Skip to main content

Full text of "Sfantul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor, vol. 2 (2009)"

See other formats


Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu al Lyonului 




Aflarea şi respingerea falsei 
cunoaşteri 



sau 



Contra ereziilor 



Volumul 2 



Teologie pentru azi 



Bucureşti 

2007 



Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu al Lyonului 



Aflarea şi respingerea falsei 
cunoaşteri 

sau 

Contra ereziilor 



Traducere din limba engleză, introducere şi note de 

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş 



Teologie pentru azi 



Bucureşti 

2007 



Traducerea s-a făcut din limba engleză, după ediţia 
Irenaeus, Against Heresies, din colecţia The Ante-Nicene 
Fathers. The Writings of the Fathers down to A.D. 325, 
edited by the Rev. Alexander Roberts, D. D., and James 
Donaldson, L.L.D., editorii americani retipărind ediţia de la 
Edinburgh, Volumul 1, p. 640-1175. Am avut la dispoziţie 
ediţia computerizată a Sage Software Albany, Oregon, 1996. 



Cartea a IlI-a 
Prefaţă 



Iar dacă, dragul meu prieten, mi-ai cerut să fac lumină 
în cazul învăţăturilor lui Valentin, care sunt ascunse sub o 
întreagă imagistică, ţi-am arătat diversele lor păreri şi am 
compus un tratat de respingere a lor, unde am încercat să-ţi 
explic că învăţăturile lui răsar din Simon [Magul], tatăl 
tuturor ereticilor [Simone, patre omnium haereticorum] . 

Şi ţi-am prezentat atât învăţăturile lor, cât şi modul de 
unde s-au inspirat, creând argumente împotriva acestora. 

Prin urmare, ca să înţelegi ce vor acei oameni, ţi-am 
expus părerile lor cu de-amănuntul şi ţi-am trimit o carte, în 
care am cuprins opiniile lor, ţi-am prezentat obiceiurile lor, 
şi caracterul vieţii pe care o duc. 

în a doua carte, am aruncat la pământ şi am zdrobit 
învăţăturile lor perverse, şi pe acestea le-ai putut înţelege şi 
vedea cu ochii tăi. 

Dar în aceasta, în a treia carte, voi aduce dovezi din 
Scripturi în aşa fel, încât să nu rămână nimic [nediscutat] din 
ceea ce mi-ai cerut. 

[Dar vei primi] şi mai mult decât ceea ce mi-ai cerut. 
Căci vei primi de la mine combaterea şi învingerea tuturor 
acelora, care într-un mod sau altul, învaţă numai minciuni. 

Pentru că dragostea de Dumnezeu te face bogat şi 
mărinimos, încât să dai şi mai mult decât ceea ce ţi s-a cerut. 

Astfel, te chem să cugeti la lucrurile pe care ţi le-am 
trimis în primele două cărţi şi să ei tot ceea ce se referă la 
aceia, căci vei găsi o îmbelşugată respingere a tuturor 
ereticilor. 

Şi prin aceasta să te arăţi cu totul credincios şi în stare 
să rezişti acelora, apărând numai credinţa adevărată şi de 
viaţă-făcătoare (sola vera ac vivifica fide ; only true and 
life-givingfaith), pe care Biserica a primit-o de la Apostoli şi 



1 Vom nota cu Lat. 2, p. X, sursa: Sancti Irenaei, Episcopi Lugdunensis, Libros 
quinque adversus haereses, edidit W. Wigan Harvey, Tom. II, Typis Academicis, 
Cantabrigie, M. DCCC. LVIII, 571p. Textul ultimelor trei cărţi ale tratatului s-a 
păstrat, în mare parte, în limba latină, de aceea voi folosi prescurtarea Lat. 2. Aici 
avem Lat. 2, p. 1. 

2 Ibidem. 



o împărtăşeşte fiilor ei (quam ab Apostolis Ecclesia 
percepit, et distribuit filiis suiş ) . 

Pentru că Domnul a dat tuturor Apostolilor puterea 
Evangheliei, prin care noi am cunoscut adevărul, adică 
învăţătura despre Fiul lui Dumnezeu. 

Şi după cum ne-a spus Domnul: „Cel care vă urăşte pe 
voi, pe Mine mă urăşte şi cel care vă dispreţuieşte pe voi, 
Mă dispreţuieşte pe Mine şi pe Cel care M-a trimis pe Mine" 
(Le. 10, 16). 



3 Ibidem. 

4 Credinţa apostolică a Bisericii, credinţa nefalsificată reprezintă adevărul, care ne 
umple de adevărata viaţă. Tocmai de aceea mărturisirea de credinţă a unei Dogmatici 
Ortodoxe nu trebuie să falsifice adevărul de dragul compromisurilor de tot felul şi a 
înţelegerilor intelectualiste sau pietiste, ci să arate că adevărul e sfinţenia vieţii, că 
numai adevărul mântuieşte şi că adevărul trebuie sădit în viaţa noastră prin asceză şi 
pe el trebuie să îl apărăm până la sânge. 



Capitolul 1 



Apostolii nu au început să predice Evanghelia şi nu s- 
au mutat în alt loc, până nu au primit darurile şi puterea 
Sfântului Duh. Ei au predicat un singur Dumnezeu, Care a 
făcut cerul şi pământul. 



1. Noi nu am învăţat de la nimeni altcineva o altă 
lucrare a mântuirii, în afara celor pe care Evanghelia ni le-a 
adus, şi pe care Apostolii le-au proprovăduit un timp, iar mai 
apoi, prin voinţa lui Dumnezeu, ni le-au scris nouă în 
Scripturi (per Dei voluntatem in Scripturis nobis 
tradiderunt) , ca temelie şi stâlp a adevărului nostru. 

Şi e de prisos să spunem, că înainte de a predica ei 
aveau „cunoaşterea desăvârşită" {perfectam agnitionem) , la 
care tot se referă aceia, care ce se îngâmfă cu cele ale 
Apostolilor. 

Căci după ce Domnul nostru a înviat din morţi, 
Apostolii au fost umpluţi cu putere de sus, când Sfântul Duh 
S-a pogorât peste ei şi i-a umplut de darurile Sale şi le-a dat 
desăvârşita cunoaştere. 

Şi numai după aceea ei s-au dus până la marginile 
pământului şi au predicat învăţătura plină de veselie [a 
Evangheliei] şi lucrurile bune pe care ni le-a dat nouă 
Dumnezeu şi a vestit pacea cerească oamenilor, pe care toţi 
le-am primit prin Evanghelia lui Dumnezeu. 

Matei a scris Evanghelia adresându-se evreilor, şi a 
scris-o în limba lor 8 , pe când Petru şi Pavel au predicat la 
Roma şi cu toţii au zidit Biserica. 

După plecarea lor 9 , Marcu, ucenicul şi comentatorul 
lui Petru (Mdp/coc o fiaOriTrjt; /cai cpfiriucuTrjt; IJerpov) , ne- 
a lăsat nouă [în Evanghelia sa], ceea ce a predicat Petru. Pe 



5 Adevărul creştin e deplin apostolic. Biserica nu s-a condus după apocrife şi nici nu 
s-a condus după învăţături eretice, ci după învăţătura Sfinţilor Apostoli, pe care 
Biserica a păstrat-o cu sfinţenie, nealterată. 

6 Lat. 2, p. 2. 

7 Ibidem. 

8 Adică prima dată Evanghelia Sfântului Matei a fost scrisă în limba ebraică apoi a 
fost tradusă în greacă. 

9 Din Ierusalim. 

10 Lat. 2, p. 4-5. 



când Luca, însoţitorul lui Pavel (Aov/câc o aKoXovOoc; 
ITavAov) 11 , a scris în Evanghelia sa ceea ce predica acesta 12 . 

După ei, Ioan, Ucenicul Domnului, cel care s-a 
rezemat de pieptul Său, a scris şi el Evanghelia pe care a 
predicat-o în Asia, la Efes. 

2. Cu toţii ne-au spus că există doar un singur 
Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, Cel pe care ni 
L-au vestit Legea şi Prorocii; şi un singur Hristos, Fiul lui 
Dumnezeu. 

Iar cine nu e de acord cu aceste adevăruri, acela 
dispreţuieşte pe prietenii Domnului (participes Domini) 13 şi 
implicit, pe Hristos, pe însuşi Domnul. 

Şi cel care face aceasta dipsreţuieşte de asemenea pe 
Tatăl şi se condamnă de la sine, luptându-se împotriva 
mântuirii sale, după cum fac ereticii (haereticii) 14 '. 



"Lat. 2, p. 6. 

12 Adică Sfântul Pavel. 

13 Lat. 2, p. 6. 

14 Ibidem. 



Capitolul al 2-lea 



Ereticii nu urmează nici Scriptura şi nici Tradiţia 



1. Căci atunci când ei sunt acuzaţi de Scripturi, ei se 
întorc şi contestă Scripturile, lucru care nu e corect şi nu au 
nicio autoritate să o facă, şi prin aceasta arată că sunt 
ambigui şi că adevărul nu şi-1 extrag din ele 15 , pentru că nu 
ştiu Tradiţia {nesciant Traditionem) . 

Iar dacă pretind că adevărul nu ni s-a transmis nouă 
prin documente scrise (per literas traditam) 11 , ci prin viu 

1 & 

grai (per vivam vocem) , atunci le spune Pavel: 

„Noi spunem înţelepciunea celor care sunt desăvârşiţi 
şi nu înţelepciunea acestei lumi" (I Cor. 2, 6). 

Dar aceştia îşi revendică înţelepciunea din tot felul de 
ficţiuni (fîctionem) 19 inventate de către ei. Căci după părerea 
lor, exista un adevăr în timpul lui Valentin, altul în timpul 
lui Marcion, altul în timpul lui Cerint şi altul în timpul lui 
Vasilide sau alţii ca ei, care n-au spus nimic despre 
mântuire. 

Şi fiecare dintre ei au fost nişte oameni perverşi, care 
au răstălmăcit adevărul şi nu s-au ruşinat să predice aceaste 
minciuni. 

2. Iar când noi ne referim la Tradiţia provenită de la 

90 

Apostoli (Traditionem, que est ab Apostolis) şi pe care am 
păstrat-o prin succesiunea prezbiterilor 21 (successiones 

99 

Presbyterorum) , în Biserici, ei obiectează împotriva 
Tradiţiei, şi spun, nu numai că sunt mai înţelepţi decât 
prezbiterii, ci şi decât Apostolii, din cauză că ei descoperă 
„adevărul" fără răstălmăciri. 

Căci spun că Apostolii au amestecat lucrurile Legii cu 
cuvintele Domnului şi că nu numai Apostolii, dar şi Domnul 
însuşi, au vorbit de Demiurg şi de locul de mijloc, de 



5 Din Scripturi. 

6 Lat. 2, p. 7. 

7 Ibidem. 

8 Ibidem. 

9 Ibidem. 

20 Ibidem. 

21 A ierarhiei sacramentale. 

22 Lat. 2, p. 7. Se referă aici la episcopi şi nu la preoţi. 



Plenitudine, cât şi de ei înşişi, care sunt fără greş, fără pată, 
desăvârşişi şi au cunoaşterea tainelor ascunse. 

Dar aceasta e o mare blasfemie împotriva Creatorului, 
izvorâtă din cea mai mare neruşinare! Dar ajung să spună 
aceasta, pentru că ei nu consimt nici Scripturii şi nici 
Tradiţiei. 

3. Aceştia sunt adversarii de care noi ne ocupăm, 
dragul meu prieten. Şi ne străduim să scoatem la lumină 
aceşti şerpi alunecoşi {serpentum lubrici) 13 , care vor să ne 
scape. 

Şi pentru aceasta noi trebuie să combatem fiecare 
învăţătură a lor, dacă e cu putinţă, şi să le tăiem orice putinţă 
de scăpare, şi astfel să-i putem aduce pe ei la adevăr. 

Căci nu e uşor unui suflet, care este în înşelare (ab 
errore) 24 să se pocăiască, deşi nu este imposibil să scape de 
înşelare, când adevărul îi este arătat cu de-amănuntul. 



23 Idem, p. 8. 

24 Ibidem. 



Capitolul al 3-lea 



O respingere a ereticilor, prin aceea că în toate 
Bisericile s-a ţinut succesiunea episcopilor 



1 . însă în aceasta constă puterea tuturor, că în fiecare 
Biserică (şi oricine doreşte, poate să vadă acest lucru), este 
cercetată în mod limpede Tradiţia Apostolilor 25 
(Traditionem Apostolorum) , pe care au lăsat-o întregii 
lumi 27 . 

Iar noi suntem în stare să preţuim aceasta, prin faptul 
că Apostolii au hotărât episcopi în Biserici (Apostolis 
instituti sunt Episcopi in Ecclesiis) şi aceasta demonstrează 
succesiunea învăţăturilor lor până la noi. 

Şi aceia 29 nu cunosc şi nici nu gândesc ceva, din cele 
pe care le delirează ereticii. 

Căci, dacă Apostolii ar fi cunoscut nişte „taine 

ori 

ascunse" (recondita mysteria) , pe care ei le-ar fi împărtăşit 
numai celor „desăvârşiţi", în detrimentul celorlalţi, ei s-ar fi 
arătat învăţând alte lucruri, decât cele pe care le mărturiseau 
în Biserici. 

Iar dacă ei doreau, ca unii să fie desăvârşiţi în toate 
lucrurile şi să-i lase pe aceştia ca succesori ai lor, i-ar fi lăsat 
în locul lor să conducă. 

Şi dacă aceşti oameni şi-ar fi luat într-un mod cinstit 
demnităţile lor ar fi fost un lucru bun pentru Biserică. Insă 
dacă ar fi procedat altfel, ar fi căzut în mare nenorocire. 



25 Ceea ce ne-au lăsat Sfinţii Apostoli. 



26 Lat. 2, p. 8. 

21 Puterea creştinilor e aceea că ei au adevărul nefalsificat primit de la Sfinţii 

Apostoli prin succesiunea episcopilor. Din cuvintele Sfântului Irineu se vede foarte 

clar, că succesiunea apostolică nu e numai o succesiune a harului, ci a harului şi a 

credinţei celei adevărate. 

Episcopii, urmaşii Apostolilor nu au fost nişte oameni, care au schimbat credinţa, 

care au dat o altă întorsătură credinţei ortodoxe, ci ei au mărturisit-o deplin, au 

transmis-o, în mod curat, posterităţii. 

Cei care s-au dovedit eretici, au fost depuşi, condamnaţi, anatematizaţi, excluşi din 

rândul celor care vestesc adevărul şi transmit harul lui Dumnezeu. Episcopii care au 

transmis adevărul deplin au fost cei care au trăit ca nişte oameni Sfinţi. Sfinţii ierarhi 

au fost cei care au apărat Biserica de fărădelegea schimonosirii credinţei ortodoxe. 

28 Lat. 2, p. 8. 

29 Episcopii. 

30 Lat. 2, p. 8. 



10 



2. Şi tocmai de aceea e foarte greu, în cazul unora ca 
aceştia 31 , să preţuiască succesiunea existentă în toate 
Bisericile. 

Căci noi punem acest lucru , în faţa tuturor celor 
ameţiţi, fără părere de sine şi slavă deşartă şi fără vreo orbire 
sau părere perversă şi spunem, că adunările lor nu au niciun 
fundament canonic. 

Pentru că noi, după cum am spus, putem arăta că 
Tradiţia noastră vine de la Apostoli şi că este a celei mai 
mari, a celei mai vechi şi universal cunoscută dintre Biserici, 
care a fost fondată şi rânduită la Roma de doi dintre cei mai 
străluciţi Apostoli: de Petru şi Pavel . 

Căci astfel a fost predicată credinţa oamenilor şi ea a 
venit până la noi prin succesiunea episcopilor (per 
successiones Episcoporum) . 

Fiindcă e un lucru necesar, ca fiecare Biserică să 
consimtă cu această Biserică , şi să-i dea întâietate, pentru 
aceea că, credinţa de pretutindeni, şi la fel şi Tradiţia 
apostolică a fost păstrată de aceea, prin oamenii ei 
credincioşi şi răspândită pretutindeni 36 . 

3. Astfel, Fericiţii Apostoli (ol Ma/capioi 
'AirooToÂOL) r ' ', care au fundat şi zidit această Biserică, au dat 
pe mâinile lui Lin (Aivco) 38 slujirea episcopală (vr)i> vfjQ 

> ~ , / 39x40* 

emoKowrjt; AeiTovpYica> ) . 



31 A ereticilor. 

32 Succesiunea credinţei şi a harului, prin episcopi, de la Apostoli. 

33 Acest pasaj, probabil, se constituie într-un argument, folosit în mod pervers, pentru 
a „fundamenta" infailibilitatea papală. Insă argumentul Sfântului Irineu era un 
argument pentru un public occidental, care auzise, mai degrabă, de patriarhul Romei, 
decât de patriarhul Ierusalimului. 

Roma era un reper sigur pentru un ortodox din Galia, cum şi pentru noi, Sfântul 

Ştefan cel Mare este un reper al romanităţii. Dacă vrei să vorbeşti pe înţelesul 

auditoriului trebuie să îi dai repere cunoscute. 

Sfântul Irineu asta face aici: dă un reper cunoscut, irefutabil, despre cei care 

promovează Ortodoxia: patriarhii Romei. însă el nu spune aici că Roma e înaintea 

Ierusalimului sau a Antiohiei, unde se propovăduise, mai devreme, credinţa 

ortodoxă. 

34 Lat. 2, p. 9. 

35 A Romei 

36 Acum să nu uităm, că acest „pretutindeni", în secolul al II-lea, nu însemna că de la 
Roma s-a evanghelizat întreaga lume, ci acest „pretutindeni" reprezintă teritoriile 
învecinate cu ea. 

Paragraful care urmează dovedeşte că Roma era privită ca pivot al Occidentului, de 
unde se răspândea credinţa ortodoxă şi că episcopii ei Sfinţi nu ocupau întreaga lume 
cunoscută atunci, adică nu era întreaga lume sub jurisdicţia lor (era străină de ei 
grandomania papalităţii de astăzi), ci numai partea occidentală şi nici aceea deplin. 

37 Lat. 2, p. 10. 

38 Ibidem. 

39 Ibidem. 



11 



Şi despre acest Lin, Pavel face referire în Epistola 
către Timotei (II Tim. 4, 21). 

Lui i-a succedat Anaclet ('AveyKXr\xoQ; Anacletus) 42 . 
Iar acestuia i-a urmat al treilea după Apostoli, adică 
episcopul Clement (KAr|jj/n<;; Clemens) 43 . 

Acest om 44 , care a văzut pe Fericiţii Apostoli şi a 
vorbit cu ei, s-ar putea spune că a avut învăţătura Apostolilor 
(to /crjpuyjua vcou • 'Aitootoâcoi>) A5 în urechile sale şi Tradiţiile 
lor înaintea ochilor săi. 

Niciunul dintre ei nu au păstrat decât pe cele pe care 
le-au primit de la Apostoli. In timpul lui Clement nu mici au 
fost neînţelegerile create de fraţii din Corint. 

Biserica Romei a trimis imediat o puternică scrisoare 
corintenilor {iKaucomTrju ypacprju volt; KopluOlolc, 
potentissimas literas Corinthiis 46 ) 41 , sfătuindu-i pe ei să fie 
în pace, să se întărească în credinţa lor, mărturisind Tradiţia 
pe care o pimiseră de curând de la Apostoli şi să vorbească 
despre un singur Dumnezeu, Atotputernic, Făcătorul cerului 
şi al pământului, Creator al omului, Care a pornit potopul şi 
1-a chemat pe Avraam, Care a scos pe popor din Egipt, Care 
a vorbit cu Moise, Care a dat Legea, Care a trimis pe Proroci 
şi Care a pregătit focul pentru Satana şi îngerii lui (Qui 
ignem praeparavit diabolo et angelis ejus) . 

Şi din această scrisoare, pe care o poate citi oricine, 
noi putem învăţa, că El, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, 
a fost predicat în Biserici. 

Şi vor putea înţelege că Tradiţia apostolică a Bisericii, 
prezentă în această epistolă este mai veche decât cea falsă, 
propagată de aceşti oameni, care vorbesc despre existenţa 



40 Şi aici, Sfântul Irineu îi numeşte pe cei doi Apostoli, pe Petru şi pe Pavel drept 
fondatorii Bisericii romane şi nu numai pe Sfântul Petru. Fundamntul petrin al 
Bisericii de la Roma e o ficţiune de adormit copiii. 

41 în ed. BOR 1988, avem „Linos". 

42 Lat. 2, p. 10. 

43 Ibidem. 

44 Sfântul Clement Romanul. 

45 Lat. 2, p. 10. 

46 Ibidem. 

47 în română o avem în ediţiile: 

1. Sfântului Clement Romanul, Epistola către Corinteni trad., note şi indici de Pr. 
D.fumitru] Fecioru, în Scrierile Părinţilor Apostolici, apud. PSB1, Ed. IBMBOR, 
Bucureşti, 1979, p. 46-79. 

2. Clement Romanul, Epistola Bisericii din Roma către Biserica din Corint (Roma, 
69 sau 96-98), în Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei. Canonul apostolic al 
primelor secole, voi. I, Ed. Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 395-421. 

48 Lat. 2, p. 11. 



12 



unui alt Dumnezeu, mai presus decât Creatorul şi Făcătorul 
tuturor lucrurilor care există. 

Iar acestui Clement i-a urmat Evarist (EuapeoToc;; 
Euaristus) 49 . Lui Evarist i-a urmat Alexandru ('AAi£av5poc;; 
Alexander) 50 . 

Apoi, al 6-lea de la Apostoli a fost Sixt (Eixjtoc;; 
Sixtus) 51 şi după el Telesfor (Teleodpopoc;; Telesphorus) 52 , 
care a fost şi un slăvit Mucenic (kvbo&c, 'Enaprupriaev) 53 . 

A urmat apoi Higin CYylvoc,; Hyginus) 54 . După el, 
Pius (ITiot;; Pius) 55 . Şi după acesta, Anicet ( 'AviKrrrog; 
Anicetus) 56 . 

După aceea lui Anicet i-a urmat Soter (Scotripoc;, 
Soter) 57 , Eleuteriu ('EÂeuGepoc;; Eleutherius) 58 , cel de acum, 
este al 12-lea de la Apostoli, care moşteneşte episcopatul. 

în această ordine (m£a; ordinatione) 59 , prin 
succesiune, Tradiţia bisericească a Apostolilor şi predica 
adevărului au avenit până la noi. 

Şi aceasta e plină de dovezi, cum că există numai o 
singură credinţă de viaţă-făcătoare {vivifwatricem Jîdem) 60 , 
care a fost păstrată de Biserică, de la Apostoli până astăzi, şi 
prin care am primit adevărul. 

4. Iar Policarp (IIoÂuKap-iToc;; Polycarpus) 61 , nu numai 
că a fost învăţat de către Apostoli şi a vorbit cu mulţi dintre 
cei care L-au văzut pe Hristos, ci acesta, prin Apostolii din 
Asia, a fost pus episcop al Bisericii din Smirna. 

Pe acesta eu l-am văzut în adolescenţa mea (ev xr\ 
-npcoTri rpcov riXiida; in prima nostra aetate ; in my early 
youth). 

Acesta a trăit mulţi ani, şi când a ajuns la bătrâneţe, 
prin cea mai săvită şi mai nobilă suferinţă, cea a 
martirajului, s-a despărţit de viaţă, având întotdeauna în 



49 Ibidem. 

50 Ibidem. 

51 Ibidem. 

52 Ibidem. 

53 Ibidem. 

54 Ibidem. 

55 Ibidem. 

56 Ibidem. 

57 Ibidem. 

58 Ibidem. 

59 Ibidem. 

60 Idem, p. 12. 

61 Ibidem. 

62 Ibidem. 



13 



minte lucrurile învăţate de la Apostoli şi pe care le-a dat 
Bisericii şi care sunt cu totul adevărate. 

Şi aceste lucruri sunt mărturisite de către toate 
Bisericile Asiei, şi de oamenii care i-au succedat lui 
Policarp 63 până astăzi - un om cu mai multă putere şi cu mai 
multă temeinicie a mărturisii adevărului decât Valentin, 
Marcion şi decât toţi ereticii. 

Acesta, venind la Roma în vremea lui Anicet, a întors 
mulţi eretici la Biserica lui Dumnezeu, propovăduind ceea 
ce el primise, adică adevărul Apostolilor, anume, pe cel pe 
care îl are Biserica. 

Şi sunt mulţi care au auzit de la el, că Ioan, Apostolul 
Domnului, mergând la baia din Efes şi întâlnindu-1 pe 
Cerint 64 acolo, a fugit din baie 65 fără să se spele, spunând: 

„Să plecăm cât mai repede, pentru că baia se va 
prăbuşi, pentru că Cerint, duşmanul adevărului, este în ea". 

Iar Policarp i-a spus lui Marcion, când s-a întâlnit cu 
el odată, şi acela i-a zis: „Nu mă cunoşti?, „Te cunosc: eşti 
primul-născut al Satanei!" {tbu ttpcototokov tov Uaraucr, 
primogenitum Satanae) . 

Atâta repulsie aveau Apostolii şi ucenicii lor şi astfel 
le vorbeau celor care pervertiseră adevărul! 

Căci şi Pavel a zis: „Pe un om eretic, după prima şi a 
doua mustrare, depărtează-te de el; cunoscând că acesta este 
un om stricat şi păcătos, care se condamnă pe el însuşi!" 
(Tit. 3, 10-11). 

Şi există o puternică epistolă a lui Policarp scrisă 
Filipenilor 67 , pe care toţi o pot citi, şi cei care se îngrijesc de 
mântuirea lor pot învăţa tăria credinţei lui şi predicarea 
adevărului. 

Căci în Biserica din Efes, fondată / întemeiată de către 
Pavel, a rămas Ioan mult timp, până în vremea lui Traian, şi 
a mărturisit adevărul Tradiţiei Apostolilor. 



63 De episcopii Smirnei. 

64 Pe reticul Cerint. 

65 Dintr-o baie publică a oraşului Efes. 

66 Lat. 2, p. 14. 

7 Pe care o găsim în română în ediţia: Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către 
Filipeni, trad., note şi indici de Pr. D.fumitru] Fecioru, în Scrierile Părinţilor 
Apostolici, apud. PSbI, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 208-214. 



14 



Capitolul al 4-lea 



Adevărul nu este în altă parte decât în Biserica 
universală, singura depozitară a învăţăturii apostolice. 
Ereziile sunt recente şi nu au origini apostolice. 



1 . Şi noi avem aceste dovezi şi nu e necesar să căutăm 
adevărul de la alţii, care, mai degrabă, ar căuta ei adevărul în 
Biserică. 

Fiindcă Apostolii, ca un om bogat, care îşi 
depozitează banii într-o bancă, a lăsat acelora [ai Bisericii] 
lucrurile adevărului şi oricine doreşte, poate bea din ea 68 apa 
vieţii. 

Pentru că ea este intrarea în viaţă 69 , pe când toţi 

70 

ceilalţi sunt hoţi şi tâlhari (fures et latrones) . 

Şi din această cauză noi cerem acestor oameni lipsiţi / 

7 1 

goi , să perceapă cu cea mai mare osteneală lucrurile 
Bisericii şi să se situeze în Tradiţia adevărului. 

- Şi cum pot face aceasta? 

- Nu pot crede ei, referitor la diferite chestiuni mai 
mult sau mai puţin importante, ca şi noi, că trebuie să ne 
întoarcem la Bisericile cele mai vechi, pe care Apostolii le- 
au învăţat şi să învăţăm ceea ce este clar şi adevărat cu 
privire la problema ridicată? 

- Şi cum ne-am fi pronunţat, dacă Apostolii nu ne-au 
fi scris [nimic]? 

- N-ar fi trebuit, ca în acest caz, să urmăm Tradiţiei, 
pe care o avem în Biserici? 72 



68 Din comoara de adevăr şi de har a Bisericii. 

69 Biserica este poarta prin care intrăm în viaţa veşnică. 

70 Lat. 2, p. 15. 

71 De adevăr. Ereticii sunt cei care sunt goi de adevăr. 

72 Chiar dacă nu am fi avut nimic scris de la Sfinţii Apostoli am fi avut mărturia 
succesională a Bisericii. Fiecare generaţie ar fi lăsat următoarei Tradiţiile vii ale 
Bisericii. Ar fi lăsat duhul rugăciunii şi al slujbelor, atenţia la cuvintele lui 
Dumnezeu, modul cum se fac toate în Biserică, etosul de viaţă al credincioşilor. 

Şi noi transmitem fiilor noştri duhul rugăciunii şi al staturii noastre duhovniceşti. Cei 
care ard de râvna mântuirii o transmit şi altora, care îi văd şi care îi simt, care trăiesc 
pe lângă ei. Dar dacă noi suntem trândavi, dacă suntem leneşi şi înceţi în a face voia 
lui Dumnezeu, această stare se imprimă şi în cei care stau pe lângă noi. 
Preotul unei comunităţi e cel care îi inspiră pe credincioşi. Dacă el e plin de râvnă 
vor fi şi mulţi dintre ei. E foarte important pe cine ai în faţa ta, după cine te ghidezi, 
pe cine ai înaintea ta, pe cine ai cunoscut în această viaţă ca slujitori ai lui 
Dumnezeu. 



15 



2. Căci multe naţiuni barbare (gentes barbarorum) 13 , 
care au crezut în Hristos, au consimţit acesteia 74 , având 
mântuirea scrisă în inimile lor de către Duhul, fără cărţi şi 
cerneală, şi acelea au păstrat cu mare grijă Tradiţia cea 
veche, crezând într-unui Dumnezeu, Creatorul cerului şi al 
pământului şi al tuturor lucrurilor din ele şi în aceea că 
Hristos Iisus, este Fiul lui Dumnezeu. 

Şi au crezut că Acesta, datorită dragostei Sale celei 
prea mari pentru creaţia Sa, a binevoit a Se naşte din 
Fecioară şi a pătimit sub Ponţiu Pilat, şi a înviat, şi S-a 
înălţat întru slavă, întru care va şi veni, El, Mântuitorul celor 
care se vor mântui şi Judecătorul celor care vor fi judecaţi, şi 
Care va trimite în focul cel veşnic pe cei care au schimbat 
adevărul şi au dispreţuit pe Tatăl Său şi venirea Lui. 

7S 

Toţi aceştia, fără să aibă cărţi (sine literis) , fiind 
barbari şi străini de vorbirea noastră, au crezut această 
credinţă. Dar pentru că au ţinut credinţa, au avut viaţa, şi din 
cauza credinţei au devenit înţelepţi. 

Şi au plăcut lui Dumnezeu, Care le-a dat să vorbească 
în toate cu dreptate, curăţie şi înţelepciune. Şi dacă s-ar duce 
cineva să predice acestor oameni invenţii eretice (haereticis 
adinventa) 76 , vorbindu-le pe limba lor, ei şi-ar astupa 
imediat urechile şi ar fugi departe de aceştia, pentru că nu ar 

77 7R 

suporta să audă asemenea blasfemii (blasphemum ) . 

Căci ei au Tradiţia cea veche a Apostolilor (veterem 

70 

Apostolorum Traditionem) , şi nu îndură să conceapă vreo 
altă învăţătură, predicată de astfel de învăţători, care nu 
cunosc învăţătura care a fost predicată întotdeauna. 

3. Pentru că înaintea lui Valentin nu existau 
valentinienii. Nici înaintea lui Marcion nu existau 
mar cioniţii. 

Şi, pe scurt, nu exista niciunul din poporul acesta cu 
minte vicleană şi niciunul, care să inventeze perversităţile 
lor. 



73 Lat. 2, p. 16. 

74 Tradiţiei apostolice. 

75 Lat. 2, p. 16. 

76 Ibidem. 

77 Idem, p. 17. 

78 Sfântul Irineu vorbeşte despre creştinii care nu vorbeau limba latină sau greacă. 
Aceia erau barbarii. Şi aceşti foşti barbari s-au arătat oameni stabili în credinţa 
ortodoxă, deşi nu au aveau cărţi. 

Degeaba avem cărţi, dacă nu avem o viaţă creştină autentică. Dar tot la fel de rău e 
dacă avem râvnă mai multă decât cunoaştere şi experienţă duhovnicească. Ambele 
sunt două extreme periculoase. 

79 Lat. 2, p. 17. 



16 



Căci Valentin a venit la Roma în vremea lui Higin , 
şi-a spus învăţătura sub Pius şi a trăit până sub Anicet. 

De asemenea Cerdon, predecesorul lui Marcion, şi-a 
făcut apariţia tot în vremea lui Higin, care a fost al nouălea 
episcop [al Romei]. 

Acesta venea frecvent la Biserică şi mărturisea 
public [credinţa creştină], dar rămânea mai departe [eretic], 
învăţând [erezia] în taină, chiar dacă se arăta mărturisind 
public credinţa. 

Dar nu s-a întâmplat asta până la sfârşit, pentru că a 
fost găsit ca unul care perverteşte credinţa şi a fost 
excomunicat din rândul fraţilor. 

Apoi, Marcion a fost cel care i-a urmat acestuia şi el a 
vorbit sub Anicet, care a fost al zecelea episcop [al Romei]. 

Cei care se numesc gnostici, şi care au reieşit din 
Menandru, sunt ucenicii lui Simon [Magul], după cum am 
arătat. 

Şi fiecare dintre ei sunt părinţi fondatori şi mari preoţi 
ai învăţăturii pe care au creat-o. Iar marcienn şi-au 
exprimat erezia mai târziu, ea durând în perioada de mijloc a 
Bisericii. 



Papa Higin / Higinus, amintit anterior. 

81 Ereticul Cerdon. 

82 După numele ereticului vrăjitor Marcu, de care s-a vorbit în I, cap. 13-15, cf ed. 
noastre: Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu al Lyonului, Aflarea şi respingerea falsei 
cunoaşteri sau Contra ereziilor, voi. 1, trad. din lb. engl., introd. şi note de Pr. Dr. 
Dorin Octavian Picioruş, ed. online Teologie pentru azi, Bucureşti, 2007, p. 78-98. 



17 



Capitolul al 5-lea 



Hristos şi Apostolii Săi au predicat fără vreo 
înşelătorie, minciună sau ipocrizie pe unul Dumnezeu, pe 
Tatăl, pe Creatorul tuturor lucrurilor. Ei nu au ajustat în 
învăţătura lor lucrurile pe care le-au auzit 



1. Dar Tradiţia Apostolilor a fost în Biserică şi a fost 
mereu a noastră. Şi dacă ne întoarcem spre dovezile 
furnizate de către Scripturi, spre cele scrise de Apostoli în 
Evanghelie, în acelea avem învăţătura despre Dumnezeu, şi 
acestea ne arată că tot ce a spus Domnul nostru Iisus Hristos 
este adevărat (In. 14, 6) şi nicio minciună nu este în El (In. 
8, 46). 

Căci şi David a zis, prorocind naşterea Sa din 
Fecioară şi învierea Sa din morţi: „Adevărul din pământ a 
ieşit" (Ps. 84, 12) 83 . 

La fel, Apostolii, fiind Ucenicii Adevărului (Discipuli 
Veritatis) , s-au arătat mai presus decât orice minciună. 

Căci minciuna nu are nicio legătură cu adevărul, după 
cum nici întunericul nu are nimic de-a face cu lumina, 
pentru că unul pe altul se alungă. 

De aceea, Domnul nostru, fiind Adevărul, nu a spus 
nicio minciună. Şi El ştia că este dintre cei de jos [după 
trup], dar nu şi-a pierdut niciodată cunoaşterea Sa ca 
Dumnezeu, căci este Dumnezeul tuturor, împăratul ceresc. 

Şi, de asemenea, ştia că Tatăl Său, nu era o persoană 
imperfectă ci una desăvârşită, şi nici nu era un animal, şi că 
nici El şi nici Tatăl nu au fost în Plenitudine. 

La fel, nici Ucenicii Săi nu au făcut nicio menţiune 
despre un alt Dumnezeu sau despre un alt Domn, în afară de 
El, Cel care este adevăratul Dumnezeu şi Domn al tuturor. 

Dar aceşti sofişti mincinoşi (vanissimi sophistae) , 
spun că Apostolii au vorbit cu un aer ipocrit şi au învăţat 



83 în această situaţie „pământul" având două accepţii: Fecioara Prea Curată şi 
Mormântul Domnului. 

Icoana Naşterii Domnului prezintă Peştera ca pe un Mormânt. Peştera e viitorul 
Mormânt. Scutecele Sale arată ca giulgiul morţii. 

Iar pântecele Fecioarei, cel purtător de lumină şi mai desfătat decât cerurile stă 
împreună cu Mormântul cel de viaţă făcător şi plin de lumină al Domnului. 

84 Lat. 2,p. 18. 

85 Idem, p. 19. 



18 



după capacitatea lor de înţelegere, şi că ei ne-au dat 
răspunsuri numai la întrebările pe care ei şi le-au pus. 

Ei spun că aceia au fabulat ca nişte orbi, lucruri pentru 
orbi, pe măsura orbirii lor şi că ne-au spus diferite prostii 
după măsura prostiei lor, şi minciuni pe măsura înţelegerii 
lor puţine. 

Şi aceştia 86 , spun ei, şi-au imaginat că Demiurgul este 
singurul Dumnezeu, şi pe acela l-au predicat. 

însă ei 87 , care au capacitatea de a cuprinde pe Tatăl 
cel nenumit, au vorbit de tainele de negrăit prin parabole şi 
enigme. 

Dar mai spun şi că Domnul şi Apostolii nu au învăţat 
toate lucrurile adevărului, ci au vorbit ipocrit şi din ce au 
înţeles fiecare şi pe măsura lor. 

2. Şi astfel, dacă credem aceste lucruri, înseamnă că 

oo 

nu ne-au adus vindecarea şi nici nu ne-au dat viaţa ci, mai 
degrabă, ne-au afundat într-o boală şi mai mare şi într-o mai 
mare neştiinţă. 

Şi, din această cauză, am găsi mai mult adevăr în 
Lege, care arată fiecăruia păcatul, prin care omul cade în 
orbire şi rătăcire. 

Insă Apostolii, dimpotrivă, nu au hirotonit pe 
apostaţi, au spus lucrurile pe care le-au văzut celor care nu 
le-au văzut, au întărit pe cei slabi, nu au vorbit după moda 
vremii lor, ci în acod cu adevărul revelat / descoperit. 

Căci nu vorbeau în numele lor, atunci când sfătuiau pe 
cei orbi sau pe cei care căzuseră în prăpastia fără fund [a 
păcatului] şi mergeau pe căile lor primejdioase, ci pe toţi îi 
învăţau să meargă drept, pentru ca să fie în siguranţă. 

Căci un medic, care se îngrijeşte să însănătoşească pe 
un om bolnav, nu îi prescrie o reţetă conformă cu boala pe 
care o are şi medicamentul de care are nevoie? 

Căci Domnul a venit ca un Medic [la noi], după cum 
El însuşi a mărturisit: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, 
ci cei care sunt bolnavi. Căci n-am venit să chem pe cei 
drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi" (Mc. 2, 17; Le. 5, 31- 
32). 

Şi cine sunt atunci cei care, din oameni bolnavi, devin 
oameni puternici sau păcătoşii, care se pocăiesc? 



Apostolii. 

87 Ereticii. 

88 Domnul şi Sfinţii Apostoli. 
Literal: nu au înaintat în grad. 



19 



Şi cine trebuie să meargă pe această cale? Sau, 
dimpotrivă, cine trebuie să facă această mare schimbare în 
viaţa lor şi să se lepede de viaţa de mai înainte, prin care ei 
deveniseră nişte oameni slabi şi cu multe păcate? 

Căci neştiinţa e mama tuturor lucrurilor, care ne duc 
departe de înţelepciune. Insă Domnul a dat cunoaşterea 
Ucenicilor Săi, prin aceea că El i-a vindecat pe cei suferinzi 
şi i-a întors înapoi pe cei păcătoşi. 

El nu le-a vorbit despre înţelesurile vechi ale 
cuvintelor şi nici nu le-a răspuns lor pe măsura celor care II 
întrebau, ci potrivit învăţăturii care duce la mântuire, fără 
nicio ipocrizie şi fără să măgulească pe cineva. 

3. Şi putem vedea acest lucru foarte clar din cuvintele 
Domnului, când Se revelează celor care se tăiau împrejur 90 ca 
Fiu al lui Dumnezeu, spunând că El este Hristosul Cel prezis 
de Proroci (Mc. 14, 62), că El redă libertatea oamenilor şi le 
dă să moştenească nestricăciunea (In. 20, 31). 

Iar Apostolii au învăţat pe păgâni, că trebuie să se 
lepede de lucrurile deşarte şi de pietre 91 (F. Ap. 14, 14 sq), 
pe care ei şi le imaginau ca fiind dumnezei, şi să slujească 
adevăratului Dumnezeu, Care a creat tot neamul omenesc, şi 
să creadă că El i-a creat, i-a făcut să crească şi să se 
întărească şi să trăiască pe pământ. 

Şi i-a învăţat să privească spre Fiul Său, Iisus Hristos, 
Care ne-a răscumpărat pe noi din neştiinţă / cădere cu 
sângele Său, pentru ca să ne sfinţească prin el; spre Cel care 
a coborât din cer, de la Tatăl Puterilor cereşti, şi va veni 
iarăşi să judece pe toţi şi să dea libertatea bunătăţii lui 
Dumnezeu acelora, care au ţinut poruncile Sale. 

Căci El a venit în timpurile din urmă, ca piatra din 
capul unghiului (Ps. 117, 22; Mt. 21, 42; Mc. 12, 10; Le. 20, 
17; F. Ap. 4, 1 1 ; I Pt. 2, 4, 6-8), ca să ne unească pe toţi întru 
Sine, adică să unească pe cei de departe şi pe cei de aproape 
(Efes. 2, 17), pe cei tăiaţi împrejur şi pe cei netăiaţi împrejur, 
ca să se mărească Iafet şi să locuiască el întru cele ale lui 
Sem 92 (Fac. 9, 27). 



90 Evreilor. 

91 De idolii lor din piatră. 

92 Potrivit profeţiei de la Fac. 9, 27: „Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să se 
sălăşluiască acesta în corturile lui Sem". 



20 



Capitolul al 6-lea 



Sfântul Duh, în toate cărţile Vechiului Testament nu a 
făcut vreo menţiune despre un alt Dumnezeu sau despre un 
alt Domn, ci L-a vestit pe Cel care este adevăratul 
Dumnezeu. 



1. Aşadar, nici Domnul, nici Sfântul Duh, nici 
Apostolii, n-au vorbit despre alt Dumnezeu, ci au spus cu 
toţii că nu există alt Dumnezeu, decât numai adevăratul 
Dumnezeu. 

Nici nu au numit pe altcineva Domn, decât pe 
Dumnezeu şi Tatăl cel peste toate, şi pe Fiul Său, Care a 
primit domnia de la Tatăl cel peste toate, după cum stă scris: 

„A zis Domnul Domnului meu, şezi de-a dreapta Mea, 
până ce voi pune pe toţi vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor 
Tale" (Ps. 109, 1; Mt. 22, 44; Mc. 12, 36; Le. 20, 42; F. Ap. 
2,34-35;Evr. 1,13). 

Aici Scripturile ne vorbesc despre Tatăl, Care Se 
adesează Fiului. El dă Acestuia moştenirea păgânilor şi Ii 
supune Lui pe toţi duşmanii Săi. 

Căci Tatăl este Dumnezeul cel adevărat şi Fiul este 
Domnul cel adevărat iar Duhul Sfânt a dat amândurora 
numele de Domn. 

Şi atunci când se referă la distrugerea Sodomei, 
Scriptura zice: 

„Atunci Domnul a plouat peste Sodoma şi Gomora 
foc şi pucioasă de la Domnul din cer" (Fac. 19, 24). 

Şi de aici reiese că Fiul este Cel care a vorbit cu 
Avraam (Fac. 18, 22, 33), ca Cel care avea puterea să judece 
pe sodomiţi pentru răutăţile lor. 

Şi în textul următor se spune acelaşi adevăr: 

„Scaunul Tău, Dumnezeule, este pentru vecii vecilor, 
sceptrul împărăţiei Tale este sceptru de dreptate. Căci Tu ai 
iubit dreptatea şi ai urât fărădelegea. Pentru aceasta 
Dumnezeu Te-a uns pe Tine cu untdelemnul Său" (Ps. 44, 8- 

9). 

Şi Sfântul Duh a arătat că ambele nume sunt ale lui 
Dumnezeu, căci Cel care este uns este Fiul Său şi El este 
Cel Care-L unge, adică Tatăl. 



21 



Şi iarăşi: „Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor 
şi a judecat în mijlocul dumnezeilor" (Ps. 81, 1). 

Căci prin „Dumnezeu" de aici se referă la Tatăl şi la 
Fiul iar „dumnezeii" nu sunt altcineva decât cei care au 
primit înfierea 93 . 

Şi aceştia sunt cei ai Bisericii. Căci Biserica e 
adunarea lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu, adică Fiul, a 
strâns-o 94 întru Sine. 

Şi tot la fel auzim spunându-se: „Dumnezeul 
dumnezeilor, Domnul a vorbit şi a chemat pământul" (Ps. 
49, 1). 

Cine este acest Dumnezeu? Este Cel care a zis: 
„Domnezeu va veni în mod evident pentru toţi, Dumnezeul 
nostru, şi nu va tăcea" (Ps. 49, 3), adică Fiul. 

Căci Fiul S-a arătat ca om, când a zis: „Eu Mă voi 
arăta în mod evident, pentru cei care nu Mă caută pe 
Mine"(Is. 65, 1). 

Şi despre ce dumnezei vorbeşte El, atunci când zice: 
„Eu am zis, voi dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Prea 
înalt" (Ps. 81, 6; In. 10, 34)? Căci, fără îndoială, a vorbit 
despre cei care au doândit darul „înfierii, şi care strigă: 
Avva! Părinte!" (Rom. 8, 15). 

2. Şi după cum am spus deja, nimeni altcineva nu este 
numit ca Dumnezeu sau ca Domn, decât Cel care este 
Dumnezeul şi Domnul tuturor şi Care i-a spus lui Moise: 
„Eu sunt cel ce Sunt. Aşa să le spui fiilor lui Israel: < Cel ce 
este, m-a trimis la voi!>" (leş. 3, 14). 

Iar Fiul Său, Iisus Hristos, Domnul nostru, îi face pe 
toţi cei care cred întru numele Său, fii ai lui Dumnezeu. 



93 Toţi creştinii botezaţi. 

94 Să ne aducem aminte anaforaua liturgică din vechime, care vorbea de cei care se 
strâng din toate neamurile, după cum boabele de grâu se strâng după multe dealuri şi 
formează o singură pâine. 

Şi aici mă refer la pasajul din Didahia IX. 4, pe care îl găsim în română în ediţiile: 

1. *** învăţătură a celor doisprezece Apostoli, trad., note şi indici de Pr. D.fumitru] 
Fecioru, în Scrierile Părinţilor Apostolici, apud. PSB1, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 
1979, p. 29 şi 

2. *** Didahia celor Doisprece Apostoli (Siria occidentală, cea 50 sau 90-100 d. 
Hr.) în Diac. Ioan I, Ică jr., Canonul Ortodoxiei. Canonul apostolic al primelor 
secole, voi. I, Ed. Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 569. 

