un rol. Am ieşit 
din joc. Este un alt joc acum. 

L-au lăsat în curte şi s-au întors în casă. 

— O fi sunat cumva căpitanul? 

— Hai să nu întrebăm, mormăi Ivan. Crezi că McKinstry ar putea avea 
dreptate? Să fi ucis Bruce şi Gillespie împreună? 

— Da" este posibil, dar este posibil să se înşele. Ceva s-a întâmplat. 
Ceva ce l-a făcut să se creadă înlăturat. S-ar putea să fie chiar o problemă de 
sex, Joanna preferându-l pe Richard Bruce şi nu pe el. 

— Da? Dar ce, este aşa de frumoasă? 

— Da de unde, sau cel puţin aşa cred. N-am văzut-o niciodată de 
aproape. Ce-a vrut McKinstry să spună - că nu mai are nici un rost? Tu ai 
înţeles ceva? 

— Nu prea. Cred că se autocompătimea. O să-i treacă. 



S-au oprit în camera de conferinţe ca să ia setul de dosare, apoi au 
urcat scările. Doi poliţişti păzeau uşa; unul dintre ei le raportă că ambii 
suspecţi erau înăuntru. Marian ciocăni şi o voce de femeie îi pofti înăuntru. 
Marian şi Ivan deschiseră uşa şi intrară. 

Stăteau unul lângă altul pe canapea; când au intrat cei doi detectivi, 
mâna lui Joanna Gillespie se odihnea pe coapsa lui Richard Bruce. Femeia nu 
s-a clintit din loc, rămânând exact în aceeaşi poziţie. Pe faţa ei se citea; Da, 
suntem împreună. Şi ce-i cu asta? Nici măcar nu se deranjaseră să aranjeze 
patul. 

Marian rămase fără cuvinte în faţa acestei scene, atât de intime. Ivan 
sesiză şi preluă iniţiativa, spunându-i lui Richard Bruce că vor să stea de 
vorbă numai cu domnişoara Gi llespie. 

Richard o cuprinse cu braţul pe Joanna şi oîmbrăţişă scurt, ca să-i dea 
curaj. Se ridică în picioare şi se apropie de detectivi. 

— L-am sunat pe avocatul meu din Los Angeles nigându-l să perfecteze 
formele cu o firmă din New York, care să ne reprezinte. Nu cred că vom mai 
continua discuţiile fără reprezentant legal. 

— Acesta este dreptul dumneavoastră, spuse Ivan, dar vă amintesc 
totuşi că nu vi s-a adus nici o acuzaţie şi nici nu v-am reţinui ca martori 

— Nu încă. Intenţionăm să cooperăm, sergent, dar există o limită şi vă 
atrag atenţia că nu e cazul s-o depăşiţi. 

— Am înţeles. 

Richard îi aruncă o privire Joannei şi se retrase. Marian îşi regăsi vocea 
şi îi ceru celeilalte femei să povestească tot ce făcuse în timpul incendiului şi 
al crimei. 

Ea şi Richard intenţionau să plece, spuse Joanna. Dar l-a rugat pe 
Richard s-o aştepte; vroia să meargă în cameră să-şi testeze nivelul zahărului 
în sânge - e diabetică şi trebuie să se controleze frecvent. Tocmai terminase 
testul şi ieşea din cameră, când a auzit ţipete şi a simţit miros de fum. L-a 
văzut pe Jack McKinstry la jumătatea scărilor în vreme ce un paznic îi striga 
să se întoarcă în camera lui. A făcut şi ca la fel. A aşteptat acolo până când a 
venit Richard, care i-a spus că Strode fusese asasinat. Asta-i tot ce ştia. 

Tot timpul cât Joanna vorbise. Marian o studiase cu atenţie. Nu, Joanna 
Gillespie nu era o frumuseţe şi nici nu avea nevoie să fie. Făcea parte din 
acea categorie de oameni care îţi atrag atenţia ca un magnet. Ivan era cam 
încurcat. Lui îi plăceau femeile care se străduiau să se facă plăcute şi Joanna 
Gillespie nu intra în această categorie. A întrebat-o unde se afla debaraua cu 
ustensile de curăţat şi pivniţa de vinuri; nu ştia. 

— Jack McKinstry te-a observat atunci când cobora scările să afle cum 
izbucnise incendiul? întrebă Marian. 

— Nu cred. 

— Deci nu poate confirma povestea că veneai din camera ta. Atunci 
când l-ai văzut! 

— Cum adică, poveste? Unde în altă parte aş fi putut fi? 

— Ai fi putut fi la parter - şi să-l vezi de acolo. Sau ai fi putut fi sus. la 
etaj, dar în aripa de clădire rezervată domnului Strode. 



— E absurd. Am fost exact acolo unde am spus. Nu am fost niciodată în 
aripa rezervată lui Strode şi nici nu ştiu unde este. 

— Oh, bineînţeles că ştii, pentru că ai intrat acolo de două ori. Prima 
dată cu Jack McKinstry, când aţi scotocit în apartamentul lui Strode şi aţi ISsat 
uşa bibliotecii descuiată, astfel încât criminalul să poată pătrunde pe acolo. Şi 
a doua oară, cu Richard Bruce. Voi doi v-aţi ascuns în bibliotecă, până când a 
venit Castleberry. Deci cunoşti foarte bine locul. 

Joanna Gillespie îşi umezi buzele şi rosti un singur cuvânt: 

— Jack. 

— Domnul McKinstry ne-a spus o parte, dar domnul Castleberry ne-a 
dat toate amănuntele. Ce-ar fi să nu mă mai minţi? Ştim şi despre 
documentele arse în biroul lui Strode. 

Joanna se ridică de pe canapea şi începu să se plimbe prin cameră. 

— Tn regulă. înţeleg că secretele noastre nu mai sunt secrete. Ce 
altceva mai ştiţi? 

Ivan îi întinse un dosar. 

Joanna Gillespie îl deschise şi aruncă o privire asupra conţinutului, fără 
să-l citească. închise ochii şi începu să se legene pe picioare, tăcând o lungă 
perioadă de timp. Apoi izbucni în râs. 

— Ticălosul! Lăsă să-i cadă dosarul: hârtiile se împrăştiară pe jos. 
Trebuia să-mi închipui că mai avea o şmecherie pusă la cale. A vrut 
întotdeauna să aibă ultimul cuvânt, chiar şi post-mortem. 

Căuta o cale de ieşire? Se întreba Marian. 

— Domnişoară Gillespie, dumneavoastră l-aţi ucis pe A. J. Strode? 

— Nu, răspunse ea nepăsător. Dar cel care l-a ucis are întreaga mea 
recunoştinţă. Mă bucur că este mort. Viaţa va fi mai liniştită pentm noi, de 
acum încolo. Ucigaşul mi-a făcut un mare serviciu, nu neg asta, şi sper să 
scape. 

Apoi murmură mai mult către sine: 

— Nu cred că avea curajul necesar... 

— Cine? întrebă Ivan făcând pe prostul. Richard Bruce? 

— Bineînţeles că nu! Nu l-a ucis Richard! 

— Atunci nu mai există altă variantă posibilă decât Jack McKinstry. Vrei 
să spui că el l-a ucis pe Strode? Ai motive să crezi asta sau ai vrea să fie el? 

— Oh, eşti foarte isteţ sergent Malecki, şuieră ea. Vii aici şi te joci cu 
mine, punându-mi întrebări la care ştii răspunsul dinainte. Şi acum vrei să mă 
determini să-l acuz pe Jack, făcând să pară totul ca şi cum l-aş apăra pe 
Richard. 

— Mă scuzaţi, spuse Marian, dar nu este de vină colegul meu. 
Mormăiala aceea despre un „el", care nu ar fi avut curajul să-l ucidă pe 
Strode - a fost suficient de tare rostită ca s-o auzim şi noi. Iar acum încerci să- 
I acuzi pe colegul meu că te atrage într-o cursă. Nu ţine. Domnişoară 
Gillespie. Jack McKinstry afirmă că voi doi l-aţi ucis pe A. J. Sirode. Şi încep să 
cred că s-ar putea să fie adevărat. 

— Jack McKinstry e nebun. 



— Dar îi eşti recunoscătoare, nu-i aşa? Pentru că l-a ucis pe Strode. 
Asta vrei să credem? 

— Credeţi ce vreţi. însă fiecare dintre noi ar fi vrut să-l vadă mort pe 
Strode şi chiar ar fi putut s-o facă. Şi indiferent cine a avut curajul s-o facă, 
bravo lui! 

Marian era dezgustată. 

— îţi dai seama ce spui? Viaţa unui om înseamnă aşa puţin pentru line? 

— A. J. Sirode nu era om. Era o bestie cu chip uman. 

— Dar pe cei care-şi ucid părinţii cum îi numeşd? 

— Ah, da, mă întrebam când veţi ajunge şi aici. Strode se folosea şi el 
de asta ca să mă şantajeze. 

— Jack McKinstry susţine că ţi-ai recunoscut crimele. 
Rămase cu gura căscată. 

— Ce?! 

Marian repetă acuzaţia. 

— Ne-a spus că eraţi cu toţii la bar, când ai recunoscut faţă de el şi de 
Richard. 

— Joanna se aşeză pe pat, uluită. 

— Trădare oamenilor nu are limite. Sergent Larch, nu cu l-am ucis pe A. 
J. Sirode. 