în ed. Fecioru avem următoarea traducere a textulului: „După cum această pâine 
frântă era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adunne 
Biserica Ta de la marginile lumii în împăraţi Ta", pe când în ed. Ică jr., acelaşi text e 
tradus aproape identic şi se găseşte în forma următoare: „Aşa cum această frângere 
era risipită pe munţi şi, adunată, s-a făcut una, aşa să se adune şi Biserica Ta de la 
marginile pământului în împărăţia Ta". 



22 



Şi iarăşi, când Fiul a vorbit lui Moise, El i-a spus: „M- 
am coborât să eliberez / să slavez / să mântuiesc acest 
popor" (leş. 3, 8). 

Fiindcă El este Cel care S-a pogorât pentru a mântui 
pe om. Căci Dumnezeu a mărturisit, prin Fiul, că El este în 
Tatăl şi Tatăl este întru Sine (In. 14, 10-11). 

Şi Tatăl poartă mărturia Fiului iar Fiul vesteşte pe 
Tatăl. Căci şi Isaia spune: „De asemenea sunt martor că am 
spus despre Domnul Dumnezeu şi despre Fiul pe care L-am 
ales, ca voi să cunoaşteţi şi să credeţi şi să înţelegeţi că Eu 
sunt" (îs. 55, 5). 

3. Căci atunci când Scripturile folosesc cuvântul 
„dumnezei" nu întotdeauna se referă la zei, după cum am 
spus adineauri. 

Insă „dumnezeii", în accepţia normală, desemnează pe 
zei. Ca în cuvintele acestea ale lui David: „Dumnezeii 
neamurilor sunt idoli ai demonilor" (Ps. 95, 5 ) şi „Voi să nu 
urmaţi alţi dumnezei" (Ps. 15, 4). 

Şi când a spus: „dumnezeii neamurilor", a arătat că 
păgânii nu cunosc pe adevăratul Dumnezeu, şi când a vorbit 
despre „alţi dumnezei", el a vorbit despre aceşti dumnezei 
[păgâni]. 

Şi referindu-se la aceştia el a spus, că ei sunt „idoli ai 
demonilor" (idola doemoniorum) 95 . 

Căci Isaia spune: „< Lasă-i să fie ameţiţi, toţi cei care 
spun blasfemii despre Dumnezeu şi care se ocupă cu lucruri 
de nimic>", căci aşa zice Domnul" (îs. 44, 9). 

El scoate pe „dumnezei" din context, şi foloseşte 
numai cuvântul cu pricina, ca să putem înţelege despre ce 
vorbeşte. 

Ieremia spune şi el: „Dumnezeii, care n-au făcut cerul 
şi pământul, vor pieri de pe pământul de sub cer" (Ier. 10, 
11). Şi pentru că arată distrugerea lor, el arată că nu sunt 
dumnezei adevăraţi. 

Ilie, de asemenea, când erau toţi adunaţi pe Muntele 
Cârmei, dorind să-i facă să se întoarcă de la idolatrie, le-a 
spus lor: „Până când veţi fi împărţiţi între două gânduri? 
Dacă Domnul e Dumnezeu, urmaţi-I Lui!" (III Reg. 18, 21). 

Şi iarăşi, vorbindu-le despre jertă, el le spune preoţilor 
idolatri: „Voi veţi chema numele dumnezeilor voştri, iar eu 



95 Lat. 2,p. 23. 



23 



am să chem numele Domnului Dumnezeu; şi Domnul care 
va răspunde cu foc, Acela este Dumnezeu" (III Reg. 18, 24). 

Şi din aceste cuvinte ale Proorocului se arată, că 
dumnezeii cu care se lăudau acei oameni nu erau dumnezei 
adevăraţi. 

Şi le spune lor că Dumnezeul în care el crede este 
adevăratul Dumnezeu, după cum L-a şi chemat: 

„Domnul Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui 
Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov, ascultă-mă pe mine acum, şi 
fă ca tot poporul acesta să cunoască că Tu eşti Dumnezeul 
lui Israel" (III Reg. 18,36). 

4. Şi cel care cheamă pe Domnul Dumnezeul lui 
Avraam, pe Dumnezeul lui Isaac şi pe Dumnezeul lui Iacov 
şi Israel, acela cheamă pe Tatăl Domnului nostru Iisus 
Hristos, pe Dumnezeul, Care din multa Sa iubire de oameni 
a venit la noi şi ne-a făcut să-L cunoaştem pe Cel care a 
făcut cerul şi pământul, pe Cel care stăpâneşte toate, pe Cel 
care este singurul Dumnezeu adevărat, mai presus de Care 
nu există alt Dumnezeu. 

Şi El ne-a dat nouă, prin Domnul nostru Iisus Hristos, 
puterea Sfântului Duh. Şi dă, Doamne, şi celui care citeşte 
această carte, să Te cunoască pe Tine, să cunoască că Tu eşti 
singurul Dumnezeu, şi să se întărească întru Tine, şi să se 
ferească de eretici, de dumnezei [străini] şi de tot felul de 
învăţături pline de necredinţă! 

5. Căci şi Apostolul a zis: „slujeaţi cândva pe cei care 
nu erau dumnezei, dar acum cunoaşteţi pe Dumnezeu sau 
sunteţi, mai degrabă, cunoscuţi de către Dumnezeu" (Gal. 4, 
8-9). 

Şi prin aceasta a separat pe cei care nu sunt dumnezei 
de Cel care este Dumnezeu. Şi iarăşi, când a vorbit despre 
Antihrist, el a spus: că este „cel care se opune şi se arată pe 
sine a fi mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau se 
cinsteşte cu închinare" (II Tes. 2, 4). 

Şi prin aceasta el a scos afară pe dumnezei, adică pe 
cei care nu sunt cunoscuţi ca Dumnezeu, adică pe idoli. Căci 
Tatăl tuturor Se numeşte Dumnezeu şi este Dumnezeu, pe 
când Antihristul se laudă că este, dar nu este mai presus de 
El şi nici nu este deasupra lucrurilor bune. 

Căci şi Pavel a spus că acest lucru e adevărat, atunci 
când a zis: 

„Noi cunoaştem că idolul nu este nimic şi că nu există 
alt Dumnezeu decât unul singur. Fiindcă nu există alţi 



24 



dumnezei, fie în cer sau pe pământ. Ci noi cunoaştem numai 
un singur Dumnezeu, Tatăl, întru Care s-au făcut toate 
lucrurile şi noi întru El, şi numai un singur Domn Iisus 
Hristos, prin Care sunt toate lucrurile, şi noi prin El" (I Cor. 
8,4-6). 

Şi el a făcut din nou distincţie şi separaţie între cei 
care sunt numiţi „dumnezei", dar care nu sunt dumnezei, şi 
Dumnezeu Tatăl, prin Care sunt toate lucrurile şi, în acelaşi 
timp, un singur Domn Iisus Hristos. 

Şi prin cuvintele „fie în cer sau pe pământ", el nu ne-a 
vorbit despre prima lume, cum învaţă aceştia, ci înţelesul 
cuvintelor sale sunt ca cele ale lui Moise, când a zis: 

„Să nu-ţi faci vreo înfăţişare a lui Dumnezeu, fie a 
lucrurilor care sunt în cer, fie a celor de pe pământ sau a 
celor din apele de sub pământ" (leş. 20, 4). 

Şi el explică ce înseamnă lucrurile din cer, atunci când 
spune: „când priveşti către cer, şi vezi soarele, şi luna, şi 
stelele, şi toată podoaba cerului, să nu cazi în păcat, 
închinându-te şi slujind lor" (Deut. 4, 19). 

Şi Moise însuşi, fiind un om al lui Dumnezeu, a părut 
un dumnezeu pentru Faraon (leş 7, 1). Dar el nu a primit 
acest nume, de „Domn", nici nu a fost numit de către Proroci 
„Dumnezeu", ci Duhul [Sfânt] a spus: „Moise" a fost 
„conducător credincios şi slujitor al Domnului" (Iosua 1, 1). 



25 



Capitolul al 7-lea 



Răspuns la o obiecţie bazată pe cuvintele de la II Cor. 
4, 4. Sfântul Pavel folosea adesea cuvintele şi frazele fără 
înşiruirea lor gramaticală strictă. 



1. Şi ei spun că Pavel a spus în mod clar în a doua 
Epistolă către Corinteni, prin cuvintele: „în care Dumnezeul 
lumii acesteia a orbit minţile celor care nu cred" (II Cor. 4, 
4), că există un Dumnezeu al lumii şi deasupra lui există 
altul, mai presus de orice începătorii şi Puteri. 

însă noi nu-i dispreţuim, dacă ei, cei care se cred mai 
presus de orice taină a lui Dumnezeu, nu ştiu să-1 citească pe 
Pavel. 

Căci cineva, care citeşte acest pasaj al lui Pavel, după 
cum am să arăt imediat, va ştii să analizeze fiecare parte a 
versetului. 

Căci „în care Dumnezeul", va trebui înţeles aparte de 
context şi apoi trebuie să citim restul zicerii: „a orbit minţile 
celor care nu cred". Numai aşa putem înţelege adevăratul 
sens al expresiei. 

Şi când vom citi, trebuie să înţelgem: „Dumnezeu a 
orbit minţile necredincioşilor acestei lumi". Şi am să arăt ce 
înseamnă să separăm această frază, pentru a o înţelege. 

Căci Pavel nu a zis, „Dumnezeul acestui lumi", ca şi 
când ar fi vorbit despre un altul mai presus de El. Ci el a 
mărturisit pe Dumnezeu ca adevăratul Dumnezeu. 

Şi el a zis: „necredincioşii acestei lumi", fiindcă ei nu 
vor moşteni veacul ce va să fie al nestricăciunii. 

Şi am să arăt cum Pavel atunci, când a spus că 
Dumnezeu a orbit minţile celor care nu cred, s-a referit la 
acest lucru: ca noi să nu luăm textul după sensul lui real, ci 
mult mai larg. 

2. Căci şi în alte multe locuri [ale epistolelor sale] noi 
putem găsi, cum Apostolul foloseşte des traspunerile 96 , 
conform cu modul său năvalnic de a vorbi şi cu mişcarea 

07 

năvalnică a Duhului, Care era în el . 



96 Schimbările de ritm, de tonalitate ale discursului, frazele complexe şi fără o 
cursivitate continuă, sensurile multiple, metaforice şi tipice. 

97 Mişcările duhovniceşti interioare sunt mişcări pline de har, sunt mişcări pline de 
năvalnică ardoare şi dragoste de Dumnezeu. Şi Duhul Sfânt e Cel care stârneşte 



26 



Un exemplu de acest fel găsim în Epistola către 
Galateni, unde spune: 

„Deci, ce sunt faptele Legii? Căci ea 98 a fost adăugată 
până vine Urmaşul, Cel care a fost promis. Căci ea a fost 
dată prin îngeri, în mâna unui Mijlocitor" (Gal. 3, 19). 

Adevărata ordine a cuvintelor însă este aceasta: „Deci, 
ce sunt faptele Legii? Căci ea a fost dată prin îngeri, în mâna 
unui Mijlocitor. Căci a fost adăugată până vine Urmaşul, Cel 
care a fost promis" 

Căci omul se întreabă iar Duhul este Cel care dă 
răspunsul". 

Şi iarăşi, în a doua Epistolă către Tesaloniceni, când 
vorbeşte despre Antihrist, el spune: 

„Şi atunci se va arăta cel viclean, pe care Domnul 
Iisus Hristos îl va ucide cu Duhul gurii Sale, şi-1 va distruge 
cu venirea slavei Sale. Căci venirea aceluia se face prin 
lucrarea Satanei, însoţit de tot felul de puteri, semne şi 
minuni mincinoase" (II Tes. 2, 8-9). 

Dar adevăratul curs al vorbirii sale este acesta: 

„Şi atunci se va arăta cel viclean, a cărui venire se 
face prin lucrarea Satanei, însoţit de tot felul de puteri, 



această iubire sfântă în noi şi ne face să fremătăm de dragoste, de curaj, de 

îndrăzneală sfântă. 

Când vorbim despre chinurile Sfinţilor, despre tăria lor în munci, în chinuri, nu 

vorbim decât despre această năvalnică ardoare dumnezeiască, pe care Duhul lui 

Dumnezeu o stârneşte în noi şi care ne face în stare să suportăm toate. 

Orice discuţie despre un pogorământ duhovnicesc al unui Sfânt şi orice iniţiativă 

duhovnicească majoră e însoţită de această năvălire a dragostei în inima noastră. 

Fără încredinţarea lui Dumnezeu din inima noastră, nu putem să facem lucruri 

stabile, care rămân. 

Oamenii duhovniceşti sunt călăuziţi permanent de această mişcare a Duhului în ei 

înşişi, care îi călăuzeşte atât la bucurie cât şi la necaz, atât în ispită cât şi în primejdie 

şi durere. 

Sfântul Pavel scria şi vorbea repede, cu entuziasm, cu avânt dumnezeiesc. Cei care 

sunt purtaţi de Duhul se văd imediat, pentru că nu precupeţesc timpul să facă lucrul 

cel bun, ştiu că e puţin timp la dispoziţie şi trebuie să ne mântuim cu toţii şi pentru 

aceasta e plin de dragoste în a arăta tuturor drumul mântuirii. 

Fără Duhul lui Dumnezeu nu există o adevărată grijă de oameni şi o slujire a lor. 

Cine crede că poate să ajute pe oameni fără să fie mişcat de Duhul lui Dumnezeu se 

înşală. Dumnezeu este Cel care ne inpiră, Cel care ne călăuzeşte, Cel care ne arde în 

inimă ca un soare strălucitor şi ne face să grăim, întru El, cuvintele vieţii veşnice. 

Fericiţi sunt cei care au pe oamenii lui Dumnezeu lângă ei şi îi ascultă! Ei vor 

moştenii viaţa veşnică împreună cu aceia. 

98 Legea Vechiului Testament. 

99 Omul, Pavel, se întreabă şi Duhul Sfânt era Cel care răspundea şi ajuta să se dea 
un răspuns. Omul şi Duhul Sfânt au creat Scriptura. Scriptura nu a apărut numai cu 
aportul lui Dumnezeu, ci şi cu aportul omului. De aceea, ca să o înţelegi, omul 
trebuie să-şi dea toată silinţa în a se pregăti pentru a o înţelege, dar trebuie să aştepte 
mişcarea Duhului în inima sa, Cel care a umplut pe scriitorul Sfânt şi 1-a inspirat şi 
Care poate să ne facă şi pe noi plini de adevărul ei. 



27 



semne şi minuni mincinoase. Pe acesta Domnul Iisus îl va 
ucide cu Duhul gurii Sale, şi-1 va distruge cu venirea slavei 
Sale". 

Căci el nu vorbeşte despre venirea Domnului, care va 
urma lucrării Satanei, ci despre acel om viclean, pe care noi 
îl numim „Antihrist". 

Şi astfel, dacă nu suntem atenţi ca să citim în mod 
corect textul şi dacă nu analizăm părţile versetelor, nu numai 
că vom ajunge la multe dificultăţi, dar atunci când citim 
putem înţelege tot felul de blasfemii, cum ar fi cea de aici, 
că venirea Domnului va avea loc în timpul lucrării Satanei. 

Aşa că, în pasajul de mai sus, cu care am început, 
trebuie să analizăm bine termenii când citim şi să urmăm 
ceea ce a vrut el să spună. 

Astfel vom citi în acest pasaj, că „Dumnezeul acestei 
lumi" este Dumnezeul cel adevărat şi că aici se spune, cum 
că necredincioşii şi orbii acestei lumi nu vor moştenii viaţa 
veşnică ce va veni. 



28 



Capitolul al 8-lea 



Răspunsul la obiecţia iscată de cuvintele lui Hristos 
de la Mt. 6, 24. Numai Dumnezeu este numit, cu adevărat, 
„Dumnezeu" şi „Domn", pentru că El este fără de început 
şi fără de sfârşit. 



1. Dar calomniile acestor oameni nu sunt susţinute 
nici de Proroci şi nici de Apostoli. Căci ei nu L-au numit pe 
El decât cu numele de „Dumnezeu" sau de „Domn", fiindcă 
El este singurul şi adevăratul Dumnezeu. 

Şi aşa stau lucrurile şi în ceea ce îl priveşte pe 
Domnul, Care a spus: „daţi lui Cezar cele ce sunt ale lui 
Cezar şi lui Dumnezeu, pe cele care sunt ale lui Dumnezeu" 
(Mc. 12, 17). 

Căci El a numit pe Cezar ca Cezar 100 şi pe Dumnezeu 
ca Dumnezeu. 

în acelaşi fel a spus şi cuvintele: „Nu poţi să slujeşti la 
doi stăpâni" (Mt. 6, 24). Şi El tălmăceşte apoi: „nu poţi să 
slujeşti şi lui Dumnezeu şi lui mamona" (Ibidem.). 

Şi se înţelege de la sine că Dumnezeu este Dumnezeu 
iar mamona este altceva, diferit de Dumnezeu. Şi nu îl 
numeşte pe mamona „Domn", când El spune: „Nu poţi să 
slijeşti la doi stăpâni", ci El învaţă prin aceasta pe Ucenicii 
Săi ca să slujească lui Dumnezeu şi să nu se supună 
mamonei şi să fie sluga acesteia. 

Pentru că El a spus: „cel ce face păcatul este rob al 
păcatului" (In. 8, 34). Iar prin cuvintele acestea: „robi ai 
păcatului", arată pe cei care păcătuiesc. 

Şi nu numeşte, desigur, păcatul drept „Dumnezeu", 
după cum numele de „mamona", ca „rob al lui mamona", nu 
fac din mamona un „Dumnezeu". 

Căci „mamona", după limba evreilor, care e folosită şi 
de samariteni, înseamnă „un om avar", care doreşte să aibă 
mai mult decât trebuie să aibă. 

Şi evreii numesc „mamuel" lăcomia (gulosum) 101 
[gâtulului], căci gâtul (gula) 102 este întotdeauna nesătul. 



100 Adică, ca împărat al Romei. 

101 T at ? n 98 



1 Lat. 2, p. 28 
102 Ibidem. 



29 



De aceea, după cele două semnificaţii ale cuvântului, 
ni se indică că nu putem să slujim şi lui Dumnezeu şi lui 
mamona. 

2. Iar atunci când El spune că răul este puternic, nu îl 
absolutizează, ci spune asta în comparaţie cu noi. 

Căci Domnul S-a arătat în toate ca fiind un om 
puternic, atunci când a spus, că „nu poate [cineva] să 
jefuiască de bunuri pe un om puternic, dacă nu îl leagă mai 
întâi pe acesta şi apoi îi pradă casa" (Mt. 12, 29). 

Căci noi am fost vasele şi casa acestui „om 
puternic" 103 , pe când eram în rătăcire. Şi el făcea cu noi ce 
dorea, pentru că duhul cel vicelan locuia în noi. 

Dar el nu e puternic în comparaţie cu Dumnezeu, 
Care 1-a legat pe el şi i-a prădat casa . Căci pe cei care erau 
[odinioară] uneltele lui, el îi mişca ca să se depărteze de 
Dumnezeu. 

Dar Dumnezeu i-a răpit de la el, i-a luat cu Sine. Iar 
Ieremia spune: „ Domnul a mântuit pe Iacov şi 1-a răpit pe el 
din mâna celui mai puternic ca el" (Ier. 31, 10-11). 

Şi El nu vorbeşte adesea de cel ce răpeşte şi fură 
bunurile omului ci, mai ales, de cel puternic, de omul 
puternic, care a fost învins. 

Căci acela 105 s-a supus Lui, Celui care a luat cele ale 
sale, pentru că el le furase, tocmai de aceia i s-au răpit la loc. 

Dar el nu se compară nici cu robul lui, după cum nu se 
compară nici cu Domnul. Căci el nu a creat niciun lucru din 
cele pe care le stăpânea, pentru ca să fie comparat cu 
Cuvântul lui Dumnezeu, prin Care s-au făcut toate lucrurile, 
şi care este Domnul nostru Iisus Hristos. 

3. Şi toate lucrurile, fie îngeri, fie Arhangheli, fie 
Tronuri sau Domnii, au fost create de către Cel ce este 



103 A diavolului. 

104 Printre diferitele numiri ale lui Dumnezeu, iată că Dumnezeu este şi Jefuitorul 
diavolului, Cel care 1-a prădat pe diavol, după cum spun multe cântări liturgice. El 
este Furul de inimi. El este Cel care ne fură mintea şi inima şi ni le umple de dor. 

El e Medicul care ne tămăduieşte, El e Stăpânul, El este Exorcizatorul, El este 

Liturghisitorul, Arhiereul prin excelenţă, El e Predicatorul, dar şi Stârvul (Mt. 24, 28) 

unde se adună vulturii. 

El e Vierme pentru noi, după cum interpreta unul dintre Sfinţii Părinţi, cuvintele: 

„sunt vierme şi nu om" (Ps. 21, 6). El e Cel flagelat, Cel condamnat pentru noi, Cel 

mort pentru noi. El este Cel care iradiază lumină divină din trupul Său. El este 

Judecătorul lumii. 

Diversele numiri ale lui Dumnezeu arată multiplele relaţii ale lui Dumnezeu cu omul. 

El este Cel care vindecă pe om şi este Medicul lui, El este Cel care creşte pe om şi 

este Pătintele lui, El este Cel care mântuieşte pe om şi este Mântuitorul lui. 

105 Diavolul. 



30 



Dumnezeul tuturor, prin Cuvântul Său, după cum a spus 
Ioan 106 . 

Pentru că atunci când el spune, că Cuvântul lui 
Dumnezeu a fost în Tatăl, el a adăugat: „Toate lucrurile prin 
El s-au făcut şi nimic nu s-a făcut fără El, din ce s-a făcut" 
(In. 1,3). 

Iar David, când a enumerat pe lăudătorii Săi, a numit 
[între lucrurile create] toate lucrurile pe care şi eu le-am 
numit, adică şi pe toate Puterile cereşti, şi a spus: „El a 
poruncit şi s-au zidit; El a zis şi s-au făcut" (Ps. 32, 9). 

Şi cum a poruncit El? Fără îndoială prin Cuvântul, 
după cum spune tot acesta, „prin Care a stabilit cerurile şi 
toată puterea lor, prin Duhul gurii Sale" (Ps. 32, 6). 

Insă El a făcut toate lucrurile în mod liber şi după cum 
I-a plăcut, după cum tot David zice: 

„Căci Dumnezeul nostru este în cer şi pe pământ, căci 
El a făcut toate lucrurile, după cum i-a plăcut" (Ps. 113, 11). 

Dar lucrurile pe care El le-a stabilit / le-a întemeiat 
sunt distincte de Cel care le-a întemeiat, căci ele au fost 
făcut de Cel care le-a făcut pe ele 107 . 

Căci numai El este necreat, fără început şi fără sfârşit, 
şi nu e lipsit de nimic. El îşi este suficient Sieşi, dar a dăruit 
tuturor lucrurilor existenţă. Şi toate lucrurile au fost făcute 
prin El şi aşa au primit un început. 

însă toate lucrurile, care au un început, sunt pasibile 
de a se strica şi ele rămân atâta cât consideră Cel care le-a 
creat. 

Şi e necesar să facem o diferenţă între ele, pentru cei 
care nu prea pot discerne aceste lucruri. 

Căci El a făcut toate lucrurile, înpreună cu Cuvântul 
Său, şi de aceea e numit „Dumnezeu" şi „Domn". Dar 
lucrurile nu se pot numi astfel, nici nu pot avea nume, care 
se cuvin numai Creatorului. 



106 Puterile cereşti sunt create de către Tatăl prin Fiul. Nicio creatură nu a preexistat 
lui Dumnezeu, ci toate sunt creaţii ale Sale. 

107 Creatura nu se confundă cu Ziditorul ei. Prin această distincţie Sfântul Irineu 
elimină din calcul orice idee de prelungire a creaturii din fiinţa Divinităţii, adică 
orice unitate de esenţă a creaturii cu Dumnezeu. 

în sistemele eretice discutate, ca şi în lumea păgână nu se făcea distincţie radicală 
între Dumnezeu şi creaţia Sa şi tocmai de aceea discursul lor e ambiguu. însă în 
Biserica lui Dumnezeu, creatura e creatură şi nu are prelungire de fiinţă cu 
Divinitatea, ci apare la porunca Sa, din nimic. 



31 



Capitolul al 9-lea 



Unul şi acelaşi Dumnezeu, Creatorul cerului şi al 
pământului, este Cel vestit de Proroci şi de Evanghelii. 
Dovezi din Evanghelia Sfântului Matei 



Şi am să demonstrez aici în mod foarte clar, că nici 
unul dintre Proroci sau Apostoli sau Domnul nostru Hristos, 
nu au cunoscut alt Dumnezeu şi Domn, decât pe Domnul şi 
Dumnezul cel adevărat. 

Atât Prorocii cât şi Apostolii au mărturisit pe Tatăl şi 
pe Fiul, dar nu au spus nimic de un alt Dumnezeu şi nici nu 
au propovăduit un alt Domn. 

Iar Domnul însuşi a spus Apostolilor Săi, că Tatăl este 
singurul Dumnezeu şi Domn, şi că numai El este Dumnezeul 
şi Stăpânul tuturor. Iar acest lucru arată, [dacă el a fost 
consemnat în Evanghelii], că Ucenicii Săi au mărturisit 
adevărul. 

Apostolul Matei cunoaşte că există numai un singur 
Dumnezeu, Cel care i-a dat făgăduinţa lui Avraam, că 
urmaşii săi vor fi ca stelele cerului (Fac. 15, 5). 

Şi El, prin Fiul Său, Iisus Hristos, ne cheamă pe noi 
să-L cunoaştem pe El, Cel care îşi găseşte lăudători şi din 
pietre (Mat. 3, 9; Le. 3, 8), şi îi face pe cei care nu erau un 
popor să fie un popor şi pe cea neiubită o face iubită (Os. 2, 
25; Rom. 9, 25). 

Şi aşa spunea Ioan 108 , când pregătea calea Domnului. 
Căci le spunea celor care se lăudau că sunt urmaşii lui 
Avraam după trup, dar aveau mintea vopsită şi cernită de 
rele, să se pocăiască şi să se întoarcă de la relele lor, 
zicându-le: 

„Popor de vipere, cine v-a spus că o să scăpaţi de 
mânia ce va să vină? Face-ţi roade vrednice de pocăinţă! Şi 
să nu vă spuneţi întru voi: <Noi avem tată pe Avraam>. Căci 
eu vă spun vouă, că Dumnezeu poate face să iasă din aceste 
pietre pe fiii lui Avraam" (Mt. 3,7-9). 

Şi, prin acestea, El le predica pocăinţa pentru 
fărădelegile lor, însă nu le vorbea de alt Dumnezeu, mai 
presus decât Cel care i-a făgăduit lui Avraam. 



108 Sfântul Ioan Botezătorul. 



32 



Şi Hristos le-a spus, după cum spune şi Matei şi Luca: 
„Acesta este, despre care Domnul a spus prin Prorocul: 
<Glasul celui ce strigă în pustie, pregătiţi calea Domnului, 
drepte faceţi cărările Domnului nostru>. Fiecare vale se va 
umple şi fiecare munte şi deal se vor micşora. Iar cele 
curbate se vor face drepte şi cele grosolane se vor face 
netede şi tot trupul va vedea mântuirea Domnului" (Le. 3, 4- 
6; Mt. 3, 3). 

Fiindcă este un singur Dumnezeu, Tatăl Domnului 
nostru, Cel care a promis şi Care a vorbit prin Proroci, după 
cum a spus şi El însuşi. 

Iar mântuirea Sa aceasta este: Cuvântul Său. Căci 
pentru aceasta S-a făcut văzut de către toţi în trup şi S-a 
întrupat Cuvântul, pentru ca să se arate tututor cine e 
împăratul a toate. 

Fiindcă e necesar ca toţi cei judecaţi să vadă pe 
Judecătorul şi să cunoască pe Cel care îi va judeca. Iar cei 
care sunt ai Săi, să meargă întru slava Lui, pe care o vor 
cunoaşte aceia, care au primit darul slavei 109 . 

2. Iar Matei, când a grăit îngerul, a spus: „ îngerul 
Domnului i-a apărut lui Iosif în vis" (Mt. 2, 13). 

Şi Domnul a spus mai departe: „Aceasta s-a făcut ca 
să se împlinească ce s-a spus de Domnul prin Prorocul: <Din 
Egipt L-am chemat pe Fiul Meu> "(Mt. 2, 15 // Os. 1 1, 1). 

Şi găsim aici: „ Iată, o Fecioară va lua în pântece şi va 
naşte un Fiu, şi numele său va fi Emanuel, care se traduce: 
<Dumnezeu cu noi>" (Mt. 1, 23 // îs. 7, 14). 

Căci şi David a spus asemenea despre El, că este 
Emanuel şi despre Fecioară: „Nu-Ţi întoarce faţa Ta de la 
Unsul Tău. Căci Domnul a spus adevărul lui David, şi nu-1 
va lepăda: <Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul 
tău>"(Ps. 131,10-11). 

Şi iarăşi: „în Iudeea este cunoscut Dumnezeu, locul 
Său este în pace şi El locuieşte în Sion" (Ps. 75, 1-2). 

însă este unul şi acelaşi Dumnezeu, Cel care este 
propovăduit de Proroci şi Cel care e vestit de Evanghelii. 

Iar Fiul Său, Cel ce s-a născut ca un rod al trupului lui 
David, adică din Fecioara, Cea din casa lui David, este 
Emanuel. 



109 Autorul nostru aduce întruparea Domnului în sprijinul manifestării Sale 
eshatologice. S-a întrupat Cuvântul, spune el, pentru ca oamenii să vadă cum arată 
Judecătorul lor. Una dintre motivaţiile întrupării, după Sfântul Irineu, este şi aceea de 
a revela persoana Judecătorului lumii. Şi astfel întruparea are atingere cu eshatologia, 
pentru că Cel ce S-a întrupat va fi şi Judecătorul lumii. 



33 



Despre Acesta Valaam a profeţit: „O stea va răsări din 
Iacov şi un conducător va răsări din Israel" (Num. 24, 17). 

Iar Matei spune că Magii, care au venit din răsărit 
(Magos ab Oriente) , au spus: 

„Noi am văzut steaua Lui în răsărit şi am venit ca să 
ne închinăm Lui" (Mt. 2, 2). 

Şi astfel, au fost trimişi de stea în casa lui Iacov, la 
Emanuel, şi Ei L-au văzut şi l-au adus daruri şi I s-au 
închinat Lui (Mt. 2, 11). 

Şi i-au adus smirnă, fiindcă va muri şi va fi îngropat 
ca un om; aur, fiindcă El este împăratul, „a Cărui împărăţie 
nu va avea sfârşit" şi tămâie, fiindcă El este Dumnezeu, 
Care „S-a făcut cunoscut în Iudeea" (Mc. 3, 7) şi „a vorbit 
celor care nu îl căutau" (In. 1, IO) 111 . 

3. Şi când vorbeşte despre Botezul Său, Matei spune: 
„cerurile s-au deschis, şi El a văzut pe Duhul lui Dumnezeu, 
ca un porumbel, venind peste El şi o voce din ceruri a zis: 
<Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit>" 
(Mt. 3, 16-17). 

Iar atunci nu a coborât Hristos peste Iisus 112 , nici nu a 
fost Hristos unul şi Iisus altul, ci Cuvântul lui Dumnezeu, 
Care este Mântuitorul tuturor şi Stăpânul cerului şi al 
pământului este Iisus, după cum am spus. 

Căci El a luat trup şi a fost uns de către Duhul, Care 
vine de la Tatăl şi a devenit Iisus Hristos. 

Căci Isaia a spus: „O Mlădiţă va ieşi din rădăcina lui 
lesei şi un Lăstar din rădăcina sa. Iar Duhul Domnului Se va 
odihni peste El, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul 
sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al evlaviei, şi duhul 
fricii de Dumnezeu îl vor umple pe El. Şi nu va judeca după 
slava [omului], nici nu va respinge pe cineva după vorbe 
[auzite de la alţii], ci El va judeca pe cei săraci întru dreptate 
şi va respinge pe cei trufaşi de pe pământ" (îs. 11, 1-4). 

Şi iarăşi, Isaia a vestit şi altă dată ungerea Sa, şi 
pentru ce a fost uns, când a zis: 

„Duhul Domnului este peste Mine, căci Domnul M-a 
uns pe Mine. Şi El M-a trimis să predic Evanghelia 
săracilor, să vindec pe cei zdrobiţi la inimă, să 
propovăduiesc celor închişi libertatea, să dau vedere orbilor 



110 Lat. 2, p. 32. 

111 Avem aşadar aici înţelegerea / tâlcuirea Sfântului Irineu vizavi de cele trei daruri 
ale Magilor aduse Domnului. 

112 Cum spuneau ereticii. 



34 



şi să anunţ anul bineplăcut Domnului şi ziua răzbunării, şi să 
mângâi pe cei care jelesc" (îs. 61, 1-3). 

Căci Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om din 
rădăcina lui lesei şi fiu al lui Avraam, în acord cu acestea. Şi 
peste El S-a odihnit Duhul lui Dumnezeu, care L-a uns pe El 
ca să propovăduiască săracilor Evanghelia. 

Insă mai presus de toate El era Dumnezeu şi nu a 
judecat după slava omului 113 , nici nu a respins pe cineva 
după zvonuri. 

Căci „El nu avea nevoie să arate cuiva că e om, pentru 
că El era cunoscut ca un om". Şi El a chemat pe toţi cei care 
jelesc / plâng şi a dat iertarea păcatelor celor care erau în 
închisoarea păcatelor lor, şi i-a dezrobit pe ei din lanţuri, 
după cum a zis Solomon: „Fiecare va fi legat cu funiile 
păcatelor sale" (Pilde 5, 22). 

Căci Duhul Domnului S-a pogorât peste El, adică 
Duhul care promisese Prorocilor că II va unge şi prin aceasta 
noi am primit, din belşug, ungerea Sa, prin care suntem 
mântuiţi. 

Acestea toate le spune Matei (Matthaeus) 114 . 



113 După poziţia socială a omului. 

114 Lat. 2,p. 33. 



35 



Capitolul al 10-lea 



Alte dovezi din Evangheliile lui Marcu şi Luca 



1. De asemenea şi Luca (Lucas) , fiind urmaş şi 
uncenic al Apostolilor, referindu-se la Zaharia şi Elisabeta, 
din care, după făgăduinţă, s-a născut Ioan, a spus: 

„Şi ei erau Drepţi înaintea lui Dumnezeu, urmând în 
toate poruncile Lui şi fără să calce învăţăturile Sale" (Le. 1, 

6). 

Iar despre Zaharia a spus: 

„Şi când au venit zilele, ca el să-şi exercite slujba sa 
arhierească înaintea lui Dumnezeu, la rândul său, după 
obiceiul arhiereilor, ca să aprindă tămâie, el a venit să aducă 
jertfe, intrând în templul Domnului" (Le. 1, 8-9). 

Acolo, acestuia, i s-a arătat îngerul Gavriil (Angelus 
Gabriel) 116 , care stă cu putere în slava Domnului, a Celui 
simplu şi absolut şi a mărturisit că una şi aceeaşi persoană 
este Dumnezeu şi Domnul, El, Care a ales Ierusalimul şi 1-a 
instituit cu preoţie. 

117 

Şi el nu cunoaşte alt dumnezeu deasupra Lui. Iar 
dacă ar fi ştiut despre un Dumnezeu mai desăvârşit decât 
Dumnezeu şi Domnul, cu siguranţă că ne-ar fi spus. 

Şi nici nu cunoaşte niciun fruct al defectului, ci numai 
pe Dumnezeu şi Domnul. 

Şi acela a vorbit despre Ioan şi a zis: 

„Şi el va fi mare în ochii Domnului şi mulţi dintre fiii 
lui Israel se vor întoarce prin el către Domnul şi 
Dumnezezeul lor. Şi el va merge înaintea Lui, cu duhul şi 
puterea lui Ilie şi va pregăti poporul pentru Domnul" (Le. 1, 
15-17). 

Căci cum altfel ar pregăti el poporul, dacă nu ar fi 
mare în ochii Domnului? Căci adevărat este ceea ce El a 
spus despre Ioan, că este „cel mai mare între Proroci" şi că 
„între cei născuţi din femeie, nimeni nu este mai mare decât 
Ioan Botezătorul" (Le. 7, 28). 

Fiindcă el a pregătit venirea Domnului, avertizând 
despre ea pe cei care îl urmau şi le-a predicat lor pocăinţa, 



115 Ibidem. 

116 Idem, p. 34. 

117 Sfântul Arhanghel Gavriil. 



36 



pentru ca să primească iertarea păcatelor de la Domnul, 
atunci când va veni şi să I se alăture Lui, ei, cei care erau 
străini din cauza păcatelor şi a fărădelegilor. 

Căci şi David a zis: „înstrăinam- s-au păcătoşii din 
pântece, s-au rătăcit de la naşterea lor" (Ps. 57, 3). 

Şi din cauza aceasta, el îi întoarce pe ei la Domnul, îi 
pregăteşte, având duhul şi puterea lui Ilie (in spiritu et 
virtute Heliae) 118 , ca să-i facă popor desăvârşit al Domnului 
(Domino populum perfectum) U9 . 

2. Şi iarăşi, cu referire la înger, el 120 spune: 

„Şi în acea vreme a fost trimis îngerul Gavriil de la 
Dumnezeu, ca să spună Fecioarei: <Nu te teme, Mărie! 
Pentru că ai găsit har la Dumnezeu>" (Le. 1, 26, 30). 

Şi el a spus despre Domnul: 

„El va fi mare şi Fiului Celui Preaînalt Se va chema, 
şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul tatălui Său David. 
Şi El va stăpâni peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui 
nu va avea sfârşit" (Le. 1, 32-33). 

Căci cine altcineva poate domni neîntreupt peste casa 
Iu Iacov, dacă nu Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul 
Domnului Celui Prea înalt, Care a promis prin Lege şi 
Proroci că va mântui lumea în trup? 

Şi cine putea să Se facă Fiul omului, pentru ca omul 

191 

să se facă fiul lui Dumnezeu? 

Iar Măria se bucură de cele spuse Ei, şi vorbeşte cu 
acele cuvinte, pe care Profetul le spusese despre Biserică: 

„Măreşte suflete al meu pe Domnul şi s-a bucurat 
duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Pentru că a 
ridicat pe fiul Său Israel şi Şi-a adus aminte de mila Lui, pe 
care El a grăit-o către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei 
lui până în veac" (Le. 1, 46, 54-55). 

Din aceste versete ale Scripturii reiese că Dumnezeu a 
vorbit Părinţilor. Căci El este Cel care, prin Moise, a instituit 
legea curăţirii şi a dat Legea, prin care noi cunoaştem ce a 
vorbit El Părinţilor. 



118 Lat. 2, p. 34. 
119 Ibidem. 

120 Sfântul Luca. 

121 Marele adevăr transformat în celebra formulă: „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul 
omului, pentru ca omul să devină fiul lui Dumnezeu". Iată că aparţine Sfântului 
Irineu de Lyon şi ea a fost reluată în decursul timpului de mai mulţi Părinţi. însă ne 
putem întreba şi faptul, dacă nu cumva ea este o moştenire a Tradiţiei, doar preluată 
de către Sfântul Irineu. 



37 



Acelaşi Dumnezeu, după marea Sa bunătate, fiind plin 
de dragoste faţă de noi, a făcut ca mila Sa, „a Răsăritului 
celui de sus să se reverse peste noi şi să strălucească celor 
care stăteau în întuneric şi în umbra morţii, şi să îndrepte 
picioarele lor în calea păcii" (Le. 1, 78-79). 

Căci şi Zaharia, recăpătându-şi vorbirea, pe care o 
pierduse din cauza necredinţei, s-a umplut de Duhul şi a 
binecuvântat pe Dumnezeu într-un mod nou (Le. 1, 67-79). 

Fiindcă toate lucrurile au intrat într-o nouă eră, căci 
Cuvântul vine în trup, pentru ca să aducă pe om lui 
Dumnezeu, care se depărtase de Dumnezeu. 

Şi astfel oamenii au început să slăvească pe 
Dumnezeu într-un nou mod, dar nu era un alt Dumnezeu, ci, 
cu adevărat, „un singur Dumnezeu, care îndreaptă pe cei 
tăiaţi împrejur prin credinţă, şi pe cei netăiaţi împrejur tot 
prin credinţă" (Gal. 5, 6). 

Şi Zaharia profeţeşte, zicând: 

„Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a 
cercetat şi a mântuit pe poporul Său şi a ridicat cornul 
mântuirii pentru noi, în casa slujitorului Său David. Căci 
aceasta a spus prin gura Sfinţilor Săi Proroci, care au fost de 
la începutul lumii. 

El ne-a mântuit de vrăjmaşii noştri şi din mâna celor 
care ne urau pe noi. Şi ne-a arătat mila făgăduită Părinţilor 
noştri şi şi-a adus aminte de Sfântul Său Legământ şi de 
jurământul pe care 1-a făcut Părintelui nostru Avraam. Şi ne- 
a dat nouă ca să ne izbăvim din mâna vrăjmaşilor noştri, şi 
să-i slujim Lui fără teamă, trăind în sfinţenie şi dreptate 
înaintea Sa, în toate zile vieţii noastre" (Le. 1, 68-75). 

Iar către Ioan a zis: „Iar tu, pruncule, Proroc al Celui 
Prea înalt te vei chema, pentru că vei merge înaintea feţei 
Domnului şi vei pregăti căile Sale. Şi vei da cunoştinţa 
mântuirii poporului Său, ca să li se ierte păcatele" (Le. 1, 76- 
77). 

Căci cunoştinţa mântuirii este cea pe care le-a vestit-o 
lor, adică pe Fiul lui Dumnezeu, despre care Ioan a zis: 

„Iată, Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică / curmă 
păcatul lumii. Acesta este Cel despre care am zis, vine după 
mine un Om, care a fost mai înaintea mea, din cauză că mai 
înaintea mea era. Şi din plinătatea Sa noi toţi am primit" 
(In. 1,29-30; In. 1,15-16). 

Insă această cunoştinţă a mântuirii nu stă în lucrarea 
unui alt Dumnezeu, nici a altui Tată, nici a Adâncului, nici a 



38 



unei Plenitudini formată din 30 de eoni, nici a unei Mame 
din Ogdoada de jos, ci cunoştinţa mântuirii ne-a dat-o Fiul 
lui Dumnezeu, şi ea este mântuirea sau salvarea / 
răscumpărarea adusă nouă de Mântuitorul / Salvatorul / 
Răscumpărătorul nostru. 

Şi e Mântuitorul / Salvatorul / Răscumpărătorul nostru 
într-adevăr, după cum s-a zis: „Am aşteptat mântuirea Ta, 
Doamne" (Le. 2, 30). 

Şi iarăşi, despre Mântuitorul s-a spus: „Am văzut pe 
Dumnezeu, Mântuitorul meu, căci Mi-am pus nădejdea în 
El" (Ps. 61,2). 

Iar despre faptul că ne-a adus nouă mântuirea s-a zis: 
„Dumnezeu a făcut cunoscută mântuirea Sa în ochii 
păgânilor" (F. Ap. 11, 18). 

Şi El este Mântuitorul, pentru că este Fiul şi Cuvântul 
lui Dumnezeu. 

Căci în cuvintele de vestire, îngerul spune că 
mântuirea se face prin Mântuitorul, spunând: „Vi S-a născut 
Mântuitor după înfăţişarea voastră, Hristos Domnul" (Le. 2, 
11). 

Căci mântuirea se face prin trup, pentru că „Cuvântul 
S-a făcut trup şi a locuit între noi" (In. 1, 14). Pe această 
cunoştinţă a mântuirii o vesteşte Ioan celor care se pocăiesc 
şi cred în Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii. 

3. Şi îngerul Domnului le vesteşte păstorilor cuvinte 
de bucurie: „S-a născut în casa lui David, Mântuitorul, Care 
este Hristos Domnul" (Le. 2, 11). 

„Şi atunci a apărut o mulţime de oaste cerească, care 
lăuda pe Dumnezeu şi zicea: < Slavă întru cei de sus, lui 
Dumneze, şi pe pământ pace, între oameni bună-voire >" 
(Le. 2, 13-14). 

însă cei care se numesc în mod fals „gnostici" spun că 
îngerii de aici vin din Ogdoadă şi dezvăluie, în acest mod, 
coborârea lui Hristos. Şi iarăşi păcătuiesc când spun, că 
Hristos şi Mântuitorul vin din cer şi că nu S-au născut şi că, 
după botezul fără motiv al lui Iisus, Hristosul Plenitudinii a 
venit peste Iisus iertătorul, ca un porumbel. 

Căci, după ei, urmează că îngerii din Ogdoadă au 
minţit, atunci când au spus: 

„Vi s-a născut astăzi Mântuitorul, Care este Hristos 
Domnul, în cetatea lui David" (Le. 2, 1 1). 

Căci dacă Cel care S-a născut nu a fost nici Hristos şi 
nici Mântuitorul, atunci trebuia să se dispenseze de Iisus, 



39 



care era din lumea de jos, a Demiurgului, şi să nu mai 
coboare, după 30 de ani, peste El, după cum spun ei. 

Atunci, de ce îngerii au mai adăugat şi cuvintele: „în 
cetatea lui David", dacă nu au vestit lucrurile de bucurie, pe 
care Dumnezeu le-a plinit şi pe care le promisese lui David, 
cum că Urmaşul din trupul lui va fi împăratul cel veşnic? 

Iar dacă Demiurgul a făcut tot universul făgăduit lui 
David, acesta 122 a spus: „Ajutorul meu este de la Domnul, 
Cel care a făcut cerul şi pământul" (Ps. 120, 2). Şi iarăşi: „în 
mâna Lui sunt marginile pământului şi ale Lui sunt 
înălţimile munţilor. Căci El însuşi le-a făcut şi mâinile Sale 
au creat pământul. Veniţi şi închinaţi-vă şi slujiţi-I Lui şi 
plângeţi în faţa Domnului, Care va făcut pe voi, pentru că El 
este Domnul Dumnezeul nostru" (Ps. 94, 4-6). 

Iar Sfântul Duh a spus lui David toate pe care le-a 
auzit, împotriva celor care dipsreţuiesc pe Cel care ne-a 
creat şi Care este numai Dumnezeu. 

Căci el a spus de mai înainte acestea: vedeţi să nu 
greşiţi, căci lângă Acesta sau mai presus de El nu este alt 
Dumnezeu, pe care voi să-1 fi plăsmuit cu mâinile, ci trebuie 
să ne arătăm credincioşi şi recunoscători către Cel care ne-a 
creat, ne-a crescut şi ne-a hrănit pe noi. 

Căci ce se va întâmpla cu cei care spun astfel de 
blasfemii împotriva Creatorului lor? Ceea ce au spus îngerii 
este adevărul. 

Căci atunci când ei au spus: „Slavă întru cei de sus, 
lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună-voire", 
prin aceste cuvinte ei au slăvit pe Cel care este Creatorul 
celor înalte, adică a Puterilor cereşti şi pe Creatorul 
pământului. 

Căci El a trimis lucrul mâinilor Sale, adică pe oameni, 
ca să-L slăvească pe Mântuitorul lor ceresc. 

De aceea adaugă Luca: 

„Şi s-au întors păstorii slăvind pe Dumnezeu, pentru 
toate câte văzuseră şi auziseră şi pentru cele spuse lor" (Le. 
2,20). 

Pentru că păstorii israeliteni nu au slăvit pe alt 
Dumnezeu, ci pe Cel care a vestit Legea şi Prorocii, pe Cel 
care a făcut toate lucrurile şi Care era slăvit de către îngeri. 

Dar dacă îngerii ar fi venit din Ogdoadă şi ar fi slăvit 
pe alt dumnezeu, altul decât Cel adorat de păstori, atunci 



122 Sfântul David. 



40 



îngerii din Ogdoadă nu ar fi fost în adevăr, ci ar fi căzut în 
păcat. 

4. Şi, mai departe, Luca face referire la Domnul: 

„Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, ei L-au adus 
la Ierusalim, şi L-au pus înaintea Domnului, după cum e 
scris în Legea Domnului: <tot cel de parte bărbătească, care 
deschide pântecele, se va numi Sfântul Domnului>. Şi pentru 
aceasta ei au adus jertfă, după cum e scris în Legea 
Domnului, adică o pereche de turturele sau doi pui de 
porumbel" (Le. 2, 22-24). 

Dar El însuşi era Domnul, Care ne mântuieşte pe noi. 

Iar Simeon a binecuvântat pe Dumnezeu zicând: 
„Acum slobozeşte pe robul Tău în pace, căci văzură ochii 
mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor 
poporarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slava 
poporului Tău Israel" (Le. 2, 29-32). 

Iar „Ana Prorocită" (Le. 2, 36), de asemenea, L-a 
lăudat şi ea pe Dumnezeu, când L-a văzut pe Hristos" şi 
„vorbea despre El, tuturor celor care aşteptau mântuirea lui 
Israel" (Le. 2, 38). 

Din toate cazurile citate reiese numai un singur 
Dumnezeu, Care le arată oamenilor libertatea şi Noul 
Legământ, pe care l-a adus Fiul Său. 

5. Dar şi Marcu, tălmăcitorul şi urmaşul lui Petru 

1 9^ 

(Marcus, interpres et sectator Petri) şi-a început 
Evanghelia cu cuvintele: 

„începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui 
Dumnezeu. Căci precum spun proorociile: < Iată, Eu trimit 
pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea 
Ta>; <Glasul celui ce strigă în pustie, pregătiţi calea 
Domnului, drepte faceţi cărările înaintea Domnului nostru>" 
(Mc. 1, 1-3). 

El tălmăceşte în mod clar în Evanghelia sa cuvintele 
Sfinţilor Proroci şi îl mărturiseşte pe Acela, pe care Prorocii 
II numesc Dumnezeu şi Domn. 

El este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care a 

1 94. A 

făgăduit pentru El , că are să-i trimită un înger înaintea 
feţei Sale, adică pe Ioan, care a strigat în pustiu, „cu duhul şi 
puterea lui Ilie" (Le. 1, 17): „pregătiţi calea Domnului, 
drepte faceţi cărările înaintea Domnului nostru" (Mc. 1, 3). 



123 Lat. 2, p. 39. 

124 Pentru Hristos. 



41 



Căci niciunul dintre Proroci nu au vestit pe mama lui 
Dumnezeu, ci cu toţii au mărturisit pe Dumnezeu. Şi putem 
arăta multe astfel de dovezi. Căci Tatăl are multe numiri, 
după cum am arătat în cartea precedentă. 

Iar mai departe am să arăt acelaşi lucru pe baza 
Profeţilor. 

Concluzia Evangheliei lui Marcu însă este aceasta: 

„Şi după ce Domnul Iisus le-a vorbit lor, S-a ridicat la 
cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu" (Mc. 16, 19). 

Prin aceasta a confirmat ceea ce spusese Prorocul: 
„Zis-a Domnul Domnului Meu: <Şezi de-a dreapta Mea, 
până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale 
>" (Ps. 109, 1). 

Căci Dumnezeu şi Tatăl este unul şi acelaşi. El a fost 
vestit de Proroci şi despre El S-a scris adevărul în 
Evanghelii. 

Căci noi, creştinii, Ii slujim şi II iubim din toată inima, 
pe Făcătorul cerului şi al pământului şi al tuturor lucrurilor 
din ele. 



42 



Capitolul al 11-lea 



Alte dovezi scoase din Evanghelia Sfântului Ioan. 
Evangheliile sunt patru la număr, nu mai multe sau mai 
puţine. Raţiunea mistică / tainică a Evangheliilor 



1. Ioan, Ucenicul Domnului {Johannes, Domini 
Discipulus) 125 , a predicat această credinţă şi a vrut, prin 
Evanghelia propovăduită de către el, să înlăture greşelile lui 
Cerint, pe care acela le-a împrăştiat printre oameni, cât şi pe 
ale acelora, care se numeau „nicolaiţi" şi care mărturiseau 
„cunoaşterea" cea falsă 126 . 

Pe ei a vrut să-i convingă, că există numai un singur 
Dumnezeu, Care a făcut toate lucrurile prin Fiul Său (In. 1, 
3) şi nu cum spun ei, că unul e Creatorul, dar Tatăl 
Domnului este altul, şi că Fiul Creatorului a fost unul, dar 
Hristos, Care vine de sus este altul, (lucru imposibil însă), şi 
acesta a coborât peste Iisus, peste Fiul Creatorului şi acesta 
s-a ridicat iarăşi în Plenitudinea Sa; şi că Unul născut a fost 
de la început, dar Cuvântul este adevăratul fiu al Unului 
născut; şi că această creare a noastră nu aparţine lui 
Dumnezeu, ci unei puteri situate sub El, şi care nu aparţine 
comuniunii cu lucrurile nevăzute şi inefabile. 

De aceea Ucenicul Domnului a dorit să pună capăt 
tuturor acestor învăţături şi să stabilească regula adevărului 
(regulam veritatis) 127 în Biserică şi anume, că există un 
singur Dumnezeu Atotputernic, Care a făcut toate lucrurile 
prin Cuvântul Său, atât pe cele văzute cât şi pe cele 
nevăzute, arătând, în acelaşi timp, că prin Cuvântul, prin 
Acesta, Dumnezeu a făcut creaţia. 

Şi El le-a dat mântuirea oamenilor creaţi de către El, 
după cum Ioan a tălmăcit învăţătura Sa în Evanghelie: 

„întru început era Cuvântul şi Cuvântul era cu 
Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru 
început cu Dumnezeu. 

Toate lucrurile prin El s-au făcut şi nimic nu S-a făcut 
fără El din ce s-a făcut. 



125 Lat. 2, p. 40. 

126 Astfel, Sfântul Ioan a urmărit scopuri apologetice în Evanghelia sa, combătându-i 
pe cei ai lui Cerint şi pe nicolaiţi. 

127 Lat. 2,p. 41. 



43 



Căci [toate] s-au făcut [prin El], [pentru că] întru El 
era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina străluceşte 
în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o pe ea" (In. 1, 1-5). 

Şi el spune: „toate lucrurile au fost făcute prin El". Şi 
în acestea „toate" este inclusă şi crearea noastră. Căci noi nu 
credem ca acei oameni că, prin „toate lucrurile", Ioan s-a 
referit la cele din Plenitudine. 

Iar dacă Plenitudina lor le conţine pe acestea, adică şi 
crearea noastră, acest lucru nu e posibil, după cum am arătat 
în cartea precedentă. 

Căci dacă ei sunt în afara Plenitudinii, lucru care nu ar 
fi posibil, din ceea ce spun ei, atunci Plenitudinea nu conţine 
„toate lucrurile". Dar, conform lor, întreaga creaţie nu este 
în afara Plenitudinii. 

2. Dar Ioan se situează dincolo de controversa lor, 
când spune: 

„El era în această lume, şi lumea prin El s-a făcut, dar 
lumea nu L-a cunoscut. El întru ale Sale a venit, dar ai Săi 
nu L-au primit" (In. 1, 10-11). 

Dar, după cele spuse de Marcion şi de ai săi, lumea nu 
a fost creată prin El, iar El nu a venit întru ale Sale, ci în ale 
altora. 

Iar după gnostici, lumea aceasta a fost făcută prin 
îngeri şi nu prin Cuvântul lui Dumnezeu. Iar după Valentin 
şi ai săi, lumea nu a fost făcută prin El, ci prin Demiurgul. 

Iar Mântuitorul, spun ei, a fost făcut asemenea cu 
lucrurile de deasupra iar Demiurgul nu a făcut decât să 
desăvârşească lucrarea creaţiei. 

Pentru că ei spun, că El, Domnul şi Creatorul a avut 
planul / ideea creaţiei, prin care aceia, care au făcut lumea, 
au putut să o creeze, dar ea a fost produsă din Mamă. 

Dar Evanghelia spune clar, că lumea a fost făcut prin 
Cuvântul, Care a fost dintru început cu Dumnezeu şi că toate 
lucrurile au fost făcute prin El, despre care Ioan a zis: „S-a 
făcut trup şi S-a sălăşluit între noi" (In. 1, 14). 

3. însă, după aceia, Cuvântul nu S-a făcut trup, nici 
Hristos, nici Mântuitor al nostru, ci El a fost produsul unirii 
tuturor eonilor. 

Dar ei spun aceasta, pentru că ar fi dorit ca Cuvântul 
şi Hristos să nu vină nicicând în lume şi să nu Se facă 
niciodată om, şi să nu sufere, ci numai să coboare ca un 
porumbel peste Iisus iertătorul, să declare un Tată 
necunoscut şi să intre iarăşi în Plenitudine. 



44 



Căci atunci, când unii vorbesc despre acest Iisus 
iertătorul (dispensational Jesus), nu spun că El S-a întrupat 
şi că a suferit, ci spun că a trecut prin Măria ca apa printr-un 
canal {quasi aquam per tubum) . 

însă alţii aleg să spună, că el este Fiul Demiurgului, 
care a coborât peste Iisus iertătorul. Iar alţii spun, că Iisus a 
fost născut de Iosif şi Măria şi că Hristos, care a coborât 
peste El, a fost fără trup şi nepătimitor. 

Şi, conform părerilor acestor eretici, niciunul nu 
mărturiseşte că Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup. 

Iar dacă cineva va vrea să cerceteze toate sistemele 
acelora atunci va găsi, că Cuvântul lui Dumnezeu nu apare 
în niciunul dintre ele, decât ca neîntrupat şi nepătimitor, 
pentru că e Hristos de deasupra 129 . 

Există şi unii care II consideră un om transfigurat, dar 
nici aceia nu spun că El S-a născut sau că S-a făcut trup, pe 
când alţii spun, că El nu Şi-a asumat o formă umană ci, sub 
formă de porumbel, a coborât peste Iisus, Care S-a născut 
din Măria. 

împotriva tuturor acestor mărturisiri false, Ucenicul 
Domnului a spus: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit 
între noi" (In. 1, 14). 

4. Şi noi putem întreba: de ce Dumnezeu S-a făcut 
trup? Prevăzând asta, el ne învaţă, spunându-ne: „Fost-a om 
trimis de la Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. El nu era 
Lumina, ci a venit ca să mărturisească despre Lumină" (In. 
1,6,8). 

Şi pentru ce s-a grăbit Ioan să mărturisească despre 
Dumnezeu, că este Lumina trimisă în această lume? Pentru 
că aşa era El, după cum îngerul Gavriil anunţase în cuvintele 
de bucurie de la naşterea Sa. 

Dumnezeu, Care făgăduise prin Proroci, că va trimite 
pe îngerul Său înaintea feţei Fiului Său, ca să pregătească 
calea Sa, 1-a trimis pe acela, pe cel care mărturiseşte despre 
Lumină, având duhul şi puterea lui Ilie. 

Şi pentru ce a avut Dumnezeu pe Ilie, ca slujitor şi 
Proroc? Pentru ca să mărturisească pe Cel care a făcut cerul 
şi pământul. 



128 Idem, p. 42. 

129 Cu alte cuvinte, niciun sistem eretic nu vorbea şi nu vorbeşte despre adevăratul 
Dumnezeu, despre Hristos cel adevărat, Dumnezeu şi om în acelaşi timp, ci fiecare 
neagă ori dumnezeirea ori umanitatea ori o parte din ele ori pe toate la un loc. 
Ereticii din vremea Sfântului Irineu practicau o soteriologie non-incarnaţionistă, care 
nu aveau în ea pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. 



45 



Iar Ioan, când vorbeşte despre Creatorul lumii, cum 
poate să nu mărturisească despre Lumină, Care a venit din 
cele de negrăit şi nevăzute? 

Căci toţi ereticii au susţinut că Demiurgul a fost un 
ignorant al Puterii de deasupra lui, şi de această mărturie s-a 
legat Ioan. 

Căci atunci când Domnul a mărturisit despre el: „că e 
cel mai mare dintre Proroci", a vrut să spună că toţi Prorocii 
au mărturisit venirea Luminii Tatălui şi au dorit să vadă pe 
Cel pe care ei L-au predicat [dar nu L-au văzut în trup]. 

Insă Ioan a anunţat venirea Lui, ca şi ceilalţi, dar L-a 
şi văzut pe Cel care a venit şi L-a arătat pe El, şi a îndemnat 
pe mulţi să creadă în El, adică a fost şi Proroc şi Apostol al 

c - 130 

Sau . 

Şi el e mai mult decât un Proroc, pentru că „mai întâi 
[sunt] Apostolii, apoi Prorocii" (I Cor. 12, 28). Dar şi unii şi 
alţii sunt ai lui Dumnezeu. 

5. Căci vinul, pe care via l-a făcut cu ajutorul lui 
Dumnezeu şi care a fost consumat prima dată, a fost bun. 
Niciunul dintre cei ce l-au băut nu l-au găsit altfel şi Domnul 
a spus la fel. 

Dar vinul cel mai bun a fost cel pe care Cuvântul l-a 
făcut din apă, în acea zi, şi pe care l-au băut cei chemaţi la 
nuntă (In. 2, 10). 

Şi, deşi Domnul avea puterea de a înmulţi vinul la 
acea masă, fără să aibă nevoie de vreun lucru creat şi să 
înmulţească hrana celor care erau flămânzi [în pustiu], El nu 
a făcut acest lucru. 

Ci a luat pâinile pe care le-a rodit pământul, a 
mulţumit (In. 6, 11) şi, ca şi în cazul preschimbării apei în 
vin, El a poftit pe toţi cei care erau la masă şi a dat să bea 
celor invitaţi la nuntă (In. 2, 8,10). 

Prin aceasta a arătat, că Dumnezeu, Care a făcut cerul 
şi pământul şi a poruncit ca el să rodească, Care a 
împrejmuit apele şi a făcut să izvorască apă, a trimis 
omenirii în zilele cele din urmă, prin Fiul Său, 
binecuvântarea pâinii şi darul paharului 131 , prin care Cel 
necuprins Se cuprinde de către noi iar Cel nevăzut Se face 



130 Sfântul Irineu demonstrează superioritatea prorociei Sfântului Ioan Botezătorul, 
prin aceea că El L-a vestit pe Hristos, dar L-a şi indicat în trup, ca pe Cel întrupat, 
fiind şi Proroc şi Apostol al Domnului. In aceasta constă superioritatea sa, că el L-a 
intuit pe Dumnezeul întrupat şi nu L-a văzut numai de departe. 

131 Sfânta împărtăşanie. 



46 



nouă văzut. Iar El nu este deasupra Tatălui, ci există în 
sânul Său. 

6. Căci a zis Ioan: 

„Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, numai Unul- 
Născut Fiu al lui Dumnezeu, Care este în sânul Tatălui, 
Acela L-a făcut cunoscut" (In. 1, 18). 

Pentru că El, Fiul, Care este în sânul Său, declară 
tuturor că Tatăl este nevăzut. Căci noi cunoaştem despre El 
ceea ce ne-a revelat Fiul despre El, iar Tatăl ne dă, prin Fiul, 
ca să II cunoaştem pe Fiul Său, la toţi cei care II iubim pe 
El 132 . 

Iar despre Natanael, pentru că şi-a dat seama că II va 
recunoaşte pe El, Ioan, spune ceea ce Domnul a zis despre 
acela: „iată, cu adevărat, un israelitean, în care nu este 
vicleşug" (In. 1,47). 

Căci israeliteanul a recunoscut pe împăratul Său şi a 
strigat către El: „învăţătorule, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu 
eşti împăratul lui Israel! "(In. 49). 

De asemenea, Petru a înţeles că Hristos este Fiul 
Dumnezeului Celui Viu, atunci când Domnul a spus: 

„Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am 
binevoit. Voi pune Duhul Meu peste El şi El va arăta 
judecata neamurilor. El nu Se va certa, nici nu va striga, nici 
nu va fi auzit de vreun om că îşi ridică vocea pe străzi. 
Trestia nu o va frânge, nici feştila fumegândă nu o va stinge, 
până nu va trimite spre judecată orice luptă. Şi întru numele 
Său vor crede neamurile" (Mt. 12, 18-21). 

7. Astfel, acestea sunt ideile principale ale 
Evangheliei: că există numai un singur Dumnezeu, Făcătorul 
acestui univers. 

El a fost vestit de către Proroci şi despre Care Moise a 

1 "^ 

vorbit în Lege. Acestea spun despre Tatăl Domnului 
nostru Iisus Hristos şi nu cunosc vreun alt Dumnezeu sau 
Tată în afara Lui. 

Ele sunt mai presus de celelalte „evanghelii" 134 , pe 
care ereticii le au şi din care citează, şi în care şi-au stabilit o 
învăţătură aparte. 

Căci ebioniţii, care folosesc numai Evanghelia după 
Matei, sunt confuzi în multe, făcând tot felul de supoziţii 
false despre Domnul. 



132 Pe Tatăl. 

133 Sfintele Evanghelii. 

134 Apocrife. 



47 



Iar Marcion a mutilat Evanghelia după Luca şi a scos 
toate acele versete, ca un blasfemiator, care vorbeau numai 
despre un singur Dumnezeu. 

Iar cei care au separat pe Iisus de Hristos şi au spus că 
Hristos a rămas nepătimitor, dar că Iisus a suferit, au 
preferinţă pentru Evanghelia după Marcu, din care, dacă ar 
citi cu dragoste şi-ar putea îndrepta erorile lor. 

Iar cei care urmează lui Valentin, folosesc din plin 
Evanghelia după Ioan, vrând să arate prin ea unirile lor. Dar 
ei se dovedesc prin aceasta în cea mai mare greşeală faţă de 
Evanghelie, după cum am arătat în prima carte. 

Astfel, adversarii noştri se folosesc de mărturia 
noastră şi îşi prelucrează pe baza ei cărţile lor, însă dovezile 

i or 

noastre scoase din ele sunt adevărate cu totul. 

8. Şi nu pot fi Evangheliile mai multe sau mai puţine 
decât sunt. Pentru că patru sunt punctele cardinale ale lumii 
în care trăim, sunt patru vânturi, iar Biserica este împrăştiată 
pe întreg pământul iar „stâlp şi temelie" (I Tim. 3, 15) a 
Bisericii sunt Evangheliile şi Duhul vieţii. 

Şi sunt deplini numai cei patru stâlpi, întru care se 
respiră nestricăciunea (xr\v â(f)0apai.av) de către toţi, şi 
care însufleţesc pe oameni cu suflare de viaţă 137 . 

Şi din această cauză, Cuvântul şi Făcătorul tuturor, 
Cel care sade pe heruvimi şi ţine toate lucrurile, S-a arătat ca 
om, şi ne-a dat Evanghelia în patru cărţi, dar toate numai 
printr-un singur Duh. 

Căci David a zis despre arătarea Sa: „ Cel care sade pe 
heruvimi, [Acela] a strălucit tuturor" (Ps. 98, 1; ) 138 . 

Căci Heruvimii s-au arătat având patru feţe şi feţele 
lor sunt chipurile iconomiei mântuirii Fiului lui Dumnezeu. 

Şi Scriptura spune: „Prima fiinţă era asemenea leului" 
(Iez. 1, 10), închipuind lucrarea Sa directă, puterea Sa 
conducătoare şi împărătească . 

A doua fiinţă era asemenea unui viţel, închipuind 
jertfa Sa şi slujirea Sa arhierească. 

„A treia avea faţa unui om", pentru a descrie venirea 
Sa ca om. 



135 Din Sfintele Evanghelii. 

136 Lat. 2, p. 47. 

137 Evangheliile lui Dumnezeu, cele patru, sunt cele în care se respiră nemurirea lui 
Dumnezeu, spune autorul nostru. 

138 Expresia: „Care sade pe heruvimi" însă apare şi în: I Reg. 4, 4 şi II Reg. 6, 2. 

139 în ediţia 1988, se începe cu faţa omului şi apoi cu fiara cu faţă de leu. La fel 
găsim şi în LXX. Sfântul Irineu are o altă variantă textuală. 



48 



„A patra era asemenea unui vultur în zbor", arătând 
darul Duhului, Care acoperă Biserica cu aripile Sale. 

Şi în acord cu aceste lucruri, astfel au fost statornicite 
Evangheliile de către Hristos Iisus. 

Căci cea după Ioan vorbeşte despre naşterea Sa întru 
slavă, despre naşterea Sa din Tatăl, declarând: 

„întru început a fost Cuvântul şi Cuvântul era cu 
Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul" (In. 1, 1). Şi de 
asemenea: „toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a 
făcut din ce s-a făcut" (In. 1, 3). 

Din aceste raţiuni, Evanghelia este plină de mărturii, 
care să ateste dumnezeirea persoanei Sale. 

Cea după Luca însă, care se referă la slujirea Sa 
ahierească, începe cu Zaharia, care aduce jertfă lui 
Dumnezeu. 

Aici citim despre viţelul cel îngrăşat, care a fost 
junghiat la întoarcerea fiului celui mai tânăr (Le. 15, 23). 

Matei vorbeşte despre naşterea Sa ca om, spunând: 
„Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui 
Avraam" (Mt. 1, 1) şi: „naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost" 
(Mt. 1, 18). 

Pentru acest motiv, [Evanghelia lui Matei] este 
Evanghelia omenităţii Sale şi în întreagă această Evanghelie 
se vede umilinţa şi supunerea Sa ca om. 

Cea a lui Marcu începe cu referirea la Sfântul Duh, 
Care a coborât peste Proroci, zicând: „începutul Evangheliei 
lui Iisus Hristos, precum este scris în profeţia lui Isaia" (Mc. 
1, 1-2). Acest lucru arată întrariparea acestei Evanghelii. Şi, 
din acest motiv, şi există aici o adunare şi o trecere în revistă 
a evenimentelor cu caracter profetic. 

Căci Cuvântul lui Dumnezeu foloseşte aici cuvintele 
Patriarhilor ante-mozaici, pentru a arăta dumnezeirea şi 
slava Sa şi pentru cei de sub Lege El instituie slujirea 
preoţească şi liturgică. Şi pentru că S-a făcut om pentru noi, 
El a trimis darul Preasfântului Duh peste tot pământul, 
acoperindu-ne pe noi cu aripile Sale (oKendCcov rj/Ltâc talc; 
'Eccvtov irtepv^LV, protegens nos alis Suiş) . 

Astfel, acestea au fost referirile la Fiul lui Dumnezeu, 
pe care le închipuie acele fiinţe, pentru că ele [patru] arată 
însuşirile / particularităţile fiecărei Evanghelii. 



140 Lat. 2, p. 50. 



49 



Şi patru sunt acele fiinţe (Iez. 1, 10) şi avem patru 
Evanghelii, în care ni se vorbeşte despre Domnul. 

Insă avem şi patru legăminte principale [ale lui 
Dumnezeu] cu neamul oemensc. 

Primul e înainte de potop: legământul cu Adam. Al 
doilea este după potop: [cel] făcut cu Noe. Al treilea este cel 
făcut prin darea Legii, în timpul lui Moise. Al patrulea este 
cel prin care se restaurează omul şi se compune din toate 
cele spuse de către Evanghelii, în care omul a înviat şi 
zboară cu aripi [duhovniceşti] către împărăţia cerească. 

9. Astfel stând lucrurile, toate cele care trec peste 
această formă a Evangheliei (forma cvadruplă) sunt deşarte, 
şi nu trebuie să fie citite / învăţate, pentru că sunt pline de 
îndrăzneală. 

Insă cei care ţin Evangheliile [cele patru] sunt mulţi la 
număr, pe când [cei care au mai multe evanghelii] sunt 
puţini. 

Iar primii 141 pot arăta, că în acestea sunt descoperite 
mai mult decât adevărul 142 , pe când ultimii 143 pot înţelege, 
cât de departe sunt de mântuirea lui Dumnezeu. 

Căci Marcion respinge întreaga Evanghelie, deşi el 
taie din Evanghelii, din mândrie, doar unele versete 
mântuitoare ale Evangheliei. 

Alţii, [ca montaniştii], resping darul Duhului, dat nouă 
în timpurile din urmă, prin buna plăcere a Tatălui, vărsat 
peste neamul omenesc şi nu acceptă adevărul exprimat de 
către Evanghelia lui Ioan, în care Domnul a promis că va 
trimite nouă un Mângâietor, negând acest lucru al 
Evangheliei şi darul profeţiei. 

Ce oameni vrednici de plâns! Căci doresc să fie nişte 
profeţi mincinoşi, care stau departe de darul profeţiei din 
Biserică. 

Alţii, ca encratiţii, se manifestă ca nişte oameni 
ipocriţi, pentru că se ţin departe de comuniunea fraţilor. Insă 
noi credem, că montaniştii nu acceptă nici pe Apostolul 
Pavel. 

Căci în Epistola sa către Corinteni (I Cor. 12, 10), el 
vorbeşte în mod clar despre darul prorociei şi mărturiseşte 
despre bărbaţi şi femei care proroceau în Biserică. 



141 Creştinii. 

142 Mai mult decât ne-am fi aşteptat noi ca să ni se spună de către Dumnezeu. 

143 Ereticii. 



50 



A 1 AA 

Insă aceia , păcătuind întru totul împotriva Sfântului 
Duh, au căzut într-un păcat de neiertat. 

Iar cei din tabăra lui Valentin se arată fără nicio gijă / 
atenţie [faţă de adevărul lui Hristos] şi îşi consideră propriile 
lor lucrări, din mândrie, [drept Evanghelii]. 

Din această cauză, ei au mai multe [Evanghelii] decât 
sunt. Şi, datorită acestei îndrăzneli, ei îşi numesc lucrările 
lor recente drept „Evanghelie a adevărului", dar nu au nimic 
în comun cu Evangheliile Apostolilor, şi lucrările lor nu sunt 
niciun fel de evanghelie, ci o sumă întreagă de blasfemii. 

Iar dacă ceea ce ei au scris este Evanghelie a 
adevărului, atunci ei sunt cu totul împotriva a ceea ce au 
scris Apostolii. 

Căci oricine poate să înveţe, din cele pe care le spun 
Scripturile. Iar cele pe care nu le-au scris Apostolii nu pot fi 
recunoscute drept Evanghelie a adevărului. 

Căci numai Evangheliile sunt adevărate şi demne de 
crezut şi nu poate fi micşorat sau mărit numărul lor, după 
cum am arătat de multe ori şi cu multe argumente. 

Fiindcă Dumnezeu, Care a făcut toate cu măsură şi pe 
toate le-a făcut potrivit lor, a vrut, de asemnea, ca şi 
Evangheliile să fie armonioase şi cu o anume ordine. 

Insă învăţăturile acestor oameni, pe care le-am 
discutat, despre Evanghelia dată nouă, se dovedesc a fi după 
măsura minţii lor. 

Noi însă trebuie să rămânem cu cele ale Apostolilor şi 
să cercetăm învăţăturile lor cu privire la Dumnezeu. Numai 
astfel vom putea învăţa, după adevăr, cuvintele Domnului. 



144 Montaniştii. 



51 



Capitolul al 12-lea 



învăţăturile celorlalţi Apostoli 



1. Apostolul Petru, după învierea Domnului şi 
înălţarea Sa la ceruri, dorind să plinească numărul celor 12 
Apostoli, adică să aleagă în locul lui Iuda pe un altul, pe care 
îl va alege Dumnezeu, s-a adresat celor de faţă: 

„Bărbaţi fraţi, trebuie să se împlinească Scriptura, pe 
care Sfântul Duh, prin gura lui David, a spus-o mai înainte 
despre Iuda, care s-a făcut călăuză celor care L-au prins pe 
Iisus. Căci el era numărat cu noi...Facă-se casa lui pustie şi 
niciun om să nu o locuiască. Iar locul său, să-1 ia altul" (F. 
Ap. 1,16-17,20). 

Şi a plinit numărul Apostolilor, după cuvintele rostite 
de către David. 

Iar, mai apoi, când Sfântul Duh S-a pogorât peste 
Apostoli şi toţi au primit puterea să prorocească şi să 
vorbească în limbi, iar unii i-au batjocorit, spunând că sunt 
beţi, Petru a luat cuvântul şi a spus că nu sunt beţi, pentru că 
este al treilea ceas din zi, „ci aceasta este ce s-a spus prin 
Prorocul [Ioil]: < Iar în zilele din urmă, zice Domnul, Eu voi 
turna din Duhul Meu peste tot trupul, şi ei vor prorocii>" 
(F.Ap. 2, 15-17). 

Iar dacă Dumnezeu făgăduise prin Proroc, că va 
trimite pe Sfântul Său Duh peste întregul neam omenesc, 
asta s-a şi petrecut. Dumnezeu a anunţat atunci, prin Petru, 
împlinirea făgăduinţei Sale. 

2. Iar Petru a zis: 

„Bărbaţi ai lui Israel, ascultaţi cuvintele mele. Iisus 
Nazarineanul, Bărbatul dovedit de Dumnezeu între voi prin 
puteri, şi minuni, şi semne, pe care Dumnezeu le-a făcut prin 
El în mijlocul vostru, după cum şi voi ştiţi; Acesta, fiind dat 
după sfatul cel rânduit şi după înaintea-cunoaştere a lui 
Dumnezeu, prin mâinile unui om viclean, pe El L-aţi ucis, 
pironindu-L pe cruce. 

Dar pe Acesta Dumnezeu L-a înviat, dezlegând 
durerile morţii, pentru că nu putea să fie ţinut de ele. Căci 
David a zis despre El: <întotdeauna am văzut pe Domnul 
înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea, ca să nu mă 
clatin. De aceea s-a bucurat inima mea, şi s-a veselit limba 



52 



mea. Chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde. Din 
cauză că Tu nu vei lăsa sufletul meu în Iad, nici nu vei da pe 
Cel Unul Sfânt al Tău, ca să vadă stricăciunea>" (F. Ap. 2, 
22-27). 

Astfel el a început să le vorbească despre cineva 
cunoscut lor, de Patriarhul David, care murise şi fusese 
îngropat şi al cărui mormânt era la ei până în zilele acelea. 

Şi continuă: „Căci el era Proroc 145 şi cunoştea că 
Dumnezeu i Se jurase lui cu legământ, ca va aşeza pe tronul 
său, unul din rodul trupului său. Acesta a văzut mai înainte 
şi a vorbit despre învierea lui Hristos, şi că El nu a fost lăsat 
în Iad, şi nici trupul Său nu a văzut stricăciunea" (F. Ap. 2, 
30-31). 

Şi iarăşi spune [Petru]: 

„Pe Acest Iisus, Dumnezeu L-a înviat, Căruia noi Ii 
suntem martori / mărturisitori. Căci, fiind înălţat prin dreapta 
lui Dumnezeu, a primit de la Tatăl făgăduinţa Sfântului Duh 
şi a revărsat harul Său, după cum voi vedeţi şi auziţi. 

Pentru că David nu s-a ridicat la ceruri, ci a zis: < Zis- 
a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce 
voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale >. 

De aceea, toţi cei ai casei lui Israel să cunoască cu 
siguranţă, că Dumnezeu a făcut pe Acest Iisus, pe Care voi 
L-aţi răstignit, Domn ş\Dumnezeu" (F. Ap. 2, 32- 36). 

Iar când mulţimile au întrebat: „Noi ce trebuie să 
facem?", Petru le-a răspuns: „Pocăiţi-vă şi vă botezaţi 
fiecare dintre voi în numele lui Iisus, spre iertarea păcatelor 
şi veţi primi darul Sfântului Duh" (F. Ap. 2, 37-38). 

Astfel Apostolii nu au predicat alt Dumnezeu, nici 
acea Plenitudine [a ereticilor], nici că Hristos, Care a suferit 
şi a înviat a fost unul, dar Cel care s-a înălaţ la cer este altul, 
şi acela a rămas nepătimitor, ci au vorbit despre unul şi 
acelaşi Dumnezeu Tatăl şi despre Hristos Iisus, Care a înviat 
din morţi. 

Ei au predicat credinţa în El, celor care nu credeau în 
Fiul lui Dumnezeu şi le spuneau lor din Proroci, că Hristos, 
pe Care Dumnezeu II promisese, pe Acela L-a trimis şi El 
este Iisus, pe Care ei L-au răstignit, dar pe Care Dumnezeu 
L-a ridicat din morţi. 



145 Sfântul David. 



53 



3. Şi iarăşi, când Petru, însoţit de Ioan, a găsit pe omul 
olog din naştere, înaintea porţii templului, care se numeşte 
„Frumoasă", stând şi cerând milostenii, el i-a zis lui: 

„Argint şi aur nu am, dar ceea ce am îţi dau: în 
numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă!. Şi 
imediat picioarele sale şi tălpile i s-au înzdrăvenit şi a 
început să meargă. Şi a intrat cu ei în templu, mergând şi 
săltând şi lăudând pe Dumnezeu" (F. Ap. 3, 1-8). 

Iar când mulţime multă s-a adunat din toate colţurile, 
datorită acestui lucru neaşteptat, Petru le-a zis acestora: 

„Bărbaţi ai lui Israel, de ce vă miraţi de aceasta? Sau 
de ce staţi cu ochii aţintiţi spre noi, ca şi cum prin puterea 
noastră ar fi putut acest om să meargă? 

Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi 
Dumnezeul lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a slăvit 
pe Fiul Său, pe Care voi L-aţi dat judecăţii şi v-aţi lepădat de 
El în faţa lui Pilat, pe când acela dorea să-L elibereze. 

Dar voi v-aţi purtat cu amărăciune împotriva Unului 
Sfânt şi Drept şi aţi dorit să vi se dăruiască [în schimbul 
Lui], un ucigaş. 

Şi aţi ucis pe începătorul vieţii, pe Care Dumnezeu L- 
a înviat din morţi şi ai Căruia noi suntem martori / 
mărturisitori. 

Şi prin credinţa în numele Său, pe el, pe cel care voi îl 
vedeţi şi îl cunoaşteţi 146 , numele Său 1-a făcut puternic. Şi 
voi vedeţi, cum credinţa aceasta întru El, i-a dat lui sănătate 
desăvârşită înaintea tuturor. 

Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut această 
ticăloşie... Căci aceste lucruri, pe care Dumnezeu de mai 
înainte le arătase prin gurile Prorocilor, că Hristosul Său va 
suferi, acum El le-a împlinit. 

De aceea pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca toate păcatele 
voastre să fie şterse, ca să vină vremuri de uşurare de la faţa 
Domnului. Şi El va trimite pe Iisus Hristos, pe Cel vestit mai 
dinainte, pe Care cerul trebuie să-L primească, până în 
vremea stabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu 
ne-a vorbit prin gura Sfinţilor Săi Proroci. 

Pentru că adevărul a spus Moise părinţilor noştri: 
<Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica un Proroc dintre 
fraţii voştri, ca şi mine. Pe El să-L ascultaţi în toate lucrurile 
pe care vi le va spune. Iar tot sufletul, care va trece peste 



146 Adică fostul olog. 



54 



aceasta şi nu va va asculta pe Proroc, va fi nimicit din 
popor>. 

Iar toţi Prorocii [începând] de la Samuel, care au 
vorbit, au spus de mai înainte despre aceste zile. Voi sunteţi 
fiii Prorocilor şi al legământului pe care Dumnezeu 1-a făcut 
cu părinţii noştri, grăind către Avraam: 

<Şi întru seminţia ta se vor binceuvânta toate 
neamurile pământului >. Căci pentru voi mai întâi, 
Dumnezeu a înviat pe Fiul Său şi L-a trimis ca să vă 
binecuvinteze, ca fiecare să se întoarcă de la răutăţile sale" 
(F. Ap. 2, 12-26). 

Petru, împreună cu Ioan, le-a predicat lor în mod 
deschis despre astfel de lucruri fericite, pe care Dumnezeu le 
făgăduise părinţilor şi care s-au împlinit prin Iisus. 

însă ei nu au vorbit despre alt Dumnezeu, ci despre 
Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om şi a suferit. Ei l-au 
condus pe Israel la cunoaştere şi i-a predicat, prin Iisus, 
învierea din morţi şi i-a arătat, cele pe care Prorocii le-au 
spus despre suferinţa lui Hristos şi cele pe care Dumnezeu 
le-a împlinit. 

4. De asemenea, pentru aceeaşi raţiune, când arhiereul 
era înaintea sa, Petru, fiind plin de îndrăzneală, le-a zis lor: 

„Căpetenii ale poporului şi bătrâni ai lui Israel, noi 
suntem astăzi cercetaţi pentru facerea de bine a unui om 
slăbănog, şi anume: prin cine a fost el vindecat? 

Şi atunci, să vă fie vouă cunoscut şi la tot poporul lui 
Israel, că prin numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care 
voi L-aţi răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din 
morţi, prin Acela stă îmbrăcat acesta cu sănătate, care este 
înaintea voastră! 

Aceasta este piatra pe Care nu au luat-o în seamă 
ziditorii, dar Care a ajuns în capul unghiului. Şi întru nimeni 
altcineva nu este mântuirea. Căci nu există un alt nume sub 
cer şi care să fie dat oamenilor, prin care trebuie să ne 
mântuim" (F. Ap. 4, 8-12). 

Astfel, Apostolii nu au au arătat alt Dumnezeu, ci au 
predicat poporului că Hristos a fost Iisus, Cel răstignit, Care 
a trimis pe Proroci, fiind El însuşi Dumnezeu, Care a înviat 
şi a dat întru numele Lui mântuirea neamurilor. 

5. Dar ei au vrut să acopere atât vindecarea făcută 147 , 
„pentru că omul cu care se făcuse minunea vindecării avea 



147 Arhiereii, bătrânii şi cărturarii Ierusalimului. 



55 



mai mult de 40 de ani"(F. Ap. 4, 22), dar şi învăţătura 
Apostolilor, şi mărturiile Prorocilor, atunci când le-au dat 
drumul lui Petru şi Ioan (v. F. Ap. 4, 18). 

Şi aceştia, întorcându-se la ceilalaţi Apostoli şi 
Ucenici ai Domnului, adică în Biserică, au spus cele 
întâmplate şi faptele îndrăzneţe pe care le-au făcut întru 
numele lui Iisus (F. Ap. 4, 23). 

Iar întreaga Biserică, după cum e scris: „când au auzit 
acestea, au ridicat glasul către Dumnezeu într-un cuget, şi au 
zis: Doamne, Tu eşti Dumnezeu, Care ai făcut cerul şi 
pământul, marea şi toate cele din ele; Care, prin Sfântul 
Duh, şi prin gura părintelui nostru David, slujitorul Tău, ai 
zis: Pentru ce s-au înfuriat neamurile şi popoarele şi-au 
imaginat lucruri deşarte? S-au ridicat împăraţii pământului şi 
conducătorii s-au adunat cu toţii împotriva Domnului, şi 
împotriva Hristosului Său. 

Căci, cu adevărat, în acest oraş, împotriva Sfântului 
Tău Fiu Iisus, pe Care Tu L-ai uns, Irod şi Ponţiu Pilat, 
împreună cu neamurile şi cu poporul lui Israel, s-au adunat 
cu toate ca să facă, câte mâna Ta şi sfatul Tău cel mai 
dinainte, rândui-se ca să se facă" (F. Ap. 4, 24-28). 

Acestea sunt glasurile Bisericii, de unde fiecare 

1 ăR 

Biserică şi-a primit întemeierea . Acestea sunt glasurile 
cetăţenilor din cetăţile noului legământ. Acestea sunt 
glasurile Apostolilor. Acestea sunt glasurile ucenicilor 
Domnului, Celui desăvârşit, care, după înălţarea Domnului, 
au fost umpluţi de Duhul şi care cheamă pe Dumnezeu, 
Care a făcut cerul, pământul şi apa (după cum spuseseră şi 
Prorocii) şi pe Iisus Hristos, Fiul Său, pe Care Dumnezeu L- 
a uns şi Care nu este alt Dumnezeu. 

Iar în acel timp şi în acel loc nu a fost nici Valentin, 
nici Marcion, nici ceilalţi care au răstălmăcit adevărul şi nici 
unul dintre ucenicii lor. 

Insă Dumnezeu, Făcătorul tuturor lucrurilor, i-a auzit 
pe ei. 

Căci stă scris: „Locul unde ei erau adunaţi s-a 
cutremurat şi ei au fost umpluţi de Sfântul Duh şi grăiau 
cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală" 149 (F. Ap. 4, 31), 
pentru că fiecare dintre ei au fost bucuroşi să creadă. 



148 Fiindcă din Biserica Ierusalimului au ieşit celelalte Biserici surori. 

149 Vorbim aici despre îndrăzneala sfântă, despre curajul duhovnicesc de a mărturisi 
pe Dumnezeu, atunci când momentul o cere şi când există pericolul de a fi crezuţi că 
abdicăm de la credinţă. 



56 



Şi se adaugă aici: „Şi cu multă putere Apostolii 
dădeau mărturie despre învierea Domnului Iisus" (F. Ap. 4, 
33), şi le spuneau lor: 

„Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Iisus, pe Care 
voi L-aţi răstignit, spânzurându-L pe grinda de lemn. Pe El 
Dumnezeu L-a înălţat prin dreapta Sa, făcându-L împărat şi 
Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor. 

Şi noi suntem martori prin aceasta, a acestor cuvinte 
şi, de asemenea, şi Sfântul Duh, pe Care Dumnezeu L-a dat 
celor care cred în El" (F. Ap. 5, 30-32). 

Şi se continuă: „Şi zilnic erau în templu şi din casă în 
casă şi nu încetau să înveţe şi să predice pe Hristos Iisus" 
(F. Ap. 5, 42), Fiul lui Dumnezeu. 

Căci în aceasta constă cunoaşterea mântuirii, care se 
dă celor care au cunoscut venirea Fiului Său şi se întorc cu 
totul către Dumnezeu. 

6. Iar acelor oameni fără ruşine 150 le spunem, că 
Apostolii, atunci când îl predicau pe Iisus, nu le vorbea 
despre un alt Dumnezeu, mai presus de Acela, în care ei să 
creadă. 

Căci dacă Apostolii le-ar fi vorbit oamenilor după 
modul celor din vechime 151 , le spunem acelora, că nu ar fi 
învăţat adevărul de la ei şi, cu atât mai puţin, de la Domnul. 

A i rn /v 

Căci, după ei, şi El însuşi a vorbit astfel . Insă prin 
aceste afirmaţii se arată că aceşti oameni nu cunosc adevărul 
iar în ceea ce priveşte părerile lor despre Dumnezeu, ei au 
primit o învăţătură din auzite . 

Iar după acest mod de a vedea lucrurile 154 , regula 
adevărului nu poate fi cunoscută de nimeni, ci toţi învăţa 
ceea ce practică învăţătorii lor şi fiecare gândeşte ceea ce 
crede că e drept [să gândescă], după înţelegerea fiecăruia şi 
după cele pe care le-au auzit. 

Şi prin aceasta venirea Domnului devine inutilă şi 
nefolositoare, dacă El a venit cu intenţia să tolereze şi să 



îndrăzneala sfântă nu are nimic de-a face cu insolenţa, deşi stricăm planurile celor 
care ne învaţă să tăcem şi să nu mărturisim adevărul. Când oamenii sunt în pericolul 
de a se rătăci, trebuie să mărturisim cu cutezanţă adevărul lui Dumnezeu, cu toată 
prigoana împotriva noastră. 

150 Ereticii. 

151 Adică ale păgânilor. 

152 Ca păgânii şi ereticii. 

153 înţeleasă după urcehe, după puterea fiecăruia de înţelegere. 

154 După modul cum văd lucrurile ereticii. 



57 



păstreze ideea fiecărui om despre Dumnezeu, izvorâtă din 
cele din vechime 155 . 

Pe lângă aceasta, e cu atât mai grea sarcina 
[Apostolilor], ca pe Cel pe Care iudeii L-au văzut ca un om 
şi L-au răstignit pe cruce, să-L predice ca Hristosul, Fiul lui 
Dumnezeu, drept împăratul lor veşnic. 

Şi astfel, cu certitudine, ei nu le vorbesc 156 , potrivit 
cu vechea lor credinţă. Pentru că ei, stând în faţa celor care 
L-au ucis pe Domnul, le-a predicat mult mai trupeşte despre 
Tatăl, Care este deasupra Demiurgului 157 şi nu despre alt 
Dumnezeu particular. 

Iar păcatul lor ar fi fost mai mic, dacă nu L-ar fi 
răstignit pe Cruce pe Hristosul ceresc (despre care ei spun că 
a venit de sus), cu toate că a fost nepătimitor 158 . 

însă [Apostolii] nu au vorbit nici folosindu-se de 
învăţăturile păgânilor, ci au vorbit împotriva lor cu 
îndrăzneală, spunându-le că dumnezeii lor nu sunt 
dumnezei, ci idoli ai demonilor. 

Aşa că, le-ar fi predicat evreilor, dacă ar fi existat un 
alt Dumnezeu mai mare ca Tatăl, şi ar fi considerat că 
învăţăturile lor referitoare la Dumnezeu nu sunt adevărate, 
puternice şi întăritoare, dar ar fi distrus şi greşelile păgânilor, 
luptând împotriva dumnezeilor lor şi nu ar fi adăugat alte 
greşeli la cele existente deja. Ei ar fi înlocuit pe cei care nu 
sunt dumnezei, cu singurul Dumnezeu şi Tată adevărat. 

7. Din cuvintele lui Petru adresate centurionului 
Corneliu din Cezareea şi păgânilor dinpreună cu el, cărora li 
s-a predicat prima dată cuvântul lui Dumnezeu, putem 
înţelege cum au predicat, ce au predicat şi care era ideea 
Apostolilor despre Dumnezeu. 

Căci despre acest Corneliu e scris: „era un om 
cucernic şi cu frică de Dumnezeu, şi împreună cu toată casa 
sa da multe milostenii poporului şi se ruga lui Dumnezeu 
întotdeauna. De aceea a fost trimis la Simon, care se 
numeşte Petru (F. Ap. 10, 2, 20). 

Căci Petru văzuse o vedenie, în care o voce din cer i-a 
zis: „Cele pe care Dumnezeu le-a curăţit, tu să nu le numeşti 
necurate" (F. Ap. 10, 15). Şi prin aceasta a fost învăţat de 
către Dumnezeu, ca să nu mai împartă oamenii în curaţi şi 



155 Din concepţia păgână despre Dumnezeu. 

156 Evreilor. 

157 Potrivit concepţiei gnostice. 

158 Face referire tot la gnostici. 



58 



necuraţi, pentru că El i-a curăţit pe păgâni prin sângele 
Fiului Său, adică şi pe Corneliu, care îi slujea Lui. 

Iar când a venit Petru a zis: „Cu adevărat înţeleg, că 
Dumnezeu nu priveşte la faţa omului, ci în orice neam, cel 
care se teme de El, şi lucrează dreptatea, este primit de El" 
(F. Ap. 10, 34-35). 

Şi prin aceasta el a arătat, în mod evident, că El 1-a 
arătat pe Corneliu ca temător de Dumnezeu, despre care 
auzise din Lege şi Proroci, pentru că cine se milostiveşte şi 
dă milostenii este în adevărul lui Dumnezeu, dar îi lipsea 
cunoaşterea Fiului. 