Auziră zgomote pe hol. Era vocea lui Richard Bruce. Mânioasă, şi a 
poliţistului, răspunzându-i calm. 

— îţi ordon să-mi dai drumul să intru, striga Richard Bruce. 
Joanna Gillespie se repezi să deschidă. Richard Bruce pătrunse în 

cameră. împingându-i pe cei doi poliţişti care încercau să-l oprească. 

— Ei ştiu de dovezile lui Strode. 

— Ştiu. Am văzut copiile. 

— Nu mai scoţi o vorbă - până când vine avocatul. 

— Cum aţi aliat? Noi nu v-am spus. 

— Jack McKinstry, făcu Marian. Numai de la el putea să afle. 

— întotdeauna Jack, hohoti Joanna. 

— Da. Jack mi-a spus. Răspunse Bruce obosit, zâmbăreţul Jack 
McKinstry. Asta schimbă complet lucrurile. Ce se va întâmpla, sergent? 

— Momentan vă rugăm să vă întoarceţi în camera dumneavoastră, ca 
să putem termina... 

— Nu la asia mă refeream. Ce acţiune urmează să... 

— Duccţi-I pe domnul Bruce înapoi în camera lui, le dădu ordin celor doi 
poliţişti. Şi nu-l mai lăsaţi să iasă. Mulţumesc. 

— Haideţi, domnule Bruce, începu un poliţist, punând mâna pe braţul 
lui. Aţi auzit ordinul. 

Richard Bruce îşi trase mâna. 

— Am auzit. Se întoarse spre Joanna: Nu mai scoţi o vorbă. 
Părăsi camera urmat de cei doi poliţişti. 

De îndată ce se închise uşa. Ivan întrebă: 

— Cât durează testarea sângelui? 

— Tocmai am primit un sfat bun. Nu mai răspund la nici o întrebare. 



— Asta înseamnă că ştiţi ceva şi nu vreţi să ne spuneţi? 
Marian se ridică şi o privi în ochi. 

— Dacăcl este criminalul, vom alia. Nu-I poţi apăra. 

— Nu ştiu nimic! Replică Joanna. Nu ştiu cine a făcul-o. 

— Are dreptate McKinstry. El vă bănuieşte pe voi doi. 

— Şi ştim eu toţii câtă încredere merită Jack McKinstry. Sergent, am 
încheiat discuţia. 

Se duse la fereastră şi rămase acolo, cu spatele la cei doi poliţişti. 
Marian şi Ivan abandonară interogatoriul. Adunară hârtiile împrăştiate 
pe jos şi ieşiră în hol. Ivan exclamă: 

— Uau! Ce zici de povestea cu recunoştinţa faţă de criminal? N-are pic 
de inimă, afurisită, pur şi simplu nu-i pasă. Nu dă doi bani pe ceea ce s-a 
întâmplat. Ea şi Richard Bruce sunt croiţi din aceeaşi stofă. 

Marian aprobă, încruntându-se: 

— Se potrivesc foarte bine. Pe unde o fi McKinstry? 

Unul dintre poliţişti le spuse că Jack McKinstry a fost mai devreme jn 
camera lui Richard Bruce. Nu a stat mult şi s-a întors la el. Asta se întâmpla 
înainte ca Richard Bruce să vină la Joanna Gillespie. 

Ivan îi dădu instrucţiuni. 

— Gillespie şi McKinstry nu au voie să iasă din cameie şi nici să discute. 
Du-te acolo şi scoate telefoanele. 

Ciocăniră la uşa lui Richard Bruce, dar intrară fără să aştepte răspuns. 
Richard Bruce stătea în mijlocul camerei, aşteptându-i. Purta lot hainele 
de ieri. Dar îşi păstra eleganţa. 

— V-am zis deja că nu răspund la întrebări decât în prezenţa avocatului, 
într-un moment de inspiraţie. Marian îi spuse: 

— Domnule Bruce, suntem convinşi că Joanna Gillespie nu-l putea ucide 
pe Strode. Un membru al personalului casei a văzut-o ducându-se în camera 
ei, înainte de izbucnirea incendiului, minţi ea. Nu avem motive să ne îndoim 
de declaraţia cameristei. Domnişoara Gillespie nu avea timp să coboare, să ia 
canistra şi să dea foc. în ceea ce ne priveşte, este în afara oricăror bănuieli. 
Rămâne de văzut care-i situaţia dumneavoastră şi a lui McKinstry. 

Ivan confirmă cele spuse de Marian. 
Richard înaintă spre Marian. 

— E adevărat? Joanna este îh afara oricăror bănuieli? 

— Da, nu o mai considerăm suspectă. 

Faţa lui Richard Bruce se lumină de un zâmbet. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, murmură el. Mă simt uşurat. 

— De ce? Ai crezut c-ar fi putut fi ea? 

— Bineînţeles că nu; sunteţi ridicoli! Dar atât timp cât era suspectă, se 
afla în pericol. Voi aţi pus-o în pericol. 

Marian se aşeză pe scaun. 

— Deci aşa, domnule Bruce. Nu trebuie să vă mai faceţi griji, s-o apăraţi 
pe domnişoara Gillespie. Acum aveţi dumneavoastră nevoie de apărare. 

— Credeţi că eu l-am ucis pe Strode? Greşiţi. Mi-ar fi plăcut să-i sucesc 
gâtul, dar întâmplător n-am nimic de-a face cu această crimă. A. J. Strode a 



trecut pe lumea cealaltă fără ajutorul meu - neţinând cont de adeziunea mea 
morală, bineînţeles! 

— Ce naiba se întâmplă aici? Moral pentru crimă? Ai scufundat un vas, 
cu echipaj cu tot, şi vorbeşti de suport moral? 

— Mai bine spus, încurajare. Ştiţi deja că toţi am fi vrui să-l vedem 
mort. De ce să pretindă careva că nu-i adevărat? Şi fii foarte atent ce acuzaţii 
îmi aduci. Accidentul vasului Burly Girl s-a anchetat la vremea respectivă şi- 
am fost găsit nevinovat. Aşa-zisele ~dovezi4, ale lui Strode n-au nici o 
valoare. 

— Mie nu mi se par lipsite de valoare, spuse Marian. Şi te-ai străduit din 
greu să pui mâna pe ele. Dar asta nu-i problema noastră, ci a autorităţilor din 
Hawaii. Noi îl căutăm pe criminalul lui A. J. Strode. Atât. 

— Atunci arcstaţi-l pe Jack McKinstry şi terminaţi odată, replică Richard. 

— încă nu. Mai am de lămurit câteva probleme. De exemplu - acţiunile 
House of Glass. Tu i-ai vândut lui A. J. Strode, dar de ce nu ai vrut să le vinzi 
mai devreme, înainte ca lucrurile să se înrăutăţească? 

— Totul a fost urât de la început, sergent Larch. Nu-mi pasă prea mult 
de Compania House of Glass şi eram dispus să vând. Dar n-am putut suporta 
ideea de-a fi manevrat de cineva. Şi, mai ales, de unul ca A. J. Strode. 

Răspundea la fel ca şi Jack McKinstry, gândi Marian. 

— McKinstry crede că voi doi l-aţi ucis pe Strode. 
O expresie de dezgust i se aşternu pe faţă. 

— McKinstry nu-i în stare să gândească, este redus mintal. Nici nu mă 
miră c-a spus aşa. Crezi c-arfi recunoscut că a făcut-o cl? Dacă l-aţi li găsit 
peste cadavru, cu cele trei cuţite în mână, tot ar fi susţinut: „nu sunt eu de 
vină44 sau „altcineva a făcut-o„, sau, mai rău, „nu m-am putut abţine". Nu-şi 
va asuma niciodată responsabilitatea actelor sale. Nu poate. 

Marian încercă altă tactică. 

— De ce n-aţi dat o mână de ajutor la stingerea incendiului? Eraţi la 
parter, după cum spuneţi. Sigur aţi realizat că se întâmplă ceva şi totuşi aţi 
rămas deoparte. De ce? 

Richard luă un scaun şi se aşeză. 

— N-am ajutat, pentru că n-am putut, spuse simplu, tn tot acest timp 
am fost încuiat în baie. 

Cei doi detectivi se holbară la el. 

— Nu vroiam să vă spun asta. Dar acum... După ce i-am cerul 
servitoarei să ne aducă bagajele din pivniţa de vinuri, m-am hotărât să merg 
la baie. înainte de a pleca, fn timp ce eram acolo. Cineva m-a încuiat înăuntru 
- ca să mă împiedice să intervin, mă gândesc. 

Sau ca să-ţi asigure un alibi y se gândi Marian. 

— Numai un pic. Cum se poate încuia o baie, din afară? 

— Există afară un mâner care se răsuceşte. Uşa poate fi încuiată şi pe 
dinăuntru şi pe din afară, în mod independent, pe acelaşi principiu. 

— Şi cum ai ieşit? Pe fereastră? 

— Nu, baia aceea nu are ferestre. Am strigat şi am bătut în uşă cu toată 
puterea, dar nimeni nu m-a băgat în seamă - probabil că toţi erau ocupaţi cu 



incendiul. Apoi, cineva m-a auzit şi a descuiat uşa, iar eu tocmai u 
mulţumeam, când garda lui Strode a coborât ţipând că şeful a fost asasinat. 
Am stat încuiat în baie tot timpul incendiului. Deci dacă Strode a fost ucis în 
acest interval de timp, eu chiar nu aveam cum s-o fac. 