Şi pentru aceasta Petru adaugă: 

„Voi ştiţi cuvântul, care a fost cunoscut în toată 
Iudeea, începând din Galileea, după botezul propovăduit de 
către Ioan. Adică despre Iisus din Nazaret, pe Care 
Dumnezeu L-a uns cu Sfântul Duh şi cu putere, şi Care 
mergea făcând lucruri bune şi vindecând pe toţi cei care erau 
asupriţi de diavol, pentru că Dumnezeu era cu El. 

Şi noi suntem martori / mărturisitori ai tuturor acestor 
lucruri, pe care El le-a făcut în pământul iudeilor şi în 
Ierusalim. Pe Acesta ei L-au răstignit şi L-au spânzurat pe 
grinda de lemn. 

Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I-a dat să Se 
arate, nu la tot poporul, ci numai nouă, martorilor/ 
mărturisitorilor aleşi mai dinainte de Dumnezeu, care am 
mâncat şi am băut cu El după învierea Sa din morţi. 

Şi El ne-a poruncit să predicăm poporului şi să 
dovedim că El a fost rânduit de Dumnezeu să fie Judecătorul 
viilor şi a morţilor. 

Despre El dau mărturie toţi Prorocii, ca, prin numele 
Său, tot cel ce va crede în El să primească iertarea păcatelor" 
(F. Ap. 10, 37-43). 

Astfel, Apostolii au predicat pe Fiul lui Dumnezeu, de 
care nu ştiau oamenii [păgâni] şi au vorbit despre venirea Sa, 
celor care deja ştiau despre Dumnezeu 159 . 

Dar ei nu au introdus un alt Dumnezeu. Căci dacă 
Petru ar fi cunoscut un asemenea lucru, el l-ar fi predicat în 
mod deschis păgânilor, spunându-le că Dumnezeul evreilor 
este unul, dar că Dumnezeu creştinilor este altul. 



159 Adică evreilor. 



59 



Insă ei ar fi fost uimiţi de vederea îngerului, dacă ar fi 
crezut una ca asta. Dar cuvintele lui Petru nu vorbesc decât 
despre un Dumnezeu, Care era cunoscut de către ei. 

El le vesteşte însă şi despre Iisus Hristos, Care este 
Fiul lui Dumnezeu, Judecătorul viilor şi al morţilor şi Care 
le porunceşte lor să se boteze spre iertarea păcatelor. 

Dar le mai spune ceva: că el mărturiseşte pe Iisus ca 
fiind însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care a fost uns de Sfântul 
Duh şi Care se numeşte Iisus Hristos. 

Iar mărturia lui Petru implică faptul, că El este identic 
cu Cel născut din Măria. 

Atunci cum e posibil, ca Petru să nu aibă o cunoaştere 
desăvârşită, dacă le descoperă acestora asemenea lucruri? 

Căci după ei Petru este nedesăvârşit şi la fel şi ceilalţi 
Apostoli. Şi ar ajunge desăvârşiţi, dacă ar învia şi ar deveni 
ucenici ai acestor oameni. Insă aceasta e curată nerozie. 

Pentru că prin acest lucru ei se dovedesc a nu fi 
ucenicii Apostolilor, ci ai propriilor învăţături viclene. Şi de 
aici şi multiplele învăţături [antagonice] găsite la ei, căci 
fiecare primeşte eroarea pe care e capabil să o îmbrăţişeze. 

Insă Biserica de pe întregul pământ îşi are începutul 
durabil de la Apostoli şi are aceleaşi învăţături cu privire la 
Dumnezeu şi la Fiul Său. 

8. Şi iarăşi: De ce Filip a predicat eunucului reginei 
etiopienilor, care se întorcea de la Ierusalim şi i-a citit din 
Prorocul Isaia, când au vorbit unul cu altul? Dacă nu ar fi 
fost El, de ce ar mai fi spus Prorocul: „A fost adus ca o oaie 
spre junghiere şi ca un miel fără glas înaintea celui care o 
tunde, aşa nu Şi-a deschis gura Sa"(F. Ap. 8, 32)? 

De ce se mai vorbeşte despre naşterea Sa, căci „viaţa 
Sa s-a luat de pe pământ" (F. Ap. 8, 33)? Filip declară că 
Acesta a fost Iisus şi că Scripturile S-au împlinit întru El. 

Eunucul a crezut cuvintelor lui şi imediat a cerut să se 
boteze, spunând: „Cred că Iisus Hristos este Fiul lui 
Dumnezeu" (F. Ap. 8, 37). 

Acest om a fost trimis în părţile Etiopiei ca să predice 
ceea ce el însuşi a crezut, că există un singur Dumnezeu, Cel 
predicat de Proroci şi că Fiul lui Dumnezeu a venit în trup 
omenesc şi a fost dus ca o oaie spre junghiere şi toate 
celelalte cuvinte, pe care Prorocii le-au spus despre El. 

9. Şi, de asemenea, şi Pavel, după ce Domnul i-a 
vorbit din cer şi i-a spus, că persecutându-i pe Ucenicii Lui, 
II persecută pe El şi 1-a trimis la Anania, pentru a-şi recăpăta 



60 



vederea şi pentru a fi botezat (F. Ap. 9, 1-18), despre el e 
scris: „predica pe Iisus în sinagogile din Damasc, cu multă 
tărie, [spunând] că Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Hristos" 
(F. Ap. 9, 19). 

Acestea sunt tainele pe care el le-a primit prin 
revelaţie şi le-a propovăduit, că El a suferit sub Ponţiu Pilat, 
că este Domnul, împăratul, Dumnezeul şi Judecătorul 
tuturor şi că a primit puterea de la Cel care este Dumnezeul 
tuturor, fiindcă S-a făcut „ascultător până la moarte şi încă 
moarte pe cruce" (Filip. 2, 8). 

Şi acesta este adevărul, pe care 1-a predicat atenienilor 
în Areopag, (unde, nefiind evrei, el a putut să vorbească 
deplin): 

„Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate lucrurile din 
ele, El, fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte 
în temple făcute de mâini omeneşti. Nici nu e slujit de mâini 
omeneşti, ca şi când ar avea nevoie de ceva, El, Care dă 
tuturor viaţa şi suflare şi toate. 

Care a făcut dintr-un sânge întreg neamul omenesc, ca 
să locuiască pe toată faţa pământului, aşezând vremurile cele 
mai dinainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe 
Dumnezeu, dacă e posibil să II atingă sau să-L găsească, 
deşi El nu este departe de niciunul dintre noi. 

Pentru că în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum 
a zis şi unul dintre ai voştri: noi suntem neamul Său. Şi fiind 
neamul lui Dumnezeu, nu se cuvine să gândim că Dumnezeu 
este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de 
mâna artistului şi de iscusinţa omului. 

Căci Dumnezeu, lăsând la o parte veacurile neştiinţei, 
porunceşte acum tuturor oamenilor ca să se întoarcă la El cu 
pocăinţă. 

Fiindcă El a pregătit o zi, în care lumea va fi judecată 
întru dreptate de omul Iisus. Şi pentru aceasta El ne-a dat 
încredinţare, prin învierea Sa din morţi" (F. Ap. 17, 24-31). 

Şi în acest pasaj el nu numai că declară pe Dumnezeu 
ca Creator al lumii, nefiind de faţă evrei, ci el arată că există 
doar un singur neam omenesc pe faţa întregului pământ. 

După cum a spus şi Moise: 

„Când Cel Prea înalt a împărţit neamurile, adică 
[atunci când] a împărţit pe fiii lui Adam, El a pus margini / 
hotare neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu" 
(Deut. 32, 8). 



61 



Insă aceste neamuri, care cred în Dumnezeu, nu sunt 
sub stăpânirea îngerilor, ci acum sunt sub stăpânirea 
Domnului. „Pentru că partea Domnului este poporul lui 
Iacov iar Israel este partea Lui de moştenire" (Deut. 32, 9). 

Şi iarăşi, în Listra Licaoniei, când Pavel şi Barnaba, 
întru numele Domnului Iisus Hristos, a făcut să meargă pe 
cel slăbănog din pântecele mamei sale şi când lumea se 
îmbulzea să le aducă onoruri ca unor zei, datorită feţei lor 
minunate, ei au zis: 

„Şi noi suntem oameni ca şi voi, predicând pe 
Dumnezeu, ca să vă întoarceţi de la idolii cei deşerţi şi să 
slujiţi Dumnezeului Celui Viu, Care a făcut cerul şi 
pământul şi marea şi toate cele din ele. Şi Care, în veacurile 
trecute, a lăsat să sufere toate neamurile datorită căilor lor, 
deşi El nu S-a lăsat pe Sine fără mărturie, făcându-vă bine, 
dându-vă ploi din cer şi anotimpuri roditoare, umplându-vă 
de hrană şi de bucurie inimile voastre" (F. Ap. 14, 15-17). 

Şi toate Epistolele sale 160 sunt în armonie cu aceste 
cuvinte de aici, şi le voi arăta, atunci când voi vorbi de 
fiecare Epistolă în parte, la locul potrivit. 

Căci aduc toate aceste dovezi ale adevărurilor 
Scripturii şi le pun pe toate la un loc şi pe scurt, pe cele care 
se găsesc în multe locuri, pentru ca tu să le citeşti cu atenţie, 
şi nu după modul lor extins, şi să înţelegi că dovezile, care 
se găsesc în Scripturi, nu se mai găsesc în altă parte, decât în 

1 A 1 161 

ele însele . 

10. Şi, dacă mergem mai departe, îl găsim pe Ştefan 
(Stephanus) 162 , cel care a fost ales arhidiacon (primus 



160 Ale Sfântului Pavel. 

161 Dovezile Scripturii sunt unice. Oricine a îndrăznit să brodeze pe baza lor cărţi 
apocrife, se dovedeşte unul, care a abuzat de adevărul Scripturii şi 1-a răstălmăcit. 
Apocrifele, care acum sunt iarăşi la modă, chiar dacă au pasaje din Scriptură sau 
conţin informaţii veridice, au avut drept scop denaturarea credinţei creştine şi nu 
propovăduirea ei. 

Ele au fost create de către eretici, de oameni, care au ştiut să se folosească de 
adevărul Bisericii, tocmai pentru ca să lupte împotriva ei. Ele sunt cărţile 
senzaţionaliste ale primelor secole creştine, care îi lăsau cu gust amar pe creştini, dar 
care erau obiect de speculaţie, pentru cei care nu priveau cu ochi buni Biserica. 
Cei care le readuc astăzi în prim-plan, fac din ele instrumente de terfelire a 
adevărurilor ortodoxe şi vor să arate, că Biserica a ascuns „o parte din adevăr", 
pentru că el era „prea şocant" pentru cei credincioşi. 

însă apocrifele nu sunt creaţia Bisericii. Biserica Ortodoxă respinge creaţiile eretice 
de orice fel ar fi ele şi nu vede în ele decât falsuri notorii, care nu înspăimântă pe 
niciun credincios cunosător, dar care smintesc pe cei mai puţin întemeiaţi în credinţă. 

162 Lat. 2, p. 65. 



62 



diaconus) 163 de către Apostoli şi care, dintre toţi oamenii, a 
fost primul care a urmat martiriului Domnului. 

El a fost cel dintâi care L-a mărturisit pe Hristos după 
ce [Acesta] a fost răstignit, vorbind cu multă îndrăzneală 
oamenilor şi învăţându-i, zicând: 

„Dumnezeul slavei (Deus gloriae) 164 i S-a arătat 
părintelui nostru Avraam...şi i-a zis lui: ieşi din ţara ta, şi 
din neamul tău, şi vino în pământul pe care am să ţi-1 arăt 

ţie. (...) 

Şi l-a strămutat pe el în această ţară, unde locuiţi voi 
acum. Şi nu i-a dat lui moştenire în ea şi nici nu a pus 
piciorul pe ceva al lui 165 , ci i-a făgăduit că i-o va da lui spre 
stăpânire şi urmaşilor săi. (...) 

Şi Dumnezeu a vorbit astfel: < Urmaşii săi vor trăi în 
pământ străin şi vor fi luaţi în robie, şi-i vor asupri pentru 
400 de ani. 

Şi pe poporul la care ei vor fi robi, pe acela îl voi 
judeca, zice Domnul. Şi după aceasta vor ieşi şi îmi vor sluji 
Mie >. Şi i-a dat lui legământul tăierii împrejur şi aşa a 
născut [Avraam] pe Isaac" (F. Ap. 7, 2, 3, 4, 6-8). 

Şi tot restul cuvintelor sale [de aici] vestesc pe acelaşi 
Dumnezeu, Care a fost cu Iosif şi cu Patriarhii şi Care a grăit 
cu Moise. 

11. Şi întreaga învăţătură a Apostolilor vestesc pe 
unul şi acelaşi Dumnezeu, Care a strămutat pe Avraam, Care 
i-a dat lui făgăduinţa moştenirii, Care, la timpul potrivit, i-a 
dat lui legământul tăierii împrejur, Care a scos afară din 
Egipt pe urmaşii săi, Care le-a dat şi lor tăierea împrejur (ca 
un semn că nu sunt ca egiptenii), pentru că El este Făcătorul 
tuturor lucrurilor şi pentru că El este Tatăl Domnului nostru 
Iisus Hristos, şi pentru că El este Dumnezeul slavei 166 . 

Şi oricine poate învăţa din cuvintele şi faptele 
Apostolilor şi poate contempla faptul, că există doar un 
singur Dumnezeu, mai presus de Care nu există altul. 



163 Ibidem. 

164 Ibidem. 

165 Atâta timp cât a fost în viaţă. 

166 Dumnezeul treimic este Dumnezeul care ne umple de harul, de lumina, de slava 
Sa. Dumnezeu este Cel care iradiază lumină veşnică din fiinţa Sa. Dumnezeul Cel 
viu este un Dumnezeu iradiant, este un Dumnezeu care Se manifestă plenar. 
Sfântul Grigorie Palama le spunea celor care vorbeau despre un Dumnezeu non- 
iradiant, că este un Dumnezeu mort, un Dumnezeu fără viaţă. Dumnezeu nu poate 
exista şi în acelaşi timp să nu aibă deloc atributele vieţii, ale comunicării, ale iradierii 
continue. 



63 



Căci noi spunem, „dacă ar fi altul mai presus de 
Dumnezeu", numai instituind o comparaţie cantitativă între 
ei, ca ultimul să fie superior primului. 

Insă faptele celui mai bun dintre oameni , după cum 
am spus deja, [a mărturisit despre cele ale părinţilor] şi nici 
aceia 168 nu au putut să nege faptele părinţilor lor. 

Iar el a arătat că nu există decât un singur Dumnezeu. 
Dar, dacă cineva „este îndrăgostit nebuneşte de întrebări" şi 
îşi imaginează că Apostolii au vorbit alegoric despre 
Dumnezeu, atunci să se gândească la cuvintele mele 
anterioare, în care am arătat că există numai un singur 
Dumnezeu, Creatorul şi Făcătorul tuturor lucrurilor şi îi va 
distruge pe cei care se conduc după vorbe deşarte. 

Acesta va găsi folositoare cuvintele Apostolilor şi va 
înţelege, că ei ne-au învăţat şi ne-au arătat nouă, că există un 
singur Dumnezeu, Făcătorul tuturor lucrurilor. 

Şi atunci, când va vrea să-şi dezbrace mintea de astfel 
de erori şi de blasfemiile la adresa lui Dumnezeu, el va 
cunoaşte cu mintea sa, că atât legea mozaică, cât şi harul 
noului legământ, dat la plinirea vremurilor, au fost date nouă 
de unul şi acelaşi Dumnezeu, spre folosul neamului 

169 

omenesc . 

12. Pentru că toţi cei care au o minte perversă şi care 
se împotrivesc legii lui Moise, considerând-o diferită şi 
contrară învăţăturii Evangheliei, nu caută să înţeleagă care 
sunt cauzele acestor diferenţe între Legăminte. 

Căci ei s-au depărtat de dragostea părintească şi s-au 
mândrit ca şi Satana, fiind urmaşii învăţăturii lui Simon 
Magul, apostaziind, prin ceea ce spun, de la Cel care este 
Dumnezeu şi şi-au imaginat că ei au descoperit ceva mai 
mult decât Apostolii, adică au găsit un alt Dumnezeu. 

Şi de aceea îi acuză pe Apostoli că au predicat 
Evanghelia, fiind influenţaţi de învăţăturile evreilor, iar 
despre ei spun, că sunt curaţi în ceea ce priveşte învăţătura 

1 70 

şi mult mai deştepţi decât Apostolii . 



167 Se referă la Sfântul Ştefan. 

168 Cei care l-au omorât pe Sfântul Ştefan. 

169 Vechiul şi Noul Testament sunt revelate de unul şi acelaşi Dumnezeu. Cei care 
vor să despartă aceste două legăminte ale lui Dumnezeu cu oamenii şi care spun că 
sunt doi dumnezei, nu vor decât să despartă pe cei vechi de cei de acum şi să arate că 
nu există nicio unitate a neamului omenesc. Perfidia ereticilor e arătată de ruşine, 
pentru că Dumnezeu e Dumnezeul tuturor oamenilor, din orice timp şi din orice loc. 

170 Acuza aceasta, cum că Ortodoxia e influenţată de mozaism foarte puternic, o 
regăsim şi în mediul teologic de astăzi. Dar nu numai de mozaism, spun puriştii 
noştri, ci şi de catolicism şi protestantism, de folclor şi filetism, de naţionalism şi 



64 



Astfel, Marcion şi urmaşii săi au trecut la mutilarea 
Scripturilor, nu la cunoaşterea fiecărei cărţi în parte. Şi au 
scurtat Evanghelia după Luca şi Epistolele lui Pavel, şi au 
spus că doar acelea sunt autentice, pe care ei le-au micşorat. 

într-o altă lucrare, dacă Dumnezeu mă va întări să o 

171 

scriu, voi respinge toate cele pe care ei le păstrează . 

Căci şi toţi ceilalţi, mândrindu-se doar cu numele de 
„cunoscători", nu recunosc Scripturile, ci le pervertesc prin 
interpretările lor, după cum am arătat în prima carte. 

Iar urmaşii lui Marcion blasfemiază în mod direct pe 
Creatorul, spunând că El este creatorul răului dar vorbesc şi 
de o mai mare nerozie, spunând că sunt doi dumnezei, 
diferiţi ca natură, unul fiind bun iar altul rău. 

Cei ai lui Valentin, deşi se folosesc de nume dintre 
cele mai cinstite, şi spun că Cel care este Creatorul este 
Tatăl şi Domnul şi Dumnezeu, nu sunt cu nimic mai prejos 
în blasfemiile lor, prin aceea că El nu a fost produs nici 
măcar de eonii Plenitudinii, ci dintr-un păcat / defect, care a 
fost scos afară din Plenitudine. 

Fiind necunoscători ai Scripturilor şi ai iconomiei lui 
Dumnezeu, tocmai de aceea şi spun asemenea lucruri. Şi 
pentru aceasta, în paginile acestei lucrări, voi arăta 
diferenţele dintre cele două Testamente, pe de o parte iar, pe 
de altă parte, voi arăta că ele sunt în armonie. 

13. Căci atât Apostolii cât şi ucenicii lor au gândit 
după cum predică Biserica {quemadmodum Ecclesia 
praedicat) 172 şi de aceea predica lor a fost desăvârşită 
(perfectum) 173 . 

Iar cei care stau departe de desăvârşire să se uite la 
Ştefan, care a fost desăvârşit şi care a învăţat aceste 
adevăruri, pe când el era pe pământ. 

Căci văzând slava lui Dumnezeu şi pe Iisus şezând de- 
a dreapta Tatălui, a zis: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul 



şovinism, de îţi vine să crezi că nu mai există deloc Ortodoxie, ci doar o mixtură, un 

evantei de erezii. 

Falşii purişti ai vremii noastre nu recunosc adâncul credinţei ortodoxe şi 

aproximează, într-un mod foarte amuzant, adevărul Tradiţiei ortodoxe. 

Preluările nu sunt o pătare a credinţei ortodox, ci o îmbisericire a lor. Folosirea unui 

termen teologic eterodox, după o înţelegere ortodoxă şi o reevaluare ortodoxă a lui, 

nu înseamnă o „contaminare" a credinţei noastre, ci dovada unei continue puteri de 

asimilare a învăţăturii celei adevărate. 

171 Adică o carte în care să se arate, ce fărădelege au produs scoţând unele pasaje din 
cărţile sfinte. Nu ştiu dacă această carte a fost scrisă de Sfântul Irineu. Această 
neştiinţă este exprimată şi de Lat. 2, p. 67-68, n. 4. 

172 Lat 2, p. 68. 

173 Ibidem. 



65 



lui Dumnezeu stând de-a dreapta lui Dumnezeu" (F. Ap. 7, 
56). 

El a spus aceste cuvinte şi a fost lapidat (F. Ap. 7, 58). 
Insă prin aceasta el şi-a împlinit învăţătura lui desăvârşită, 
pentru că a urmat Primului martirizat 174 şi s-a rugat pentru 
cei care îl omorau, cu aceste cuvinte: „Doamne, nu le socoti 
lor păcatul acesta!"(F. Ap. 7, 60). 

Căci ei 175 au cunoscut pe unul şi acelaşi Dumnezeu, 
Care de la început şi până acum Şi-a arătat în multe feluri 
descoperirile Sale, după cum Prorocul Osea spune: „am 
înmulţit vedeniile şi am vorbit în pilde prin toţi Prorocii" 
(Os. 12, 11). 

Şi, de aceea, cei care îşi dădeau sufletele pentru 
Evanghelia lui Hristos, cum puteau să vorbească după 
învăţăturile celor din vechime? Dacă ar fi crezut acest lucru, 
cu siguranţă, că nu ar mai fi suferit. 

Ci tocmai, pentru că predicau lucruri contrare acelora, 
care nu se învoiau cu adevărul, tocmai pentru aceea 
sufereau. Şi este evident că ei nu s-au dezbărat / nu s-au 
dezis de adevăr, ci au predicat cu îndrăzneală atât evreilor 
cât şi grecilor. 

Căci evreilor, ei le spuneau că Iisus, care a fost 
răstignit de către ei este Fiul lui Dumnezeu, Judecătorul 
viilor şi al morţilor şi că El a primit de la Tatăl Său 
împărăţia veşnică a lui Israel, după cum am spus deja. 

Pe când grecilor le spunea că există doar un singur 
Dumnezeu, Care a făcut toate lucrurile şi că Iisus Hristos 
este Fiul Său. 

14. Şi aceste lucru este arătat într-un mod foarte 
evident de către epistolele Apostolilor, care nu au fost 
trimise nici evreilor şi nici grecilor, ci acelora dintre 
neamuri, care au crezut în Hristos şi care şi-au mărturisit 
credinţa lor. 

Căci atunci când cineva ar fi venit din Iudeea în 
Antiohia, acolo unde, pentru prima dată ucenicii Domnului 
s-au numit creştini, datorită credinţei lor în Hristos (F. Ap. 
11, 26), ar fi văzut că persista între cei ce credeau în Domnul 
tăierea împrejur şi alte lucruri ale celor care slujeau Legea 
(F. Ap. 15, 1-5). 



174 Adică Domnului Hristos, învăţătorul şi Dumnezeul său. 

175 Sfinţii Apostoli şi Sfinţii lor ucenici. 



66 



Şi când Pavel şi Barnaba au mers la Ierusalim pentru 
această problemă şi când Biserica s-a adunat la un loc, 
atunci Petru a spus: 

„Bărbaţi fraţi, voi ştiţi cum din primele zile, 
Dumnezeu m-a ales între voi, ca prin gura mea neamurile să 
audă cuvântul Evangheliei şi să creadă. 

Şi Dumnezeu, Cel care cercetează inima, le-a 
mărturisit, dându-le lor pe Sfântul Duh, ca şi nouă. 

Şi nu a făcut vreo diferenţă între noi şi ei, curăţind 
inimile lor prin credinţă. 

Acum însă, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi doriţi să 
puneţi un jug greu pe grumazul ucenicilor, pe care nici 
părinţii noştri şi nici noi nu am putut să-1 purtăm? Căci noi 
credem, că prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, noi 
suntem mântuiţi, ca şi ei" (F. Ap. 15, 7-11). 

Iar după aceea Iacov a vorbit şi a spus: 

„ Bărbaţi fraţi, Simon a spus cum Dumnezeu a avut 
grijă să ia dintre neamuri un popor pentru numele Său. 

Şi prin aceasta se împlinesc cuvintele Prorocilor, 
precum e scris: < După aceea Mă voi întoarce şi voi ridica 
iarăşi cortul lui David, care este căzut. Şi voi rezidi ruinele 
sale şi iarăşi le voi ridica. Ca rămăşiţa de oameni să caute pe 
Domnul şi toate neamurile, întru care numele Meu a fost 
chemat, spune Domnul, care a făcut acestea >. 

Căci cunoscute îi sunt din veac lui Dumnezeu 
lucrările Sale. De aceea, din partea mea, eu judec că nu 
trebuie să îngreunăm pe cei dintre neamuri, care se întorc la 
Dumnezeu, ci se cuvine ca ei, să se ferească de la mândriile 
idolilor, şi de la desfrânare, şi de la a mânca sânge, iar ceea 
ce nu doresc ei înşişi, să nu facă nici ei altora" (F. Ap. 15, 
13-20) 176 . 

Iar după ce s-au spus toate acestea şi toţi cei de faţă 
au consimţit lor, ei au scris acelora în acest fel: 

„Apostolii şi prezbiterii şi fraţii, către fraţii dintre 
neamuri, care sunt în Antiohia, Siria şi Cilicia, salutare! 

Deoarece am auzit că unii dintre noi au venit şi v-au 
tulburat cu cuvintele lor, răvăşind sufletele voastre, 
spunându-vă, că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să ţineţi 
Legea, deşi nu noi le-am dat această poruncă, nouă ni s-a 



176 Sfârşitul acestui pasaj din cuvântul Sfântului Iacov, adică : „ iar ceea ce nu doresc 
ei înşişi, să nu facă nici ei altora", nu se regăseşte în nicio altă traducere modernă a 
Scripturii. Versetul de faţă aduce mai mult cu Mt. 17, 12. Varianta textuală a 
Sfântului Irineu diferă substanţial, în acest punct, de textul nostru. 



67 



părut un lucru bun, fiind adunaţi cu toţii într-un gând, să 
trimitem către voi oameni aleşi, împreună cu iubiţii noştri 
Barnaba şi Pavel. 

Căci ei sunt oameni, care şi-au pus sufletul lor pentru 
numele Domnului nostru Iisus Hristos. Noi am trimis pe 
Iuda şi pe Sila, care vă vor vesti gândurile noastre cu 
cuvintele propriei lor guri. 

Pentru că părutu-s-a bine Duhului Sfânt şi nouă, să nu 
vi se pună o mai mare sarcină decât cele care sunt necesare. 

Căci trebuie să vă feriţi de a mânca cele jertfite 
idolilor şi sânge şi să vă feriţi de desfrânare. 

Şi orice nu doriţi să vi se facă vouă, nu faceţi nici voi 
altora 177 . Iar dacă vă veţi păzi de acestea, veţi face bine. 
Umblaţi întru Duhul Sfânt!" 178 (F.Ap. 15, 23-29). 

Astfel, din toate aceste pasaje, este evident că ei nu au 
învăţat despre existenţa vreunui alt Dumnezeu, ci au dat 
noul legământ al libertăţii acelora, care au crezut mai pe 
urmă în Dumnezeu, prin Sfântul Duh. 

Şi ei au spus foarte lămurit despre lucrurile pe care le- 
au discutat şi anume, că nu e necesar ca ucenicii să se taie 
împrejur, dar prin aceasta nu au spus că există alt 
Dumnezeu. 

15. Dar nici nu au socotit mai presus primul 
Legământ, pentru că s-a îngrijit de mâncarea neamurilor. 

Căci Petru, deşi a fost trimis să îi înveţe pe ei, fiind 
constrâns de vedenia pe care a avut-o, nicidecum nu le-a 
vorbit lor cu vreo mică ezitare, ci le-a spus: 

„Voi cunoaşteţi că un om, care nu e al Legii nu poate 
să se unească cu un evreu sau să se apropie de el sau cel de 
alt neam. Dar Dumnezeu mi-a arătat mie că nu trebuie să 
numim pe cineva spurcat sau necurat. De aceea am venit 
fără împotrivire" (F. Ap. 10, 28-29). 

Prin aceste cuvinte a arătat, că el nu ar fi venit, dacă 
nu i s-ar fi poruncit. Şi pentru acelaşi motiv, nici nu ar fi 



177 Acelaşi verset în plus, semnalat în nota precedentă. 

178 Formula de încheiere: Umblaţi întru Duhul Sfânt!, este şi ea o particularitate a 
textului folosit de către Sfântul Irineu. Ediţia 1988 BOR are: Fiţi sănătoşi! iar ediţia 
IPS Bartolomeu (2001), păstrează aceeaşi formulă. 

în GNT avem: Intăriţi-vă! iar în KJV: Să vă întăriţi în bine!. în FBJ găsim: La 

revedere!, în DBY: Rămas bun!, în LUO: Rămâneţi cu bine!, în ediţia Cornilescu 

(CNS): Fiţi sănătoşi!. 

Evidenţierea acestor particularităţi textuale mi se pare foarte benefică, pentru că ne 

dă o perspectivă amplă asupra semnificaţiilor cuvintelor şi învăţăturilor din Sfânta 

Scriptură. 



68 



botezat pe cineva, dacă nu i-ar fi auzit profeţind, atunci când 
Sfântul Duh se odihnea peste ei. 

Şi de aceea a şi spus: „Poate cineva opri oamenilor 
acestora apa, ca ei să nu fie botezaţi, când au primit pe 
Sfântul Duh ca şi noi?" F. Ap. 10, 47). 

El i-a convins astfel, pe cei care erau cu el, că în acest 
lucru numai Sfântul Duh, Care S-a coborât peste ei, poate să 
lămurească pe aceia, care aduc obiecţii împotriva botezului 
acelora. 

Şi Apostolii, care erau cu Iacov, au spus că neamurile 
sunt libere 179 , dacă au primit întru ele pe Duhul lui 
Dumnezeu. Căci ei au cunoscut pe acelaşi Dumnezeu şi au 
continuat să slujească ca cei din vechime . 

Căci Petru se ferea să le reproşeze lor acestea, deşi 
mânca cu păgânii, datorită vedeniei pe care o avusese şi a 
Duhului, Care odihnea peste ei 181 . 

Dar când au venit unii de la Iacov, s-a depărtat de ei şi 
nu mai mâncau împreună. Iar Pavel a spus despre Barnaba, 
că şi acesta a făcut acelaşi lucru (Gal. 2, 12-13). 

Căci Apostolii, pe care Domnul i-a făcut martori / 
mărturisitori ai faptelor şi învăţăturilor Sale (căci peste tot îi 
vedem cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov), erau atenţi, ca în 
toate să arate iconomia legii lui Moise, dovedind prin 
aceasta că nu e decât unul şi acelaşi Dumnezeu [în ambele 
Testamente]. 

Şi ei nu ar fi făcut niciodată, după cum am spus mai 
înainte, acest lucru, dacă ar fi învăţat de la Domnul, că există 
alt Dumnezeu mai presus decât El, decât Cel, Care a 
iconomisit Legea. 



179 Eliberate de păcate. 

180 Precum evreii. 

181 Peste cei dintre neamuri, care crezuseră în Hristos. 



69 



Capitolul al 13-lea 



Respingerea opiniei, cum că Pavel a fost singurul 
dintre Apostoli, care a cunoscut adevărul 



1. Cu privire la ce spun marcioniţii, că doar Pavel a 
fost singurul care cunoştea adevărul şi că numai lui i s-a 
revelat taina, îl lăsăm pe Pavel să îi convingă de unul singur. 

Căci el spune că unul şi acelaşi e Dumnezeu, Care 
lucrează în Petru apostolia pentru cei tăiaţi împrejur, ca şi în 
sine, pentru neamuri. 

De aceea Petru a fost un Apostol, care a vorbit despre 
acelaşi Dumnezeu, ca şi Pavel. Şi Cel pe care Petru II 
predica drept Dumnezeu pentru cei tăiaţi împrejur, şi de 
asemenea şi pe Fiul lui Dumnezeu, tot pe Aceştia Ii predica 
şi Pavel neamurilor. 

Pentru că Domnul nostru nu a chemat la mântuire 
numai pe Pavel, după cum nici Dumnezeu nu a limitat 
numai la unul [cunoaşterea Sa], ca numai printr-un Apostol 
să facă cunoscută iconomia Fiului Său. 

Şi când Pavel spune: „Cât de frumoase sunt picioarele 
celor care vestesc lucrurile de bucurie şi predică Evanghelia 
păcii"(Rom. 10, 15 / Ef. 6, 15), a arătat că nu există numai 
[un propovăduitor al lui Dumnezeu], ci sunt mai mulţi cei 
care predică adevărul. 

Şi iarăşi, în Epistola către Corinteni, când a mărturisit 
tuturor că L-a văzut pe Dumnezeu după învierea Sa (I Cor. 
15, 8), el a continuat: „Deci ori eu, ori aceia, aşa predicăm şi 
voi aşa aţi crezut" (I Cor. 15, 1 1), arătând că acelaşi lucru au 
predicat cu toţii, cei care L-au văzut, după învierea Sa din 
morţi, pe Dumnezeu. 

2. Şi iarăşi, Domnul i-a răspuns lui Filip, care dorea 
să-L vadă pe Tatăl: 

„De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, 
Filipe? Cel care M-a văzut pe Mine, a văzut şi pe Tatăl. Şi 
cum spui tu atunci: <Arată-ne nouă pe Tatăl>? 

Pentru că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este întru Mine. Şi 
de aceea voi, care Mă cunoaşte-ţi pe Mine, L-aţi văzut şi pe 
El" (In. 14, 9 /In. 10,38). 



70 



1 89 

De aceea, aceştia au păstrat mărturia Domnului, 
cum că întru El au cunoscut şi au văzut pe Tatăl şi că Tatăl 
există cu adevărat. 

Şi pe acestea le spunem acestor oameni 183 , care nu 
cunosc adevărul şi vestesc o falsă mărturisire, şi celor care s- 
au înstrăinat de la învăţătura lui Hristos 184 . 

Căci de ce a mai trimis Domnul 12 Apostoli ca să 
caute oaia pierdută a lui Israel, dacă nici ei nu cunoşteau 
adevărul? Şi cum au mai predicat şi cei 70, dacă nici aceştia 
nu cunoscuseră adevărul care fusese predicat? 

Şi cum putea să fie Petru un neştiutor, dacă Domnul a 
dat mărturie despre el, că nu trupul şi nici sângele i-au 
descoperit lui acelea, ci Tatăl, Care este în ceruri (Mt. 16, 
17)? 

Iar „Pavel [este] Apostol nu de la oameni sau printr- 
un om, ci prin Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl" (Gal. 1, 1). 
Şi la fel sunt şi ceilalaţi Apostoli. Căci, cu adevărat, Fiul i-a 
condus pe ei către Tatăl şi Tatăl le revelează lor pe Fiul. 

3. Iar Pavel a răspuns la întrebare cu cei care se 
adunaseră împreună cu el şi cu Apostolii, la întrebarea care 
apăruse (F. Ap. 15, 2) şi pentru care s-a urcat împreună cu 
Barnaba la Ierusalim. 

Căci nu s-au dus fără niciun motiv, ci pentru a da 
libertate nemurilor, ca să fie întărite prin ei, după cum el 
însuşi a spus în Epistola către Galateni: 

„Apoi, după 14 ani, m-am urcat iarăşi la Ierusalim cu 
Barnaba, luând cu mine şi pe Tit. Căci m-am suit din cauza 
unei descoperiri şi le-am arătat lor Evanghelia pe care o 
predic între neamuri" (Gal. 2, 1-2). 

Şi iarăşi a spus el: „pentru că nici măcar un ceas nu 
m-am plecat, ca adevărul Evangheliei să poată continua la 
voi" (Gal. 2, 5). 



182 Sfinţii Apostoli. 

183 Ereticilor marcioniţi. 

184 Şi cum se poate înstrăina cineva de Hristos? Depărtându-se de mărturia 
Scripturilor, de propovăduirea Sfinţilor din toate veacurile şi de hotărârile Sinoadelor 
Bisericii şi de ceea ce se propovăduieşte şi se cântă în Biserică. 

Căci dacă nu avem contact direct cu viaţa Bisericii, cu cântarea şi dogmele Bisericii, 
cu mărturisirea la un duhovnic şi nu avem contacte cu oamenii duhovniceşti ai 
Bisericii, bineînţels că ne rătăcim şi nu mergem pe calea smerită a credinţei şi vieţii 
ortodoxe. 

Problema rătăcirii, a înstrăinării de Biserică, după cum se poate remarca de aici, nu e 
una nouă. Dar înstrăinarea se produce din neştiinţă şi mândrie, pentru că ori credem 
că ştim mai multe decât Sfinţii Părinţi ori ne credem „drepţi", fiind oameni îngâmfaţi 
şi cu patimi ascunse. 



71 



Iar dacă cineva, luînd Faptele Apostolilor, va cerceta 
cu de-amănuntul vremea despre care s-a scris şi întru care ei 
au mers la Ierusalim pentru acea întrebare, vor vedea că anii 
coincid cu cei pe care i-a spus Pavel. 

Căci cuvintele lui Pavel sunt în armonie cu mărturia 
lui Luca, privitoare la [faptele] Apostolilor. 



72 



Capitolul al 14-lea 



Dacă Pavel ar fi cunoscut vreo taină nerevelată 
celorlalţi Apostoli, Luca, ucenicul său constant şi împreună- 
sliujitorul său, nu ar fi fost un necunoscător al acestora. De 
asemenea nici nu putea să ascundă adevărul, deşi numai el 
este singurul de la care învăţăm multe şi importante date 
despre istoria Evangheliilor 



1. însă Luca a fost nedespărţit (inseparabilis) 185 de 
Pavel şi împreună-slujitor cu El întru Evanghelie. Şi el a 
arătat foarte clar şi fără nicio laudă de sine ceea ce s-a făcut, 
adică adevărul însuşi. 

Căci el spune, că atunci când Barnaba şi Ioan, cel 
numit Marcu (Johanne, qui vocabatur Marcus) , au mers 
împreună cu Pavel şi au călătorit pe mare până în Cipru (F. 

1 87 

Ap. 15, 39), „am coborât în Troa (Troadem) " (F. Ap. 16, 
8). 

Iar când Pavel a avut un vis şi a văzut un om din 
Macedonia, care i-a spus: „Vino, în Macedonia, Pavele, şi ne 
ajută" (F. Ap. 16, 9), el spune: „imediat am dorit să mergem 
în Macedonia, înţelegând că Dumnezeu ne cheamă să le 
predicăm Evanghelia. De aceea, navigând spre Troa, ne-am 
îndreptat direct spre Samotracia" (F. Ap. 16, 10-11). 

Şi el indică, cu grijă, tot restul călătoriei lor, cum a 
ajuns la Filipi şi cui au vorbit prima dată: „am şezut" spune 
el, „şi am vorbit femeilor care se adunaseră" (F. Ap. 16, 13). 

Şi, cu siguranţă, că au crezut mulţi. Şi iarăşi spune: 
„noi am călătorit de la Filipi, după zilele azimilor şi am 
ajuns la Troa, unde am rămas pentru 7 zile" (F. Ap. 20, 6). 

Şi toate detaliile din călătoria sa cu Pavel, el le indică 
cu grijă, adică locurile, oraşele, numărul zilelor, până s-au 
urcat la Ierusalim. 

Ne spune întâmplările petrecute cu Pavel şi cum a fost 
trimis el în părţile Romei (F. Ap. cap. 23-26), numele 
centurionului, care 1-a luat pe gratis (F. Ap. 27, 1, 3) 188 , 
minunile întâmplate pe corăbii şi cum au scăpat, când s-a 



185 Lat. 2, p. 74. 

186 Ibidem. 

187 Ibidem. 



' Numele său era Iuliu şi făcea parte din cohorta Augusta, cf. F. Ap. 27, 1 . 



73 



sfărâmat corabia (F. Ap. 27, 41 / II Cor. 11, 25), insula unde 
au stat şi cum au fost primiţi cu bucurie [de către localnici] 
(F. Ap. 28, 1-2) 189 , cum a vindecat Pavel pe tatăl căpeteniei 
insulei ( F. Ap. 28, 8) şi cum au navigat până la Puteoli şi au 
ajuns apoi la Roma (F. Ap. 28, 13-14) şi ce a făcut în 
perioada cât a fost la Roma (F. Ap. 28, 15- 31). 

Căci Luca, fiind prezent la toate aceste întâmplări, a 
notat cu grijă în carte [lucrurile care s-au petrecut], în aşa fel 
încât nu se poate spune că a minţit sau s-a mândrit [în cele 
pe care le-a scris], deoarece datele sale dovedesc că el a fost 
acolo şi că nu a fost un neştiutor al adevărului {ignorare 
veritatem) 190 . 

Şi nu numai un următor al Apostolilor, ci şi ceilalaţi 
împreună-lucrători cu Apostolii şi, în special, cei ai lui Pavel 
[au ştiut adevărul], după cum spune şi el în Epistolă, zicând: 

„Dimas m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic, Crescent este 
în Galatia, Tit în Dalmaţia. Numai Luca este cu mine" (II 
Tim. 4, 10-11). 

Şi [amintind de Luca], a arătat că întotdeauna era 
împreună cu el şi nu se despărţeau niciodată. Şi iarăşi spune, 
în Epistola către Coloseni: 

„Luca, doctorul cel iubit, vă îmbrăţişează" (Col. 4, 
14). Şi, cu siguranţă, dacă Luca predica întotdeauna 
împreună cu Pavel şi era numit de el „cel iubit" şi făcea 
împreună cu el lucrarea de evanghelist, vestindu-ne 
Evanghelia, nu a învăţat nimic diferit de Pavel şi nu a ieşit 
nicidecum din cuvintele sale. 

Şi cum pot aceştia, care nu au fost niciodată împreună 
cu Pavel, să se mândrească cu faptul, că ei au învăţat taine 
ascunse şi de negrăit? 

2. Căci Pavel gândea cu smerenie (simpliciter) 191 
despre ceea ce el cunoştea, nu numai faţă de cei care îl 
însoţeau, dar şi faţă de cei care îl ascultau, după cum ne 
arată purtarea sa. 

Şi când episcopii şi prezbiterii, care au venit din Efes 
şi din cetăţile dinmprejur, s-au adunat la Milet, deoarece el 
se ostenea să ajungă la Ierusalim pentru a prăznui 
Cincizecimea, după ce le-a mărturisit multe lucruri şi le-a 
spus cele care o să se petreacă cu el la Ierusalim, a adăugat: 



189 Era insula Malta, cf. F. Ap. 28, 1. 

190 Lat. 2, p. 75. 

191 Idem, p. 76. 



74 



„Ştiu că voi nu veţi mai vedea faţa mea. De aceea, vă 
mărturisesc în această zi, că sunt curat de sângele tuturor. 
Pentru că nu m-am ferit să vă vestesc toate sfaturile lui 

1 Q9 

Dumnezeu (omnem sententiam Deî) . 

De aceea, luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma 
peste care Sfântul Duh v-a pus pe voi episcopi, ca să 
păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care El a câştigat-o prin 
însăşi sângele Său"(F. Ap. 20, 25- 28). 

Şi apoi, referindu-se la învăţătorii cei răi, care vor 
apărea, el a spus: 

„Căci cunosc, că după plecarea mea vor veni între voi 
lupi înfiorători {lupi graves) 193 , care nu vor cruţa turma. Şi 
dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, vorbind lucruri 
stricate, ca să-şi tragă ucenici după ei" (F. Ap. 20, 29-30). 

însă, le spusese el: „nu m-am ferit să vă vestesc toate 
sfaturile lui Dumnezeu" (F. Ap. 20, 27). Şi vedem cum 
Apostolii au vorbit cu simplitate şi fără să se teamă de 
cineva, învăţând tot ceea ce ei învăţaseră de la Domnul. 

Şi la fel şi Luca, fără să se teamă de cineva, ne-a dat 
nouă învăţătura pe care el 194 o dădea acelora, mărturisind 
acestea şi zicând: „Aşa cum ni le-au mărturisit, cei care L-au 
văzut dintru început şi care au fost slujitorii Cuvântului" 
(Le. 1,2). 

3. Iar dacă cineva îl dă la o parte pe Luca 195 , unul ca 
acesta nu cunoaşte adevărul, şi prin lucrul său el respinge 
Evanghelia, pe care acela a vestit-o ca un Ucenic. 

Căci numai prin el 196 noi ne-am împărtăşit de multe şi 
importante părţi ale Evangheliei. Căci, spre exemplu, 
naşterea lui Ioan (Le. 1,24), istoria lui Zaharia (Le. 1, 5-23), 
venirea îngerului la Măria (Le. 1, 26-38), cuvintele de 

1 Q7 A 

bucurie ale Elisabetei (Le. 1, 42-45) , coborârea îngerilor 
la păstori şi cele pe care le-au spus ei (Le. 2, 8-14), 
mărturiile Anei şi ale lui Simeon cu referire la Hristos (Le. 

2, 25-38), şi ceea ce s-a petrecut la vârsta de 12 ani, când au 
fost la Ierusalim (Le. 2, 41-50), despre botezul lui Ioan (Le. 

3, 3) şi numărul de ani când a fost botezat Domnul (Le. 3, 



192 Ibidem. 

193 Ibidem. 

194 Sfântul Pavel. 

195 Adică nu recunoaşte scrierile sale. 

196 Prin Sfântul Luca. 

197 Sfântul Irineu, nu ştim din ce motive, sare tocmai peste un pasaj important şi de 
asemnea unic: acela al cuvântării profetice a Prea Curatei Fecioare (Le. 1, 46-55). 



75 



23) şi că acesta 198 a vut loc în anul al 15-lea de domnie a lui 
Tiberiu Cezar (Le. 3, 1) [le găsim numai la Luca]. 

Iar din slujirea Sa învăţătorească avem ceea ce El a zis 
despre cei bogaţi: „Vai vouă celor care sunteţi bogaţi, căci 
voi aţi primit deja mângâierea voastră" 199 (Le. 6, 24); şi 
iarăşi: „Vai vouă celor care sunteţi plini / sătui acum, pentru 
că veţi flămânzi şi voi cei ce râdeţi acum, pentru că veţi 
plânge" (Le. 6, 25); şi iarăşi: „ Vai vouă când toţi oamenii 
vă vor vorbi de bine, căci tot la fel făceau părinţilor voştri, 
profeţii cei mincinoşi" (Le. 6, 26). 

Şi toate cele care mai urmează acestora noi le 
cunoaştem numai de la Luca, fiindcă multe fapte ale 
Domnului noi le-am învăţat de la el, căci numai el le-a scris 
dintre toţi Evangheliştii. 

Astfel ştim: despre mulţimea de peşti pe care a prins-o 
Petru cu cei dimpreună cu el, când Domnul le-a poruncit să 
arunce mrejele (Le. 5, 3-7); despre femeia care suferise 18 
ani şi care a fost vindecată în zi de sâmbătă (Le. 13, 11- 13); 
despre bărbatul bolnav de idropică şi pe care Domnul 1-a 
vindecat tot sâmbăta şi cum s-a apărat El cu privire la fapta 
de vindecare făcută în acea zi (Le. 14, 1- 6); cum a învăţat El 
pe ucenici să nu caute locul cel dintâi [acolo unde se duc] 
(Le. 14, 7-1 1); cum ne invită pe noi să fim smeriţi şi umiliţi, 
fără să cerem să fim răsplătiţi (Le. 14, 1 1); despre omul care 
a bătut la uşă noaptea, pentru a obţine pâini şi i s-au dat lui, 
pentru că avea mare nevoie de ele (Le. 11, 5-8); cum, atunci 
când Domnul şedea la masă cu fariseii, o femeie păcătoasă a 
sărutat picioarele Sale şi le-a uns pe ele cu mir (Le. 7, 37-38) 
şi cum Domnul i-a spus lui Simon pilda celor doi datornici 
( Le. 7, 40-43); de asemenea parabola omului bogat, care îşi 
strângea averi (Le. 12, 16-20) şi căruia i s-a spus: „în această 
noapte am să cer sufletul de la tine, iar cele pe care tu le-ai 



198 Botezul Domnului. 

Cei care avem mângâieri pământeşti, pe care ni le cumpăram cu banii pe care n 
avem din destul, nu dorim şi mângâierea care vine prin harul lui Dumnezeu şi care e 
moştenirea vieţii veşnice. 

Banii pot cumpăra dezmierdarea trupească, pot să ne umple de tot luxul şi de plăceri 
rafinate, dar nu ne pot aduce curăţirea de patimi, de acele patimi, de care suntem 
robiţi tot timpul. 

Domnul vorbeşte aici de mângâierile trupeşti diverse: lux material, ambundenţa de 
informaţii culturale şi ştiinţifice, călătorii, posesiuni etc. în comparaţie cu viaţa de 
asceză, care aduce plăcerile duhovniceşti: curăţia trupului şi a sufletului, umilinţa, 
milostenia, cugetarea la Dumnezeu şi la judecata Sa şi la fericirea Sfinţilor. 
Scufundarea în confort este mângâierea de care vorbeşte Hristos Dumnezeu aici. 
Dar această mângâiere limitată în timp e urmată de chinul Iadului în viaţa viitoare. 
Adică e o mângâiere nerentabilă pe termen lung. 



76 



strâns, ale cui vor fi ?" (Le. 12, 20) şi una asemenea ei, cea a 
omului bogat, care se îmbrăca în purpură şi mânca 
îmbelşugat şi despre săracul Lazăr (Le. 16, 19-31); despre 
răspunsul (Le. 17, 6-10) pe care El 1-a dat Ucenicilor, atunci 
când ei au spus: „Sporeşte-ne credinţa" (Le. 17, 5); despre 
discuţia sa cu Zaheu vameşul (Le. 19, 1-10); despre vameşul 
şi fariseul care s-au rugat la templu în acelşi timp (Le. 18, 
10-14); despre cei 10 leproşi pe care Domnul i-a vindecat pe 
cale (Le. 17, 12-19); cum a poruncit slăbănogilor şi orbilor 
să vină la nuntă, de pe uliţe şi străzi (Le. 14, 16-24); de 
asemenea parabola judecătorului care nu se temea de 
Dumnezeu, dar care i-a dat dreptate văduvei (Le. 18, 1-7) şi 
despre smochinul neroditor (Le. 13,6-9). 

Şi există alte multe lucruri care se găsesc numai la 
Luca, care au fost citate şi de Marcion şi de Valentin. Şi mai 
presus de toate, conţine ceea ce Hristos a spus Ucenicilor Săi 
după înviere (Le. 24, 36-49) şi cum L-au cunoscut pe El la 
frângerea pâinii (Le. 24, 35). 

4. Şi, desigur, aceia pot, fie să primească pe toate cele 
pe care le pot citi [la Luca], fie să le respingă. 

Căci niciun om cu capul pe umeri nu va concepe ca 
cele pe care Luca le mărturiseşte să le dea la o parte, pe 
motiv că el nu ar fi cunoscut adevărul. 

Căci, dacă urmaşii lui Marcion resping acestea, atunci 
ei nu au Evanghelia. Fiindcă am spus, că ei scurtează cele 
ale lui Luca şi se laudă că au Evanghelia, în ceea ce a mai 
rămas din ea. 

Insă urmaşii lui Valentin trebuie să renunţe cu totul la 
deşartă lor vorbire, fiindcă au făcut din Evanghelie un motiv 
de speculaţii, interpretând rău ceea ce e scris foarte bine. 

Iar dacă ei ar dori să primească şi cealaltă parte [pe 
care acum o exclud], ar avea spre citire Evanghelia în 
întregime şi învăţătura Apostolilor, într-atât încât să înţelagă 
că trebuie să se pocăiască, fiindcă au fost mântuiţi din 
pericolul în care se băgaseră. 



77 



Capitolul al 15-lea 



Respingerea ebioniţilor, care dezapreciază 
autoritatea Sfântului Pavel, din cauza scrierilor Sfântului 
Luca, pe care nu le primesc în întregime. Trecerea în revistă 
a ipocriziei, a minciunilor şi a mândriei prosteşti a 
gnosticilor. Apostolii şi ucenicii lor au cunoscut şi au 
predicat un singur Dumnezeu, pe Creatorul lumii 



1. Şi iarăşi vom vorbi despre cei care se împotrivesc 
lui Pavel şi nu îl recunosc pe el ca fiind un Apostol. Căci 
aceştia ori resping cuvintele acestea ale Evangheliei, pe care 
noi o cunoaştem de la Luca şi nu se folosesc de ele, ori le 
primesc pe toate, şi e necesar să admită mărturia lui Pavel, 
atunci când Luca ne spune, că Domnul i-a vorbit lui Pavel 
din cer, zicând: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Eu sunt 
Iisus Hristos, pe care tu II persecuţi (persequeris) " (F. Ap. 

9 ' 4 " 5) " 

Şi care i-a spus şi lui Anania, referitor la el 201 : „Mergi 

pe cale, pentru că el este vas ales al Meu, ca să poarte 

numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui 

Israel. Căci Eu îi voi arăta, în această vreme, cât de multe 

lucruri trebuie să sufere de dragul numelui Meu" (F. Ap. 9, 

15-16). 

De aceea, dacă ei nu îl acceptă ca pe un învăţător, 
care a fost ales pentru aceasta de către Dumnezeu, ca el să 
poarte fără frică numele Său, fiind trimis către neamuri, 
aceştia dipsreţuiesc alegerea lui Dumnezeu şi se taie pe ei de 
la prietenia Apostolilor. 

Fiindcă ori vor spune că Pavel nu a fost Apostol, deşi 
el a fost ales în acest scop ori nu vor putea să aducă 
învinuirea de minciună lui Luca, dacă vestesc adevărul 
nostru cu toată atenţia. 

Căci, într-adevăr, în ceea ce priveşte voia lui 
Dumnezeu despre adevărurile Evangheliei, Luca este cel 
prin care s-au scris toate cele, pe care trebuie să le 
cunoaştem, urmând cu supunere mărturia sa, care vorbeşte 
despre faptele şi învăţăturile Apostolilor şi purtând, fără 



200 Lat. 2, p. 79. 

201 La Sfântul Pavel. 



78 



stricare, regula adevărului (regulam veritatis) 202 , ca să putem 
să ne mântuim. 

Fiindcă mărturia sa este adevărată şi învăţătura 
Apostolilor este clară şi puternică, încât trebuie să o ţinem 
fără să ne îndoim şi să nu învăţăm unele în particular şi 
altele în adunare multă. 

2. Căci aceasta e calea celor care umblă cu minciuni, 
care seduc pe oameni cu cele rele şi care se arată ca nişte 
ipocriţi (hypocritarum) 203 , fiindcă au învăţat asemenea fapte 
de la Valentin 204 . 

Aceştia vorbesc multe dintre cele care aparţin 
Bisericii, în aşa fel încât sunt numiţi „proprii" ei şi 
„bisericoşi". 

Dar prin aceste cuvinte ei prind în cursă pe cei mai 
simpli, căci îi ispiteşte pe ei, prin aceea că imită modul 
nostru de a vorbi şi îi amăgeşte cu acest lucru pe cei care îi 
ascultă. 

Şi când ei sunt întrebaţi despre noi, atunci ei spun 
nişte învăţături asemănătoare cu ale noastre şi spun că noi, 
fără niciun motiv, stăm departe de însoţirea cu ei 205 . 

Dar, dacă ei spun aceleaşi lucruri şi au aceleaşi 
învăţături, de ce îi mai numim noi „eretici" (haereticos) 206 ? 

Dar când sunt întrebaţi despre ale lor, atunci răstoarnă 
toate cele ale credinţei şi vorbesc despre ereziile lor pe faţă 
şi descriu, în particular, tainele negrăitei lor Plenitudini. 

Şi ei sunt cu toţii în minciună, pentru că îşi 
imaginează că pot învăţa din textele Scripturii măsluite de 
către eretici şi că învăţătura aceasta şi cuvintele lor sunt mult 
mai potrivite ca să fie învăţate. 

Şi li se par erorile drept adevăruri şi că ele au 
asemănarea adevărului, folosindu-se de ele ca de o mască. 



202 Lat. 2, p. 79. 

203 Ibidem. 

204 Valentinienii vorbeau una între ei şi mărturiseau alt lucru în adunare publică. 
Păreau că sunt cu ortodocşii, dar ei îşi formaseră cuibul lor, propria lor învăţătură, 
care nu avea nici în clin şi nici în mânecă cu adevărul lui Dumnezeu. 

205 Ereticii de atunci, ca şi cei de astăzi, se cred „martiri". în loc să vadă că ei sunt 
nebuni, spun că Biserica îi persecută şi că nu îi înţelege, pentru că şi ei spun 
„adevărul". Fiecare are adevărurile sale, dar spun că ei vorbesc adevărul Bisericii. 
Acest duh insolent şi bădăran constituie adevărata carte de vizită a sectelor şi a 
curentelor eterodoxe. 

Dacă vrem să vedem nebunia catolicilor, a adventiştilor, a mormonilor sau a 
musulmanilor, trebuie să vedem duhul care emană din scrierile şi din liderii lor de 
seamă, de-a lungul timpului. Şi vom vedea că lipseşte smerenia autentică şi 
dragostea, duhul adevărat al nevoinţei şi curăţia interioară. 

206 Lat. 2, p. 80. 



79 



Insă adevărul nu are nevoie să se deghizeze / să poarte 
mască / să se ascundă după un paravan şi de aceea e crezut şi 
de copii 207 {etpropter hocpueris credita est) 208 . 

Iar dacă cineva dintre cei care îi ascultă cere 
explicaţii, ei îi spun că el nu e capabil să primească adevărul, 
pentru că nu are sămânţa de sus, de la Mama lor. 

Insă adevăratul motiv pentru care nu-i dau un răspuns 
e acela, că el face parte din lumea de mijloc, adică are o fire 
animală. Dar dacă cineva reuşeşete să formează o mică 
turmă şi să practice cele ale lor, şi „răscumpărarea" lor, 
atunci unul ca acesta e foarte îngâmfat de reuşita lui, şi 
gândeşte despre sine că nu se află nici în cer şi nici pe 
pământ ci, mai mult decât atât, că el a intrat în Plenitudine. 

Şi el a fost deja îmbrăţişat de către îngerul său şi 
păşeşte ţanţoş şi cu o mutră încrezută, având toată 
înfumurarea unui cocoş. 

Iar cei care sunt cu ei spun că acest om, care a venit 
dintre cele înalte, se cuvine să fie urmat ca un povăţuitor pe 
calea cea bună, căci consideră o mare înjosire, dacă nu se 
înfumurează astfel. 

Iar majoritatea lor au devenit deja obiect de batjocură, 
dacă fiind „desăvârşiţi" şi trăind fără să se uite la aparenţe, 
dispreţuiesc tot ceea ce este bun. Căci ei se autointitulează 
oameni „duhovniceşti" şi spun că deja au au atins locul 
răsplătirii din Plenitudine. 

3. Insă trebuie să le vorbim şi noi cu acelaşi fel de 
argumente. Pentru că atunci când ei se declară, în mod făţiş, 
că sunt predicatorii adevărului şi apostolii libertăţii, 
vorbind despre un alt Dumnezeu sau Domn, în afara 
singurului Dumnezeu şi Tată adevărat şi în afara Cuvântului 
Său, Care e mai presus de toate lucrurile, atunci trebuie să le 
cerem în mod clar să demostreze, că sunt apostolii care II 
mărturisesc pe Domnul Dumnezeu, adică pe Creatorul 
cerului şi al pământului şi Care a vorbit cu Moise, Care a dat 
prin el iconomia Legii, Care i-a chemat pe Părinţi şi că nu 
cunosc un altul. 



207 Copiii înţeleg adevărurile de credinţă, dacă sunt spuse fără cuvinte pretenţioase. 
Ei percep curăţia mesajului dumnezeiesc, pentru că sunt pregătiţi să fie îmbibaţi cu 
harul şi adevărul lui Dumnezeu, din cauza nepervertirii masive a minţii lor. Din 
atenţia predicatorului ortodox nu trebuie să iasă copiii, tinerii şi bătrânii, aceste 
categorii sociale, care necesită o atenţie specială. 

208 Lat. 2, p. 80. 



80 



Fiindcă învăţăturile Apostolilor şi cei care învaţă 
despre ele [adică Marcu şi Luca], vorbesc despre Dumnezeu, 
Care S-a arătat [oamenilor]. 



81 



Capitolul al 16-lea 



Dovezile din scrierile apostolice, că Iisus Hristos este 
unul şi acelaşi cu Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu şi că El 
este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit 



1 . Există şi câţiva care spun, că Iisus a fost numai un 
receptacul al lui Hristos, care a coborât peste Hristos, ca un 
porumbel venit din cer şi că atunci, când El a vorbit despre 
Tatăl cel de nenumit, a intrat, de fapt, în Plenitudine, într-un 
mod incomprehensibil şi de nevăzut. 

Dar El nu a fost cuprins nu numai de oameni, dar nici 
de Puterile cereşti, care sunt în ceruri, pentru că Iisus a fost 
Fiul, dar Hristos a fost Tatăl, şi Tatăl lui Hristos a fost 
Dumnezeu. 

Dar alţii spun că El a suferit numai în aparenţă, 
deoarece era o fiinţă nepătimitoare. 

Iar valentinienii spun că Iisus Mântuitorul a fost 
acelaşi cu cel ce a trecut prin Măria, peste care a venit 
Mântuitorul din regiunile cereşti şi care a fost denumit drept 
„Tot", fiindcă el conţine numele tuturor celor create de către 
el. 

Şi acesta din urmă a fost o parte din el, a 
Mântuitorului şi prin puterea şi numele Său acesta a 
desfiinţat moartea, Tatăl a fost cunoscut prin Mântuitorul 
care s-a pogorât din cer şi despre care ei spun, că este un 
receptacul al lui Hristos şi a întregii Plenitudini. 

Căci ei mărturisesc numai cu gura pe Iisus Hristos ca 
fiind unul singur, dar au păreri împărţite despre El. Căci am 
văzut deja cum aceştia spun, că există numai un Hristos, 
care a fost produs de Unul-Născut, din îndemnul 
Plenitudinii. 

Şi acest alt Mântuitor a fost trimis să-L preaslăvească 
pe Tatăl şi avem un alt Mântuitor, pe care ei îl prezintă ca 
suferind, dar suferinţa e purtată de Hristos, de Mântuitorul 
care se întoarce în Plenitudine. 

însă pentru a judeca [corect în acest caz] e necesar să 
luăm în calcul tot ceea ce era în mintea Apostolilor despre 
Domnul nostru Iisus Hristos şi să nu arătăm numai unele 
păreri despre El. 



82 



Pentru că, în primul rând, ei vorbeau prin Sfântul Duh 
şi vădeau acele învăţături care sunt lucrări ale Satanei, care 
doresc să rătăcească credinţa multora şi să-i scoată din 
adevărata viaţă. 

2. Căci Ioan cunoştea pe unul şi acelaşi Cuvânt al lui 
Dumnezeu şi că El este Unul Născut, Care S-a întrupat 
pentru mântuirea noastră, Domnul nostru Iisus Hristos, după 
cum cred că am dovedit din destul, din cuvintele lui Ioan 
însuşi. 

La fel şi Matei recunoaşte pe unul şi acelaşi Iisus 
Hristos, Care s-a arătat ca om din Fecioară, deşi ca 
Dumnezeu îi fusese vestit lui David, căci din el va răsări ca 
vlăstar al trupului său, împăratul cel veşnic, după cum fusese 
promis şi lui Avraam, cu mult timp în urmă. 

Căci stă scris: „Cartea neamurilor lui Iisus Hristos, 
fiul lui David, fiul lui Avraam" (Mt. 1,1). 

Astfel, acestea pot elibera mintea noastră de 
nedumerire, ca şi pe a lui Iosif [cândva], căci el a zis: „Iar 
naşterea lui Hristos aşa a fost. Pe când Mama Lui era 
logodită cu Iosif, înainte ca ei să fie împreună, Ea a aflat 
Prunc de la Sfântul Duh" (Mt. 1,18). 

Şi când Iosif se gândea cum să o ascundă pe Măria, 
întrucât Ea arăta a fi însărcinată (Mt. 1, 19), Matei ne spune 
nouă, că un înger al Domnului a stat lângă el şi i-a zis: 

„Nu te teme să iei pe Măria, logodnica ta, pentru că 
ceea ce este zămislit în Ea este de la Sfântul Duh. Şi Ea va 
naşte un Fiu şi tu vei chema numele Lui Iisus. 

Pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele 
sale. Acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce 
Domnul a spus prin Prorocul: <Iată, Fecioara va zămisli şi 
va naşte un Fiu, şi vor chema numele Lui Emanuel, care se 
zice: Dumnezeu cu noi > (Mt. 1, 20-23). 

Şi de aici vedem dezvăluit / clar, că amândouă 
făgăduinţele făcute Părinţilor au fost împlinite, pentru că 
Fiul lui Dumnezeu S-a născut din Fecioară şi pentru că El 
însuşi a fost Hristos Mântuitorul, pe care Prorocii L-au văzut 
mai înainte. 

Şi acestea nu sunt ca ceea ce spun ei 209 , că Iisus a fost 
născut din Măria, dar Hristos a coborât din cer. 

Ci Matei clarifică lucrurile când spune, că: „naşterea 
lui Iisus aşa a fost" (Mt. 1, 18). 



209 Ereticii. 



83 



Fiindcă Sfântul Duh, ştiind pe cei care vor corupe 
adevărul de mai dinainte, S-a îngrijit să anticipeze 
minciunile lor şi a spus prin Matei: „iar naşterea lui 
Hristos aşa a fost" şi că El este Emanuel, în aşa fel încât noi 
să nu-L putem considera a fi numai om. 

Pentru că „nu din voinţă trupească, nici din voia 
bărbatului [S-a născut], ci din voia lui Dumnezeu, Cuvântul 
trup S-a făcut" (In. 1, 13-14). 

Dar prin aceasta noi nu ne imaginăm că Iisus a fost 
unul iar Hristos altul, ci noi cunoaştem că amândouă numele 
vorbesc de unul şi acelaşi. 

3. Căci Pavel, scriind romanilor, le-a spus acest lucru 
răspicat: 

„Pavel, Apostol al lui Iisus Hristos, rânduit de mai 
înainte / predestinat [pentru vestirea] Evangheliei lui 
Dumnezeu, pe care El a făgăduit-o prin Prorocii Săi în 
Sfintele Scripturi, despre Fiul Său, Cel născut din sămânţa 
lui David după trup, Care a fost rânduit de mai înainte / 
predestinat Fiul al lui Dumnezeu întru putere, prin Duhul 
sfinţeniei, prin înveirea lui din morţi, Iisus Hristos, Domnul 
nostru" (Rom. 1, 1-4). 

Şi iarăşi, scriind romanilor despre Israel, a zis: 

„Ai cărora sunt părinţii şi, din care, după trup, este 
Hristos, Cel ce este Dumnezeu peste toate, binecuvântat în 
veci" (Rom. 9, 5). 

Şi iarăşi, în Epistola către Galateni, el a spus: „Dar 
când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, 
născut din femeie, născut sub Lege, ca noi să putem dobândi 
înfierea" (Gal. 4, 4-5). 

Şi el a vădit aici existenţa unui singur Dumnezeu, care 
a făgăduit, prin Proroci, că ne va da pe Fiul şi că Domnul 
nostru Iisus Hristos a fost sămânţă a lui David după naşterea 
Sa din Măria, şi că Iisus Hristos a fost numit Fiul al lui 
Dumnezeu cu putere, după Duhul sfinţeniei, prin învierea Sa 
din morţi, fiind întâiul Născut al întregii creaţii (Col. 1, 18). 



210 Sfântul Duh anticipează atacurile la adresa adevărului. Din acestea vedem că 
Sfânta Scriptură e revelată, e dumnezeiască, pentru că în ea se împlinesc prorociile şi 
pentru că ea vesteşte lucruri care se vor întâmpla peste mult timp. 
Dacă Sfântul Duh e Cel care i-a luminat pe Proroci, atunci trebuie să fim atenţi la 
fiecare fărâmă de text a Scripturii. Comentariile Sfinţilor sunt foarte atente la nuanţe, 
pentru că scriind întru Duhul, ne luminează asupra comorilor pe care Duhul lui 
Dumnezeu le-a sădit în paginile Scripturii, ca într-o imensă livadă cu bunătăţi 
dumnezeieşti. 



84 



Fiul lui Dumnezeu Se face Fiul omului (Filius Dei, 
Hominis Filius factus) 21 , pentru ca prin El noi să primim 
înfierea - umanitatea primind şi îmbrăţişând pe Fiul lui 
Dumnezeu. 

Căci şi Marcu de asemenea zice: „începutul 
Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, după cum 
au scris Prorocii" ( Mc. 1, 1-2). 

Şi el cunoaşte numai pe unul şi acelaşi Fiul al lui 
Dumnezeu, Iisus Hristos, Care a fost vestit prin Proroci, ca 
fiind un vlăstar din trupul lui David, adică Emanuel, 
„îngerul cel Mare al sfatului lui Dumnezeu". 

Căci Dumnezeu ne-a dat nouă Răsăritul cel de sus 
(Le. 1, 78) şi pe Cel Drept, născut din casa lui David, şi Care 
a răsărit pentru el ca un corn al mântuirii „şi a ridicat 
mărturie în Iacov" (Ps. 77, 6). 

Căci David, când a vorbit despre motivele naşterii 
Lui, a spus: „şi El lege a pus în Israel, ca şi altă generaţie să 
poată să-L cunoască pe El, şi copiii care se vor naşte din el 
să ştie acestea şi cei care se vor naşte din ei să vestească 
acestea copiilor lor, ca să-şi pună nădejdea lor în Dumnezeu 
şi să caute a păzi poruncile Sale" (Ps. 77, 6-9). 

Şi iarăşi, când a adus vestea de bucurie Măriei, 
îngerul a zi : „El va fi mare şi Fiul Celui Prea înalt Se va 
chema, şi Domnul îi va da Lui tronul lui David, al tatălui 
Său" (Le. 1,32). 

Şi prin aceasta înţelegem că El, Fiul Celui Prea înalt, 
este, în acelaşi timp, şi Fiul lui David. Şi David, cunoscând 
prin Duhul mântuirii venirea Aceluia, a Celui care este 
Stăpânitorul tuturor viilor şi al morţilor, a vorbit despre El ca 
despre Domnul, Care stă de-a dreapta Tatălui Celui Prea 
înalt (sedentem ad dextram Patris Altissimi) (Ps. 109, 1). 

4. Şi Simeon, de asemenea (cel care a primit în sine, 
de la Sfântul Duh, că nu va vedea moartea, până nu va vedea 
pe Iisus Hristos), primindu-L pe El în mâinile sale, ca pe 
primul născut al Fecioarei, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a 
zis: 

„ Doamne, acum slobozeşte / eliberează pe robul Tău 
în pace, după cuvântul Tău. Fiindcă au văzut ochii mei 
mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea feţei tuturor 
popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slava 
poporului Tău Israel" (Le. 2, 29-32). 

211 Lat. 2,p. 84. 

212 Idem, p. 85. 



85 



Prin aceasta a mărturisit, că Pruncul pe care II avea în 
mâinile sale, Iisus, Cel născut din Măria, era Hristos însuşi, 
Fiul lui Dumnezeu, Lumina tuturor, slava lui Israel şi pacea 
şi reînvioarea celor care adormiseră. 

Pentru că El deja îi dezbrăca (exspoliabat 213 ) 214 pe 
oameni de neştiinţa lor, dându-ne nouă cunoştinţa Sa şi îi 
aduna pe cei risipiţi, ca să-L cunoască pe El, după cum a 
spus şi Isaia: „Cheamă numele Său, pentru că repede a 
prădat şi şi-a împărţit prada" (îs. 53, 12). 

Căci acestea sunt lucrările lui Hristos. Fiindcă El a 
fost Hristos însuşi, pe Care Simeon L-a ţinut în braţele sale 
şi a binecuvântat pe Cel Prea înalt; pe Care l-au văzut 
păstorii şi au dat slavă lui Dumnezeu; pe care Ioan, încă 
fiind în pântecele mamei sale şi Hristos în Măria, L-a 
recunoscut pe El ca Domn şi L-a salutat săltând; pe care 
magii, când L-au văzut, L-au adorat şi l-au oferit Lui daruri, 
după cum am spus mai înainte şi I s-au închinat Lui ca 
împăratului celui veşnic, şi s-au dus pe altă cale şi aşa s-au 
întors în Asiria (Mt. 2, 12). 

„Pentru că mai înainte ca Pruncul să cunoască să 
strige către Tată sau mamă, El va primi puterea Damascului 
şi va jefui Samaria, luptând împotriva regelui Asiriei" (îs. 8, 
4) 215 . 

Acestea le spunea [Isaia], într-un mod umbrit 
(absconsa) 216 , dar cu putere, că Domnul va lupta în mod 

7 1 7 7 1 R 

tainic cu Amalec (Amalech ) . 

Tocmai de aceea, El, fără de veste, a schimbat 219 pe 
copiii care aparţineau casei lui David şi care se bucurau că 
trăiesc asemenea vremuri, şi pe ei i-a trimis mai înainte întru 
împărăţia Sa. 

Căci El fiind un Prunc a dat Pruncilor să fie Mucenici, 
prin uciderea lor, după cum spun Scripturile (Mt. 2, 16-18) 
şi care au murit de dragul lui Iisus, Cel născut în Betleemul 
Iudeii, în cetatea lui David. 

5. De aceea Domnul le-a spus Uenicilor Săi după 
înviere: „O, neînţelepţilor şi înceţilor cu inima, în a crede tot 



213 Ibidem. 

Literal: j efuia. 

215 O profeţie mesianică surprinzătoare pentru mine, pe care a descoperit-o, cu harul 
lui Dumnezeu, Sfântul Irineu. 

216 Lat. 2, p. 86. 

217 Ibidem. 

218 Adică cu diavolul. Taina lui Dumnezeu era întruparea Fiului Său. 

219 A făcut din copiii generaţiei sale nişte Sfinţi Mucenici. 



86 



ceea ce au spus Prorocii! Oare nu se cuvenea ca Hristos să 
sufere acestea şi să intre întru slava Sa?" (Le. 24, 25-26). 

Şi iarăşi le-a spus lor: „ Acestea sunt cuvintele pe care 
le-am grăit către voi, fiind încă cu voi, că trebuie să se 
împlinească toate lucrurile care sunt scrise în Legea lui 
Moise, în Proroci, şi în Psalmi, despre Mine. 

790 

Şi El le-a deschis mintea lor (adaperuit eorum 
sensum) 221 ca să înţeleagă Scripturile şi le-a spus, că aşa este 
scris şi aşa trebuia să sufere Hristos, şi să învie din morţi, şi 
să se propovăduiască pocăinţa întru numele Său, tuturor 
neamurilor, spre iertarea păcatelor" (Le. 24, 44- 47). 

Acesta este Cel ce S-a născut din Măria, pentru că El 
a zis: „Fiul omului trebuie să sufere multe lucruri, să fie 
respins, şi răstignit şi a treia zi să învieze"( Mt. 17, 22-23; 
20, 18-19; Mc. 8, 31; 9,31 etc). 

De aceea, Evanghelia nu cunoaşte alt fiu al omului, ci 
numai pe Cel din Măria, Care a fost răstignit. 

Şi nu cunoaşte un Hristos, care coboară în zbor peste 
Iisus, înainte de răstignire, ci Cel care S-a născut este 
cunoscut ca Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a suferit 
şi a înviat şi despre care Ioan, Ucenicul Domnului, spune 
adevărul, zicând: „Şi acestea sunt scrise ca să credeţi, că 
Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi crezând să aveţi 
viaţă întru numele Lui" (In. 20, 31). 

Şi acesta a văzut, mai înainte, sistemele cele pline de 
blasfemii, care II împart în două pe Domnul, care au o putere 
mincinoasă, spunând că El a fost format din două firi 
[separate] 222 . 

Şi tocmai pentru acest fapt, Ioan ne-a şi mărturisit 
nouă în Epistola sa: 

„Copii, este timpul din urmă şi precum aţi auzit că 
vine Antihrist, căci acum mulţi antihrişti au apărut; de aici 
cunoaştem că este timpul din urmă. Ei dintre noi au ieşit, dar 
nu erau ai noştri. 



220 Până când Domnul nu ne luminează, până nu ne deschide mintea, până nu face 
desluşit sensul adânc al Scripturii, degeaba sforţăm textul sfânt. Nu putem înţelege 
Scriptura fără Dumnezeu, fără harul Său. 

Textele Scripturii au adâncimile deschise numai pentru oamenii care se curăţesc de 
păcatele lor şi care împlinesc voia lui Dumnezeu cu dragoste şi smerenie. Putem 
cunoaşte lucrurile exterioare ale Scripturii şi să ne mândrim că ştim multe. Dar 
puterea Scripturii, să nu ne minţim, fraţilor, se revelează inimii curate şi care e 
luminată de către Duhul lui Dumnezeu. 

221 Lat. 2, p. 86. 

22 Gnosticismul se dovedeşte un sistem teologic nestorian avânt lâ temp. Firile în 
Hristos nu se uneau niciodată în cadrul unei persoane, ci exista o unire tranzitorie 
nedeplină între Hristos şi Iisus. 



87 



Pentru că de-ar fi fost ai noştri, ei ar fi rămas mai 
departe cu noi. Dar ei s-au despărţit de noi, pentru ca să se 
arate în mod făţiş că nu sunt cu noi. 

De aceea cunoaşteţi că nicio minciună nu vine din 
adevăr, ci din afara lui. Căci cine este mincinosul, decât cel 
care neagă că Iisus este Hristos? Acesta este Antihrist" (I In. 
2, 18-19; 21-22). 

6. Şi toţi cei pe care i-am înşirat aici mai devreme 223 , 
cu siguranţă, că nu mărturisesc cu gurile lor pe Iisus Hristos, 
şi se fac singuri de ruşine, pentru că gândesc una şi spun 
alta. 

Căci potrivit opiniilor lor multiple, pe care le-am 
arătat deja, ei spun, că o singură Fiinţă a suferit şi s-a născut 
şi că aceasta a fost Iisus. Insă există şi un altul, care vine din 
cer şi acesta este Hristos, care s-a urcat iarăşi în cer. 

Şi ei aduc argumentul că el, fie purcede din Demiurg, 
fie el este Mântuitorul, fie a ieşit din Iosif [şi oricare ar fi el], 
a fost Fiinţa care a suferit. 

Pe când al doilea, [Hristos], a venit din locul prim, cel 
nevăzut şi inefabil şi despre care ei spun că este 
incomprehensibil, nevăzut şi nepătimitor. 

însă din ceea ce spun ei se dovedeşte că sunt departe 
de adevăr, fiindcă în învăţătura lor II despart pe El de 
adevăratul Dumnezeu, făcând din El o fiinţă necunoscătoare 
a Unului Născut şi a Cuvântului Său, Care e întotdeuna unit 
cu firea Sa umană , unit şi amestecat cu ea prin naşterea 
Sa, după buna plăcere a Tatălui şi devenit trup, fiind însuşi 
Iisus Hristos, Domnul nostru, Care a suferit pentru noi şi a 
înviat tot pentru noi şi care va veni iarăşi întru slava Tatălui 
Său, ca să învie trupurile şi pentru a da mântuire şi pentru a 
judeca judecată dreaptă celor pe Care El i-a creat 226 . 

Şi după cum am arătat, există un singur Dumnezeu 
Tatăl şi un singur Iisus Hristos, întru Care s-a făcut întreaga 
mântuire şi Care a strâns toate lucrurile în Sine (Efes. 1, 10). 

De asemenea, El este şi om, pe care 1-a făcut 
Dumnezeu şi 1-a luat întru Sine 227 . 



223 Adică pe ereticii menţionaţi în această carte. 

224 Unitatea ipostatică, personală a firilor în Hristos, iată, se dovedeşte o credinţă 
dintotdeauna a Bisericii, care a fost confirmată la Calcedon şi nu inventată acolo. 

225 Amestecare fără contopire. 

226 Planul Crezului niceo-constantinopolitan, după cum aţi putut vedea până acum, se 
cuprinde deplin în această carte a Sfântului Irineu. Fiecare articol dogmatic a fost 
deja crezut şi apărat cu fermitate înainte de Niceea (325). 

227 în persoana Sa dumnezeiască. 



88 



Căci, Cel nevăzut a devenit văzut şi Cel 
incomprehensibil a devenit comprehensibil şi Cel 
nepătimitor a devenit pătimitor şi Cuvântul a devenit om, 
recapitulând (summing up) toate lucrurile în Sine, adică 
Puterile cereşti, duhovniceşti şi nevăzute, fiindcă este 
Cuvântul lui Dumnezeu, cât şi lucrurile văzute şi trupeşti, 
pentru că El este Stăpânitorul lor şi Cel mai presus de toate, 
şi S-a făcut pe Sine Cap al Bisericii, Ca să tragă la Sine toate 

998 ~~ 

lucrurile la timpul lor . 

7. împreună cu El nimic nu este nedesăvârşit sau 
impropriu unei anume timp, fiindcă nu există nimic 
nepotrivit în Cel care este împreună cu Tatăl. 

Căci toate lucrurile au fost stabilite mai dinainte de 
Tatăl 229 iar Fiul le lucrează la vremea potrivită după rostul 
lor. 

Atunci care ar fi fost raţiunea ca în momentul, când 
Măria i-a cerut Lui să facă minunea uluitoare a vinului şi a 
dorit să ia parte, mai înainte de vreme, la paharul plin de 
atâta tâlc, Domnul, a încercat să o grăbească pe Ea, zicând: 
„Femeie, ce am Eu de făcut cu tine? încă n-a venit ceasul 

9^0 

/vremea Mea (nondum venit hora mea) " (In. 2, 4) - decât 
că El aştepta ca să vină ceasul, pe care Tatăl 1-a stabilit mai 
dinainte 231 . 

Şi aceeaşi raţiune a fost pentru atunci, când oamenii 
au dorit să-L prindă. Căci s-a scris: „Niciunul nu a pus mâna 
pe El, pentru că încă nu venise ceasul Lui" (In. 8, 20). Adică 
nu venise ceasul pătimirii Sale, pe care îl stabilise Tatăl mai 
dinainte 232 . 

Căci astfel a spus Prorocul Avacum: 

„Prin aceasta Tu vei fi cunoscut, când anii vor fi 
aproape. Tu vei veni când se va împlini vremea. Fiindcă 
sufletul meu este tulburat de mânie şi Tu îţi vei aduce 
aminte de mila Ta" (Avac. 2, 3). 

Şi Pavel s pus la fel, zicând: „Dar când a venit plinirea 
vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său" (Gal. 4, 4). 



~ 28 Acesta este un pasaj des uzitat de teologii contemporani de la Sfântul Irineu. 
Recapitularea tuturor în Hristos nu înseamnă decât că El a unit în Sine şi are în Sine 
toate lucrurile şi fiinţele, pentru ca să le transfigureze prin Sine atunci când va veni. 
Observăm cât de concis şi de fructuos este un asemena pasaj teologic al Sfântului 
Irineu şi care pare desprins dintr-un tratat dogmatic modern. 

Literal: au fost văzute mai înainte. 
230 Lat. 2, p. 88. 

Literal: l-a văzut mai înainte. 
232 Ibidem. 



89 



Şi din acestea [citate acum] reiese foarte evident, că 
toate lucrurile au fost mai dinainte stabilite / văzute de către 
Tatăl iar Domnul nostru le-a împlinit la rândul, vremea şi 
ceasul lor, pe cele văzute mai dinainte deplin, arătându-se 
prin aceasta şi bogat şi mare. 

Pentru că El împlineşte voia Tatălui Său cu dărnicie şi 
lărgime, fiindcă El este Mântuitorul celor mântuiţi şi 
Domnul celor de sub conducerea Sa şi Dumnezeul tuturor 
lucrurilor pe care le-a creat, ca Unul Născut al Tatălui şi este 
Hristos Cel făgăduit şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a 
întrupat la plinirea vremii, fiindcă Fiul lui Dumnezeu S-a 
făcut Fiul omului. 

8. De aceea, toţi cei care sunt în afara mântuirii şi 
care, sub pretextul cunoaşterii lor, înţeleg că Iisus e unul şi 
Hristos e altul şi Unul Născut altul, şi altul e Cuvântul, şi 
altul şi Mântuitorul, toţi aceştia sunt ucenici ai greşelilor 
(erroris discipuli) 234 , după cum spun ei, fiind producţia celor 
care au născocit eonii datorită depravării lor. 

Căci aceştia sunt doar în aparenţă oi, fiindcă par ca 
noi atunci când vorbesc în public şi repetă cuvintele ca şi 
noi. Dar când vorbeşti cu ei în particular găseşti că ei sunt 
lupi. 

Căci învăţăturile lor sunt ucigătoare [de suflet], 
fiindcă nvocă un număr mare de dumnezei şi vorbesc 
despre mai mulţi Taţi şi II micşorează pe Fiul şi II împart în 
două, în multe feluri. 

Ei sunt cei despre care Domnul ne-a spus, mai 
dinainte, ca să ne ferim. Şi Ucenicul Său, în Epistola sa, ne-a 
spus deja, şi ne-a poruncit nouă să ne ferim de ei, când a zis: 
„Pentru că mulţi înşelători sunt acum în lume, care 
mărturisesc că Iisus Hristos nu a venit în trup. Unul ca 
acesta este un înşelător şi un antihrist. Luaţi seama la ei, ca 
să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat" (II In. 1, 7-8). 

Şi tot el spune în altă Epistolă: 

„Mulţi proroci mincinoşi au ieşit acum în lume. Intru 
aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: căci orice duh, 
care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup este de la 
Dumnezeu. Şi orice duh, care se separă de Iisus Hristos nu 
este de la Dumnezeu, ci este antihrist" (I In. 4, 1-3). 



233 Care nu sunt creştini ortodocşi. 

234 Lat. 2, p. 89. 



90 



Şi aceste cuvinte sunt în acord cu ce s-a spus în 
Evanghelie, că: „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între 
noi" (Ini, 14). 

Şi tot Ioan spune într-o Epistolă a sa: „Oricine crede 
că Iisus este Hristos este născut din Dumnezeu" (I In. 5, 1). 

Şi el cunoaşte pe unul şi acelaşi Hristos, Care a 
deschis porţile cerului, fiindcă S-a înălţat în trup. Şi El va 
veni în acelaşi trup în care a suferit, arătând slava Tatălui 
(/cal eu Tfj avTfj aap/cl eu fj /cal eiraOeu, eÂevaerai, vrju 5o£au 
aTTo/caĂvTTTcou tov Ilarpot; I Qui etiam in eadem carne in qua 
passus est venient, gloriam revelans Patris) . 

9. Aceste cuvinte sunt în acord cu cele spuse de Pavel 
romanilor, când a spus: „cu atât mai mult cei care primesc 
abundenţa harului (abundantiam gratiae) şi dreptatea 
vieţii veşnice, vor împăraţi prin Unul Iisus Hristos" (Rom. 5, 
17). 

Şi din acestea rezultă, că el nu cunoştea niciun 
Hristos, care coboară în zbor peste Iisus şi niciun Mântuitor 
venit de sus, care este nepătimitor. 

Căci dacă ar fi adevărat, că unul suferă iar altul este 
incapabil de suferinţă pentru că e nepătimitor, că unul s-a 
născut, dar celălalt a coborât din cer peste cel născut, nu 
avem unul, ci doi, după cum am arătat. 

însă Apostolii nu au cunoscut un altul decât pe El, pe 
Cel care S-a născut şi a suferit deopotrivă, adică pe Iisus 
Hristos, după cum spune acesta în aceeaşi Epistolă: 

„Nu cunoaşteţi oare voi, căci toţi câţi ne-am botezat în 
Hristos Iisus, ne-am botezat întru moartea Lui? Căci, 
precum Hristos a înviat din morţi, tot aşa şi noi să umblăm 
întru înnoirea vieţii" (Rom. 6, 3-4). 

Şi iarăşi, arătând că Hristos a suferit şi că El era Fiul 
lui Dumnezeu, Care a murit pentru noi şi ne-a mântuit pe noi 
prin sângele Său, în vremea de mai înainte, el spune: 

„Căci cum este că Hristos, pe când noi eram 
neputincioşi, la vremea potrivită a murit pentru cei 
necredincioşi?... 

Dar Dumnezeu îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin 
aceea că, pe când noi era încă păcătoşi, Hristos a murit 
pentru noi. 

Deci, cu atât mai vârtos, acum fiind îndreptaţi prin 
sângele Său, noi vom fi mântuiţi prin El de mânie. Căci 

235 Idem, p. 90. 

236 Ibidem. 



91 



dacă, pe când noi eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu 
Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind 
împăcaţi [cu El], ne vom mântui prin viaţa Sa" (Rom. 5, 6, 
8-10). 

Şi Pavel declară foarte limpede că Acelaşi a pătimit şi 
Şi-a vărsat sângele pentru noi, că El a fost Hristosul şi Fiul 
lui Dumnezeu, că a înviat, şi S-a înălţat la cer, după cum tot 
el zice: „Căci, în acea vreme, Hristos a murit, dar apoi a 
înviat şi este de-a dreapta lui Dumnezeu" (Rom. 8, 34). 

Şi iarăşi: „Cunoaştem că Hristos, înviind din morţi, nu 
mai moare" (Rom. 6, 9 ). Şi el vesteşte mai dinainte, prin 
Duhul, mulţimea de învăţători vicleni. 

Căci dorind să le taie dorinţa de sfadă / de ceartă 
{dissensionis) , le spune acestora: 

„Dar, dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi 
locuieşte întru voi, El, Care a înviat pe Hristos din morţi, va 
face vii şi trupurile voastre muritoare" (Rom. 8, 1 1). 

Şi acestea nu sunt toate pe care el vrea să le auzim. 
Căci el ne spune tuturor să nu greşim, pentru că Iisus Hristos 
Hristos şi Fiul lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi, şi că El, 
prin suferinţa Sa, ne-a împăcat pe noi cu Dumnezeu şi apoi a 
înviat din morţi. El stă de-a dreapta Tatălui şi e desăvârşit 
întru toate. 

Şi El este Cel „care, atunci când a fost lovit, nu a 
întors-o înapoi, şi atunci când El a suferit, nu s-a împotrivit" 
(îs. 53, 7). Şi când a fost urgisit, El S-a rugat Tatălui Său, ca 
să-i ierte pe cei care L-au răstignit (Le. 23, 34). 

Şi numai prin El primim mântuirea, fiindcă este 
Cuvântul lui Dumnezeu şi Unul Născut al Tatălui, Domnul 
nostru Iisus Hristos. 



237 Sfântul Pavel. 

238 Lat. 2,p. 91. 



92 



Capitolul al 1 7-lea 



Apostolii au învăţat că nu a existat alt Hristos şi nici 
alt Mântuitor, ci Sfântul Duh a fost Cel care S-a pogorât 
peste Iisus. Raţiunea acestei pogorâri. 



1. Şi, cu certitudine, că nu era misiunea Apostolilor 
aceea de a spune că Hristos a coborât peste Iisus sau să 
vorbească despre aşa-numitul Mântuitor, care a coborât 
peste Mântuitorul sau că el este din locul nevăzut şi din 
Demiurgul. 

Fiindcă ei nu cunoşteau nimc de felul acesta. Căci 
dacă ar fi cunoscut, cu siguranţă, că ar fi vorbit despre ele. 

însă, în acest caz, ceea ce ei au spus este că Sfântul 
Duh S-a pogorât ca un porumbel peste El. Despre acest Duh 
a mărturisit mai dinainte Isaia: „Şi Duhul Domnului Se va 
odihni peste El" (îs. 11,2). Şi iarăşi: „ Duhul Domnului este 
peste Mine, fiindcă El M-a uns pe Mine" (îs. 61, 1). 

Căci Acesta este Duhul despre care Domnul spune: 
„căci nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi prin 
voi" (Mt. 10, 20). 

Şi iarăşi, când a dat Ucenicilor puterea de a boteza 
întru Dumnezeu, El le-a spus lor: „Mergeţi şi învăţaţi toate 
neamurile, botezându-le în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al 
Sfântului Duh" (Mt. 28, 19). 

Căci Dumnezeu făgăduise, că în vremurile din urmă 
va vărsa din Duhul Său peste ucenicii şi ucenicele Sale, ca ei 
să poată prorocii (Ioil 3, 1 / F. Ap. 2, 17-18). 

Şi de aceea S-a pogorât Fiul lui Dumnezeu şi S-a 
făcut Fiul omului, ca să ne unească şi să ne umpreune cu El 
şi să Se sălăşluiască în neamul omenesc, şi Să se odihnească 
în oameni, şi să locuiască întru lucrul mâinilor lui 
Dumnezeu, lucrând voia Tatălui în ei şi renăscându-i pe cei 
vechi la viaţa nouă a lui Hristos . 



239 Adevărata amploare a întrupării Domnului se vede în aceea, că după înălţarea Sa 
cu trupul la cer şi după şederea de-a dreapta Tatălui, El Se sălăşluieşte, prin Duhul, 
în inimile oamenilor şi toţi oamenii, din toate timpurile, pot acum cunoaşte pe 
Hristos duhovniceşte, în inimile lor şi îl pot iubi şi adora pe El, deşi nu L-au văzut 
după trup, dar îl au deplin, cu trupul Său înduhonvnicit în inimile lor şi pot simţi 
dumnezeirea Lui. 

Ultima consecinţă a întrupării este sălăşluirea Sa pentru veşnicie în noi. Intimitatea 
cu Dumnezeu este ultimul aspect al mântuirii, din care decurge transfigurarea 
noastră, prin Sfântul Duh, la învierea de obşte. 



93 



2. Acest Duh este Cel pe care L-a cerut David pentru 
neamul omenesc, zicând: „şi mai întărit cu atotstăpânitorul 
Tău Duh" (Ps. 50, 13). 

Cel despre care Luca a spus, că S-a pogorât în ziua 
Cincizecimii peste Apostoli, după ce Domnul S-a înălţat la 
cer şi Care a dat putere tuturor neamurilor să moştenească 
viaţa şi să înceapă Noul Legământ (ad opertionem Novi 
Testamenti) . 

94. 1 

Căci atunci, ei în toate limbile au lăudat pe 
Dumnezeu şi Duhul a adus pe cele distante / depărtate [una 
de alta] la unitate şi a oferit Tatălui primele roade ale 
neamurilor 242 . 