Nu. N-aveai cum. Gândi Marian. Am eliminat un suspect. 

— Cine ţi-a descuiat uşa? 

— Myron Castleberry, spuse Bruce zâmbind. 
Tăcere. Apoi Marian îşi întrebă colegul: 

— Ai numărul de telefon la tine? 

— Da, confirmă acesta, scoţând un carnet din buzunar. Se duse către 
telefon şi formă numărul lui Castlebeny. 

— Domnule Bruce, de ce nu ne-aţi spus asta mai devreme? Vă puteam 
disculpa imediat. 

— Bineînţeles că ucigaşul m-a încuiat. Şi, după cum v-am mai zis. Ţin 
neapărat să-l găsiţi pe criminal. „ 

— V-aţi gândit că Joanna Gillespie este cea care a ucis? 

— Aiurea! Nu fiţi absurdă. Ştiu că este Jack. Joanna se afla la etaj. îşi 
făcea o probă de sânge, iar eu fusesem încuiat în baie. Doar Jack era liber. 

— Şi aţi riscat să fiţi acuzat de crimă, numai ca să-l protejaţi pe Jack 
McKinstry? Vieţi să vă cred? 

— Nu, sigur că nu. Dacă vedeam că aveţi de gând să mă acuzaţi de 
crimă, v-aş fi povestit. 

— Chiar dacă Joanna Gillespie rămânea pe lista suspecţilor? 
Acesta nu apucă să răspundă. Ivan închisese telefonul. 

— Castleberry confirmă. A spus că i-a descuiat uşa domnului Bruce cu 
câteva secunde înainte să apară Millwalker cu vestea morţii. îşi cere scuze că 
nu ne-a spus, dar cu atâtea pe cap a omis, pur şi simplu. 

— Hai să ne uităm la uşa băii, propuse Marian. Veniţi şi dumneavoastră, 
domnule Bruce. 

Coborâră toţi trei. Ivan le aduse aminte poliţiştilor că suspecţii nu aveau 
voie să stea de vorbă între ei. 

— Mai este nevoie de măsurile astea? Din moment ce Joanna nu mai 
este suspectă şi nici eu...? 

— Mă tem că v-am minţit în privinţa asta, îl întrerupse Marian. Joanna 
Gillespie nu are alibi. Este încă suspectă. 

— Ce? Richard o prinse de mână pe Marian. Aţi minţit? Joanna este 
suspectă încă? 

— Vrei să-mi dai drumul? 

— Dă-i drumul, interveni Ivan. 

— Ai minţit? 

— Mâna mea, repetă Marian. ~ 
Bruce îi dădu drumul. 

— Ce şmecherie murdariP. Necinstită, imorală... 

— Opreşte-te! îi ordonă. Tu îmi ţii mic lecţii despre ce-i bine şi ce-i rtfo? 
Asta faci? 



Se priveau. încruntaţi, când lui Marian i se păru că vede o umbră de 
zâmbet pe faţa lui Richard Bruce. 

— în regulă, sergent Larch. Fără lecţii. 

Bruce îi conduse către aceeaşi baie pe care o folosiseră şi ei. în primele 
ore ale zilei. Uşa era exact aşa cum o descrisese, se putea încuia în mod 
independent pe ambele părţi. 

— Ce interes ar fi avut cineva să încuie pe din afară? 

Marian intră în baie şi închise uşa. După ce Ivan încuie pe din afară, 
încercă repede clanţa - nu se deschidea. Pe uşă nu era nici o zgârietură care 
să indice că ar fi fost forţată. încercă s-o deschidă cu o carte de credit: mi 
mergea. 

— în regulă, spuse ea. 
Ivan descuie. 

— N-a mers? 

— Nu, nu se poate. Bine, domnule Bruce, se pare că sunteţi în afara 
oricăror bănuieli. Vă comunic asta în mod oficial. 

— Vă sunt recunoscător, murmură el, uşor ironic. 
Un poliţist îi căuta. 

— Domnilor ofiţeri. Poftiţi la telefon, oricare dintre dumneavoastră. 

— Vorbesc eu, spuse Ivan plecând cu poliţistul. 
Richard se apropie de Marian. 

— Sergent Larch, sper că te-ai convins că Jack McKinstry este cel pe 
care-l cauţi. Arestează-h Va ceda repede şi va recunoaşte tot. Arestcază-I! 

— Nu pot s-o fac (ară dovezi, domnule Bruce. Dacă rezistă douăzeci şi 
patru de ore, va trebui să-i dau drumul să plece liber. 

— Nu va rezista, vă garantez. De ce-o mai amestecaţi şi pe Joanna în 
treaba asta, când ştiţi că n-a ucis ca? 

— Dar eu nu ştiu asta. Sunteţi singurul convins de nevinovăţia ei dar, 
scuzaţi-mă, sunteţi subiectiv. 

într-adevăr, recunosc. Dar nu o puteţi acuza. Nu trebuie s-o acuzaţi! 
Ivan se întoarse. 

— Căpitanul. Vrea să ştie de ce naiba nu i-am arestat pe cei trei! E 
timpul să terminăm, colega. 

Acum mai bine de un an, în timp ce urca scările, căpitanul Ralph H. 
Michaels descoperise că suferă de inimă. După spusele medicului, era o 
formă uşoară de boală, dar, pentru căpitan, asta reprezenta o catastrofă. 
Renunţase să fumeze, să bea şi să mănânce mai mult decât era necesar. 
Acum. După. Paisprezece luni, avea cu douăzeci de kilograme mai puţin şi era 
mândru de statura sa zveltă. Nimeni însă nu avea curajul să-i spună că arăta 
mai prost ca înainte. Pielea fleşcăită şi obrajii scoRNeiţi te făceau să-l crezi 
mai bătrân, aproape un pensionar. Dar el nici nu se gândea la aşa ceva. 

Căpitanul Michaels se afla în biroul său, împreună cu cei doi detectivi, 
Marian Larch şi Ivan Malecki. Căpitanul începu direct, fără introduceri: 

— Ozzie Rogers şi Esteile Rankin au dispărut. Poliţia din Texas şi Oiegon 
nu le dă de urmă. Nu i-a văzut nimeni, de câteva zile. Ce poate să însemne 
asta? 



— înseamnă că oamenii lui Richard Bruce au pus mâna pe ei şi noi n-o 
putem dovedi. 

— Richard Bruce este singurul suspect pe care l-aţi scos din cauză, nu-i 

aşa? 

— Da, nu avea cum să comită crima, spuse Marian. Myron Castleberry 
i-a descuiat uşa băii la un minut sau două după săvârşirea crimei. Asasinul 
este unul dintre ceilalţi doi. 

V - Ce păcat, zise ironic, pariasem pe el. 

— Şi eu. Este cel mai tare dintre toţi. Dar nu-l putem încărca totuşi cu 
crima asta. Doamne, spfer că nu i-a ucis pe cei doi! 

— Dar de ce a dispărut şi mercenarul? întrebă căpitanul. Văduva, 
înţeleg, era pentru el un martor periculos, dar Ozzie Rogers nu constituia o 
ameninţare. Bruce o ajută pe violonistă - de ce face asta? 

Ivan îi explică în maniera lui lipsită de eleganţă: 

— Richard Bruce şi Joanna Gillespie s-au cuplat. S-au cunoscut vineri şi 
încearcă să recupereze timpul pierdut. Bruce e înnebunit după ea şi face tot 
ce poate ca s-o scape de închisoare. Ce veşti sunt despre pilotul iui 
McKinstry? 

— Este în viaţă, la poliţia din Miami. Când a aflat că A. J. Strode a fost 
ucis. A început să vorbească, să spună tot. Copoii i-au dat de înţeles că Jack 
McKinstry este suspectat de crimă şi l-au lăsat să tragă concluziile necesare. 

— Ipoteză care s-ar putea dovedi a fi corectă, sublinie Marian. Are 
cincizeci la sută şanse să fie. Dacă pilotul vorbeşte, înseamnă că măcar unul 
va plăti pentru crimele anterioare, şi tot e ceva. Dar mai avem nevoie de 
puţin timp ca să dezlegăm misterul. Lăsaţi-ne la dispoziţie restul zilei. 

— Poliţiştii ceilalţi vor fi retraşi la miezul nopţii. Nu aveţi prea mult timp. 

— Tot e mai bine decât nimic, zise Ivan. Vom încheia şi noi la miezul 
nopţii. Dar până atunci nu vrem să acuzăm pe nimeni. 

Căpitanul Michaels se gândea. 

— Ce puteţi rezolva acolo, mai mult decât aici? 

— Poate îi facem să vorbească, spuse Marian, instigându-i unul 
împotriva celuilalt. Jack McKinstry este împotriva celor doi. Există multă 
tensiune în relaţiile dintre ei. Dacă îi aducem aici şi îi despărţim, bomba se 
dezamorsează. 

— Eşti sigură de asta? 

— Nu. Dar e o şansă de care trebuie să profităm. 

— Bine. Aveţi timp până la miezul nopţii. Dar cu puţin înainte de ora 
douăsprezece, vreau să am trei arestaţi. Şi aş fi foarte fericittlacă pe doi 
dintre ei îi vom extrăda, iar pe al treilea îl vom ţine aici. Acuzat de uciderea 
lui Strode. Asta m-ar face extrem de fericit. Credeţi că vă descurcaţi? 

— Facem tot posibilul, îl asigură Ivan.; 

— Ne străduim. Spuse şi Marian. 

Cei doi detectivi plecară, hotărâţi să-l mulţumească pe căpitan. 
Dezbină şi... Ţine pumnii strânşi, să-ţi poarte noroc! 

— Arată-mi cum te-ai întors în casă. împreună cu Richard Bruce. 

— Ştiţi cum. Prin pivniţa de vinuri. 



— Arată-mi... 

Joanna Gillespie lăsa impresia că este nervoasă. O conduse pe Marian 
Larch pe cărare. în spatele casei, la uşa care dădea în pivniţa de vinuri. 

— Aţi încuiat-o după ce aţi intrat? 

— Nu. 

Marian încercă uşa; rămăsese tot descuiată. înăuntru era răcoare, 
pivniţa având temperatura optimă pentru păstrarea vinurilor scumpe. 

— Unde v-aţi lăsat valizele? 

— Aici. Joanna arătă cu mâna. 

Pe podea nu era praf, deci valizele nu lăsaseră nici o urmă. O masă 
mică şi două scaune se aflau lângă perete; Marian se aşeză pe un scaun, 
invitând-o pe Joanna Gillespie să ia loc pe celălalt. 

— Ştii că Richard Bruce e în afara oricăror bănuielii. 

Joanna Gillespie se aşeză şi ca, dar nu întrebă nimic. Se uita la Marian. 

— Da. 

— Ştiai că se va disculpa? Ţi-a spus? 
Joanna îşi umezi buzele. 

— Asta nu-i treaba poliţiei. 

— Nu ţi-a mărturisit, nu-i aşa? Cred că ai fost surprinsă. 
Joanna muşcă momeala. 

— Uite ce-i. Ofiţer Larch. Ştii foarte bine că Richard a crezut că eu nu 
mai sunt suspectă când v-a povestit c-a fost încuiat în baie. L-aţi minţii şi vreţi 
acum să mă convingeţi că încearcă să-şi salveze pielea. 

— Şi vrei să spui că nu încearcă? Credeam că toţi trei vreţi să vă salvaţi 
pielea. 

— Bineînţeles că da. Şuieră Joanna. Ai înţeles prea bine ce-am vrui să 
zic. Şi, oricum, ce mai contează? Richard este nevinovat, nu-i aşa? 

— Da. Şi au mai rămas doi suspecţi. 
Joanna se uită la ca lung. 

— Ar trebui să fie doar unul, Jack McKinstry. 

— Atunci furnizează-nc o dovadă. Altceva decât antipatia ta. Gândeşte- 
te, trebuie să fie ceva ce nu mi-ai spus încă. 

— M-am gândit - Dumnezeule - mă gândesc întruna. Nu l-am auzit în 
cameră, în acea perioadă, asta-i tot ce pot spune. 

— Dar crezi că puteai să-l auzi? Pereţii par a fi destul de groşi. 

— Poate că nu, recunoscu ea. Doar dacă ar fi făcut mult zgomot. 
Marian încercă altă tactică. „- 

— Ştii, oricând şi oricine l-ar fi ucis pe Strode, cred că s-a gândit că-i 
ajută pe ceilalţi doi. Lichidându-I pe Strode, ucigaşul elimina posibilitatea ca 
ticălosul să mai ameninţe vreodată. Nu vreau să spun că asta a fost motivaţia 
crimei - motivul a fost să se salveze eldar, salvarea celorlalţi era un 
argument în plus. 

— Nu-i adevărat! Str6de avea dovezile în computer! Uciderea lui Strode 
nu ajută cu nimic. Rămâneau dovezile. 

— Da, dar niciunul dintre voi nu ştia atuncizle computer. Criminalul a 
crezut că toţi trei veţi li liberi, o dată cu moartea lui Strode. Aşa că tu sau Jack 



McKinstry v-aţi asumat răspunderea să încheiaţi această afacere. Unul l-a 
ucis, ca să-i elibereze pe toţi trei. Marian făcu o pauză. Ştim sigur că Richard 
Bruce nu a ucis ca să vă salveze. 

De data asta, Joanna nu se lăsă prinsă în cursă. 

— Greşeşti, ofiţer Larch. Jack McKinstry nu s-a gândit decât la el atunci 
când l-a ucis pe Strode. Mi-am dat scama foarte repede ce fel de om este; 
adultul cel mai egoist şi copilăros din câţi cunosc. Dacă i-a trecut prin cap că 
astfel ne ajută şi pe noi. Atunci mai mult ca sigur că intenţiona să profite 
ulterior. 

Marian se gândi că Joanna îl caracterizase bine pe Jack. 

— Nu va profită, pentru că lucrurile n-au ieşit aşa cum fuseseră 
planificate. în ioc să-i salveze pe toţi. Criminalul a adus totul în atenţia 
poliţiei. Ştii ce ţi se va întâmpla, nu-i aşa? 

— Mie? Nu, ofiţer Larch, nu ştiu. De ce nu-mi spui tu? 

— Depinde de poliţia din Boston, bineînţeles, dar nu văd cum ai putea 
scăpa fără acuzaţia că ţi-ai ucis părinţii. Eu personal nu cred că vei scăpa 
susţinând că i-ai ucis din milă. Dacă aş face parte din juriu şi aş auzidespre 
încercarea ta de a angaja un ucigaş, m-aş gândi de două ori înainte să cred 
istoria cu cutanasia. 

— Vai, dar ai înţeles greşit, oftă Joanna. Mă gândeam să-l angajez drept 
gardă personală, atâta tot. Strode l-a mituit ca să declare că intenţionam să- 
mi ucid părinţii. 

— Da, gardă personală, repetă Marian. Bine jucat. Richard Bruce ţi-a 
sugerat asta? Trebuie, oricum, să dai o explicaţie pentm întâlnirea ta cu 
Ozzie, şi de ce n-ai putea pretinde că aveai nevoie de o gardă personală? 

— Richard Bruce nu mi-a sugerai nimic! Sunt în stare să gândesc şi 
singură. 

— Minciuni? Sugeră politicos Marian. 

— Să-mi găsesc soluţiile. Şi am hotărât că o gardă personală nu rezolva 
problemele pe care le aveam atunci. 

Marian se uită întrebător. 

— Cineva îmi trimitea scrisori de ameninţare. Ofiţer Larch. Au încetat 
acum un an, fără să fac nimic. 

— Aţi anunţat poliţia? 

— Da. Nu m-au ajutat cu nimic. 

— Unde se întâmpla asia? ' 

— în Boston. 

— Voi verifica. 

— Sunt sigură că vei verifica, spuse Joanna sec. 
Ivan Malecki o aştepta în sala de conferinţe. 

— Ceva nou? 
Z. 

— Nu chiar. Joanna Gillespie susţine că vroia să-şi ia o gardă personală 
atunci când l-a contactat pe ucigaş, deoarece primea scrisori de ameninţare. 
Tu ai ceva noutăţi? ' 

— Nimic. Multe acuzaţii, atât. 



Marian se duse la telefon şi sună poliţia din Boston, să afle ceea ce 

dorea. 

— O scrisoare, spuse ea după ce închise telefonul. Atât este trecut în 
computerul lor, iar ea mi-a zis că au fost mai multe. 

— Putea s-o raporteze doar pe prima, iar când a înţeles că poliţia nu 
Poate face nimic, nu a mai declarat şi restul. 

— Toi ce se poate, murmură Marian cu oarecare reţinere, dar Joanna. 
Gillespie nu este genul care să neglijeze aşa ceva. Mă mir că n-a dat fuga să- 
şi cumpere un pistol. 

— Poate că şi-a cumpărat. 

— Dar nu l-a căutat pe Ozzie Rogers imediat - există o distanţă în timp 
între cele două evenimente. De fapt. Cred că a primit o scrisoare, a raportat- 
o şi o foloseşte ca pretext pentru întâlnirea cu mercenarul. 

— Oricum, asta nu ne ajută să aflăm ce s-a întâmplat aici, duminică 
noaptea, spuse Ivan. Asta-i treaba poliţiei din Boston, Marian; las-o baltă. 

— Ştiu, ai dreptate. La naiba, e greu s-o dovedeşti pe Joanna Gillespie. 
Ce facem acum -senimbăm? 

— Da, putem schimba. Fii atentă cu McKinstry - s-ar putea să-ţi facă o 
scenă. Nu i-am spus despre pilotul elicopterului; dacă nu tace sau dacă nu te 
ascultă, poţi folosi argumentul ăsta. 

— E aşa palavragiu? 

— Era, dar cam obosise la sfârşit. Mai întâi vezi ce face. înainte de 
orice, Jack McKinstry s-a apropiat de ea. 

începu s-o întrebe dacă a fost vreodată în California. îi povesti despre 
casa din Malibu şi o asigură ca oricând va dori să-i facă o vizită acolo, va fi 
bine venită. Apoi veni mai aproape. îi puse mâinile pe umeri şi o privi în ochi. 
Spunându-i că i-arface mare plăcere să se revadă, o dată terminată povestea 
asta. 