Fiindcă Domnul făgăduise că va trimite pe 

941 

Mângâietorul (Paracletum) , Care ne va uni pe noi cu 
Dumnezeu. 

Şi, după cum o pâine consistentă nu se poate face din 
făină fără apă, căci fără ea pâinea nu poate să crească, tot la 
fel nici noi, care suntem mulţi, nu ne putem face una în Iisus 
Hristos fără apa din cer (ita nec nos mulţi unum fieri in 

94S 

Christo Jesu poteramus, sine aqua que de coelo est) . 

Căci, la fel, nici pământul nu dă naştere [la vegetaţie] 
fără umezeală şi nici copacul nu dă roade fără să cadă apă 
din cer. 

Iar trupurile noastre primesc să se unească unele cu 
altele 246 şi să meargă pe calea nepătimirii, pentru că sufletele 
noastre sunt conduse de către Duhul. 

Şi ambele lucruri sunt necesare [adică unirea între noi 
şi trăirea întru Sfântul Duh], pentru că amândouă ne 
îndreaptă spre viaţa lui Dumnezeu. 

Căci Domnul nostru S-a milostivit de samarineanca 
cea păcătoasă, (care nu a rămas cu primul bărbat, ci din 
cauza desfrânării s-a căsătorit cu mai mulţi) şi i-a vorbit ei, 
promiţându-i să-i dea apa vieţii (aquam vivam) 247 , încât să 
nu mai înseteze, nici să mai vină să scoată apă cu osteneală, 



240 Lat. 2, p. 92. 

241 Sfinţii Apostoli la Cincizecime, după ce S-a pogorât Sfântul Duh peste ei. 

242 t-» ■ ■ 

Pe primii convertiţi. 

243 Lat. 2, p. 92. 

244 Ne facem una în Hristos prin Sfântul Duh. Sfântul Duh este Cel care le uneşte pe 
cele despărţite şi le face un singur trup, trupul lui Hristos, Biserica lui Dumnezeu. 
Sfântul Irineu insistă aici asupra caracterului unitiv al Sfântului Duh: el ne uneşte cu 
Dumnezeu şi între noi. 

245 Lat. 2,p. 92-93. 

246 Nu se referă la unirea sexuală, ci la frăţietatea sfântă a membrilor Bisericii, la 
unitatea dintre ei, pe care le-o aduce Sfântul Duh. 

247 Lat. 2,p. 93. 



94 



ci să aibă în sine apa, care curge spre viaţa veşnică (In. 4, 
14). 

Şi Domnul a primit acest dar de la Tatăl şi îl dă celor 
care sunt moştenirea Sa, trimiţând Sfântul Duh peste tot 
pământul. 

3. Ghedeon, israelitul pe care 1-a ales Dumnezeu, ca 
să scape poporul lui Israel de popoarele străine, a văzut mai 
înainte acest har îmbelşugat, fapt pentru care şi-a schimbat 
dorinţa şi a prorocit că va fi uscăciune împrejurul lânii 
(care era un tip al poporului), dar ea va fi înrourată (Jud. 6, 
37) 248 . 

Prin aceasta a arătat că nu va trece mult şi va veni 
Sfântul Duh de la Dumnezeu, despre care Isaia spunea: „Eu 
voi porunci norilor ca ei să nu plouă şi nu va ploua" (îs. 5, 
6). 

Fiindcă apa, Care e Sfântul Duh, Ce va coborî peste 
Domnul, Se va împrăştia peste tot pământul, dând „duhul 
înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al puterii, 
duhul cunoşterii şi al evlaviei şi duhul temerii de 
Dumnezeu" (îs. 11, 2-3). 

Şi iarăşi, pe acest Duh El II varsă peste Biserică, 
trimiţând întregii lumi pe Mângâietorul din cer; de acolo 249 
de unde Domnul ne-a spus nouă, că diavolul a căzut 
asemenea unui fulger (Le. 10, 18). 

Şi tocmai de aceea noi avem nevoie de apa lui 
Dumnezeu, ca să nu fim arşi de către foc, nici să nu fim 
arătaţi fără rod şi pentru ca acolo unde noi avem un 
acuzator, să avem de asemenea şi un Avocat / Apărător al 

,250 

nostru . 

Domnul a dat pe Sfântul Duh celui care a căzut între 
tâlhari şi de el I S-a făcut milă şi i-a închis rana, dând doi 
dinari [gazdei ca să-1 îngrijească] (Le. 10, 30-35). 

Adică noi am primit, prin Sfântul Duh, chipul şi 

9 S 1 

întipărirea (imaginem et inscriptioneni) Tatălui şi a Fiului 
şi putem, prin Aceştia, să aducem roadă, neoprindu-ne 
niciodată din creşterea în Dumnezeu. 



248 Uscăciunea era poporul fără fapte bune. Lâna închipuia pe Prea Curata sau 
Biserica, care va fi plină de rouă Sfântului Duh. Dar când lâna a rămas uscată, s-a 
arătat că Biserica e fără patimă, curată şi că ea umple toate de harul Său. 

249 Adică din cer. 

250 Ni s-a dat un Apărător, ca să ne scape de conştiinţa care ne-ar fi mustrat, dacă nu 
eram cu Duhul. Ni s-a dat Apa lui Dumnezeu, pentru ca să ne stingă patimile şi să nu 
ardem fără să pierim în iadul cel veşnic, ci ca să creştem întru Hristos şi să aducem 
roade şi să nu ne arătăm ca smochinul neroditor sau ca via fără rod. 

251 Lat. 2,p. 93. 



95 



4. De aceea S-a pogorât peste Fiul lui Dumnezeu şi 
Unul Născut, peste Cuvântul Tatălui, peste Cel întru care se 
stabilise mai dinainte / se predestinase mântuirea, şi Care a 
venit la plinirea vremii, peste Cel ce S-a făcut om din iubire 
de oameni şi a împlinit toate condiţiile mântuirii omului, 
peste Domnul nostru Iisus Hristos, unul şi acelaşi, pentru ca 
El să dea mărturie despre Domnul însuşi, despre Care 
mărturisesc Apostolii şi au vestit Prorocii şi pentru ca toate 
învăţăturile acestor oameni, care inventează şi presupun tot 
felul de Ogdoade şi Tetrade şi îşi imaginează pe Domnul 
împărţit în două, să fie dovedite false. 

Căci, la drept cuvânt, aceştia sunt în afara Duhului. Şi 
înţeleg că Histos e unul şi Iisus e altul, şi învaţă că nu a fost 
numai un Hristos, ci mai mulţi. 

Şi dacă ei vorbesc despre cei doi 252 ca fiind uniţi, ei 
tot separaţi rămân, pentru că pe unul îl arată suferind, iar 
despre celălalt spun că e nepătimitor. 

Fiindcă unul se ridică în Plenitudine, iar celălalt 
rămâne în locul de mijloc; unul petrece întru cele de sus şi se 
desfată de cele nevăzute şi mai presus de orice nume, pe 
când celălalt stă cu Demiurgul neavând nicio putere. 

Şi îţi voi arăta ţie şi celor care vor da atenţie acestor 
scrieri [ale mele] şi care se îngrijesc de mântuirea lor, să nu 
consimtă imediat cu cuvintele din afară ale acestor oameni, 
crezând că sunt asemenea cu învăţăturile credinţei 253 . 

Căci am arătat până acum nu numai, că au învăţături 
diferite ci, de multe ori, absolut contrare între ele şi că în 
toate punctele credinţei lor sunt o mulţime de blasfemii. 

Şi prin acestea ei distrug pe aceia, care cred că sunt 
cuvinte asemenea [cu ale noastre], umplându-i de otrava 
care omoară fiinţa lor, fiindcă le dă apă amestecată cu ghips 
iaquae mixtum gypsum) în loc de lapte, minţindu-i prin 
aceea că ambele par asemenea. 

Căci aşa mi-a spus un om cu mult mai sus decât mine, 
despre cei care în multe feluri au răstălmăcit cele ale lui 



252 Hristos şi Iisus. 

253 Sfântul Irineu îşi atenţiona auditorii să nu privească forma exterioară a limbajului 
ereticilor şi să creadă că ei vorbesc ca şi noi, dacă folosim în comun anumiţi termeni 
sau chiar dacă, în aparenţă, avem doctrine asemănătoare în unele puncte. Ci să se uite 
la duhul cuvântărilor lor, la puterea lor şi la viaţa celor care le propovăduiesc. 
Termenul propriu al Sfântului Irineu era acela, ca inima noastră să nu dea ghes, să nu 
dea năvală imediat, să nu consimtă interior cu tot ce se spune, pentru ca să nu intre 
duhul minciunii în inima lor, ci să vadă adâncul înşelării lor, care apare la o privire 
profundă asupra învăţăturii lor bizare, plină de blasfemii. 

254 Lart. 2, p. 95. 



96 



Dumnezeu şi au terfelit adevărul, că: „Ghipsul a fost 
amestecat cu viclenie în laptele lui Dumnezeu (In Dei lacte 
gypsum male miscetur) ". 



255 Ibidem. 



97 



Capitolul al 18-lea 



Continuarea argumentului anterior. Dovezi din 
scrierile Sfântului Pavel şi din cuvintele Domnului că 
Hristos şi Iisus nu sunt două persoane diferite şi nici nu se 
poate spune că Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul omului 
numai în aparenţă, ci acest lucru s-a petrecut în realitate 



1. Şi până acum am demonstrat în mod clar că 
Cuvântul, Care era întru început cu Dumnezeu, prin Care 
toate s-au făcut şi Care a fost întotdeauna prezent în lume, 
în zilele din urmă, potrivit cu vremea stabilită de Tatăl, S-a 
unit cu lucrul mâinilor Sale, într-atât încât a devenit un om, 
Care poate să sufere. 

Acestea pot îndepărta toate obiecţiile lor şi putem să 
spunem: „Dacă Domnul nostru S-a născut în acea vreme, 
atunci Hristos nu a existat mai înainte". 

Pentru că am arătat că Fiul lui Dumnezeu nu a început 
să existe [cândva], pentru că era cu Tatăl dintru început. Insă 
când S-a întrupat şi a devenit om, El a re-creat întreaga fire 
umană şi ne-a dat-o nouă dintr-o dată, împreună cu 
mântuirea. Aşa că ceea ce noi am pierdut în Adam (quod 
perdideramus in Adam) şi anume chipul şi asemănarea lui 
Dumnezeu (secundum imaginem et similitudinem esse 

9 S 7 9 S & 

Deî) , pe acestea le-am recăpătat în Hristos Iisus (in 
Christo Jesu reciperemus) . 

2. Pentru că nu se putea face aceasta 260 de către omul 
care a stăpânit odată toate, dar care s-a pierdut prin 
neascultare (per inobedientiam) . 

Căci acesta trebuia să se re-facă (replasmare) " pe 
sine şi să dea preţul victoriei (bravium victoriae) 263 . 



256 Ibidem. 

257 Ibidem. 

258 Sfântul Irineu aprofundează hristologia antropologică, arătându-ne că una dintre 
consecinţele asumării firii umane de către Cuvântul lui Dumnezeu a fost aceea că a 
re-creat firea umană, a făcut ca firea Sa umană să aibă iarăşi chipul şi asemănarea lui 
Dumnezeu. 

Mântuirea prin Hristos vine prin re-facerea firii şi umplerea ei de lumina trupului 
transfigurat al lui Hristos înviat şi înălţat la cer, adică a lui Hristos plin de Sfântul 
Duh. Restaurarea firii noastre prin Hristos şi umplerea noastră de Duhul înseamnă, în 
mod ontologic, mântuirea noastră. 

259 Lat. 2, p. 95. 

260 Refacerea chipului şi mântuirea. 

261 Lat. 2, p. 95. 



98 



Şi era imposibil ca el să câştige mântuirea odată ce 
căzuse sub povara păcatului. 

Fiul însă le-a făcut pe amândouă şi fiind Cuvântul lui 
Dumnezeu, S-a coborât de la Tatăl şi S-a întrupat, oprind 
păcatul şi odată cu el şi moartea, împlinind tot planul 
prestabilit al mântuirii noastre, despre care Pavel spune, 
îndemnând pe cei care sunt îndoielnici în credinţă şi zicând: 

„<Cine se va urca în cer?>, ca adică să coboare pe 
Hristos. Sau <Cine va coborî în adânc>?, adică, să elibereze 
pe Hristos dintre morţi" (Rom 10, 6-7). 

Şi continuă: „Dacă vei mărturisi cu gura ta pe Domnul 
Iisus şi vei crede în inima ta, că Dumnezeu L-a înviat pe El 
din morţi, te vei mântui" (Rom. 10, 9). 

Şi mai departe dă şi raţiunea pentru care Fiul lui 
Dumnezeu a făcut aceste lucruri, zicând: „Căci pentru 
aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste 
morţi şi peste vii" (Rom. 14, 9). 

Şi iarăşi, scriind corintenilor, el a spus: „Dar noi 
predicăm pe Hristos Iisus Cel răstignit"(I Cor. 1, 23). 

Şi a adăugat: „Şi paharul binecuvântării pe care noi îl 
binecuvântăm, nu este împărtăşirea cu trupul lui Hristos?" 
(I Cor. 10, 16). 

3. Şi, de asemenea, cine este Cel care se uneşte cu noi 
prin mâncarea [trupului Său]? Este cumva cel conceput de 
către ei, Hristos cel de sus, care s-a prelungit pe sine prin 
Margine şi a primit chipul mamei lor sau este Cel născut din 
Fecioară, Emanuel, Cel care a mâncat lapte şi miere (îs. 7, 
15) şi despre Care Prorocul spunea: „Şi om este şi cine îl va 
cunoaşte pe El? (avGpcoiToc; koxiv Km xiq yvuoexai Aircov)" 
(Ier. 17,9, cf. LXX) 264 . 

Căci la fel a fost propovăduit şi de Pavel, când a zis: 
„Căci v-am vestit vouă mai întâi de toate, că Hristos a murit 
pentru păcatele noastre, după Scripturi, şi că a a fost 
îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi" (I Cor. 15, 3-4). 

Astfel aici găsim, în mod clar, că Pavel nu cunoştea 
alt Hristos, ci numai pe El, pe Cel care a suferit şi a fost 
îngropat şi Care a înviat, adică pe Cel care S-a născut şi Care 
vorbea ca un om. 

Şi după ce spune: „Iar dacă se propovăduieşte că 
Hristos a înviat din morţi" (I Cor. 15, 12), continuă, arătând 



262 Ibidem. 

263 Ibidem. 

264 Cf. Idem, p. 96, în limba latină avem: Et homo est, et quis cognoscent Eum? 



99 



raţiunea întrupării Sale: „Iar dacă printr-un om a venit 
moartea, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor" (I Cor. 
15,21). 

Şi oriunde vorbeşte despre Patimile Domnului nostru 
(tov IldOovt; tov Kvpiov rjpcju) , şi despre firea Sa 
omenească, şi despre moartea Sa, el pune numele lui 
Hristos, ca în acest verset: „Căci pierzi prin mâncarea ta de 
carne, pe cel pentru care a murit Hristos" (Rom. 14, 15). 

Şi iarăşi: „Dar acum, în Hristos, voi care eraţi cândva 
departe, v-aţi făcut apropiaţi prin sângele lui Hristos"(Efes. 
2,13). 

Şi iarăşi: „Hristos ne-a răscumpărat pe noi din 
blestemul Legii, după cum este scris: <Blestemat este tot cel 
spânzurat (/cpepapevoc, pendet ; hangeth) pe lemn>" (Gal. 
3,13). 

Şi iarăşi: „Şi prin cunoştinţa ta va pieri fratele tău cel 
slab, pentru care a murit Hristos" (I Cor 8, 1 1). 

Şi astfel a arătat că Hristos cel nepătimitor nu coboară 
peste Iisus, ci El însuşi este Iisus Hristos, Care a pătimit 
pentru noi. El a fost pus în mormânt şi a înviat, El este Cel 
care S-a pogorât din cer şi iarăşi S-a înălţat la cer. Fiul lui 
Dumnezeu S-a făcut Fiul omului, după cum şi numele Lui o 
spune. 

Pentru că numele lui Hristos înseamnă Cel care este 
uns. Căci El a fost uns şi este însăşi ungerea cu care a fost 
uns. Şi Tatăl este Cel care unge iar Fiul este uns de către 
Duhul, Care este ungerea. 

Căci aşa a spus Cuvântul prin Isaia: „Duhul Domnului 
peste Mine, fiindcă El M-a uns pe Mine" (îs. 61, 1). Şi aici 
s-a spus şi despre Tatăl că unge, dar şi despre Fiul că este 
uns, cât şi despre ungere, Care este Duhul. 

4. Şi, de asemenea, Domnul însuşi vorbeşte dezvăluit 
despre faptul că El este Cel care a suferit. 

Căci atunci când El îşi întreabă Ucenicii: „Cine spun 
oamneii că sunt Eu, Fiul omului?" (Mt. 16, 13) şi Petru îi 
răspunde: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu"( Mt. 
16, 16), El îi spune aceste cuvinte: „Nu trup şi sânge ţi-au 
dezvăluit / revelat ţie acestea, ci Tatăl, Care este în ceruri" 
(Mt. 16, 17). 

Şi prin aceasta El a făcut clar faptul, că este Fiul 
omului şi Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu. 

265 Idem, p. 97. 

266 Ibidem. 



100 



Căci e scris mai departe: „Şi din acea vreme El a 
început să le arate Ucenicilor Săi, cum că El trebuie să 
meargă la Ierusalim, şi să sufere / să pătimească multe de la 
preoţi, şi că va fi respins şi răstignit, şi că va învia a treia zi" 
(Mt. 16,21). 

El a fost cunoscut de Petru ca fiind Hristos, şi Acesta 
1-a binecuvântat, fiindcă Tatăl i-a revelat pe Fiul ca 
Dumnezeul Cel Viu, dar a continuat spunând că El trebuie să 
pătimească şi să fie răstignit. 

Dar apoi tot El 1-a dojenit / 1-a mustrat pe Petru, care 
îşi închipuia pe Hristos, după mintea omenească şi se temea 
ca El să nu sufere. 

Şi le-a spus Apostolilor Săi: „Dacă cineva vrea să vină 
după Mine, atunci să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi 
să-Mi urmeze Mie. Pentru că oricine vrea să-şi scape viaţa 
sa, o va pierde, şi oricine vrea să şi-o piardă, din dragoste 
pentru Mine, şi-o va mântui" (Mt. 16, 24-25). 

Şi în acestea Hristos vorbeşte dezvăluit, că El este 
însuşi Mântuitorul, celor care se vor mântui din moarte prin 
mărturisirtea Lui, chiar dacă îşi pierd viaţa 267 . 

5. Iar dacă El nu ar fi dorit să pătimească, ci a zburat 
departe de Iisus, de ce mai vorbesc Uenicii Săi de luarea 
crucii şi de urmarea Lui, dacă crucea despre care vorbesc 
aceştia nu a fost luată de către El şi Acesta S-a lepădat de 
pătimirea mântuitoarei 

Şi El nu a vorbit [despre luarea crucii], ca să se refere 
la cunoaşterea Crucii de sus, a lui Stavros, despre care ei se 
aventurează să vorbesască, ci pentru a se referi la cele pe 
care avea să le pătimească El însuşi, şi pentru ca Ucenicii 
Săi să le suporte [mai bine, dacă le cunoşteau de mai 
înainte]. 

Şi acestea a vrut să spună când a zis: „Pentru că 
oricine vrea să-şi scape viaţa sa, o va pierde, şi oricine vrea 
să şi-o piardă, din dragoste pentru Mine, şi-o va mântui" 
(Mt. 16, 25). Căci Ucenicii Săi trebuia să pătimească din 
dragoste pentru El. 

Şi acestea le-a arătat şi atunci, când a spus evreilor: 
„Iată Eu trimit la voi Proroci şi înţelepţi şi Cărturari; şi 
dintre aceştia veţi ucide şi veţi răstigni"(Mt. 23, 34). 

Şi Ucenicilor Săi le-a spus: „Şi veţi fi duşi înaintea 
conducătorilor şi a împăraţilor pentru dragostea Mea şi vă 



267 Vor câştiga împărăţia lui Dumnezeu prin martiriul sângelui sau al nevoinţei 
zilnice. 



101 



vor chinui şi omorî şi vă vor prigoni din cetate în cetate" 
(Mt. 10, 18; Le. 21, 12). 

Şi de aici înţelegem, cine au fost persecutaţi / 
prigoniţi, dar şi că El cunoaşte pe cei care au fost prigoniţi şi 
au murit din cauza Lui. 

Şi El nu vorbeşte de vreo altă cruce, ci numai despre 
suferinţa pe care El a îndurat-o primul, şi [de care s-au 
împărtăşit] mai apoi şi Ucenicii Săi. 

Şi, în acest scop, El ne-a îndemnat: „Nu vă temeţi de 
cei care ucid trupul, pentru că nu pot să ucidă şi sufletul. Ci, 
mai degrabă, temeţi-vă de Cel care poate să trimită şi trupul 
şi sufletul în Iad" (Mt. 10, 28) 268 . 

Astfel El face referire la cei care mărturisesc credinţa 
în El. Pentru că El a promis / a făgăduit să mărturisească 
înaintea Tatălui Său pe cei care mărturisesc numele Său 
înaintea oamenilor, dar a mărturisit că va respinge pe cei 
care L-au respins pe El şi Se va ruşina de cei care s-au 
ruşinat să-L mărturisească (Mt. 10, 32-33). 

Şi, cu toate acestea, mulţi oameni s-au arătat fricoşi, şi 
au dispreţuit pe Martiri / pe Mucenici şi au ponegrit 
{vituperate) pe cei care erau ucişi, pentru că îl mărturiseau 
pe Domnul şi care au suferit toate predicându-L pe El şi care 
s-au străduit să meargă pe urmele Patimilor Domnului, 
devenind Mucenicii Aceluia, Care a pătimit mai întâi. 

Iar noi, dacă vom face aceasta 269 , ne vom număra cu 
Mucenicii. Şi atunci când erau chinuţi şi îşi vărsau sângele, 
atunci dobândeau slava, aceea ăzaficu Hristos, pentru că s- 
au îmbrăcat în martiriul / mucenicia lor. 

Şi din cele pe care le-a spus pe cruce: „Tată, iartă-le 
lor, pentru că nu ştiu ce fac!" (Le. 23, 34), vedem îndelunga 
suferinţă, răbdare, milă şi bunătate pe care o arată Hristos, 
Care pătimeşte [multe de la oameni], dar Care, în acelaşi 
timp, îi disculpă pe cei care II chinuiau / II maltratau. 

Şi pentru că Cuvântul lui Dumnezeu ne-a spus: „Iubiţi 
pe vrăjmaşii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă urăsc pe 
voi" (Mt. 5, 44; Le. 6, 27), El însuşi a făcut aceasta fiind pe 
cuce. 



268 în ediţia BOR 1988, nu apare persoana lui Hristos, ci e luat în discuţie omul, care 
poate să-şi piardă şi trupul şi sufletul în gheenă. Astfel, în ediţia românească 
primează teama de cel care ne contaminează cu păcate şi erezii, şi nu Hristos, Care 
pedepseşte pe păcătoşii nepocăiţi cu veşnica osândă a Iadului. Şi pe mine m-a 
suprins schimbarea de direcţie, de perspectivă a textului irenian, pe care am tradus-o 
ad litteram. 

269 Dacă vom mărturisi pe Hristos cu preţul vieţii. 



102 



El a iubit neamul omenesc atât de mult, încât S-a 
rugat şi pentru cei care i-au luat viaţa. 

însă altcineva poate merge pe supoziţia că există doi 
Hristoşi şi să însăileze o întreagă poveste despre ei, cum că 
Hristos e mai degrabă unul şi e mai răbdător şi mai bun, 
dacă e unul, dar că o parte din El a primit lovituri şi răni, dar 
că un altul a fost pricina celor venite peste El şi a beneficiat 
de ele, deşi mintea tuturor a perceput greşit părimirea Lui, 
pentru că acela a zburat, neprimind nici scuipări şi nici 
insulte. 

6. Şi astfel ne întâlnim cu cei care spun că El a suferit 
/ a pătimit numai în aparenţă. 

Iar dacă El nu a suferit cu adevărat, nici nu a mulţumit 
Tatălui, pentru că nu a suferit nimic [din ce s-a scris]. Iar 
dacă noi suferim acum, El pare numai că ne conduce pe noi, 
învăţându-ne să suferim lovirile şi să întoarcem şi celălalt 
obraz, însă nu a suferit înaintea noastră, asemenea lucruri. 

Iar dacă El i-a păcălit / i-a înşelat pe cei care L-au 
văzut, deşi nu era El, El ne va păcăli / ne va înşela şi pe noi, 
învăţându-ne şi pe noi să răbdăm, chiar dacă El nu a răbdat 
nimic. 

Şi, în acest caz, noi am fi mai presus de Stăpânul, 
fiindcă noi suferim şi răbdăm, ceea ce Stăpânul nostru nu a 
purtat şi nici nu a răbdat. 

Insă Domnul nostru este singurul şi adevăratul Stăpân, 
adică Fiul lui Dumnezeu este cu adevărat bun şi răbdător, 
Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Care S-a făcut Fiul omului. 
Căci El a pătimit şi a fost lovit. Şi ca om a apărat pe Părinţi, 

970 

şi prin ascultarea Lui a nimicit cu totul neascultarea . 

Căci El avindecat pe oameni şi i-a făcut liberi de 
slăbiciune şi a dăruit lucrului mâinilor Sale mântuirea, 
distrugând păcatul. Şi prin aceasta este Cel mai sfânt şi 
milostiv Domn şi iubeşte neamul omenesc (piissimus et 

971 

misericors Dominus, et amans humanum genus) . 

7. Şi din această cauză am spus, că El S-a făcut om, ca 
să îl alipească (cleave to) şi să-1 unească pe om cu 
Dumnezeu. Fiindcă omul devenise duşman {âvTiircdov) 111 al 
omului şi duşmănia sa nu avea sorţ de izbândă. 



270 Umanităţii întregi. 

271 Lat. 2,p. 100. 

272 Ibidem. 



103 



Şi iarăşi, Dumnezeu nu putea să ne dea mântuirea (zr\v 
ocotripLav) 273 , pentru că noi nu puteam să o păstrăm. Şi, fără 
ca omul să se unească cu Dumnezeu, el nu putea să fie 
părtaş la nestricăciune {pevaaxdu tîjc d^Oapoiag) . 

Şi pentru aceasta era nevoie de un Mijlocitor între 
Dumnezeu şi om {tbv Meoivnu 0eov re /cal duOpcowcou; 
Mediatorem Dei et hominum) , pentru ca prin El să avem 
prietenia şi unirea [cu Dumnezeu], şi Acesta să introducă pe 
om la Dumnezeu, prin aceea că El S-a revelat oamenilor ca 
Dumnezeu 276 . 

Căci cum altfel ne-am fi împărtăşit de înfierea fiilor, 
fără să primim din El, prin Fiul, unirea cu El, şi cum s-ar fi 
putut face aceasta, dacă Cuvântul Său, nu ar fi primit trupul, 
ca să intre în comuniune cu noi? 

Şi, de aceea, a trecut prin toate vârstele vieţii omului 
(per omnem venit aetatem) 211 , pentru ca să ne reîntoarcă pe 
toţi la comuniunea cu Dumnezeu. 

De aceea, cei care spun că El a existat doar în 
aparenţă, şi că niciodată nu S-a născut în trup şi nu a fost 
niciodată un om real, rămân cu toţii sub blestemul cel vechi, 
fiindcă sunt stăpâniţi de păcat. Şi prin ei se vede că moartea 
nu a fost biruită, cea care „a stăpânit de la Adam până la 
Moise, şi peste cei care nu au păcătuit după asemănarea 
păcatului lui Adam" (Rom. 5, 14). 

Dar venind Legea, care a fost dată prin Moise, şi 
arătând păcatul şi pe păcătoşi, cu adevărat s-a terminat 
împărăţia morţii, pentru că s-a arătat că moartea nu 
stăpâneşte, ci e o roabă. 



273 Ibidem. 

274 Ibidem. 

275 Ibidem. 

276 Mijlocitorul Hristos intră ca om la Tatăl şi, prin umanitatea Sa, varsă şi oamenilor 
bucuria, iertarea şi dragostea părintească a Tatălui faţă de Fiul. Omul nu putea să 
păstreze nestricăciunea, pentru că nu putea să fie cu totul fără de păcat. 

Fiul lui Dumnezeu Se face om pentru ca, prin umanitatea Sa îndumnezeită, să 
păstreze mântuirea şi prin El să o dea tuturor acelora care cred în El şi Se botează 
întru moartea şi învierea Lui. 

Sfântul Irineu dezvoltă aici o învăţătură a răscumpărării extrem de tranşantă şi de 
sigură. Numai Dumnezeu-omul putea să îl mântuiască pe om şi să strice duşmănia 
păcatului dintre Dumnezeu şi om. Omul se împărtăşeşete de nestricăciune numai prin 
Dumnezeu şi întruparea Fiului nu a făcut decât să ne introducă, prin umanitatea Sa, 
la Tatăl şi să ne păstreze veşnic în faţa Tatălui, întru Sine, pe fiecare în parte. 
~ 77 Lat. 2, p. 101. A se vedea: Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu al Lyonului, Aflarea şi 
respingerea falsei cunoaşteri sau Contra ereziilor, voi. 1, trad. din lb. engl., introd. şi 
note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, ed. online Teologie pentru azi, Bucureşti, 
2007, p. 267. 



104 



Şi, mai ales, s-a arătat prin acela că e o fărădelege. Şi 
sta o mare greutate deasupra omului, adică însuşi păcatul, 
arătând că prin el a pătruns moartea. 

Pentru că Legea a fost duhovnicească (spiritalis) 218 şi 
a dezvăluit cu totul păcatul, însă nu 1-a desfiinţat. Căci 
păcatul nu stăpânea numai peste suflet, ci peste om în 
întregime. 

Ci Lui I se cuvenea să desfiinţeze păcatul şi să îl 
răscumpere pe om de sub puterea morţii, căci El însuşi a 
făcut toate lucrurile, adică şi pe om. 

Şi omul fiind tras, prin păcat, în robie (servitium 279 ; 
bondage), a fost stăpânit de moarte, încât păcatul a omorât 
pe om şi omul stătea / înainta în moarte. 

De aceea, pentru că prin neascultarea unui om, care 
avea chipul, dintru început, dintr-un pământ neprelucrat (e/c 
yfjţ dveypaoTov; de terra rudi) , mulţi au păcătuit şi au 
pierdut viaţa, era necesar, ca tot prin ascultarea unui om, 
Care s-a născut din Fecioară, mulţi să se îndrepte şi să 
primească mântuirea (Rom 5, 12, 18). 

Şi astfel S-a făcut om Cuvântul lui Dumnezeu, despre 
care Moise a zis: este „Dumnezeu şi adevărate sunt lucrările 
Sale". 

Dar dacă nu a avut trup, ci doar părea că are trup, 
atunci lucrarea Sa nu e una adevărată. însă ceea ce părea că 
e, El chiar era. 

Căci Dumnezeu a recapitulat întru Sine pe omul cel 
vechi (Deus, hominis antiquam plasmationem in Se 
recapitulam) 281 , fiindcă El putea să omoare păcatul, să 
jefuiască moartea de puterea ei şi să învie pe om. Şi tocmai 
de aceea lucrările Sale sunt adevărate. 



278 Lat. 2, p. 101. 

279 Ibidem. 

280 Ibidem. 

281 Idem, p. 102. 



105 



Capitolul al 19-lea 



Iisus Hristos nu a fost un simplu om, pe Care L-a 
născut Iosif în felul oamenilor, ci a fost Dumnezeu, născut 
de Tatăl Cel Prea înalt şi Care S-a făcut şi om, născăndu-Se 
din Fecioară 



1. Şi iarăşi, şi cei care spun că El a fost doar un 
simplu om, pe care L-a născut Iosif, rămân şi ei sub robia 
vechii neascultări şi sunt morţi, pentru că nu s-au unit cu 
Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, nici nu au primit libertatea 
prin Fiul, după cum El însuşi a spus: „Iar dacă Fiul vă va 
face liberi, liberi veţi fi într-adevăr" (In 8, 36 ). 

Căci necunoscând că Cel din Fecioară este Emanuel, 
ei sunt lipsiţi de darul Său, care este viaţa veşnică. Şi nu vor 
primi nestricăciunea Cuvântului, ci vor rămâne într-un trup 
muritor şi robiţi morţii, fără să primească medicamentul 

989 

vieţii (antidotum vitae ; antidote oflife). 

Căci despre acela a spus Cuvântul, vorbind despre 
darul harului Său, când a zis: „Eu zic: Voi sunteţi cu toţii fiii 
Celui Prea înalt, şi dumenezei, însă voi muriţi ca nişte 
oameni" (Ps. 81,6-7/ In. 10, 34 ). 

Şi El a vorbit în aceste cuvinte, fără îndoială, despre 
aceea, că ei nu au primit darul înfierii, ci au dispreţuit 
întruparea fără prihană a Cuvântului lui Dumnezeu, lipsind 
firea umană de înaintarea în Dumnezeu şi arătându-se 
nerecunoscători faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, Care a 
devenit trup pentru ei. 

Căci tocmai pentru aceasta Cuvântul lui Dumnezeu S- 
a făcut om şi Cel care era Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul 

TOI 

omului, pentru ca să ia pe om întru Cuvântul şi să 
primească înfierea şi acesta să se facă fiul lui Dumnezeu 284 . 



282 Ibidem. 

283 Să ia firea omului în ipostasul Cuvântului. O astfel de afirmaţie, dogmatizată la 
Sinodul V Ecumenic, iată, era folosită de Sfântul Irineu în secolul al II-lea. 

284 Aici apare şi mai clar celebra sintagmă: „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul 
omului, pentru ca să-1 facă pe om fiu al lui Dumnezeu", ca va fi receptată şi 
prelucrată de către Sfinţii Părinţi posteriori lui. 



106 



Pentru că nu se putea ca noi să dobândim 
nestricăciunea şi nemurirea, dacă nu eram uniţi iunited) cu 

285 

nestricăciunea şi nemurirea . 

Şi cum ne-am fi unit cu nestricăciunea şi nemurirea, 
dacă, mai întâi, nemurirea şi nestricăciunea n-ar fi fost ale 
noastre, în aşa fel încât stricăciunea să fie înghiţită 

no/: 

(absorberetur ; swallowed up) de nestricăciune iar moartea 
de nemurire, ca să putem primi înfierea fiilor? 

2. Şi pentru ce s-ar mai fi zis: „Iar neamul Lui cine II 
va spune ?" (îs. 53, 8), căci „El este om şi cine îl va 
recunoaşte (agnoscet) 287 pe El?" (Ier. 17, 9, cf. LXX). 

Şi Tatăl din cer este Acela care II revelează / II 
descoperă pe El cuiva, ca să-L cunoască, adică să înţeleagă 
că El este „născut nu din voinţa trupului sau din cea a 
omului" (In. 1, 13), ci este Fiul omului, adică este Hristos, 
Fiul Dumnezeului Celui Viu. 

Căci după cum am arătat din Scripturi, nu există 
niciunul din fiii lui Adam care, în mod absolut, să fie numit 
Dumnezeu sau Domn. 

Ci numai El este cu dreptate Acesta, mai presus de toţi 
oamenii câţi există, fiind Dumnezeu şi Domn şi împărat 
veşnic şi Cuvântul întrupat, pe Care L-au vestiţi Prorocii, 
Apostolii şi Duhul însuşi şi prin toate vei găsi câte o parte de 
adevăr 288 . 

Astfel, Scripturile nu ar fi spus toate acestea despre 
El, dacă, asemenea altora, El nu ar fi fost decât un simplu 
om. 

Ci El era, mai presus de toţi, întâiul Născut din Tatăl 
Cel Prea înalt şi S-a făcut Primul Născut al Fecioarei, după 
cum Dumnezeieştile Scripturi mărturisesc despre El. 

.289 



De asemenea ele spun, că El a fost un om fără 

ise 
pătimit. 



frumuseţe (indecorus 290 ; comeliness) (îs. 53, 2) 291 şi Care a 



285 Numai unirea, împărtăşirea cu Hristos ne aduce nemurirea şi nestricăciunea. Atât 
sufletul cât şi trupul se umplu de El, şi ambele posedă nemurirea şi nestricăciunea. 

286 Lat. 2,p. 103. 

287 Ibidem. 

288 Despre persoana lui Hristos. 

289 Sfintele Scripturi. 

290 Lat. 2, p. 104. 

291 A cărui faţă a fost desfigurată de bătaia pe care a primit-o de la torţionarii Săi. 
Frumuseţea supraumană, dumnezeiască a feţei şi a trupului Său a fost transformată 
într-o baltă de sânge şi de răni, încât: „nu [mai avea] nici chip, nici frumuseţe, ca să 
ne uităm la El, şi nicio înfăţişare [plăcută], ca să ne fie drag" (îs. 53, 2), cf. BOR 
1988. 



107 



Ne spun că a şezut pe mânzul asinei (In 12, 15 / Zah. 
9 9), că I S-a dat să bea oţet şi fiere (vinegar and gali) (Mt. 
27, 48; Mc. 15, 36; Le. 22, 36; In 19, 29), că a fost dispreţuit 
de popor şi dat la moarte de ocară, dar şi că El este Domnul 
cel Sfânt, Cel minunat (îs. 9, 5), Apărătorul (îs. 16, 15; 50, 
8), Preafrumosul la arătare şi Puterea lui Dumnezeu, Cel ce 
va veni pe nori ca să Judece pe toţi oamenii (Dan. 7, 13-14, 
26; Mt. 24, 30; Mc. 14, 62). Şi toate aceste lucruri fuseseră 
prorocite despre El în Scripturi. 

3. Pentru că S-a făcut om fără să fie tras în ispită, 
fiind Cuvântul, Care umple de slavă. Şi Cuvântul s-a dat pe 
mâna lor, căci El putea fi ispitit, necinstit, răstignit şi să 
sufere moartea. 

Dar firea Sa umană fiind luată (swallowed up) de cea 
divină, a biruit (conquered) prin aceasta şi a îndurat fără să 
cadă şi a făcut fapte de bunătate şi a înviat şi a fost ridicată 
la cer 292 . 

Căci El, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru, fiind 
Cuvântul Tatălui şi Fiul omului, S-a întrupat şi a devenit om 
din Măria (ex Măria) (Care era o fiică a omenirii şi era o 
persoană umană), ca să devină Fiul omului. 

Şi, prin Aceasta, Domnul însuşi ne-a dat un semn 
(signum) 294 , atât pentru noi, cei de jos, cât şi pentru Puterile 
cereşti, fără să-1 întrebe pe om. 

Fiindcă omul nu s-ar fi aşteptat niciodată ca o 
Fecioară să nască sau că e posibil să rămâi Fecioară dar 
totuşi să naşti un Fiu, şi că Cel ce Se va naşte Se va chema: 
Dumnezeu cu noi. 



în filmul lui Mei Gibson, această înfăţişare desfigurată a Domnului a fost prezentată 
în toată înfiorarea ei. Domnul nu a fost doar bătut, ci desfigurat în bătaie, de o ură, 
de o răutate demonică. 

Există nişte omilii ale Sfântului Nicodim Aghioritul, care vorbesc despre durerea 
imensă a Domnului, care te înfioară prin modul cum a fost iluminat să scrie Sfântul 
autor. 

Apoi există vedenia descrisă de Sfântul Dimitrie al Rostovului, care a primit numărul 
fiecărei răni şi dureri suportate de către Domnul pentru noi. 

Sfânta Icoană ortodoxă a Răstignirii Domnului nu exprimă însă atât drama şi durerea 
Domnului, ci puterea Sa biruitoare împotriva morţii. Vedem aici pe Dumnezeu, Care 
dă trupului putere să sufere şi mai puţin suferinţa Domnului în reprezentare realistă. 
Sfânta icoană redă realitatea răstignirii Sale din prisma veşnicie şi nu a temporalităţii, 
care nu accede la simţirea directă, că pe cruce a fost Fiul lui Dumnezeu. 
92 O extraordinară şi punctuală precizare hristologică: firea umană a lui Hristos a 
fost întărită de către firea Sa divină. Umanitatea Sa a fost condusă de către 
divinitatea Sa şi i s-a supus. 

293 Lat. 2, p. 104. 

294 Idem, p. 105. 



108 



Şi nici că Se va coborî în cele mai de jos ale 
pământului (Efes. 4, 9), şi nici că El va căuta oaia cea 
pierdută (Le. 15, 4), care nu era alta decât lucrarea aparte a 
mâinilor Sale. 

Omul nu putea concepe că El Se va ridica la cer şi că 
va dărui Tatălui Său firea noastră umană pe care a primit-o, 
prin aceea că s-a făcut începătura învierii oamenilor (I Cor. 
15,20). 

Fiindcă El a înviat din morţi, dar a rămas mai departe 
cu trup, adică cu trupul pe care îl are orice om. Şi, când se va 
împlini vremea judecării celor neascultători, atunci vom 
învia, fiind uniţi şi întăriţi prin unirea şi legătura creşterii în 
Dumnezeu şi fiecare mădular îşi va primi partea sa în 
trup 295 (Efes. 4, 16). 

Căci de aceea sunt multe locaşuri ale Tatălui (In. 14, 
2), pentru că multe sunt şi mădularele trupului. 



295 în trupul lui Hristos. 



109 



Capitolul al 20-lea 



Dumnezeu însuşi Se arată omului căzut şi Ii arată 
răbdarea, bunătatea, mila şi puterea Sa mântuitoare. Şi de 
aceea omul este cu atât mai nerecunoscător şi fără minte, 
dacă nu se umple de darurile Sale şi nu vrea să cunoască 
harul dumnezeiesc 



1. Şi Domnul a răbdat îndelung căderea omului, căci 
ştia mai dinainte ce biruinţă va câştiga prin Cuvântul. Căci 
numai când puterea a devenit cu totul slăbiciune, s-a arătat 
bunătatea şi puterea de sus a lui Dumnezeu 296 . 

Pentru că aşa a suferit pentru Iona, care fusese înghiţit 
de balenă {a ceto) . Nu fiindcă ar fi fost înghiţit şi ar fi 
murit ca toţi [oamenii], ci pentru că vroia să-1 scoată de 
acolo şi să-1 facă şi mai supus lui Dumnezeu. Şi astfel să-L 
slăvească şi mai mult pe El, pentru că a fost salvat, el, cel 
fără nicio nădejde. 

Şi să aducă şi pe niniviteni la pocăinţă, în aşa fel încât 
ei să vină la Domnul, care i-a scăpat pe ei de moarte. 

Şi ei s-au umplut de frică când le-a prevestit Iona, căci 
Scriptura spune despre ei: „şi fiecare s-a întors de pe calea 
lui cea rea şi de la nedreptatea pe care o săvârşea mâinile lui, 
zicând: <Căci cine cunoaşte, dacă Dumnezeu Se va întoarce 
şi va ţine în loc mânia Lui faţă de noi şi nu ne va pierde? >" 
(Iona 3, 8-9). 

Căci, încă de la început, de când Dumnezeu permite 
ca el să fie înghiţit de către balenă, ca unul care păcătuise, 
nu îl lasă să se piardă în burta ei, ci pregăteşte modul de a-1 
salva. 

Şi semnul lui Iona (signum Jonae) 299 este cel care se 
va împlini prin Cuvântul, pentru cei care, ca şi Iona, spun 
despre Domnul: „Sunt slujitorul Domnului şi îi slujesc 
Domnului Dumnezeu din cer, Cel care a făcut marea şi 
uscatul" (Iona 1, 9). 



296 Venirea Domnului a avut loc atunci când omul nu mai avea nicio putere ca să se 
împotrivească patimilor lui şi răului. Când tăria omului se scursese din el, a venit 
puterea lui Dumnezeu, care 1-a întărit. 

)7 Noi suntem învăţaţi aici cu ideea de chit, de peşte mare. Am redat varianta 
americană. Whale poate însemna şi caşalot şi balenă. 

298 Lat. 2,p. 105. 

299 Idem, p. 106. 



110 



Căci acesta 300 primind mântuirea lui Dumnezeu, cea 
mai presus de nădejde, a ieşit din aceea 301 ca înviind din 
morţi şi a dat slavă lui Dumnezeu, căci a spus aceste cuvinte 
în prorocia sa: „Şi am strigat în nenorocirea mea către 
Domnul, Dumnezeul meu şi El m-a auzit pe mine din 
pântecele Iadului (de ventre Infernîf^ 1 " (Iona 2, 3). 

Şi a slăvit mereu pe Dumnezeu şi a mulţumit Lui fără 
încetare, pentru mântuirea care i-a venit de la El, „ca niciun 
trup să nu se laude în faţa Domnului" (I Cor. 1, 29). 

Şi acesta nu s-a mai împotrivit cu ceva în faţa 
Domnului şi nici nu a presupus că nestricăciunea aparţine lui 
şi e de la fire, ca să se împotrivească astfel adevărului şi să 
se laude cu gânduri deşarte, adică cum că el ar fi, în mod 
firesc, asemenea lui Dumnezeu. 

Căci Satana a dat omului să fie nemulţumitor faţă de 
Creatorul său, întunecând (obfuscabat 303 ; obscur ed) iubirea 
pe care Dumnezeu o are pentru om şi orbind mintea sa ca să 
nu mai perceapă bunătatea lui Dumnezeu şi fâcându-1 să se 
compare cu El şi să se creadă pe sine egal cu Dumnezeu 304 . 

2. Şi, de aceea, Domnul a suferit / a răbdat îndelung, 
pentru ca omul, trecând prin toate şi dobândind cunoaşterea 
virtuţilor, ajungând să învie din morţi şi învăţând din 
experienţă, care este izvorul izbăvirii lui, să fie întotdeauna 



300 Sfântul Iona. 

301 Din balenă. 

302 Lat. 2, p. 106. 

303 Ibidem. 

30 Păcătuirea continuă nu ne distruge numai fiinţa interioară şi realaţiile noastre cu 

oamenii ci, în primul rând, ea deformează percepţia noastră, simţirea lui Dumnezeu 

de către noi. Când nu mai vedem bine pe Dumnezeu, atunci ne enervează şi oamenii 

sau îi folosim numai în scopuri meschine şi dezumanizante. 

Când nu mai simţim dragostea, iertarea, bunătatea şi puterea cea mare a lui 

Dumnezeu în lume şi în viaţa noastră, atunci nici pe alţii nu-i mai simţim ca 

importanţi pentru noi sau nu mai dăm importanţă durerilor, necazurilor, aspiraţiilor 

lor. Simţim că nu ne mai leagă nimic de Dumnezeu şi că El nu ne mai provoacă nicio 

reacţie interioară. Ne opacizăm, devenim rigizi. 

îmi aduc aminte de o prietenă a noastră, care îmi mărturisea că nu simte nimic când 

se împărtăşeşte cu Hristos. Şi m-am mirat la culme de ceea ce mi-a spus, pentru că 

nu-mi puteam imagina aşa ceva. I-am spus că nu e posibil asta, ci ea nu se 

concentrează înăuntrul ei şi nu se umileşte în ea însăşi, ca să simtă dumnezeirea 

Domnului. Nu ştiu ce a făcut, cum s-a îndreptat după ce s-a spovedit. 

Dar când s-a împărtăşit în prezenţa mea (pentru că mă dusesem special ca să o susţin 

ca să se împărtăşească), era atât de bucuroasă, că îi venea să sară în sus de bucurie, 

să danseze. 

Şi atunci mi-am dat seama, că ea nu că nu simţea nimic sau că nu putea să simtă, să- 

L perceapă pe Hristos Dumnezeu, ci considera că nu trebuie să depună niciun efort 

interior, ca să-L primească pe Domnul. Şi când a ieşit puţin din egoismul ei, din 

răceala ei şi a recunoscut că Domnul e Mântuitorul ei, că El o iartă, prezenţa Lui a 

fost simţită cu putere, cum, de fapt, trebuie s-o simţim cu toţii, de fiecare dată. 



111 



viu prin mulţumirea (gratitude) adusă Domnului 305 şi să 
dobândească de la El darul nepătimirii, fiindcă L-a iubit pe 
El mai presus de toate. 

Căci „celui care i se iartă mult, mult iubeşte" (Le. 7, 
47). Şi astfel, acesta se poate cunoaşte cât de trupesc şi de 
slab este. Pe când, cel care înţelege cele ale lui Dumnezeu, 
că El este nemuritor şi puternic ca să dea nemurirea celui 
muritor, şi veşnicia celui trecător şi poate să înţeleagă şi alte 
atribute / însuşiri ale lui Dumnezeu din cele arătate sieşi, 
atunci acesta poate gândi pe Dumnezeu după dumnezeiasca 
Sa bunătate 306 . 

Fiindcă slava omului este Dumnezeu dar lucările Sale 
sunt slava lui Dumnezeu. Şi cel ce primeşte toate ale Lui, 
este un om puternic şi înţelept. Căci după cum medicul 
ajunge vestit datorită pacienţilor săi, tot aşa şi Dumnezeu Se 
revelează prin oameni. De aceea spune Pavel: „Pentru că 
Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în necredinţă, ca El să 
poată da mila tuturor" (Rom. 11, 32). 

Şi nu a spus asta despre eonii spirituali, ci despre 
oamenii care cred în Dumnezeu şi care, odată fiind departe 
de nemurire, dobândesc acum mila, primind prin Fiul lui 
Dumnezeu această înfiere (adoptionem) 301 , care este deplină 
întru El. 



305 Ceea ce ne face vii cu adevărat e continua mulţumire adusă lui Dumnezeu. 
Recunoştinţa, ca şi în cazul leprosului, nu e numai vindecare, ci şi recunoaşterea 
Celui care îţi aduce vindecare. Rugăciunea nu e numai cerere ci, în primul rând, e 
recunoaşterea faptului că, numai El poate să împlinească cererile noastre, pentru că 
El poate face totul. 

Recunoştinţa e făcătoare de viaţă, pentru că ea exprimă starea de bucurie reală, starea 
în care simţi că trăieşti, pentru că Dumnezeu e cu tine şi te face viu. Şi nu poţi simula 
bucuria reală, totală. Ea este o erupţie a inimii, o tresăltare a întregii fiinţe în faţa lui 
Dumnezeu, o deşertare integrală a noastră în faţa Sa. 

306 Sfântul Irineu reia problema experierii însuşirilor lui Dumnezeu prin credinţa şi 
experienţa noastră duhovnicească. în măsura în care Dumnezeu ne arată grija, mila, 
îndurarea, iubirea, fericirea, nădejdea şi bucuria Sa sau alte daruri ale Sale, pe atât îl 
înţelegem mai bine, mai dumnezeieşte. 

Apropierea de El nu e o apropiere rece, ştiinţifică, pedantă, ci una plină de dragoste, 
de încredere, de acceptare a voii Sale. Nu putem avea intimitate cu Dumnezeu, dacă 
nu împărţim fiecare clipă cu El şi nu o vedem din perspectiva comuniunii cu El. 
Iubirea Lui nu o simţim pentru că citim despre El şi ştim multe lucruri despre Sine, ci 
pentru că // iubim pe El şi // recunoaştem pe El ca singurul Domn şi Stăpân al vieţii 
şi veşniciei noastre. 

Acolo unde începe cunoaşterea lui Dumnezeu se termină proasta şi înalta cunoaştere 
deşartă despre noi înşine. Până nu renunţăm la voia noastră, la mintea noastră 
păcătoasă, la apucăturile noastre pătimaşe, Dumnezeu nu ne poate transmite ceva 
autentic, măreţ despre Sine, pentru că nu sutem capabili să îl păstrăm şi să îl 
înţelegem. 

307 Lat. 2, p. 107. 



112 



Căci cel care, fără mândrie şi înfumurare, dă slava 
adevărată Creatorului lucrurilor, adică Dumnezeului celui 
Atotputernic şi Care dă darul existenţei tuturor, unul ca 
acesta, continunând să-L iubească şi să I Se supună Lui, şi 
să-I mulţumească [neîncetat], va primi de la El prea marea 
slavă a înaintării [întru Sine], năzuind la vremea când va 
deveni asemenea Lui, a Celui care a murit pentru el, pentru 
ca, asemenea Lui, a Celui ce „S-a făcut întru asemănarea 
trupului păcatului" (Rom. 8, 3) ca să strice păcatul, la fel să 
facă şi el, depărtându-se de cele ale trupului, ca să-1 cheme 
pe el întru asemănarea Sa, arătându-1 un următor al lui 
Dumnezeu şi dezvăluindu-i lui lucrarea Tatălui Său, în 
sensul că poate să-L vadă pe Dumnezeu şi să-i dea puterea 
de a primi pe Tatăl . 

Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om şi 
a devenit Fiul omului, L-a învăţat pe om ca să II primească 
pe Dumnezeu şi să-L lase pe Dumnezeu să locuiască în om, 
după buna plăcere a Tatălui. 

3. Şi, de aceea, Domnul însuşi, Care este Emanuel din 
Fecioara (îs. 7, 14), este semnul mântuirii noastre, fiindcă 
Domnul ne-a mântuit pe noi, căci noi nu puteam să ne 
mântuim de unii singuri (per semetipsos non habebant 
salvări) 309 . 

Şi, când Pavel spune despre neputinţele 310 umane, 
zice: „Căci ştiu că nu locuieşte în mine, în trupul meu, lucrul 
celbun"(Rom. 7, 18). 

Şi aici arată că „lucrul cel bun" al mântuirii noastre nu 
este de la noi, ci de la Dumnezeu. 



308 Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, vederea lui Dumnezeu şi înaintarea în slava 
lui Dumnezeu sunt tot atâtea subiecte capitale ale Teologiei, pe care Sfântul Irineu le 
trece în revistă, într-o singură frază fluviu. 

Mă surprinde de multe ori avântul frazelor sale, elaborările neaşteptate, schimbările 

de ritm şi, mai ales, trecerea de la o carte la alta a Scripturii şi versetele pe care le 

aduce. 

Sfinţii Părinţi sunt surprinzători prin cunoaşterea atât de adâncă a Scripturii. Citează 

nu numai versete mari, exacte, dar citează şi texte mici sau sintetizate, care ţi se par 

obscure, pentru că nu suntem învăţaţi cu acest mod holistic, total de citaţie. 

Sunt uimit de multe ori de măreţia şi adâncimea cugetării lor, care vine pe 

neaşteptate, într-un context unde te aşteptai să găseşti dovezi standard, despre 

subiectul propus. 

Sfântul Irineu are timp să facă adânciri speciale ale unor versete, nu numai să le 

citeze pur şi simplu. Această carte nu răspunde numai unor eretici, ci fixează 

mărturia deplin ortodoxă a teologiei Sfântului Irineu. Ea nu e numai apologetică, ci 

are părţi cu precădere dogmatice, care reprezintă învăţătura Bisericii până astăzi. 

309 Lat. 2,p. 107. 

310 în sensul de patimi, nu de boli trupeşti. 



113 



Şi iarăşi: „Om păcătos ce sunt, cine mă va scăpa de 
trupul acestei morţi?" (Rom. 7, 24). 

Şi astfel vorbeşte despre Răscumpărătorul, zicând: 
„harul Domnului nostru Iisus Hristos" (Rom. 16, 20, 24; II 
Cor. 8, 9 etc). 

Căci şi Isaia spunea asemenea, când zicea: „Intăriţi-vă 
voi mâini slabe şi genunchi fără putere. Fiţi curajoşi şi nu 
slabi la minte. Liniştiţi-vă şi nu vă temeţi. Căci iată, 
Dumnezeu a făcut judecată şi va da răsplătire. El însuşi va 
veni şi ne va mântui pe noi" (îs. 35, 3-4). Şi vedem de aici, 
că nu prin noi, ci de la Dumnezeu a venit ajutorul, prin care 
trebuie să ne mântuim. 

4. Şi iarăşi, Acesta nu va fi numai om, Cel ce ne va 
mântui pe noi, dar nici umil fără de trup, ca îngerii, care nu 

OII """ 

au trupuri {sine carne enim Angeli sunt) . 

Fiindcă Prorocul vesteşte, zicând: „Niciun bătrân şi 
niciun înger, ci însuşi Domnul îi va mântui, pentru că îi 
iubeşte pe ei şi le va da lor să fie liberi" (îs. 63, 9). Iar de 
faptul că El Se va face om văzut, adică când Cuvântul va da 
mântuirea, Isaia iarăşi zice cu putere: „Iată, cetatea Sionului: 
ochii tăi vor vedea mântuirea noastră" (îs. 33, 20). 

Şi despre faptul că nu va fi numai un om, Cel ce va 
muri pentru noi, tot Isaia [Ieremia] spune: „Şi Sfântul 
Domnului şi-a adus aminte de moartea Israelului Său, care a 
adormit într-un pământ cu morminte. Şi El S-a coborât să 
vestească lor mântuirea şi i-a mântuit pe ei" . 

Şi Amos [Miheea] spune acelaşi lucru: „El Se va 
întoarce şi ne va milui pe noi. El va distruge nedreptăţile 



311 Lat. 2, p. 108. 

312 Aici am tradus varianta în limba engleză. Cf. Idem, p. 108, n. 6 acest text nu apre 
în LXX şi VUL. însă, tot de aici aflăm şi faptul, că Sfântul Justin Martirul şi 
Filosoful a folosit şi el acest verset în Dialogul cu iudeul Trifon, dar că 1-a pus pe 
seama Sfântului Ieremia. 

în Idem, p. 108, n. 7 însă surpriza e şi mai mare dar şi dureroasă în acelaşi timp, 

pentru că Sfântul Justin a folosit în Dialogul cu iudeul Trifon 72 acest verset, 1-a pus 

pe seama Sfântului Ieremia şi îi acuză pe evrei că au şters versetul profetic de faţă 

din Sfânta Scriptură. Astfel că textul profetic citat aici şi de Sfântul Irineu nu se 

găseşte nici în WTT, nici în LXX, nici în VUL, nici în Hexapla, nici în Targume şi în 

niciun alt manuscris vechi al Scripturii. 

Vom reda textul sfânt în greacă şi latină, pentru ca, măcar aici, să avem profeţia 

mesianică pe care nu o mai regăsim pe nicăieri în ediţiile critice: 

,',Euvno9r| Se Kupiog 6 0eo<; âvb'lapar\X tcov veKpcov aikoO tgjv KeKOiuT|uivcov eîg 

Yf|v x ( ^\ xax0 Q> Kal Korcepri vpbq avxovQ, tvayyţXioaoQai auralg to au>xr\piov Auxou", 

cf. Idem, p. 108-109, n. 7 şi e forma pe care o regăsim la Sfântul Justin Martirul în 

locul citat supra, pus pe seama Sfântului Ieremia Prorocul. 

„Et commemoratus est Dominus Sanctus Israel mortuorum suorum qui dormierant in 

terra sepultionis: et descendit ad eos evangelisare salutem que est ab eo, ut salvaret 

eos", cf. Idem, p. 108-109, fiind textul redat de către Sfântul Irineu al Lyonului. 



114 



noastre şi va arunca păcatele noastre în adâncul mării" (Mih. 
7,19). 

Şi iarăşi, arătându-se locul venirii Sale, el spune: 
„Domnul vorbeşte din Sion şi El vorbeşte dezvăluit din 
Ierusalim" (Mih. 4, 2 / îs. 2, 3). 

Şi Acesta din partea de sud a lui Iuda [va veni]. De 
acolo va veni Fiul lui Dumnezeu, Cel care este Dumnezeu 
şi Care vine din Betleem (ex Bethleem) 313 . 

Fiindcă Domnul S-a născut şi a fost trimis să ducă 
slava Sa în tot pământul, după cum spune Proorocul 
Avacum: 

„Dumnezeu va veni din sud şi Cel Sfânt din Muntele 
lui Efraim. Puterea Sa acoperă cerurile şi pământul este plin 
de slava Sa. înaintea feţei Sale va merge Cuvântul şi 
picioarele Sale vor înainta pe câmpuri" (Avac. 3, 3, 5) 314 . 

Şi acesta arată în mod foarte clar că El este Dumnezeu 
şi că venirea Lui va fi în Betleem şi din Muntele lui Efrem, 
care este situat spre sud şi că El este om. 

Pentru că el a spus: „picioarele Sale vor înainta pe 
câmpuri". Şi aceasta indică că El e un om. 



313 Lat. 2, p. 109. 

314 Cf. Ibidem, avem următorul text în latină: „Deus ab Africo veniet, et Sanctus de 
monte Effrem. Cooperuit coelum virtus Ejus, et laudatione Ejus plena est terra. Ante 
faciem Ejus proeibit Verbum, et progredientur in campis pedes Ejus". Deci acesta e 
textul de secol II. 

Textul de secol IV-V al Vulgatei e însă diferit în mod simţitor de acesta, atât ca 
grafie cât şi în ceea ce priveşte conţinutul: 

„Deus ab austro veniet et Sanctus de monte Pharan, semper operuit caelos gloria 
Eius et laudis Eius plena est terra. Ante faciem Eius ibit mors et agredietur diabolus 
ante pedes Eius". 



115 



Capitolul al 21-lea 

Apărarea prorociei lui îs aia de la 7, 14 împotriva 
falselor interpretări ale lui Teodoţion, Acvila, ale ebioniţilor 
şi ale evreilor. Autoritatea Septuagintei. Dovada că Hristos 
a fost născut din Fecioară 



1 . Astfel, Dumnezeu a făcut pe om şi Domnul însuşi 
ne-a mântuit pe noi iar dovada pe care ne-a dat-o a fost 
Fecioara. 

însă unii, schimbând ceea ce spun Scripturile, zic: „ o 
tânără femeie va lua în pântece şi va naşte fiu" (lâov rj 
ueăuic; eu yaarpi e<£ei) . 

Astfel traduce Teodoţion Efeseanul (0eoâoncou o 
'Ecpeoioc;; Theodotion Ephesius) şi Acvila din Pont 
( 'AkvXcu; 6 novTLKoc, Aquila Ponticus) , ambii iudei 
prozeliţi. 

Ebioniţii însă, urmând acestora, spun că El a fost 
născut de Iosif, desfiinţând astfel prin minciuna lor, 
iconomia minunată a lui Dumnezeu şi dând la o parte 
mărturia Prorocilor, care vine de la Dumnezeu. 

însă această prorocie a apărut înainte ca poporul să fie 
strămutat în Babilon, adică e anterioară stăpânirii mezilor şi 
a perşilor. 

Şi aşa a fost tradusă 318 , în greceşte, chiar de evreii 
însăşi, cu mult înainte de venirea Domnului (interpretatum 
vero in Graeco ab ipsis Judaeis multum ante tempora 
adventus Domini noştri) . 

Şi e, fără îndoială, că astfel au făcut evreii şi nu s-au 
jucat ca noi, să schimbe acele cuvinte. Căci ei au ştiut de 
viitoarea noastră existenţă şi ne-au adus dovezi din Scripturi, 
fără ca să ardă propriile lor Scripturi, prin care ne-au arătat 
că toate neamurile au părtăşie la viaţa veşnică. 

însă ei se înfumurează că fac parte din casa lui Iacov 
şi din poporul lui Israel şi nu primesc harul lui Dumnezeu. 



315 Idem, p. 110. 

316 Ibidem. 

317 Ibidem. 

318 Se referă la traducerea corectă: „Iată Fecioara va lua în pântece", nu „tânăra 
femeie". 

319 



Lat. 2, p. 111. 



116 



2. Căci înainte ca romanii să le stăpânească împărăţia, 
pe când macedonienii stăpâneau Asia, Ptolemeu, fiul lui 
Lagus (IJroÂejuaîoc o Aayou) 320 , dorind să înzestreze 
biblioteca din Alexandria cu cărţi din toate neamurile, cărţi 
însă de valoare, a cerut celor din Ierusalim ca să îi dea 
Scripturile traduse în limba greacă. 

Şi aceia (pentru că un timp fuseseră sub stăpânirea 
macedonenilor), au trimis lui Ptolemeu 70 de bătrâni, care 
erau pricepuţi în Scripturi şi în modul de a traduce şi aceştia 
s-au străduit să le împlinească dorinţa. 

Insă el, dorind să-i testeze / să-i încerce pe fiecare în 
parte, de teamă să nu schimbe ceva din text şi nici să se 
consulte unul cu altul în aşa fel, încât să ascundă adevărul 
Scripturilor prin interpretările lor, i-a separat pe unul de 
altul, şi le-a poruncit tuturor să facă aceeaşi traducere. 

Şi le-a poruncit să traducă toate cărţile [Scripturii]. 
Insă când s-au strâns cu toţii la un loc înaintea lui Ptolemeu 
şi fiecare şi-a comparat traducerea cu a celuilalt, atunci 
Dumnezeu a fost preaslăvit şi s-a cunoscut că Scripturile 
sunt cu adevărat dumnezeieşti. 

Căci toţi citindu-şi traducerile în comun, traducere pe 
care fiecare o făcuse singur, au înţeles, că scriseseră aceleaşi 
cuvinte şi aceleaşi nume de la un cap la altul, în aşa fel încât 
neamurile puteau cunoaşte Scripturile acestea traduse sub 
insuflarea lui Dumnezeu (icat' eiTiirvoiav tou ©eou; per 
aspirationem Deî) . 

Şi nu s-au mirat că Dumnezeu a făcut acest lucru. 
Căci Dumnezeu, atunci când poporul era dus în robia lui 
Nabucodonosor şi când Scripturile au fost corupte 

199 

(diacpOapeLOcdv tqjp rpacpcois, corruptis Scripturis) şi când, 
după 70 de ani, evreii s-au întors în pământul lor, în vremea 
lui Artaxerxes, regele perşilor, El a inspirat / a insuflat pe 
preotul Esdra ("Eo5pa) 323 , din seminţia lui Levi şi acesta a 
refăcut cuvintele Prorocilor de la început şi a restabilit, 
împreună cu poporul, Legea lui Moise (I Esdra 7, 6; Neem. 
8,3-4, 13-14, 18; 9, 3). 



320 Idem, p. 111-112. 

321 Idem, p. 114. 

322 Ibidem. 

323 Ibidem. 



117 



3. Şi astfel Scripturile au fost traduse cu fidelitate şi 
prin harul lui Dumnezeu (cum tanta igitur veritate et gratia 
Dei interpretatae sint Scripturae) . 

Şi, prin acestea, Dumnezeu ne-a pregătit pe noi pentru 
a primi în credinţă pe Fiul Său şi ne-a păstrat nouă 
Scripturile nerăstălmăcite în Egipt, unde casa lui Iacov 
înflorea, căci veniseră din cauza foametei din Canaan şi 
unde, de asemenea, Domnul nostru s-a retras, când era 
prigonit de către Irod. 

Această traducere a Scripturilor a vorbit, mai întâi, de 
pogorârea Domnului nostru pe pământ şi a fost înaintea 
apariţiei creştinilor, căci Domnul nostru s-a născut în al 41- 
lea an de domnie al lui Augustus (natus est enim Dominus 
noster circa primum et quadragesimum annum Augusti 

..325x326 

imperii ) . 

însă Ptolemeu, sub care s-au tradus Scripturile fusese 
mai înainte, după cum am spus, pe când aceşti 327 oameni se 
dovedesc neruşinaţi şi obraznici (impudorati et audaces) , 
dacă vor acum să arate o altă traducere (aliter 
interpretationes) . 

Căci noi respingem cele ale lor din Scripturi şi 
credem, împotriva lor, în venirea Fiului lui Dumnezeu. 

Şi credinţa noastră este întărită şi fără nicio invenţie şi 
este singura adevărată (sola vera) 330 , după cum dovedesc 
Scripturile cu claritate şi despre care am spus deja multe 
lucruri. 

Şi, la fel, este şi învăţătura Bisericii: fără nicio 

■j -j i 

adăugire (sine interpolatione) . 

Pentru că, Apostolii au fost mai înaintea datei când au 
apărut ereticii şi au fost de acord cu această traducere 332 . Şi 

TOT 

traducerea e în armonie cu Tradiţia Apostolilor . 



324 Ibidem. 

325 Idem, p. 115. 

326 Naşterea Mântuitorului s-a petrecut în al 41 an de domnie al lui Augustus. însă, 
cf. *** împăraţii Romei, editată de Manfred Clauss, trad. din lb. germană de Adolf 
Armbruster, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 28, Augustus a domnit între 27 în 
d. Hr. şi 14 d. Hr. Trebuie însă aprofundată această dată. 

327 Care au tradus fals prorocia Sfântului Isaia. 

328 Lat. 2, p. 115. 

329 Ibidem. 

330 Ibidem. 

331 Ibidem. 

332 Adică cu textul Septuagintei. 

333 Mărturie răspicată asupra autorităţii absolute a Septuagintei. 



118 



Fiindcă Petru, Ioan, Matei şi Pavel şi toţi în parte, câţi 
i-au urmat lor, au vorbit despre toate prorociile, după 
traducerea pe care o dăduseră [cei 70 de] bătrâni. 

4. Căci unul şi acelaşi Duh al lui Dumnezeu, Care a 
vestit prin Proroci cele ce se vor petrece şi venirea 
Domnului, a dat şi bătrânilor dreapta traducere / interpretare, 
a celor cu adevărat prorocite. 

Şi El însuşi, prin Apostoli, a vestit că a venit plinirea 
vremii şi înfierea, că împărăţia Cerurilor s-a apropiat şi că El 
va locui în cei care cred în Cel ce S-a născut din Fecioară, în 
Emanuel. 

Şi acest lucru ei l-au arătat când au spus, că înainte 
ca Iosif să fie împreună cu Măria, adică Ea fiind Fecioară, 
„s-a aflat având în pântece de la Sfântul Duh" (Mt. 1, 18). 

Şi îngerul Gavriil i-a zis Ei: „Duhul Sfânt Se va 
pogorî peste Tine şi puterea Celui Prea înalt Te va umbri. 
Pentru aceea şi Sfântul, Care Se va naşte din Tine, Fiul lui 
Dumnezeu Se va chema" (Le. 1, 35). 

Şi tot îngerul i-a spus lui Iosif: „Acestea toate s-au 
făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Prorocul 
Isaia: Iată, Fecioara va lua în pântece" (Mt. 1, 22-23). 

Iar bătrânii, astfel au tradus cuvintele spuse de Isaia: 

„Şi Domnul 335 a spus lui Ahaz: <Cere un semn de la 
Domnul Dumnezeul tău din adâncurile cele de jos sau din 
înaltul celor de sus>. 

Şi Ahaz a zis: <Nu cer [nimic], căci nu voi ispiti pe 
Domnul>. Şi el 336 a zis: <Nu vă ajunge că obosiţi pe oameni, 
de vreţi să obosiţi cu ele şi pe Domnul? 

De aceea Domnul vă va da un semn: Iată, Fecioara va 
lua în pântece şi va naşte Fiu şi veţi chema numele lui 
Emanuel. 

Lapte şi miere va mânca, înainte de a cunoaşte să 
arunce lucrurile rele şi să aleagă ceea ce e bun. Pentru că 
înainte ca Pruncul acesta să cunoască binele sau răul, El nu 
va consimţi răului, fiindcă poate alege ceea ce este bine >" 
(îs. 7, 10-16) 337 . 



334 Sfinţii Apostoli. 

335 în ed. BOR 1988 avem numele Sfântului Isaia, şi o discuţie între Isaia şi Ahaz şi 
nu între Domnul şi Ahaz. Putem înţelege că Domnul era Cel care a cerut prin Sfântul 
Isaia. 

336 Sfântul Isaia. 

337 Versetul al 16-lea în ediţia ireniană este cu mult diferit de ediţia noastră. Este un 
loc pur hristologic în textul Sfântului Irineu. 



119 



Astfel, cu mare grijă a fost Sfântul Duh, pentru că s-a 
spus că El Se naşte dintr-o Fecioară, dar că după firea Sa El 
este Dumnezeu, căci numele Emanuel acest lucru îl 
indică 338 . 

Şi El arată că Acesta e om, când spune despre El: 
„va mânca lapte şi miere". Dar spune că va fi, în acelaşi 
timp, un Prunc, pentru că s-a spus: „înainte ca El să 
cunoască binele şi răul". 

Şi toate cuvintele nu ne vorbesc decât despre un Prunc 
omenesc. Dar prin aceea că: „nu va consimţi răului, fiindcă 
poate să aleagă ce e bine", se arată că e şi Dumnezeu. 

Căci prin faptul că mănâncă lapte şi miere noi 
înţelegem numai că El este om, dar prin aceea că e numit 
Emanuel, înţelegem că El este Dumnezeu întrupat. 

5. Şi când El a spus: „Ascultă, casa lui David!" (îs. 7, 
13), El a arătat pe Cel pe care Dumnezeu i-L făgăduise lui 
David, că va fi un vlăstar din coapsele Sale şi împărat veşnic 
şi, în acelaşi timp, că S-a născut din Fecioară, din neamul lui 
David. 

Căci de aceea El făgăduise un împărat din „rodul 
pântecului său", pentru ca să ne facă să înţelegem că e o 
zăm islire feciorească . 

Şi, la fel, „rodul copaselor sale" sau „rodul seminţiei 
sale" ne vorbesc despre naşterea unui om şi despre o 
Fecioară care zămisleşte. 

Şi, tocmai de aceea, în această făgăduinţă, Scriptura 
exclude cu totul aportul bărbăţiei cuiva, căci e cert că El nu a 
fost născut din voinţa bărbatului. 

însă s-a vorbit despre „rodul pântecelui", pentru a se 
arăta că El S-a născut din Fecioară, după cum mărturiseşte 
Elisabeta, când, fiind plină de Sfântul Duh, a zis către Măria: 
„Binecuvântată eşti Tu între femeie şi binecuvântat este 
Rodul pântecelui Tău" (Le. 1, 42). 

Şi Sfântul Duh a rostit, pentru cei care doresc să 
asculte, că făgăduinţa lui Dumnezeu, că va ieşi un împărat, 
ca rod al pântecelui lui David, s-a împlinit în naşterea din 
Fecioară, adică din Măria. 

Iar cei care dau o altă traducere a textului lui Isaia şi 
spun: „Iată, o tânără femeie va lua în pântece şi va naşte fiu" 
sau cei care îl desemnează pe El ca/m al lui Iosif, dând o 
altă interpretare făgăduinţei făcută lui David, le spunem că 



338 Adică dumnezeirea lui Hristos. 



339 Hristos. 



120 



Dumnezeu a făgăduit naşterea Lui, ca un rod al pântecelui 
său, adică cornul împăratului Hristos. Insă ei nu vor 
înţelegea altceva, decât traducerea pe care ei şi-au fâcut-o. 

6. Căci atunci când Isaia a spus: „din adâncurile cele 
de jos sau din înaltul celor de sus" (îs. 7, 11), n-a indicat 
decât, că „Cel ce S-a Pogorât din cer, nu e decât Cel ce S-a 
înălţat la cer" (Efes. 4, 10). 

Şi, prin aceea că a zis: „Domnul însuşi vă va da un 
semn" (îs. 7, 14), el nu vorbeşte decât despre naşterea lui 
Hristos, care nu s-a împlinit în alt fel, decât prin Domnul, 
Dumnezeul tuturor şi Dumnezeu însuşi a dat un semn casei 
lui David. 

Căci ce semn mare era, dacă o tânără femeie ar fi 
născut, căci asta se petrece cu toate femeile? Dar un lucru 
nemaiîntâlnit s-a petrecut pentru mântuirea noastră, pe care 
omul a primit-o cu ajutorul lui Dumnezeu, acela că a văzut o 
naştere nemaiîntâlnită până acum, o naştere din Fecioară. 

Căci acesta era semnul pe care 1-a dat Dumnezeu, pe 
care omul nu avea cum să-1 facă. 

7. Şi de aceea, şi Daniel, văzând mai înainte venirea 
Sa a spus, că o piatră a fost tăiată fără mână omenească şi ea 
a venit în lume (Dan. 2, 34). 

Şi prin aceea că a fost tăiată „fără mână omenească", 
aceasta nu înseamnă decât, că El a venit în lume fără să fie 
ajutat de mâini, după cum taie oamenii piatra. 

Căci Iosif nu a luat parte la naşterea Lui , ci singură 
Măria a conlucrat la planul / sfatul cel mai dinainte stabilit 
[al lui Dumnezeu]. 

Căci Piatra aceasta pământească S-a născut prin 
puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. 

De aceea spune Isaia: „Aceasta zice Domnul: Iată, Eu 
pun la temelia Sionului o piatră preţioasă, aleasă, care va fi 
pusă în capătul unghiului ca să fie cinstită" (îs. 28, 16). 

Astfel noi înţelegem că El a venit în trup omenesc, dar 
nu din voinţa omului, ci din voinţa lui Dumnezeu (non ex 
voluntate viri, sed ex voluntate Deî) . 

8. Şi Moise a dat un tip, ca rod al său pe pământ, în 
sensul că, prin întrupare s-a dat ceva în opoziţie cu egiptenii, 
după cum era în planul prestabilit al lui Dumnezeu. 



340 Adică nu s-a făcut prin sămânţa lui Iosif, cu aportul unui bărbat. 

341 Lat. 2,p. 118. 



121 



Căci egiptenii au dat mărturie că degetul lui 
Dumnezeu (leş. 8, 19) a lucrat mântuirea poporului şi nu 
fiul lui Iosif. 

Căci, dacă era fiul lui Iosif , cum putea fi mai mare 
decât Solomon, şi mai mare decât Iona şi decât David, când 
El a fost născut din aceeaşi sămânţă, şi a fost un urmaş al 
acestora? Şi cum l-ar mai fi binecuvântat pe Petru, dacă el 
L-ar fi cunoscut deja ca Fiul Dumnezeului Celui Viu? 

9. Iar, dimpotrivă, dacă El e fiul lui Iosif, atunci nu 
putea fi, după Ieremia, rege sau moştenitor. Pentru că Iosif 

'lA'X 

era cunoscut ca fiu al lui Ioachim şi al lui Iehonia, după 
cum Matei spune în genealogia sa (Mt. 1, 11). 

Insă Iehonia şi toţi ai lui au fost dezmoşteniţi. Căci 
spune Ieremia: „După cum Eu sunt viu, spune Domnul, dacă 
Iehonia, fiul regelui Ioachim din Iuda ar fi fost pecete / 
sigiliu pe mâna Mea dreaptă, Eu [tot] îl voi trimite în altă 
parte şi îl voi da în mâinile celor care caută viaţa lui" (Ier. 
22, 24). 

Şi iarăşi: 

„Iehonia este necinstit, ca un vas nefolositor, pentru 
că a fost trimis într-o ţară pe care nu o cunoaşte. 
Pământenilor, ascultaţi cuvântul Domnului! Scrie acestui om 
că este dezmoştenit şi niciun urmaş al său nu va sta pe tronul 
lui David, nu va fi înstărit şi nu va ajunge rege în Iuda" (Ier. 
22,28-30). 

Şi iarăşi, Dumnezeu spune tatălui său Ioachim: 
„Aşadar acestea zice Domnul despre tatăl său 
Ioachim, regele din Iuda. Nimeni nu va sta pe tronul lui 
David iar trupul său va fi aruncat în arşiţa zilei şi în gerul 
nopţii. Şi Eu voi privi peste el şi peste fiii săi, şi voi aduce 
peste ei, şi peste cei ce locuiesc în Ierusalim, şi peste Iudeea, 
toate relele pe care le-am vestit împotriva lor" (Ier. 36, 30- 
31). 

După acestea, cei care spun că El a fost născut din 
Iosif şi în acesta îşi pun nădejdea, aceia se dezmoştenesc din 
împărăţie, căzând sub blestemul şi mustrarea făcută lui 
Iehonia şi urmaşilor săi. 



342 Se referă la Sfântul Iosif, logodnicul Prea Curatei. 

343 Ioachim nu apare, în mod nominal, în genealogia mateiană din LXX. 



122 



Căci de aceea ni s-a vorbit despre Iehonia, fiindcă 
Sfântul Duh văzuse mai înainte pe învăţătorii de rele 

w,w, -344 

învăţaturi . 

Şi ei 345 pot învăţa de aici, că din sămâna lui, a lui 
Iosif, El nu Se putea naşte ci, conform promisiunii lui 
Dumnezeu, Se va naşte din pântecele lui David, acest 
împărat veşnic, care va strânge toate lucrurile în Sine şi va 
uni întru El pe omul cel vechi. 

10. Căci după cum prin neascultarea unuia a intrat 
păcatul şi moartea s-a întins peste tot prin păcat, tot la fel 
prin ascultarea Altuia, Care era Drept, s-a dat viaţă acelora, 
care, nu demult, erau morţi. 

Şi, ca şi Adam cel întâi plăsmuit, a cărui fiinţă era din 
pământ neprelucrat şi, de aceea, feciorelnic (virgin soil) (de 
rudi terra, et de adhuc virgine) [„pentru că Dumnezeu nu 
trimisese încă ploaie, şi omul nu fusese făcut" (Fac. 2, 5)], şi 
care fusese făcut de mâna lui Dumneze, adică de Cuvântul 
lui Dumnezeu, pentru că „toate prin El S-au făcut" (In. 1, 3), 
şi Domnul a luat ţărănă din pământ şi 1-a zidit pe om, tot la 
fel, El, Cuvântul, a recapitulat pe Adam întru Sine 
(recapitulans in Se Adam) , primind să Se nască cu 
adevărat, [naştere] prin care a putut să strângă întru Sine pe 

T.AQ 

Adam, din Măria, Cea care era Fecioară (ex Măria, Que 
adhuc erat Virgo) 349 . 



344 Argumentul acesta al Sfântului Irineu, pentru a arăta că Domnul nu e fiul trupesc 
al Sfântului Iosif, cu siguranţă, că nu ar fi fost inventat de către apologiştii moderni. 
Traducând acest pasaj, am înţeles şi mai bine, dar şi cât de bine ar fi să actualizăm, 
modul apologetic strict scriptural al Sfinţilor Părinţi din vechime, care a început să 
ne lipsească cu desăvârşire nouă, celor de astăzi. 

Când se pune astăzi problema „fraţilor Domnului", apologistul ortodox citează 
numai locurile Evangheliei, unde se vorbeşte despre naşterea Domnului şi se explică 
faptul, că: „nu o cunoscuse pe Ea", se referă la timpul de dinainte şi de după naşterea 
Domnului. 

însă Sfântul Irineu explică genealogia de la Sfântul Matei prin cuvintele profetice ale 
Sfântului Ieremia, care s-au împlinit. El deduce consecinţele reale, istorice ale unei 
profeţii. Dar ca să porneşti de atât de departe pentru un argument, necesită o 
cunoaştere perfectă nu numai a literei Scripturii dar, mai ales, o cunoaştere adâncă a 
ei, duhovnicească. 

345 Ereticii. 

346 Lat. 2, p. 120. 

347 Ibidem. 

348 Recapitularea lui Adam, se înţelege de aici, e primirea firii curate a Sfântului 
Adam. El a primit firea Protopărintelui nostru din Prea Curata Fecioară, fără să aibă 
vreo pată. De aceea 1-a luat în sine pe Adam, pentru că a luat firea lui, pe care 
Dumnezeu i-o dăduse, adică firea fără păcat. 

349 Lat. 2, p. 120. 



123 



Astfel, dacă primul Adam a fost om, ca şi tatăl său, şi 
El s-a născut din sămânţa omenească, e drept să spunem că 
al doilea Adam a fost fiul lui Iosif. 

Dar, dacă primul a fost luat din ţărână şi Dumnezeu e 
Creatorul său, asta înseamnă că Al doilea, recapitulând pe 
toate întru Sine, fiind făcut om de către Dumnezeu, e analog 
întru câtva cu primul om, în ceea ce priveşte naşterea Lui. 

Atunci, de ce nu L-a făcut Dumnezeu din ţărână, ci 
din Măria? Pentru aceea, că nu trebuia să se formeze o altă 
fiinţă, nici alţii care să fie mântuiţi, ci numai cei adunaţi în 
Hristos, care vin din Adam, ca analogia să se păstreze. 



124 



Capitolul al 22-lea 



Hristos Şi-a asumat trupul nostru, zâmislindu-Se şi 
născăndu-Se de către Fecioara Măria 



1. De aceea, cei care spun că El nu S-a întrupat din 
Fecioară greşesc enorm de mult şi pentru aceasta se 
depărtează de moştenirea trupului 350 , fiindcă resping 
analogia [dintre El şi Adam]. 

Căci dacă unul vine din pământ şi e plăsmuit de mâna 
şi lucrarea lui Dumnezeu, pe când Celălalt nu e făcut de 
mâna şi lucrarea lui Dumnezeu, atunci Cel care a fost făcut 
după chipul şi asemănarea primului, în acest caz, nu 
păstrează analogia omului şi lucrarea Sa e fără putere, pentru 
că nu ne poate arăta înţelepciunea Sa. 

Dar aceasta se spune, ca şi când El ar fi părut a fi 
Mântuitorul dar nu a fost sau ca si când El S-ar fi făcut om, 
dar nu ar fi vorbit ca un om. 

Căci dacă El nu a primit firea trupului dintr-o fiinţă 
omenească, atunci nici nu a fost om sau Fiu al omului. 

Iar dacă El nu S-a făcut ca noi, atunci nu e niciun 
mare lucru că El a pătimit şi a îndurat. 

Insă fiecare dintre noi am primit un trup din pământ şi 
sufletul l-am primit, în mod duhovniceşte, de la Dumnezeu. 

De aceea, dacă Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om, 
recapitulând în Sine lucrul mâinilor Sale, pentru aceasta El 
spune despre Sine că este Fiul omului şi îi fericeşte „pe cei 
blânzi, pentru că aceia vor moşteni pământul" (Mt. 5, 5). 

Şi Apostolul Pavel, de aceea spune în Epistola către 
Galateni, în mod clar: „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, 
născut din femeie" (Gal. 4, 4). 

Şi iarăşi, în cea către Romani, el spune: „Despre Fiul 
Său, Care S-a născut din sămânţa lui David, după trup, Care 
a fost predestinat / mai înainte rânduit Fiul al lui Dumnezeu 
cu putere, după Duhul sfinţeniei, prin învierea Sa din morţi, 
Domnul nostru, Iisus Hristos" (Rom. 1, 3-4). 

2. Şi e fără rost să mai spun că, în acest caz, El vine 
din Măria. Căci pentru ce Se trage din Ea, dacă nu a luat 
nimic de la Ea? 



350 A trupului lui Hristos, a împărăţiei lui Dumnezeu. 



125 



Şi, mai mult, dacă El nu a luat nimic din Măria, atunci 
niciodată nu va folosi nimic din cele pe care le produce 
pământul, dacă nu are un trup pe care să-1 hrănească şi nici 
nu e înfometat niciodată, după ce posteşte 40 de zile ca 
Moise şi Ilie, nici trupul Său nu însetează după apă. 

Şi astfel, nici Ioan nu trebuia să spună despre Sine: 
„Dar Iisus, fiind slăbit de drum, S-a aşezat să se odihnească" 
(In. 4, 6), nici David nu ar fi trebuit să spună mai înainte 
despre El: „Adăugat-au durere rănilor Mele" (Ps. 68, 30), 
nici n-ar fi trebuit să plângă pentru Lazăr (In. 11, 35) şi nici 
să aibă sudoarea ca picături mari de sânge (Le. 22, 44), nici 
să spună: „Prea întristat este sufletul Meu" (Mt. 26, 38) şi 
atunci când a fost străpâns [cu suliţa], să nu fi curs sânge şi 
apă (In. 19, 34). 

Căci toate acestea sunt spuse despre trupul, care se 
trage din pământ, pe care El 1-a recapitulat întru Sine şi prin 
care a mântuit lucrul mâinilor Sale. 

2. De aceea, Luca spune în genealogia sa despre 
neamurile Domnului nostru, începând de la Adam, cum că 
sunt 72 de neamuri (Le. 3, 23-28), de la început şi până la 
sfârşit şi prin aceasta a arătat, că El a asumat întru Sine toate 
neamurile, care se trag din Adam şi care erau risipite şi pe 
toate limbile şi neamurile de oameni le-a unit cu Adam 
însuşi. 

Iar Pavel îl denumeşte pe Adam, ca „chip al Celui 
care va veni" (Rom. 5, 14), din cauză că Cuvântul, Făcătorul 
tuturor lucrurilor, a pregătit mai dinainte pentru Sine 
viitoarea mântuire a neamului omenesc, unindu-i cu Fiul lui 
Dumnezeu. 

Căci Dumnezeu prestabilise / predestinase ca primul 
om să fie trupesc, pentru ca să fie mântuit de Cel 
duhovnicesc. 

Şi era normal ca Cel preexistent să mântuiască şi 
trebuia să mântuiască Cel ce a făcut pe oameni ca să existe 
şi nu o Fiinţă, care nu există în realitate. 

A -J C 1 

4. In acord cu acest plan , Fecioara Măria S-a arătat 
ascultătoare, când a zis: „Iată Roaba Domnului. Fie Mie 
după cuvântul tău" (Le. 1, 38). 

Dar Eva a fost neascultătoare. Pentru că ea nu a 
ascultat, deşi era şi ea fecioară. Şi ea, deşi avea un soţ, pe 
Adam, erau totuşi feciorelnici. 



351 După paralela Sfântul Adam - Hristos, începe paralela Sfânta Eva - Pururea 
Fecioară Măria. 



126 



Pentru că în Paradis: „erau amândoi goi şi nu se 
ruşinau" (Fac. 2, 25). Căci ei fuseseră creaţi cu puţin timp 
mai înainte şi nu înţeleseseră naşterea pruncilor. 

Căci era necesar să vină la o vârstă matură şi asta, 
numai prin trecerea timpului. Insă ea s-a făcut neascultătoare 
şi s-a făcut cauză a morţii, care a intrat în ea şi în întregul 
neam omenesc. 

Iar Măria, având la fel logodire cu un bărbat şi fiind 
Pururea Fecioară, prin faptul că a ascultat, a devenit cauza 
mântuirii, atât a Sa, cât şi a întregului neam omenesc. 

Şi din această cauză, faptul că prima 353 era o femeie 
logodită cu un om şi soţia celui cu care era logodită, şi ea 
era, totuşi, fecioară, indica o asemănare a Evei cu Măria, din 
cauză că Aceasta era împreună cu acela, dar, de fapt, erau 
despărţiţi, mai presus de rostul celor care se unesc [prin 
căsătorie]. 

Căci prima [căsătoria] se împlineşte prin a doua 
[fecioria], fiindcă cea din urmă dă primeia libertatea 354 . 

Şi în aceasta, de fapt, se întâmplă că prima înţelegere 
[căsătoria] se dezleagă şi te leagă a doua [fecioria], dar a 
doua leagă ceea ce prima a ascuns / a tăinuit. 

Şi din această raţiune Domnul mărturiseşte că cel 
dintâi e ultimul, şi ultimul e cel dintâi (Mt. 19, 30). Şi 
Prorocul de asemenea spune, zicând: „în locul părinţilor tăi, 
ţi s-au născut ţie fii" (Ps. 44, 19). 

Pentru că Domnul, fiind „Primul-născut dintre morţi" 
(I Cor. 15, 20) şi primind în sânul Său pe părinţii cei vechi, 
i-a re-născut în viaţa lui Dumezeu, Căci S-a făcut 
începătorul vieţii acestora, după cum Adam s-a făcut 
începătorul morţii tuturor. 

De aceea şi Luca, arătând genealogia Domnului, s-a 
îngrijit s-o ducă până la Adam, arătând prin aceasta că El a 
re-născut pe toţi întru Evanghelia vieţii şi nu ei pe El. 

Şi astfel nodul neascultării Evei 1-a dezlegat ascultarea 
Măriei. Pentru că fecioara Eva a trecut repede la necredinţă, 



352 Sfântul Irineu înţelege că ei erau prea tineri ca să procreeze, când erau în Paradis. 

353 Sfânta Eva. 

354 Căsătoria se împlineşte prin feciorie. Atunci când căsătoria atinge simţul fecioriei, 
atunci cei căsătoriţi simt libertatea duhovnicească a fecioriei, pe care o umbrea 
posedarea celuilalt. In trăirea fecioriei, iubirea celor căsătoriţi e trăită în expresia ei 
duhovnicească, deplină, adâncă, nemaifiind contaminată de poftă, de dominare, de 
supunere a femeii de către bărbat. 



127 



pe când Fecioara Măria a trăit libertatea prin credinţă {solvit 
perfidem) . 



355 Lat. 2, p. 124. 



128 



Capitolul al 23-lea 



Argumentele împotriva lui Taţian, prin care se arată 
că se împacă dreptatea cu mila lui Dumnezeu, căci primul 
Adam a fost primul părtaş la mântuirea pe care Hristos a 
dat-o tuturor 



1. De aceea a fost necesar ca Domnul să vină şi să 
caute oaia cea pierdută şi să recapituleze, adică să cuprindă 
pe toţi în mântuirea Sa. 

Şi, căutând lucrul mâinilor Sale, a mântuit pe omul pe 
care 1-a făcut după chipul şi asemănarea Sa, adică pe Adam, 
umplând toate timpurile condamnate de către El, pe cele 
care s-au plecat spre neascultare, acele vremuri „pe care 
Tatăl le-a pus întru puterea Sa" (F. Ap. 1, 7). 

Şi trebuia să se facă aceasta, pentru ca întreaga 
iconomie a mântuirii omului să cuprindă toate după buna 
plăcere a Tatălui, în sensul că Dumnezeu nu poate fi învins, 
nici nu poate să fie fără înţelepciune, în comparaţie cu 
făpturile Sale. 

Căci dacă omul, care a fost creat de Dumnezeu ca să 
fie viu, după ce a pierdut viaţa, a fost blestemat prin şarpe, 
care 1-a minţit pe el, şi nu s-a mai putut întoarce la viaţă, ci a 
fost lăsat pentru totdeauna în moarte, Dumnezeu însă, nu a 
fost învins prin aceasta, ci a zdrobit viclenia şarpelui prin 
puterea Sa. 

Fiindcă Dumnezeu este de nebiruit şi a răbdat 
îndelung 356 . Şi a arătat îndelungă răbdare în a pedepsi pe om 
şi 1-a încercat întru toate, după cum am arătat, pentru ca al 
Doilea om să lege pe cel puternic şi să-1 jefuiască de 
bunurile sale, stricând moartea şi înviind pe omul care 
murise. 

Căci primul Adam s-a făcut un vas posedat [de 
Satana], pe care îl ţinea sub puterea sa, adică ajungând, prin 
păcatul său, un om nedrept şi stăpânit de mireasma morţii, 
care îl lega de moarte. 



356 Dumnezeu a răbdat îndelung pe omul păcătos, nu 1-a lovit peste măsură, nu i-a 
făcut şi mai grea existenţa lui diminuată, parazitară. El 1-a încercat pe om, 1-a pus la 
încercare, pentru ca să îl primească pe Fiul. 