Pentru un playboy cu experienţă, aceasta era o tentativă cam stângace 
de abordare. Ivan avea dreptate că Jack McKinstry ceda. Marian era o femeie 
simplă, modestă, dar un pic cam plinuţă. Altele ca ea ar fi pulul să se 
machieze excesiv, să poarte coafură modernă şi haine extravagante 
devenind personalităţi ale micului ecran, sau adevărate stele de cinema ori 
de muzică rock. Dar Marian nu era genul. îi răspunse politicos lui Jack că nu 
amestecă niciodată afacerile cu plăcerea. 

— Ei. Haide, ofiţer... Apropo, care vă este prenumele? 

— Aţi spius corect. Ofiţer. 
Jack oftă teatral. 

— Eşti foarte pedantă, nu-i aşa? Dar nu pot să cred că păstrezi ţinuta 
asta oficială tot timpul. Bănâiesc că ai un prieten - şi, la urma urmei, pun 
pariu că mai calei şi pe alături, din când în când. Aşa-i? 

— îmi pare rău că trebuie să-ţi spulber iluziile, dar. în ciuda părerii 
unanime. Este posibil ca un bărbat şi o femeie să lucreze împreună fără să se 
încurce în pat. Ce fac şi cu cine rac nu te privesţp pe tine. Aşa că las-o baltă! 

Jack îşi schimbă imediat atitudinea. 



— Hei, dar n-am vrut să te jicnesc! Dimpotrivă! O mângâie pe umeri, 
încercând un gest mai intim. Aş vrea să te cunosc, domnişoară ofiţer Larch, 
dar suntem în relaţia asta ciudată de suspect şi poliţist şi nu ştiu cum să mă 
descurc. Ajută-mă! Nu mai face pe misterioasa; prirneşte-mă în viaţa ta. 

Ca să icrmine povestea, Marian îi spuse că Billy, pilotul elicopterului, 
era în paza poliţiei din Florida şi mărturisise tot ce ştia. 

Jack se crispă. Mâinile îi alunecară de pe umerii lui Marian, hol bându-se 
la ca că un copil prost. 

— Atunci, asta este, murmură el. îl veţi crede pe el, şi minciunilejui 
Strode. Şi pe cele îndrugate de Joanna şi Richard. N-am nici o şansă. îmi veţi 
pune totul în cârcă - uciderea lui Strode. Accidentul de elicopter şi câte altele. 
Totul este aranjat, nu-i aşa? Şi eu sunt victima. V 

— Va trebui să dai socoteală autorităţilor franceze pentru prăbuşirea 
elicopterului, dar cu nu te arestez încă pentru uciderea lui A. J. Strode. 

— încă, repetă el morocănos. > 

— Poate că deloc. Hai s-o luăm de la capăt. 

% Se aflau în sufragerie. Marian îl găsise la bucătărie, în timp ce o rugă 
pe Danielle să-i pregătească ceva de mâncare. O servitoare puse un tacâm şi 
pentru Marian, care realiză că îi este foarte foame. Jack repetă povestea de 
dimineaţă. 

Marian se ridică şi începu să se plimbe, gânditoare, în jurul mesei. 

— Repetă ce-ai făcut în cameră. 

— Făceam bagaje. 

— Ştiu. Dar ia-o pe rând, spunc-mi absolut lotul. 

— Bine. Jack se gândi. Mai întâi am intrat în baie să-mi strâng obiectele 
de toaletă. Eram aproape gala cu împachetatul - nu-mi luasem prea multe 
lucruri pentru un week-end - şi am început să caut prin sertare şi prin 
cameră, să mă asigur că nu uitasem nimic. 

— Pijamale? 

— Nu port. Ah, da. Am găsit o pereche de pantofi sub pat. Apoi am 
închis valiza, am ridicat-o şi mi-a alunecat, căzându-mi pe picioare. După 
aceea am simţii miros de fum. 

Lui Marian îi veni o idee. 

— Numai o clipă, îl opri. Repetă un pic povestea cu val iza care ţi-a 
căzut pe picioare. 

— Da. Ce-i cu ea? 

— Prima oară când am stat de vorbă, ai spus că în acel moment ai scos 
un urlet. 

— Că puteam să scol şi morţii din somn. Aşa-i, şi ce-i cu asta? 

— Ai urlat într-adevăr sau mă minţi? 

— Oh. Am urlat, doamnă, că m-a durul. Vrei să vezi vânătaia? 

— Nu. Mulţumesc. Vreau doar să urli din nou. Nu acum. Zâmbi ea. 
Văzându-I pe Jack că se pregăteşte, şi nu aici. Haide sus la etaj. 

— Vrei să mă lămureşti? Ce-i alât de important că am urlat? 

— Mai târziu. Ieşi prima din sufragerie şi îi spuse poliţistului care îl 
supraveghease pe Jack să-l caute pe Ivan şi să-l trimită sus, în camera 



domnului Jack McKinstry. La etaj, un subofiţer păzea uşa camerei lui Richard 
Bruce; Joanna era pe afară cu Ivan Malecki. 

Intrară în camera lui Jack. Geamantanul cu pricina era pe podea, lângă 

pat. 

— Unde te aflai când ţi-a căzut geamantanul? 

— Cam pe aici. Zise el şi se aşeză lângă uşă. 
Un minut mai târziu, intră Ivan. 

— Ceva nou? 

— Poate. Vreau să te duci în camera lui Joanna Gillespie. închide uşa şi 
stai în punctul cel mai îndepărtat de ea. Apoi vreau să-mi spui dacă auzi 
ceva. 

Ivan făcu întocmai, fără să comenteze. La semnul lui Marian, Jack urlă. 
Ivan se întoarse şi spuse: 

— L-am auzit ţipând. Atta vroiai? L 

— Mda. Acum du-te în baie şi încuie uşa. Vezi dacă se aude şi de acolo. 
S., Jack repetă urletul şi Ivan spuse că l-a auzit din nou. 

— Dar ce-i, Marian? Ce înseamnă asta? 
Marian respiră adânc. 

— în timpul în care A. J. Strode era înjunghiat, lui Jack i-a căzut 
geamantanul pe picior şi a urlat. Joanna Gillespie mi-a zis că nu l-a auzit pe 
Jack în camera sa, în acest interval de timp. 

Când înţelese raţionamentul ofiţerului. Jack McKinstry urlă a treia oară. 
De data asta de fericire. 

— Nu m-a auzit pentru că nu cm în camera ci! Aha! V-am spus că ea 
este! Ofiţer Malecki, nu ţi-am spus cu asta? Acum o oră am afirmat asta! 
Joanna Gillespie l-a ucis pe A. J. Strode, nu eu! Şi acum. Am dovedit-o. 

— Opieşte-te, opreşte-te! Strigă Ivan precaut. Este argumentul lui 
împotriva cuvântului ei. 

Marian scutură capul. 

— Jack nu ştia ce mi-a4>ovcstit Joanna Gillespie şi n-avea nici un motiv 
să inventeze povestea. 

Jack se aşezase pe un colţ al patului şi se descălţa. Ridică piciorul gol în 

aer: 

— Priviţi vânătaia. Frumoasă, colorată, alibiul meu. Puteam să-mi fac o 
asemenea vânătaic fără să urlu? Şi ce vânătaic! Aţi mai văzut aşa ceva până 
acum? O minune! 

Marian şi Ivan se uitau la el când Richard Bruce năvăli în cameră. 

— Ce se întâmplă aici? L-am auzit pe Jack urlând, tocmai din capătul 
celălalt al holului. 

Jack râdea şi se trânti pe spate în pat. Stătea acolo hohotind şi 
vânturându-şi piciorul prin aer. 

— RAh. Richard. Richard. ai sosit la ţanc! Asta este dovada, dragi ofiţeri 
Malecki şi Larch. Că un urlet bun, sănătos, poale fi auzit pe etaj - de oricine 
s-or afla în zonă. întrebaţi-i pe poliţiştii de pe hol, pun pariu că au auzit şi ei. 

— Bineînţeles. Toţi au auzit. Repet, ce se întâmplă aici? 
Jack se ridică. 



— Se întâmplă, prietene Richard. Că aleasa inimii tale a încurcat-o. I s- 
au scufundat corăbiile. Am dibuit-o! Joanna a făcut-o de oaie. Richard. Rău de 
tot. Atât de rău. Că nici măcar tu nu poli face nimic pentru ea. Ce povesle 
tristă! 

Richard se întoarse spre Marian. 

— Ce lot îndrugă acolo? 

Lui Marian nu-i făcea plăcere să-i spună. 

— S-ar părea că. Ajutaţi dejack. Am dezlegat în sfârşii crima. Nu este o 
dovadă foarte pulernică, dar rămâne un indiciu care mă ajută enorm. Se uilă 
la colegul ci; Ivan dădu din cap - da. 

— Cum adică „indiciu"? întrebă Richard ironic. „De când un indiciu este 
suficient ca să acuzi pe cineva de crimă? Ce v-a spus mincinosul ăsta? N-aţi 
învăţat încă să nu credeţi nimic din ceea ce îndrugă el? 

— Oh. Scuza ţi-niă. Dom nule -de-ineredere. Făcu Jack amabil, şi să mă 
iertaţi că îndrăznesc să vorbesc în prezenţa dumneavoastră, intruchiparva- 
virtuţilorM^r crima asta nu mi-o veţi pune în spinare. Să fiu al naibii de nu-i 
aşa. Păpuşica ta l-a înjunghiat pe Strode. Nu eu, şi ci ştiu asia. Arătă cu capul 
spre Marian şi Ivan. 

— Doamne. Doamne. Ce curajos te-ai făcui aşa dintr-o dată! Crezi că ai 
găsit calea să te fofilezi. La asta eşti tu cel mai tare. Să le fofilezi şi să vinzi! 
Să te ascunzi în spatele minciunilor, să dai vina pe alţii pentru greşelile tale. 
Eşti dezgustător, eşti fiinţa cea mai nefolositoare pe care am văzut-o 
vreodată, lipsită complet de orice valoare. 

Jack sări din pat cu lata roşie de mânie. 

— Dar cine naiba te crezi? Dumnezeu? Nu-ţi mai ajunge nimeni la nas. 
Aşa de mulţumit eşti de tine? Faci pe boierul cu mine de când te-ai culeat cu 
Jo! Şi cu ce te-ai ales? Cu o crini jpală, care le-ar fi lăsat pe tine să fii 
suspectat de crima ei. Pe amândoi ne-arfi lăsat. Nu-i pasă de nimeni. Eşti un 
struţ. Richard, nu vezi ce ai sub nas! 

Richard se uită la el. Uimit, i - Eşti un caz Iară speranţă, Jack. Dacă te 
mai văd sau le mai aud încă un minut, voi comite o crimă, aici, cu poliţiştii de 
faţă. 

Jack râdea mânzeşte. 

— N-ar fi prima ta greşeală, dar sigur ar fi ultima. 

Cei doi continuară tot aşa, dar Marian Ic întoarse spatele, obosită, şi se 
duse la fereastră. Se simţea deprimată, oare de ce tăceau asta? Acelaşi joc: 
sunt mai mare, mai tare şi mai rău decât line. 

Ivan îi despărţi când lucrurile ajunseră aşa departe. încât era cât pe ce 
să se bată. Deprimarea lui Marian se accentuă şi nu avea nici o legătură cu 
cei doi bărbaţi mânioşi, care erau gata să se sfâşie. De fiecare dală când ea şi 
Ivan erau aproape să prindă un criminal, avea un sentiment greu, apăsător, 
care nu-i dispărea decât la câteva zile după ce terminau treaba. 

Ivan îi despărţi pe cei doi. Darjack deveni mai agresiv, ameninţându-l 
pe Richard Bruce peste umărul lui. Ivan nu suporta aşa ceva. Se întoarse spre 
Jack şi spuse: 

— Sunteţi arestat. Aveţi dreptul să nu spuneţi nimic... 



— Ei. Omule, nu strica totul. Şlii cine este criminalul. Ce-ţi mai pasă de 
ceea ce s-a întâmplat în Franţa, acum patru ani? 

— Ai dreptul la un avocat. Dacă nu-ţi permiţi să angajezi unul... 

— îmi permit, sigur că îmi permit. Ai de gând să mă trimiţi în Franţa, din 
cauza prostului de Billy, care şi-a dat drumul la gură şi... 

— Tot ce spui de acum încolo poale fi folosit împotriva ta. Ai vreo 
întrebare? Hai, încalţă-te şi să mergem! 

— Ah, Dumnezeule, se văicări. Ofiţer? Ofiţer Larch? Aie dreptul să facă 

asta? 

— Sigur că da. 

— Şi tu îl laşi? îşi trase ciorapul şi pantoful. Din cauza unui afurisit de 
elicopter, care s-a defectat acum patru ani? 

— Elicopterul nu s-a delectat, Jack, şuieră Marian cu faţa lipsită de orice 
expresie. Singura ta şansă este să spui tot adevărul. Dacă reuşeşti. 

Faţa lui Jack exprimă pe rând dezamăgite, autpeompălimirc, mânie şi 
apoi viclenie - totul într-o jumătate de minut. 
Minte de lăcustă, gândi Marian. 
Ivan arătă cu mâna spre Richard Bruce. 

— Marian? 

— Am eu grijă. 

Jack se smulse de lângă Ivan şi veni lângă ea. 

— Marian, numele tău este Marian. Rânji lacom la ca şi ieşi cu Ivan. 

— Copilăros până-n ultima clipă, murmură Richard Bruce. 
Se rezemă de perete şi-şi încrucişă braţele. 

— Deci... Afanan? Este rândul meu? 

— Da, este rândul tău... 

O ascultă citindu-i drepturile, Iară s-o întrerupă. Apoi întrebă: 

— Ce se va întâmpla cu Joanna? 

— Dacă găsim suficiente dovezi ca să convingem procuratura locală, va 
fi acuzată de uciderea lui Strode şi va fi judecată aici. în New York. Dacă nu, 
va fi trimisă la Boston şi judecată pentni uciderea părinţilor. 

— Deci oricum nu scapă, nu-i aşa? Nu contează dacă reuşeşti sau nu să 
dovedeşti că l-a ucis pe Strode. 

— Ba contează, contează foarte mult. Ai ştiut tot timpul ci ea l-a ucis, 
nu-i aşa? Erai uimit acum. Când ai aflat că Jack este nevinovat, dar nu 
surprins. Ştiai. Nu-i aşa? 

Zâmbi trist, fără să răspundă. 

— Ofiţer, nu te strădui prea taie să găseşti dovezi. Las-o să-şi încerce 
şansele la Boston. 

— Şi de ce-aş face asta? 

— Pentru că, dacă vreodată a existat un om care merita să moară, 
acela era AJ. Strode. în Boston, Joanna va declara că a ucis din milă şi poate 
va scăpa cu o sentinţă uşoară. 

— Ştii că ea l-a ucis pe Strode... Şi nu-ţi pasă: Nu-ţi pasă câtuşi de 
puţin. Zău că nu pot să te înţeleg deloc. 



— Nu, nu cred că poţi, spuse rece. Dar cariera la nu va avea de suferii 
dacă nu reuşeşti s-o acuzi pejoanna Gillespie. Şi, oricum, tu şi colegul tău 
veţi aduce trei criminali înrăiţi, căutaţi în altă parte. Este un succes. N-ai 
nevoie să te împăunezi şi<u uciderea lui Strode. 

Cred că ar trebui să-ţi faci probleme pentru situaţia ta. Nu a Joannei 
Gillespie. Tu vei fi judecai pentru uciderea a treizeci şi şapte de oameni. Nu 
poţi face abstracţie de asta. _ - Dădu din mână nepăsător. 

— Poliţiei îi lipseşte un pion principal că să mă acuze. Restul nu face doi 

bani. 

Scrisoarea. Se gândi Marian. Oare aşa se va termina totul? Unul va fi 
arestat pentru uciderea lui Strode. Unul pentru crimele din trecut şi unul va 
scăpa basma curată? 

— Dintre noi toţi. Continuă Richard. Eu am cele mai mari şanse să scap. 
De fapt. Asta am de gând să fac. Acum mă preocupă soarta Joannei. Ofiţer 
Larch, nu sunt nebun să încere să mituiesc un poliţist, dar îţi spun că dacă 
vrei să-ţi îmbunătăţeşti standardul de viaţă, cu îţi pot asigura mijloacele 
necesare, fără probleme şi pentru tot restul existenţei tale. Toi ce te rog este 
s-o laşi pejoanna să fie dusă la Boston. 

— Şi asta nu se cheamă tentativă de mituire?! Ha, ha! 
Bruce zâmbi trist. _ 

— Tot ce-ţi cer este să te gândeşti. Gândeşte-te la tot ce-ţi doreşti mai 
mult şi la cât de puţin trebuie să faci ca să obţii totul. Priveşte şi reversul 
medaliei, ofiţer Larch; asta-i tot. 

Ce ofertă tentantă. Se gândi Marian. Şi bărbatul era seducător, avea 
farmecul specific celor obişnuiţi să câştige, să realizeze tot ceea. Ce-şi 
propuneau. înţelegea de ce Joanna Gillespie fusese atrasă de el. Dar ofiţer 
Marian Larch nu era uşor de sedus. 

— Las-o baltă., răspunse. Se va duce la Boston numai dacă nu reuşesc 
s-o acuz de uciderea lui Strode. Şi îţi spun că voi face tot posibilul ca să o 
acuz. 

Expresia feţei lui Richard Bruce nu se schimbă. 

— Tc rog, gândeşte-ic bine, repetă acesta. 
Marian scoase căluşcle. I 

— Mâinile la spate. 

Atunci. într-adevăr, expresia feţei lui Bruce se schimbă. 

— O, zău, ofiţer, nu-i nevoie. Nu opun rezistenţă. 

— Mâinile la spăte. Repetă Marian mecanic. 
Deşi îi era neplăcut. Bruce se supuse. 

Marian tocmai terminase treaba. Când intră Ivan Malecki. 

— McKinstry vrea valiza. 

— Ah, da. Şi eu o vreau pe a mea, spuse Richard Bruce. Este în sala de 
proiecţie. Cea neagră. 

— Ţi-o aduc, răspunse Marian. 

— Am sunat şi am lăsat vorbă căpitanului că am încheiat aici, zise Ivan. 
Ofiţerul de serviciu m-a anunţat caii sosit avocatul lui Bruce şi al lui Gillespie. 

— Tocmai la timp. Mormăi Richard. 



— Ivan? Marian ieşi pe hol făcându-i semn lui Richard să rămână 
înfiuntni. 

Ivan o urină. 

— Sper să nu te gândeşti s-o arestezi pentru că nu era aici când 
McKinstry a ţipat? O întrebă Ivan. Căpitanul ne va transfera la începători. 
Joanna Gillespie ar putea spune că n-a" înţeles ce-a declarat, sau că a uitat 
de episodul acela. 

— Ştiu, dar când îl va vedea pe Richard Btucc cu cătuşe, poate i se va 
zdmncina echilibrul interior şi atunci va fi momentul s-o încolţim. Aşa că... N 

— Deci vrei să-i aduc pe Bruce şi pe McKinstry la secţie, să le 
întocmească actele, da? Oricum, eu n-o scoteam la capăt cu că. Mă întore cât 
pot de repede. 

— Mulţumesc, Ivan. Mă duc să-i aduc valiza lui Bnice. 

îl lăsă pe Richard Bnicc în grija poliţistului din hol şi coborî. Joanna 
Gillespie stătea la baza scărilor cu poliţistul lângă ea. Părea neliniştită, pentru 
prima oară de când o întâlnise Marian. 

— Ce-i? Ce se întâmplă? întrebă ea. 

— L-am arestat pe Richard Bruce, răspunse Marian, şi pejack 
McKinstry. 

Joannci Gillespie nu-i păsa de McKinstry... 

— Pentru ce-l acuzaţi? De ce l-aţi arestat? 

— Pentru ceea ce a făcut cu vasul Burly Gzrzşi cu echipajul de pe el. N- 
ain arestat pe nimeni, încă, pentru uciderea lui A. J. Strode. 

Joanna urca scările uitându-se la Marian. Richavd şi Ivan coborau. 
Richard se opri lângă Joanna. Nu tăcură nici un gest de apropiere, în faţa 
tuturor, dar se uitau unul la altul ca şi cum nimic altceva nu mai, „, exista. 

— Nu vorbi nimic, spuse Bruce cu voce caldă. Avem reprezentant legal 
acum. Nu le spune nici măcar numele pană când nu stai de vorbă cu 
avocatul. Nu scoate un cuvânt, Joanna. 

Joanna confirmă, fără un sunet. \pa — Nu-ţi face griji, totul va fi bine.; t, 

— Nu, nu va fi, nu se putu abţine Ivan. Hai să mergem. 

îl conduse pe Richard Bruce afară, unde Jack McKinstry aştepta maşina 
poliţiei. 

Marian se duse în sala de proiecţie. O valiză neagră şi una albastră 
stăteau una lângă alta, aşa cum stăteau de dimineaţă Joanna Gillespie şi 
Richard Bruce, unul lângă altul, pe canapea. O ridică pe cea neagră şi se 
îndreptă spre uşă - dar se opri brusc. 

Joanna Gillespie susţinea că în timpul crimei era în cameră, leslându-şi 
nivelul zahănilui în sânge, dar valiza ei fusese aici în permanenţă. 

Ce-i trebuie unui diabetic ca să-şi facă testul? Era un obiect mic. Bun de 
purtat în poşetă? Ar li pulul să-l poarte în poşetă? 

Marian lăsă jos geamantanul lui Richard Bruce şi îl luă pe cel albastru. 
Era încuiat, dar cheile stăteau agăţate de un inel. îi trebuia un mandat de 
percheziţie, ca să umble în valiză. Marian ezită, dar apoi deschise şi strecură 
mâna între lucrurile Joannei Gillespie, astfel încât să nu deranjeze nimic. 



Şi iat-o! Tivsade casă pentru testarea sângelui. Scria pe etichetă. Era 
aici. în geamantanul care nu părăsise camera aceasta, dinainte de momentul 
morţii lui Strode. 

Marian stătu pe vine câteva momente, gândindu-se la ceea ce 
descoperise. Apoi. Puse totul la loc şi fugi în camera Joannei Gillespie. Verifică 
baia şi toate sertarele din dormitor: nici o trusă. Coborî şi duse geamantanul 
lui Richard Bruce la iftaşina poliţiei. Richard şi Jack stăteau în spate, având 
cătuşele la mâini, iar Ivan Malecki aştepta în faţă lângă şofer. 

Marian dădu valiza şoferului şi-i făcu semn lui Ivan să coboare. 

— Ce ţi-a luat aşa mult timp? 

— Spune-i căpitanului că se rezolvă cu un mandat de percheziţie emis 
pentru valiza Joannei. 

— Căutând ce? 

— Trusa pentru testarea sângelui. 

Lui Ivan îi trebuiră câteva secunde ca să înţeleagă. Fluieră admirativ. 

— Dacă valiza era jos. la parter... Stai un pic! Dar dacă are două truse? 
Lui Marian îi venea să cânte. 

— Am verificat camera. Nimic. Z 

— Căpitanul o să vrea să ştie dacă ai motive să crezi că trusa este în 
geamantan. 

Marian îl privi în ochi. 

— Am motive. De fapt, sunt convinsă că este acolo. 
Ivan îi făcu cu ochiul. 

— în regulă. Bine, mă ocup de asta. La naiba, am făcut-o şi pe asta, nu- 
i aşa? Cu cateta ore înainte de limita finală! Ivan era fericit. Mai ai o pereche 
de cătuşe? Bine. Puştoaico, te-ai descurcat de minune, hai, capul sus, 
aproape am terminal. 

Marian îi zâmbi amar şi intră în casă. Ivan se urcă în maşina poliţiei. 
Richard Bruce sesizase starea depresivă a lui Marian. 

— S-a întâmplal ceva cu ofiţerul Larch? 

— Marian? Nu, întotdeauna păţeşte aşa când este aproape de prinderea 
unui criminal. îi cedează nervii: dar nu durează decât câteva zile... 

— Sper să dureze douăzeci de ani. Completă Jack McKinstry cu dinţii 
încleştaţi. 

Ivan oftă şi-i spuse şoferului să pornească. 

Marian ordonă poliţistului care o supraveghea pe Joanna Gillespie să 
păzească valiza albastră din saladef>rţ>iccţie. Nimeni nu avea voie să se 
apropie, până când se va întoarce Ivan Malecki cu un mandat de percheziţie. 
Puica să se uite la televizor dacă avea chef, dar să nu se întâmple ceva cu 
valiza. 

După un moment de gândite. Marian ieşi cu Joanna afară din casă. Avea 
nevoie de ceva cu care să-i înfrângă rezistenţa: o schimbare de decor era 
bine venită. Şi apoi, în casa lui A. J. Strode avea senzaţia de claustrofobie. 
După-amiaza era plăcută. Trase două scaune şi se aşeză cu spatele la soare: 
Joanna Gillespie se instală indiferentă pe scaun. 



— Ai idee ce s-a-ntâmplat? O întrebă Marian, l-am arestat pe Richard 
Bnice şi pe Jack McKinsury pentru crimele din trecut, dar nu şi pe tine. Pentru 
tine am altceva. 

Joanna nu spuse nimic. 

— Acum, ştii că noi ştim că tu ai făcut-o, continuă Marian. Tu l-ai ucis pe 
A. J. Strode şi ai f3cut-o singură, fără ajutorul lui Richard. El are de dat 
socoteală pentru multe, dar nu şi pentru uciderea lui Strode. Crima asta 
apasă numai pe umerii tăi. 

Joanna se întoarse şi se uită la ea. Inexpresiv, respectând sfatul lui 
Richard Bruce de a nu vorbi nimic. 

— Ştiu că vei vorbi, vei spune tot. Dacă ai un avocat bun. Te va sfătui să 
colaborezi. Eşti arestată - acuzată de omucidere. Marian îi citi drepturile. Ai 
de pus vreo întrebare? 

Joanna nu răspunse. 

Dar Marian vroia s-o facă să vorbească. 

— Când vei vorbi, aş dori să ştiu mai multe despre întâlnirea cu Strode. 
De duminică scara. Atunci te-ai hotărât să-l ucizi? Ce s-a întâmplat. Strode s- 
a autodepăşit? A mers prea departe? întrevedeai o viaţă dependentă de acest 
om. pe care-l urai. Şi la fel pentru Richard? Cred că ţi se părea de nesuportat., 
Joanna se adânci în scaun. 

Marian schiţă filmul celor întâmplau: 

— în timp ce ar fi trebuit să fii în cameră, testându-ţi sângele, de fapt 
erai la parter. Ai luat cuţitele şi ai provocat incendiul. L-ai văzut pe Richard 
mergând la baie şi, într-o inspiraţie de moment, l-ai încuiat acolo, fumizându- 
i un alibi. Dar încuindu-l pe Richard, îl eliminai de pe lista suspecţilor, 
rămânând numai doi din trei. Cred că erai foarte sigură că îl vom bănui pe 
Jack. 

Joanna tăcea. îndepărtă o muscă şi o privi cu obrăznicie pe Marian. 

— De ce nu te-ai gândit că le vom bănui? Pentru că muzicienii sunt 
oameni sensibili? Pentru că eşti femeie? Sau pentru că Jack McKinstry este un 
jucător slab? 

Joanna miji ochii şi vorbi, în sfârşit: 

— Ai inventat totul. E o poveste ceea ce spui. 

Ah. Vorbeşte, se gândi Marian, plină de satisfacţie. 

— Poate ai avut alt motiv ca să-l încui pe Richard. Pentru că ar fi putut- 
să te caute, nu-i aşa? O dată încuiat, puteai face tot ceea ce vreiai. Aşa-i? 

încet şi rar, ca şi cum ar fi vorbii unui redus mintal, Joanna rosti: 

— Nu l-am încuial pe Richard în baie şi nici nu l-am ucis pe Sirode. 
Pricepi? 

Marian asculta, dar nu se lăsă păcălită. 

— în timp ce-l încuiai pe Richard în baie. Incendiul izbucnea. Ai urcat 
scările şi erai în drum spre aripa lui Strodeu când Jack a ieşit din cameră 
ţipând că miroase a fum. L-ai văzut coborând scările şi ai auzit garda 
spunându-i să se întoarcă în cameră. Ţi-ai continuat drumul - camerele de 
luat vederi erau moarte. Apoi ai intrat în bibliotecă. Strode era probabil în 
dormitor. Marian făcu o pauză. Ce zici. Mă descurc? 



O expresie de dezgust trecu peste faţa Joannei. 

— Mă întreb cum ai reuşit să-l faci pe Strode să intre în bibliotecă? Dacă 
ai fi făcut zgomotzn-ar fi venit singur să vadă ce se întâmplă - oricum, nu atât 
timp cât ştia că voi trei sunteţi în casă. Poate că a vrut să verifice ceva. Dar, 
oricare ar fi fost motivul, a venit... Şi tu l-ai luat prin surprindere. Ai înfipt 
primul cuţit înainte să-şi dea seama ce se întâmplă. Probabil că atunci a căzut 
pe podea, dar asta nu era suficient pentru tine. Nu te satisfăcea. Ce-ai făcut 
apoi, ai îngenuncheat lângă el pe podea? Era mort deja? Ai înfipt şi al doilea 
cuţit, apoi al treilea. Dacă ai fi avut mai mult de trei cuţite, cred că le-ai fi 
folosit pe ţoale. Lucrul pe care-l doreai cel mai mult pe lume era să fii sigură 
că Strode nu se va mai ridica vreodată de la pământ. 

Joanna îşi schimbă poziţia în scaun. 
Marian se apropie de ca. 

— Ce simţi când ucizi? Mai exact - cum te-ai simţit ucigându-l pe acel 
om? Cum. Joanna? 

— Ce întrebare prostească! 

Marian se lăsă pe spate: era timpul să-i dea lovitura de graţie. 

— Era mult mai bine să fi suit în camera ta, să-ţi faci testele de sânge, 
decât să faci ceea ce ai făcut. Deşi ar fi fost un pic cam greu, din moment ce 
irusa de testare era în geamantanul de la paner. 

Joanna nu reacţionă imediat. Apoi, când înţelese că povestea ei nu mai 
stătea în picioare, o expresie de panică îi apăru pe faţă. O mască imediat, dar 
era prea târziu. Marian o observase deja. 

— Chiar acum, colegul meu va sosi cu un mandat de percheziţie. Dacă 
trusa se află în geamantan - şi sunt mai mult ca sigură că aşa este - atunci 
s-a dus alibiul tău. Trusa este în geamantan, Joanna? 

Cealaltă femeie respira agitat, iar ochii i se mişcau în toate direcţiile, 
încercă să se ridice. ~. 

— Nu te deranja, îi spuse Marian punându-i o mână pe spate. 
Geamantanul este păzit de un poliţist. N-ai nici o şansa să pui mâna pe el. 

Joanna căzu înapoi pe scaun, fără o vorbă. Faţa îi era albă şi mâinile se 
încleştară pe mânere. 

Marian o observă cu atenţie. 

— Mai ai o trusă de rezervă? în camera ta nu este niciuna. Poate în 
geantă - o porţi cu tine? Joanna, arată-mi că mai ai o trusă şi retrag acuzaţia 
de omucidere. Unde ţi-c geanta? Hai s-o căutăm. Marian se ridică în picioare, 
aşteptând. 

Joanna nu se mişca, evitând să se uite în ochii lui Marian. Apoi capul i 
se aplecă în faţă. 

— Da, asta credeam şi eu. Marian se aşeză în spatele scaunului Joannei. 
Dar poate că am greşit undeva, poate că Richard Bnice este implicat şi el. 
Poate că voi doi aţi pus la cale totul, inclusiv închiderea lui în baie. Chiar, este 
posibil ca Richard Bruce să fi pus totul la cale, nu-i aşa? Cum a fost? 

Joanna se răsuci în scaun şi-şi ridică privirea spre Marian. 

— Richard este nevinovat, spuse cu grijă, fără să recunoască însă 

nimic. 



— Te cred. Richard are destule pe conştiinţă, de fapt toţi trei aveţi - dar 
treaba asta ai făcut-o singură. Şi vei plăti pentru ea... Tot singură. 

Joanna începu să tremure; în sfârşit, realiza că nu va scăpa fără să fie 
acuzată. întreg corpul îi vibra, în tăcere, ca şi cum ar fi parcurs un lung proces 
de adaptare şi reglare. 

Marian o aşteptă să se liniştească. 

— Ştii, toţi trei sunteţi nişte persoane deosebite. Sunteţi plăcuţi, 
educaţi, cu calităţi speciale - chiar şi Jack, în felul lui. Dar tu - tu eşti cea mai 
înzestrată dintre ei. Şi ce se va întâmpla cu talentul tău? Se va risipi, asta 
este, în închisoare se va atrofia. îl vei pierde, Joanna. Şi asta din cauza 
obiceiului ciudat pe care ţi l-ai creat, de a-i lichida pe oamenii care-ţi stau în 
cale. V 

— N-am să-l pierd niciodată, niciodată! Ce ştii tu despre calităţile 
înnăscute? Ai avut vreuna, vreodată? 

Marian oftă, exasperată. 

— Bine, cred că nu-l mai aştept pe colegul meu cu mandatul. Te arestez 
acum. Când vom deschide valiză şi vom găsi ceea ce căutam, te voi închide. 
Apoi, poţi să stai de vorbă cu avocatul. Hai, Joanna, e timpul. 

Joanna se ridică în picioare cu greu şi făcu un lucru neobişnuit: îşi săltă 
capul şi îşi îndreptă umerii. Ţinuta pleoştită nu mai exista; îşi ţinea fruntea 
sus, aproape mândră. 

Marian nu suporta s-o vadă aşa. 

— Ştii ce, trebuie să mai fac o încercare, ceva ce m-a frământat multă 
vreme. L-ai fi ucis pe Strode dacă nu l-ai fi întâlnit pe Richard Bruce? Dacă tu 
şi Jack McKinstry aţi fi fost singurii oaspeţi din casă, A. J. Strode ar mai fi trăit 
acum? Joanna, ai ucis pentru un bărbat? 

Joanna se uită lung la ea şi apoi izbucni în râs. Era un râs zgomotos, 
aspru. 

— O crimă pasională? Minunat. Râse din nou. Este ăsta un motiv care 
poate fi invocat în apărare?! L voi întreba pe avocat. Râsul încetă şi faţa i se 
posomorî. M-am săturat. Ofiţer, dacă ai de gând să mă arestezi, nu mai 
pierde timpul. 

Ăsta da răspuns, gândi Marian, cutremurându-se de asprimea ei. îi puse 
cătuşele şi intrară. Joanna îşi luă geanta din sufragerie, care nu conţinea nici 
o trusă cic rezervă. Când ieşiră. Marian îi spuse paznicului că nu se va mai 
întoarce. 

Marian tocmai descuia maşina când o limuzină parcă lângă că. Myron 
Castleberry coborî în grabă, şi ţinu uşa deschisă pentru un alt pasager - o 
femeie de vreo patruzeci de ani, înaltă, atractivă, bine îmbrăcată. Trebuie să 
fie Katie. Vine să-şi iu în primire moştenirea. 

Castleberry şi Katie se apropiară. Dar, înainte să facă prezentările, ochii 
lui Castleberry căzură pe cătuşe şi rămase cu gura căscată. înghiţi în sec şi 
apoi vorbi: 

— Tu? I se adresă el Joannei, tu erai? 
Joanna se uită în altă parte. 

— Sunteţi surprins, domnule Castleberry? întrebă Marian. 



— Da, izbucni. Am crezut că este... 

— Richard Bruce. Completă Marian. Poţi fi liniştit acum totul s-a sfârşit. 
Castleberry era uimit. 

— Ah, mă scuzaţi... Katie, acesta este ofiţer Larch şi... în... Joanna 
Gillespie. Doamna Strode. > ' 

— îmi pare rău pentru cele întâmplate, doamnă Strode, spuse Marian. 
Cred că treceţi prin momente grele. Dar nu vă vom mai deranja. Este un 
poliţist în camera de proiecţie, păzeşte un geamantan, însă va pleca imediat 
ce colegul meu soseşte cu mandatul de percheziţie. 

— Mulţumesc, ofiţer. Vorbea cu Marian, dar nu-şi putea dezlipi ochii de 
la Joanna. Se apropie de ea, studiind-o cu atenţie. 

— Tu l-ai ucis pe soţul meu? 

Joanna ţinu capul sus, dar nu răspunse. 

— îţi mulţumesc, şopti Katie Strode. 

Se întoarse şi intră în casă. Castleberry o urmă. După ce-i aruncă o 
ultimă privire lui Marian. 

O umbră de zâmbet apăru pe faţa Joannei Gillespie. Marian o împinse în 
maşină şi plecară. 

Weck-end-ul se sfârşise. < 



SFÂRŞIT