357 Pe Satana. 



129 



Căci atunci când le-a promis că vor fi dumnezei 358 ', 
deşi nu puteau fi prin ei înşişi, omul s-a dat pe sine morţii. Şi 
acela a dus pe om în robie. Tocmai de aceea era cu dreptate 
ca omul să fie întors la Dumnezeu. Şi omul, care era rob, a 
fost eliberat din legăturile blestemului. 

2. Şi despre acest Adam e vorba, dacă vrem să vorbim 
după adevăr, care a fost plăsmuit primul între oameni şi 
despre care Scripturile spun, că Domnul a zis: „Să facem om 
după chipul şi asemănarea Noastră" (Fac. 1, 26). 

Iar noi suntem cu toţii din el şi dacă suntem din el, 
atunci noi am moştenit cu toţii păcatul lui (his title). 

Şi dacă omul e mântuit, atunci este făcut asemenea cu 
cel care a fost creat prima dată şi care era menit să se 
mântuiască. Căci ar fi fost absurd ca acela, care era adânc 
rănit de vrăjmaş şi a fost primul care a căzut în robie, să nu 
fie mântuit de către Cel, Care 1-a biruit pe vrăjmaş, şi ca 
acest fiu al Său, primul zidit, să fie lăsat în robie. 

Căci în acest caz s-ar arăta că vrăjmaşul nu a fost 
biruit încă, dacă vechiul jefuitor 359 ar fi rămas cu el 360 . 

Şi să dăm un exemplu. Dacă o putere războinică ar fi 
venit peste vrăjmaşii noştri şi i-ar fi legat pe ei şi i-ar fi dus 
în robie iar noi le-am fi slujit pentru mult timp acestora în 
aşa fel, încât să ne fi născut copiii între ei, şi cineva, fiindu-i 
milă de cei din robie, ar fi venit împotriva acestei puteri 
războinice, atunci cel care ne-a eliberat nu a făcut un act de 
dreptate, pentru că el a eliberat numai pe copiii acelora care 
au fost robi, de la cei care îi ţinuseră în robie pe părinţii lor, 
şi care au apărut mai târziu, din cei care fuseseră robiţi de 
vrăjmaşii lor. 

Căci el i-a răzbunat pe aceia, prin faptul că a dat 
libertate copiilor acelor părinţi, dar nu şi pe părinţii lor, care 
pătimiseră, de fapt, robia. Insă Dumnezeu nu e lipsit nici de 
putere şi nici de dreptate, căci a ajutat pe om şi i-a redat lui 
libertatea întru El. 

3. Şi aceasta a fost raţiunea pentru care, imediat după 
ce Adam a păcătuit, Scriptura spune, că El nu a blestemat 
personal pe Adam, ci pământul ( Fac. 3, 17). 

Şi cu referire la acest lucru, unul din cei vechi 361 a 
spus: „Dumnezeu a blestemat pământul ca acela să nu 
rămână în om". 



358 Satana. 

359 Idem. 

360 Cu Sfântul Adam. 



130 



Insă omul a primit pedeapsa pentru păcatul său, prin 
aceea că lucrează cu trudă pământul şi îşi mănâncă pâinea în 
sudoarea feţei şi se reîntoarce în ţărâna din care a fost luat 
(Fac. 3, 17-19). 

La fel şi femeia a primit să nască cu durere, cu gemete 
şi spasmuri şi să se supună bărbatului ei şi să-i slujească 
(Fac. 3, 16). 

Aşa că ei nu au pierit cu totul prin blestemul lui 
Dumnezeu, însă nici nu au rămas nedojeniţi de către El, 
pentru că L-au dipreţuit pe Dumnezeu. 

Insă tot blestemul în deplinătatea sa a căzut peste 
şarpe, care i-a momit (seduxerat 362 ; beguiled) pe ei. Căci stă 
scris: „Şi Dumnezeu a zis către şarpe: Din cauză că tu ai 
făcut aceasta, blestemat eşti între toate animalele şi fiarele 
pământului"(Fac. 3, 14). 

Şi acelaşi lucru 1-a spus Domnul şi în Evanghelie, 
celor care vor fi de-a stânga: „Depărtaţi-vă de la mine, 
blestemaţilor, în focul cel veşnic, pe care Tatăl 1-a pregătit 
pentru Satana şi îngerii săi" (Mt. 25, 41). 

Şi aici se spune că focul cel veşnic {aeternus ignis) 363 
nu fusese pregătit la început pentru om, ci pentru că el 364 a 
momit pe om, [omul] şi-a cauzat această rană. 

Şi pentru el, zic, pentru întâiul apostat şi pentru îngerii 
care au căzut împreună cu el, tocmai pentru ei este focul, dar 
şi pentru cei care simt, ca şi el, să facă lucruri viclene, fără 
să se pocăiască şi fără să le pară rău pentru ceea ce au făcut. 

4. Acest lucru 1-a făcut Cain. Căci el a fost sfătuit de 
către Dumnezeu ca să-şi păstreze liniştea (Fac. 4, 7), 
deoarece nu gândea drept faţă de ceea ce îi revenea fratelui 
său iar invidia şi răutatea îl stăpâneau. 

Dar el nu numai că nu a aceeptat [sfatul Său], ci a 
adăugat păcat peste păcat. Şi prin aceasta nu a arătat decât ce 
gândea în mintea lui. 

Căci el plănuise ceva şi şi-a dus planul până la sfârşit. 
S-a aruncat asupra lui şi 1-a omorât (Fac. 4, 8). 

Şi Dumnezeu a supus pe cel drept celui nedrept, ca 
primul să dovedească că pentru lucrurile sale drepte suferă, 
iar ultimul să se arate că e nedrept, prin omorul pe care 1-a 
săvârşit. 

361 Nu ştiu la cine se referă. Nici în Lat. 2, p. 126 nu se indică cine este autorul 
acestei ziceri. 

362 Lat. 2, p. 126. 

363 Ibidem. 

364 Satana. 



131 



însă el 365 nu s-a oprit numai aici, nici nu s-a oprit 
degrabă din faptele sale cele rele. Căci fiind întrebat unde 
este fratele lui, el a spus: „Nu ştiu! Oare sunt păzitorul 
fratelui meu?" (Fac. 4, 9). 

Şi, prin acest răspuns, el a arătat cât de mare şi de 
adâncă este viclenia lui. 

Căci dacă e un lucru rău să-ţi ucizi fratele, cu atât mai 
rău este să fii obraznic şi ireverenţios, atunci când Ii 
răspunzi lui Dumnezeu, Cel ce ştie toate. 

Iar Cain se lupta cu El. Şi, din această cauză, el şi-a 
purtat blestemul peste tot (Fac. 4, 12), fiindcă s-a dat pe sine, 
fără niciun scop, ca să păcătuiască şi pentru că s-a arătat fără 
adoraţie către Dumnezeu şi nu s-a arătat tulburat pentru 
fapta sa fratricidă. 

5. Insă cazul lui Adam nu e asemănător cu acesta, ci e 
diferit de el. Pentru că el a fost momit de un altul sub 
pretextul că va deveni nemuritor şi imediat a fost cuprins de 
teamă şi de cutremur şi s-a scuns. 

Şi chiar dacă nu a putut să scape de Dumnezeu, căci 
într-o stare de confuzie a călcat porunca Sa, el s-a simţit 
nevrednic să apară înaintea lui Dumnezeu şi să vorbească cu 
El. 

Acum însă, „frica de Domnul este începutul 
înţelepciunii" (Ps. 110, 10; Pilde 1, 7; 9, 10; Sirah 1, 14). 

Mintea care păcătuieşte este condusă spre pocăinţă şi 
Dumnezeu varsă mila Sa peste cei ce se pocăiesc. 

Şi Adam şi-a arătat pocăinţa sa. Căci aceea 1-a condus 
să se acopere cu cingătoarea (girdle) din frunze de smochin, 
deşi erau multe frunze [acolo]. 

Şi el a ales-o pe cea mai dureroasă / iritantă pentru 

, i-366 

trupul sau . 

Căci a ales o îmbrăcăminte, care să arate ascultarea sa, 
fiind copleşit de frica de Dumnezeu (being awed by thefear 
ofGod). 

Şi luptă [în aceleşi timp, prin această îmbrăcăminte] 
cu păcatul, cu slăbiciunea poftei trupului său. 

Căci el pierduse dispoziţia sa naturală şi mintea lui 
copilărească şi începuse să cunoască lucrurile rele. 



365 Cain. 

366 Iată, că Sfântul Irineu vorbeşte nu numai de păcatul Sfântului Adam, ci şi de 
pocăinţa sa mântuitoare. El vede în îmbrăcămintea lor un semn al pocăinţei adânci. 
Sfântul Adam şi-a început pocăinţa fiind încă în Paradis şi, cu atât mai mult, în afara 
lui. 



132 



Se încinge pentru a-şi înfrâna pofta sa şi a soţiei sale, 
temându-se de Dumnezeu şi aşteptându-L pe El să vină şi 
să-i sfătuiească în lucrurile pe care să le facă. 

Şi, prin aceasta, el nu spune decât: am fost 
neascultător şi am pierdut haina sfinţeniei {robe of sanctity), 
pe care o aveam de la Duhul. Acum cunosc că sunt vrednic 
să mă acopr cu aceste frunze, care nu au nicio slavă şi să-mi 
chinui trupul cu această îmbrăcăminte întotdeauna, 
umilindu-mă. 

Dar Dumnezeu S-a milostivit de ei şi i-a îmbrăcat pe 
ei cu tunici de piele {tunicas pelliceas 361 '; tunics of skins) în 
locul frunzelor de smochin (fîg-leaves) (Fac. 3, 21). 

Şi pentru aceasta i-a întrebat pe ei, ca vina să o poată 
lumina pe femeie. Şi iarăşi, o întreabă pe ea, ca aceasta să 
arunce vina pe şarpe. 

Fiindcă ea a spus: „Şarpele m-a momit pe mine şi eu 
am mâncat" (Fac. 3, 13). Insă nu 1-a mai întrebat şi pe şarpe. 

Pentru că El cunoştea, că acela fusese primul, care se 
mişcase spre fapte păcătoase. Şi de aceea El rosteşte primul 
blestem peste el 368 , ca acesta să cadă peste om ca o dojana 
milostivă (a mitigated rebuke). 

Fiindcă Dumnezeu nu putea suferi pe cel ce 1-a dus pe 
om la păcat, şi aşa, puţin câte puţin, El îşi arată mila Sa 
pentru cel care fusese momit [spre păcat] 369 . 



367 Lat. 2, p. 128. 

368 Peste Satana. 

369 Astfel, cu totul diferit faţă de exegezele pe care mulţi contemporani îşi iau 
dreptul ca să le facă la textul căderii omului, Sfântul Irineu dezvoltă o ierminie a 
conştientizării păcatelor de către Sfinţii Protopărinţi. 

Protopărinţii sunt întrebaţi despre ce au făcut, nu pentru ca să se disculpe (fiindcă ei 

trăiau durerea şi frica de Dumnezeu din destul, în fiinţa lor), ci pentru ca să 

conştientizeze păcatul şi să şi-1 asume. 

Demonul a momit-o pe Sfânta Eva şi, prin ea, a păcătuit şi Sfântul Adam. Acesta 

fusese cursul real al evenimentelor şi toţi l-au cunoscut ca atare. însă prin aceea că 

numai diavolul a fost blestemat în mod direct, arată că doar lui nu i-a părut rău, pe 

când Protopărinţii au simţit mila lui Dumnezeu, cu toate că ea a fost amestecată cu 

durerea curăţitoare a suferinţelor noii lor vieţi, într-o lume infestată de păcat, pentru 

că s-au pocăit. 

O exegeză duhovnicească şi realistă. Sfântul Irineu vede prin Duhul acest amănunt 

capital al frunzelor de smochin, că el arată pocăinţa lor. Tunicile de piele apar însă la 

el, ca hainele milostivirii lui Dumnezeu, pentru că omul dorise hainele pocăinţei: 

frunzele de smochin. 

Dumnezeu dă omului haine mult mai confortabile decât primele. El prevede faptul că 

în această lume schimbările atmosferice vor fi o realitate şi că ei vor avea nevoie de 

aceste noi haine şi nu de unele atât de subţiri, incomode şi perisabile, ca cele de 

smochin. 

Dar tunicile de piele apar ca dar al lui Dumnezeu, în momentul când omul înţelege 

că s-a dezbrăcat de slava dumnezeiască şi se pocăieşte, umilindu-se. 



133 



6. De aceea, El i-a condus afară din Paradis şi 1-a scos 
pe el de la pomul vieţii, nu fiindcă El îl invidia pe om din 
cauza acestuia 370 , cum se aventurează unii să spună, ci 
fiindcă Ii era milă de el şi nu dorea să rămână un păcătos în 
veci, nici ca păcatul făcut de el să rămână nemuritor iar răul 
să fie fără sfârşit şi de netăiat. 

Ci El a pus o margine / limită păcatului său, prin 
intermediul morţii şi a făcut să înceteze cauza morţii, 
punând un sfârşit [păcatului] prin stricarea trupului, care a 
fost luat din pământ şi astfel, omul încetând să mai trăiască 
în păcat şi murind, putea să înceapă să trăiască în 
Dumnezeu 371 . 

7. Pentru acest sfârşit El a pus duşmănie între şarpe şi 
femeie şi sămânţa ei. 

Şi ei se urmăresc reciproc: el urmăreşte talpa 
piciorului ei ca să o muşte, pe când ea are puterea de a călca 
(to tread) capul duşmanului ei (Fac. 3, 15). 

Şi cel ce a muşcat, împiedicat şi ucis paşii omului, a 
făcut aceasta până când Sămânţa (Semen) 312 ei a venit şi i-a 
călcat / zdrobit capul. 

Adică atunci când S-a născut Măria, despre care 
Prorocul a zis: „Tu vei călca peste aspidă şi peste vasilisc. 
Tu vei călca peste lei şi peste balauri" (Ps. 90, 13). 

Şi aici a arătat că păcatul, care a venit şi s-a întins în 
om şi care 1-a dat [pe om] sub puterea morţii, va fi jefuit de 
puterea sa şi la fel şi moartea, care îi stăpâneau pe oameni. 

Iar leul, acesta este, Antihristul (Antichristus) . El va 
lupta cu tubare împotriva omenirii în zilele din urmă, dar va 
fi călcat la pământ / zdrobit de Hristos. 

Şi El 1-a legat pe „balaurul, pe şarpele cel vechi" 
(Apoc. 20, 2) şi 1-a supuns pe el sub puterea oamenilor, 
pentru că 1-a învins şi toţi îl pot călca în picioare 374 . 

Şi astfel, după cum Adam a fost învins şi i s-a luat 
toată viaţa de la el, tot la fel, când duşmanul a fost învins şi 
el, Adam a primit noua viaţă. 



370 A pomului vieţii. 

371 Moartea apare aşadar la Sfântul Irineu nu ca un blestem ci ca o mare 
binecuvântare. Moartea e un capăt, un hotar al păcatului. Păcatul nu trebuia să fie 
nemuritor. Dumnezeu nu a vrut să lase pe om să zacă în păcat, în moartea păcatului, 
ci 1-a lăsat să moară, pentru ca chinul lui să nu fie imens. 

372 Lat. 2, p. 129. 

373 Ibidem. 

374 Se îmbină aici într-un mod evident eshatologia cu hristologia. Oamenii calcă 
acum capul şarpelui celui vechi, pentru că Hristos 1-a zdobit prin moartea şi învierea 
Sa. 



134 



Duşmanul din urmă, moartea, a fost şi el învins, căci 
el a fost primul care 1-a luat în stăpânire pe om. Iar omul a 
fost eliberat, „când s-a împlinit cuvântul ce s-a scris: 
<Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde este, moarte, 
boldul tău? >" (I Cor. 15, 54-55/ Os. 13, 14). 

Şi acestea nu s-ar fi spus după dreptate, dacă omul, 
peste care moartea a primit cea dintâi stăpânirea, nu ar fi fost 
eliberat. Pentru că mântuirea lui este nimicirea morţii. Şi 
când Domnul a înviat pe om, adică pe Adam, în acelaşi timp 
El a nimicit şi moartea {Domino igitur vivificante 
hominem, id est Adam, evacuata est et morsf 16 . 

8. Iar toţi care vorbesc în mod greşit şi care resping 
mântuirea lui Adam, aceia se aruncă pe ei înşişi din viaţa cea 
veşnică, prin aceea că nu cred că oaia cea piedută a fost 
regăsită. Şi dacă ea nu a fost găsită, atunci întregul neam 
omenesc este încă în robia pierzării. De aceea, această idee 
sau mai degrabă neştiinţă şi orbire e greşită şi pe aceasta a 
spus-o primul Taţian 377 . 

Şi eu am arătat deja, că acest om s-a aruncat pe sine 
alături de toţi ereticii. Căci această „dogmă" pe care el a 
inventat-o, în sensul că ar introduce ceva nou, mai presus de 
ceilalţi, este spusă din slavă deşartă. 

Şi el nu a dobândit însă prin ea, decât o formă goală a 
credinţei, pentru urechile sale. Căci el se crede a fi un 
învăţător şi vrea ca, din când în când, să folosească în acest 
fel cuvintele lui Pavel: „în Adam toţi mor" (I Cor. 15, 22), 
ignorând faptul, că „unde păcatul s-a înmulţit, acolo harul a 
prisosit" (Rom. 5, 20). 

Şi cred că am spus foarte clar acestea, în aşa fel încât 
ucenicii săi să se ruşineze şi să nu se mai dondănească / 
certe despre Adam, dacă nu a primit această mare milă şi nu 
a fost mântuit. Căci nu au nimic de câştigat din aceasta. 

Fiindcă şi şarpele nu a câştigat nimic dacă 1-a atras pe 
om în păcat, în afară de aceea, că el s-a dovedit aceluia că e 
un păcătos, care a câştigat pe om ca primul rod al apostaziei 
sale. însă el nu cunoştea puterea lui Dumnezeu 378 . 



75 Mântuirea înseamnă nimicirea morţii, spune cu putere autorul nostru. Acolo unde 
nu există Hristos ca să nimicească moartea în trupul Său, acolo nu este o reală 
mântuire. Acolo unde Hristos nu e Dumnezeu şi om şi unde moartea nu poate să 
găsească niciun loc în umanitatea Sa şi se desfiinţează de la sine, atunci nu există o 
mântuire reală. Mântuirea înseamnă harul lui Hristos, care îţi dă puterea să calci 
peste păcat şi peste moarte, care te face să fii cu Dumnezeu pentru toţi vecii. 

376 Lat. 2,p. 130. 

377 Taţian Asirianul. 

378 Diavolul. 



135 



Iar cei care resping / neagă mântuirea lui Adam 
(qui contradicunt saluţi Adae ; disallow Adam's 
salvation), nu câştigă nici ei nimic, în afară de aceea că, se 
arată pe sine ca eretici şi apostaţi {haereticos et apostatas) 38 " 
de la adevăr şi, în acelaşi timp, că sunt stăpâniţi de şarpe şi 
de moarte. 



379 Lat. 2, p. 130. 

380 Ibidem. 



136 



Capitolul al 24-lea 



Recapitularea tuturor argumentelor aduse împotriva 
hulelor gnosticilor. Ereticii, care încearcă în tot felul să 
strice învăţătura [ortodoxă], sunt respinşi de învăţătura 
unitară a Bisericii. învăţătura Bisericii rămâne întotdeauna 
aceeaşi şi unitară în sine 



1. Astfel, acestea sunt toate cele pe care le-au spus 
aceşti oameni, care introduc învăţături nelegiuite despre 
Făcătorul nostru, Cel care a creat lumea aceasta şi mai 
presus de Care nu este alt Dumnezeu. 

Şi toate argumentele lor, clădite pe o învăţătură falsă, 
le-am călcat la pământ, adică cele referitoare la persoana 
Domnului nostru şi la mântuirea pe care a plinit-o din 
dragoste pentru om. 

Şi am arătat, că învăţătura Bisericii este oricând fără 
lacune şi continuă să fie astfel, pentru că a primit mărturiile 
Prorocilor, Apostolilor şi Ucenicilor, după cum am dovedit 
de la un capăt la altul şi prin ea primim întreaga mântuire a 
lui Dumnezeu şi este cel mai sigur îndreptar spre mântuire al 
omului care se mântuieşte, adică credinţa noastră. 

Iar ceea ce am primit de la Biserică, noi păstrăm şi 
prin aceasta, cu Duhul lui Dumnezeu, întotdeauna ne 
reînnoim la viaţă. 

Căci ea este asemenea unei comori de mare preţ, ce 
conţine potire alese, dar potirile acestea au în sine înnoirea 
vieţii 381 . 

Pentru că darul lui Dumnezeu a fost dat Bisericii, 
după cum suflarea [de viaţă] a fost dată primului om, cu 
scopul de a face toate mădularele [Bisericii] să se umple de 
viaţă. 

Iar comuniunea cu Hristos a fost dată prin Acesta, 
adică prin Sfântul Duh, ca încredinţare a nestricăciunii, lucru 



381 Cuvintele Scripturii şi ale Părinţilor sunt cuvinte ale vieţii veşnice, pentru că ne 
reînnoiesc la viaţa întru Sfântul Duh. Ele sunt un depozit dar nu unul mort ci, 
dimpotrivă, viu şi făcător de viaţă. Cei care văd acest depozit şi cred că are mult praf 
pe el, nu au dat la o parte păcatul din viaţa lor, pentru ca să vadă izvorul de viaţă 
făcător al acestei comori, care nu are seamăn şi este singura comoară autentică. 



137 



care pecetluieşte faptul, că credinţa noastră ne conduce la 
Dumnezeu . 

Căci e scris: „Pentru că, în Biserică, Dumnezeu a 
aşezat mai întâi Apostoli, apoi Proroci, apoi învăţători" (I 
Cor. 12, 28) şi pe toţi ceilalţi, prin care lucrează Duhul. 

Iar toţi cei care nu sunt părtaşi cu aceştia şi nu se 
unesc cu ei în Biserică, se dezbracă pe ei înşişi de viaţă, prin 
părerile lor perverse şi faptele lor ticăloase. 

Pentru că unde este Biserica, acolo este Duhul lui 
Dumnezeu şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este 
Biserica, şi tot felul de daruri, pentru că Duhul este 

TOI 

adevărul (Ubi enim Ecclesia, ibi et Spiritus Dei; et ubi 
Spiritus Dei, Mic Eclessia, et omnis gratia. Spiritus autem 
veritas) . 

Iar cei care nu sunt moştenirea Lui şi nici nu se 

TOC 

hrănesc din viaţă la sânii mamei lor (neque a mammillis 
matris nutriuntur in vitam) , nici nu se bucură de izvorul 
de apă vie, care iese din trupul lui Hristos. 

Ci ei sunt puţuri stricate (broken cisterns) ale 
pământului şi beau apă puturoasă (putrid water) şi plină de 
noroi, pentru că au zburat din credinţa Bisericii prin 
convingerile lor şi au repins pe Duhul, pentru a nu fi 
povăţuiţi [de către El]. 

2. Ei s-au îndepărtat / înstrăinat (alienated) de adevăr 
şi se bălăcesc în toate păcatele, şi gândesc câteodată într-un 
fel, altădată în alt fel, niciodată ajungând la adevărata 
cunoaştere, străduindu-se să fie, mai degrabă, nişte filosofi ai 
vorbelor (sophistae verborum) 381 , decât ucenici ai 
adevărului (discipuli veritatis) 388 . 

Şi aceasta, pentru că ei nu sunt zidiţi pe stâncă, ci pe 
nisip, care e format dintr-o mulţime de pietricele (Mt. 7, 26). 



382 Unirea cu Hristos ni se face prin Sfântul Duh şi simţirea harului în noi, un lucru 
capital pentru viaţa noastră, şi acestea ne încredinţează de faptul că vom dobândi 
nestricăciunea, când vom învia din morţi. Iar dacă avem încredinţarea interioară a 
mântuirii, a lucrării vii a lui Dumnezeu în fiinţa noastră, înseamnă că credinţa noastră 
ortodoxă e credinţă mântuitoare, singura credinţă, care ne duce la Dumnezeu. 

383 O fraza foarte cunoscută şi de multe ori citată. Biserica lui Dumnezeu e Biserica 
unde Duhul sfinţeniei este prezent. Acolo unde nu există Sfinţi şi unde nu se cintesc 
Sfinte Moaşte, nu este Biserică, pentru că nu e Duhul, Care îi face vii pe oameni. 

384 Lat. 2, p. 132. 

385 Biserica. 

386 Lat. 2, p. 132. 

387 Ibidem. 

388 Ibidem. 



138 



Şi de aceea şi-au imaginat o mulţime de dumnezei, 
deşi ei spun întotdeauna că cercetează adevărul. Dar fiind 
orbi, ei nu pot să-1 găsească niciodată. 

Fiindcă blasfemiază pe Creatorul, pe adevăratul 
Dumnezeu, Care ne dă puterea de a găsi adevărul şi îşi 
imaginează că au descoperit alt Dumnezeu mai presus de 
Dumnezeu sau o altă Plenitudine sau altă mântuire. 

Dar lumina lui Dumnezeu nu-i luminează pe aceştia, 
fiindcă ei necinstesc şi hulesc pe Dumnezeu, ţinându-L pe El 
de un lucru oarecare, fiindcă, datorită dragostei şi nesfârşitei 
Sale bunătăţi, El nu a venit la om cu bogăţia cunoaşterii 
omeneşti (adică o cunoaştere, care să nu se refere la măreţia 
şi firea Sa), [ci cu cea dumnezeiească], iar pe cea dată, omul 
nu o poate cuprinde. 

Căci am cunoscut că El ne-a făcut, că El ne-a plăsmuit 
şi a suflat în noi suflare de viaţă şi ne-a dat nouă să ne 
înmulţim, creând toate prin Cuvântul Său şi legându-ne 
împreună prin înţelepciunea Sa, pentru că El este singurul şi 
adevăratul Dumnezeu. 

însă aceştia visează pe cineva inexistent, care ar fi mai 
presus de El, pentru că nu pot vedea că au găsit pe marele 
Dumnezeu, pe care nimeni dintre ei nu-L pot cunoaşte, după 
cum ai vorbi cu omul sau cu lucrurile acestei lumi. 

Căci trebuie să spunem, că ei au găsit pe Dumnezeul 
lui Epicur, care nu a făcut nimic pentru sine sau pentru alţii 
şi care nu îşi arată purtarea de grijă faţă de nimeni. 



139 



Capitolul al 25-lea 



In această lume stăpâneşte purtarea de grijă / 
providenţa lui Dumnezeu, prin care se dă infinita dreptate, 
care pedepseşte pe păcătoşi, dar şi infinita bunătate, care 
fericeşte pe cei credincioşi şi le dă lor mântuirea 



1 . Dumnezeu îşi arată providenţa Sa tuturor lucrurilor, 
şi pe toate El le sfătuieşte (gives counsel). Şi când sfătuieşte, 
El este împreună cu cei care lucrează virtuţile. Şi de aici 
urmează, desigur, că lucrurile sunt păzite şi stăpânite ca să-şi 
lucreze rostul lor. 

Şi aceştia pot cunoaşte că aceste lucruri nu sunt fără 
raţiune şi deşarte, ci ele se petrec din purtarea de grijă / din 
providenţa lui Dumnezeu. 

Şi de aceea, neamurile, care s-au lepădat de ispitirile 
trupeşti şi de desfrânare şi nu se mai conduc după 
superstiţiile legate de idoli, acestea s-au schimbat şi au 
dispreţuit [toate cele de mai înainte] prin purtarea Sa de grijă 
şi nu mai pot fi convinse de nimeni ca să nu cheme pe 
Făcătorul şi Părintele acestui univers, Care îşi arată purtarea 
Sa de grijă faţă de toate lucrurile şi orânduieşte toate ale 
lumii noastre. 

2. Căci ei au fost schimbaţi de mustrarea şi judecata 
Tatălui şi au recunoscut că sunt necinstitori de Dumnezeu şi 
înţelegând că au găsit pe Dumnezeu, Cel care nu Se mânie şi 
e mereu bun, unii au vorbit de Dumnezeu, ca despre Cel care 
ne judecă, pe când alţii despre Cel care ne mântuie. 

Căci ei au vorbit din neştiinţă astfel, depărtându-se de 
dreapta cugetare şi de adevăr, fiindcă ambele sunt ale 
Dumnezeirii 389 . 

Căci, dacă avocatul nu este bun, ca să îngăduie pe cel 
inculpat şi mustră pe cel care i-a cerut să-1 apere, el se arată 
că nu e nici drept şi nici înţelept. 

Insă Dumnezeu, Dumnezeul cel bun, dacă ar fi numai 
bun şi nu ar încerca pe cineva, ca să-i dea bunătatea Sa, ar fi 
nedrept şi fără bunătate. 



389 Adică atât bunătatea cât şi dreptatea Sa. 



140 



Fiindcă bunătatea Sa nu ar fi deplină, pentru că nu 
vrea să-i mântuie pe toţi. Şi bunătatea Sa e nedeplină, dacă 
nu e împreunată cu judecata Sa 390 . 

3. însă Marcion 391 , când împarte în două pe 
Dumnezeu, spune că unul este bun şi altul e judecător dar, 
de fapt, nu face decât să desfiinţeze Dumnezeirea. Iar dacă 
avocatul nu este bun, nici Dumnezeu nu e bun. Iar Cel în 
care nu este bunătate, nu este Dumnezeul tuturor. 

Şi iarăşi, dacă avocatul este bun, dar nu e şi drept, se 
întâmplă acelaşi lucru, pentru că Dumnezeirea e privată de 
ambele. 

Şi cum pot ei numi pe Tatăl ca atoatecunoscător, dacă 
nu văd în El şi dreptatea Lui? Căci dacă El este înţelept, 
atunci El îi încearcă pe oameni. Iar judecata cu care îi 
încearcă, arată că El poate judeca. Şi aceasta e adevărata 
mărturisire. 

Căci dreptatea se numeşte judecată iar judecata, când 
e după dreptate, nu poate fi fără înţelepciune. Iar Tatăl 
depăşeşte toată înţelepciunea oamenilor şi a îngerilor, din 
cauză că El este Domnul, şi Judecătorul, şi Cel singur Drept 
şi Stăpânitorul tuturor. 

Căci El este bun şi milostiv şi răbdător şi mântuitor, 
după cum se cuvine a fi Dumnezeu. însă bunătatea Sa nu e 
goală de dreptatea şi de înţelepciunea Sa. 

Pentru că El îi mântuie pe cei care-i mântuie şi-i 
judecă pe toţi după dreptate. Şi El nu se arată niciodată a fi 



390 Judecata lui Dumnezeu, mustrarea Sa cea dreaptă e o dovadă de cea mai mare 
iubire şi bunătate din partea lui Dumnezeu. Când omul nu vrea să se îndrepte prin 
binele şi aşteptarea îndelungă a lui Dumnezeu, atunci El îl pedepseşte cu bunătate pe 
om, cu mare atenţie, pentru ca să se ridice din patimile lui şi să se mântuiască. 

Dacă Dumnezeu nu pălmuieşte pe cel pe care îl iubeşte, înseamnă că nu îl iubeşte cu 

adevărat. Şi dacă nu iubeşti cu adevărat pe cineva, atunci nici nu te doare de el şi îl 

laşi cum e, deşi ai putea să-1 ajuţi. Dar, dacă iubeşti cu adevărat pe cineva, atunci îl 

ajuţi şi îl îndrepţi, pentru că te doare să îl vezi în starea lui de decădere. 

Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuie şi de aceea îmbină în tactica Sa cu omul, 

mila cu mustrarea, îngăduinţa cu certarea, bucuria cu necazul, pentru ca omul să se 

bucure în final. Omul, când suferă, se uită numai la prezent, numai la durerea lui şi 

nu vede şi nici nu înţelege prea bine, rostul ei şi urmările sale. 

Tocmai de aceea crede că durerea lui e cea mai mare. Dar Dumnezeu priveşte 

durerea de astăzi dată omului în ansamblu, în urmările sale finale şi veşnice, nu 

numai în parcursul vieţii lui istorice. Tocmai de aceea te pedepseşte Dumnezeu, 

pentru că te iueşte şi acest lucru trebuie să ne umple de şi mai mare dragoste de 

Dumnezeu, pentru că El vrea ca să ne mântuim. 

Şi vrea cu tot dinadinsul ca să ne mântuim, când durerile noastre cresc şi ispitele se 

înmulţesc. Atunci, iubiţilor, trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu şi să nu ne temem! 

391 Cf. Lat. 2, p. 134, n. 1: Marcion din Pont, care vorbea, deopotrivă, de două 
principii ale lumii dar şi de faptul că materia şi spaţiul ar fi eterne. 



141 



drept fără milă, căci bunătatea Sa, fără îndoială, o ia înainte 
şi susţine [dreptatea Sa]. 

4. De aceea, Dumnezeu binevoieşte să strălucească 
soarele şi peste cei Drepţi şi peste cei nedrepţi, şi să-i judece 
pe cei care se bucură tot la fel de mult de bunătatea Sa, şi 
aceasta, pentru că vieţile lor nu sunt pe măsura bunătăţii 
Sale. 

Insă ceilalţi îşi petrec viaţa lor în nebunii şi bogăţie, şi 
se opun bunăvoinţei Sale şi, mai mult decât atât, spun 
balsfemii despre El, despre Cel care îi umple de asemena 
mari daruri. 

5. Căci Platon se dovedeşte a fi mai credincios decât 
aceşti oameni, pentru că el a recunoscut atât dreptatea cât şi 
bunătatea lui Dumnezeu, că El are putere asupra tuturor 
lucrurilor şi El însuşi judecă, spunând despre El acestea: 

„Căci Dumnezeu, ca şi Cuvântul cel vechi, cuprinde 
începutul şi sfârşitul şi toate lucrurile care există, fiind în 
toate drept, dând fiecăreia să se mişte potrivit firii sale. Insă 
El judecă întotdeauna cu dreptate pe cei care II urmează şi 
luptă împotriva acelora, care se depărtează de legea divină". 

Şi iarăşi, el spune despre Făcătorul şi Creatorul 
universului că este bun: „Şi bunătatea Sa nu invidiază 
niciodată vreun lucru". 

Şi prin aceasta el arată bunătatea lui Dumnezeu, ca 
început şi cauză a creării lumii, şi nu neştiinţa sau păcatul 
vreunui eon, nici că ea s-a petrecut ca urmare a vreunui 
defect, nici a unei Mame care plânge şi se jeleşte, nici a altui 
Dumnezeu sau Tată. 

6. Căci numai Mama lor care plânge era în stare să 
conceapă şi să inventeze aceste lucruri şi prin care ei se 
dovedesc nişte mincinoşi, fiindcă Mama lor e din 
Plenitudine, care e mai presus de cunoaşterea lui Dumnezeu 
iar ea s-a înmulţit, pentru că a devenit o creatură avortonă şi 
fără chip. Dar prin aceasta nu au cuprins nimic din adevăr, ci 
din deşertăciune şi întuneric. 

Căci înţelepciunea lor e goală şi e învăluită în 
întuneric. Iar Marginea nu îi permite ei ca să intre în 
Plenitudine. 

Iar Ahamot nu îi primeşte pe ei ca să le dea viaţă. 
Tatăl lor, fiind de la început un ignorant, i-a umplut pe ei de 
suferinţa morţii. 

Iar noi am arătat aceste false învăţături pe rând, pe 
care ei le confirmă şi le învaţă şi se mândresc cu ele, 



142 



imaginându-şi taine fine despre Mama lor, când spun că ea 
s-a născut fără un tată, adică fără Dumnezeu şi că ea este o 
femeie din femeie, adică stricăciune din păcat. 

7. Dar noi îi rugăm pe aceşti oameni cu tot dinadinsul, 
ca să nu rămână în groapa pe care ei înşişi şi-au săpat-o, ci 
să se lepede de Mama aceasta a lor şi de Adânc şi să stea 
departe de deşertăciuni şi să se dezbrace de umbră. 

Şi astfel să se întoarcă (convertea 7 ) la Biserica lui 
Dumnezeu, pentru ca să fie fii legitimi (Evr. 12, 8) şi pentru 
ca Hristos să ia chip în ei (Gal. 4, 19) şi pentru ca ei să 
cunoască pe Creatorul universului, adică pe singurul 
Dumnezeu şi Domn al tuturor. 

Căci ne rugăm să se petreacă aceste lucruri, pentru că 
îi iubim mai mult decât se pare că se iubesc pe ei înşişi. 

Pentru că dragostea noastră este adevărată şi 
mântuitoare pentru ei, dacă ei vor dori să o primească. Insă 
poate fi socotită un tratament drastic (austero 
medicamini) 392 , care înlătură puroiul şi crusta rănii, fiindcă 
pune capăt mândriei şi trufiei lor. 

Insă nu vom obosi să dorim cu toată puterea noastră, 
ca să le întindem această mână de ajutor. Şi, în afară de 
acestea, pe care le-am spus deja, eu am să mai aduc cărţile 
următoare, în care am să prezint cuvintele Domnului. 

Iar dacă am să-i conving pe unii dintre ei [de adevăr], 
prin cuvintele lui Hristos, atunci voi putea să-i fac să 
înţeleagă, că trebuie să abandoneze erorile lor şi să se lepede 
de blasfemiile la adresa Creatorului lor, Care este singurul 
Dumnezeu şi Tată a Domnului nostru Iisus Hristos. Amin. 



392 



Idem, p. 137. 



143 



Cartea a IV-a 



Prefaţă 



1. Şi iată că îţi trimit, dragul meu prieten, această a 
patra carte a acestei lucrări, intitulate: Aflarea şi respingerea 
falsei cunoaşteri {De detectione et eversione falsae 
cognitionis) 393 , pe care ţi-am promis-o să o scriu după 
puterea mea, despre cuvintele Domnului, după cum ţi-am 
vestit mai înainte. 

Aşa că ai primit, după rugămintea ta, o respingere şi 
mai cuprinzătoare a tuturor ereticilor de pretutindeni, pentru 
ca aceia să nu se mai întoarcă la rătăcirea lor şi să nu se 
scufunde şi mai mult în adâncul răutăţii, nici să se arunce pe 
ei [şi mai mult] în marea neştiinţei. Ci tu să-i întorci pe ei la 
adevărul cerului, pentru ca să primească mântuirea. 

2. Căci dacă omul se întoarce din cădere trebuie să 
aibă o cunoaştere exactă (an accurate knowledge) a 
învăţăturii lor 394 . 

Fiindcă nu-1 poţi vindeca pe un om bolnav, fără 
cunoşti bolile de care suferă. Şi, din acest motiv, înaintaşii 
mei, cu mult mai presus decât mine, nu au fost în stare să 
respingă, în mod satisfăcător, sistemul valentinian, din 
cauză că ei nu au cunoscut acest sistem. 

Insă eu m-am îngrijit să-ţi dau în prima carte întreaga 
lor învăţătură, care recapitulează pe toţi ereticii. Şi din 
aceeaşi raţiune, în a doua carte, am văzut, ca într-o oglindă, 
diformităţile lor. Şi am înţeles că valentinienii, care se 
împotrivesc adevărului, ar fi trebuit să se opună tuturor celor 
care au o minte rea. Căci aceia i-a aruncat şi îi aruncă, în tot 
felul de erezii. 



393 Idem, p. 144. 

394 A ereticilor. Sfântul Irineu spune că adevărata convertire trebuie să fie urmată de 
cunoaşterea adevărului ortodox, alături de minciunile şi înşelările eretice şi 
eterodoxe. Şi din vieţile Sfinţilor observăm, că ei s-au îngrijit să cunoască adevărul 
mântuitor, dar şi să respingă feluritele erezii şi păreri greşite din viaţa lor. 

Nu e de ajuns să ştim doar credinţa noastră, ci trebuie să ştim şi ce nu e din credinţă, 

şi ce nu e adevăr, pentru ca să ne dezicem de el. 

Convertirea este o epurare de rău, de tot felul de patimi, de înşelare. Convertirea e o 

dezbrăcare de toată superstiţia, aproximarea şi falsa cunoaştere, pentru a ne umple de 

pocăinţă, de adevărul credinţei şi de harul iertător şi a toate curăţitor al lui 

Dumnezeu. 



144 



3. Iar sistemul lor este mai plin de blasfemii decât al 
tuturor, pentru că ei II prezintă pe Făcător, Care este numai 
Dumnezeu, după cum am arătat, ca pe unul care creează din 
cauza unui defect sau a apostaziei. Şi la fel spun blasfemii 
de la un cap la altul şi despre Domnul nostru, căci II taie şi II 
împart pe Iisus de Hristos, şi pe Hristos de Mântuitorul, şi pe 
Mântuitorul de Cuvântul, şi pe Cuvântul de Unul Născut. 

Şi tot ei spun, că Făcătorul a creat din cauza unui 
defect sau a apostaziei, în aşa fel încât, ei cred că Hristos şi 
Sfântul Duh au venit din acest defect, şi că Mântuitorul a 
fost produs de acei eoni, care au creat având un defect al lor. 

In a treia carte, în precedenta, am spus gândurile 
Apostolilor împotriva acelora. 

Şi aceia au spus, ceea ce ei „au văzut dintru început, 
ca martori şi slujitori ai Cuvântului" adevărului (I In. 1, 1) şi 
care nu au primit astfel de învăţături de mirare, şi care ne-au 
predicat nouă să evităm astfel de învăţături, văzând de mai 
înainte, prin Duhul, mintea celor slabi, care se va strica de 
către ei. 

4. Căci, precum şarpele a momit pe Eva, făgăduindu-i 
ce nu putea să-i dea, tot la fel şi aceşti oameni, pretinzând că 
au o cunoaştere superioară şi că săvârşesc taine inefabile, şi 
făgăduindu-le că le va spune despre cele ce sunt în 
Plenitudine, nu fac decât să-i arunce în moarte pe cei care-i 
cred, prin aceea că apostaziază de la Cel care i-a creat. 

Şi după cum, atunci, îngerul cel căzut, a făcut ca 
omenirea să fie neascultătoare prin şarpe şi prin aceasta îşi 
imagina că va scăpa de pedeapsa Domnului, însă Dumnezeu 
i-a dat lui formă şi nume de şarpe, tot la fel şi acum, în zilele 
cele din urmă, răul, care se extinde prin aceşti oameni, nu îi 
face numai apostaţi, ci şi inventatorii diferitelor lucruri rele 
şi blasfemiatoare împotriva Creatorului, adică ereticii despre 
care am vorbit. 

Şi toate acestea, pe care ei le spun peste tot, inventând 
noi lucruri, nu extind decât aceeaşi blasfemie, făcând rană de 
moarte oamenilor, prin aceea că îi învaţă blasfemii împotriva 
lui Dumnezeu, a Făcătorului şi a Atoateţiitorului, 
depărtându-i de mântuirea lor. 

Iar omul e făcut din suflet unit cu trup, e făcut după 
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiind lucrat de mâinile 
Sale (et per Manus Ejus plasmatus est) , adică de Fiul şi 



395 Lat. 2, p. 145. 



145 



Sfântul Duh (hoc est, per Filium et Spiritum Sanctum) , 
după cum s-a zis: „Să facem om" (Fac. 1, 26). 

Dar el [demonul] doreşte să ne îngreuneze viaţa şi să 
facă pe om neîncrezător în mântuirea lui şi să spună 
blasfemii împotriva lui Dumnezeu, Creatorul. 

Iar toţi ereticii care au ajuns până la noi, de la primul 
până la ultimul, au hulit pe Dumnezeu şi a răpit mântuirea 
lucrului mâinilor Sale, care are trup. 

însă eu am arătat împotriva lor o mulţime de dovezi 
prin care se arăta cum Fiul lui Dumnezeu a plinit întreaga 
mântuire a milei Sale şi am arătat că nu există niciun altul în 
Scripturi, care să fie numit Dumnezeu, în afară de Tatăl 
tuturor, de Fiul şi de cei care au dobândit mântuirea. 



396 O altă afirmaţie celebră a Sfântului Irineu: Fiul şi Sfântul Duh sunt mâinile prin 
care Tatăl 1-a făcut pe om. 

397 Lat. 2, p. 145. 



146 



Capitolul 1 



Domnul cunoaşte numai un singur Dumnezeu şi Tată 



1. De aceea este sigur şi foarte întărit faptul, că nu 
există alt Dumnezeu şi Domn decât Cel anunţat de către 
Duhul. Acesta, Dumnezeul şi Stăpânitorul a toate, este 
împreună cu Cuvântul Său. Iar cei care au primit pe Duhul 
înfierii sunt toţi aceia, care au crezut în singurul şi 
adevăratul Dumnezeu şi în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. 

Şi la fel au făcut şi Apostolii. Căci ei nu au vorbit 
despre un alt Dumnezeu, nici de numele unui alt Domn. Şi 
cel mai important dintre toate este că Domnul nostru, mai 
întâi, a făcut acest lucru şi ne-a poruncit să ne mărturisim 
unui singur Tată, căci în afara Lui, în cer, există doar un 
singur Dumnezeu şi Tată. 

Toate aceste lucruri sunt clar atătate. Şi ele dovedesc 
că sunt false cele spuse de aceşti mincinoşi şi foarte perverşi 
sofişti. 

Căci aceia afirmă că fiinţa inventată de către ei este 
asemenea lui Dumnezeu şi Tatăl, dar că Demiurgul este 
după firea sa diferit de Dumnezeu şi Tatăl. Iar ultimul, 
spunem asta prin condescendenţă, stăpâneşte creaţia sa, 
acele perverse creaţii mitologice, pe care ei le-au gândit pe 
seama lui Dumnezeu. 

Căci ei luptă înpotriva Sa şi s-au depărtat de 
învăţătura lui Hristos, închinându-se unor dumnezei falşi şi 
negând mântuirea lui Dumnezeu. Căci aceştia susţin, că 
eonii şi dumnezeii şi părinţii şi domnii lor sunt fiinţe cereşti, 
care locuiesc împreună cu Mama lor. Şi pe aceasta ei o 
numesc „pământul" sau „Ierusalimul", alături de alte multe 

398 

nume . 

2. Insă pentru ei nu e clar un lucru. Dacă Domnul 
cunoştea mai mulţi părinţi şi dumnezei, atunci de ce le-a 
spus Ucenicilor Săi ca să cunoască doar un singur 
Dumnezeu şi S-a chemat pe Sine doar al Tatălui? 

El ar fi trebuit să distingă pe cei care aveau numele de 
dumnezei. Dar El este Dumnezeu adevărat şi nu există nicio 
greşeală în învăţătura Sa şi nici nu trebuie să înţelegem un 



Probabil se refereau la pământul celor mântuiţi şi la Ierusalimul ceresc, când o 
numeau pe Ahamot: pământul sau Ierusalim. 



147 



alt lucru din cele zise. Iar dacă El ne-ar fi învăţat să numim o 
Fiinţă pe Tatăl şi Dumnezeu, din când în când ar fi trebuit să 
mărturisească şi alţi părinţi şi dumnezei în acelaşi fel. 

Dar El Se vede ca ducând în altă parte pe Ucenicii 
Săi, care l-au urmat. Căci dacă Se comporta astfel nu vorbea 
ca un învăţător bun, ci ca unul mincinos şi invidios. 

La fel, Apostolii, după ceea ce prezintă aceştia 399 , se 
dovedesc a fi călcători ai poruncii, pentru că mărturisesc pe 
Creator ca Dumnezeu, şi Domn, şi Părinte, după cum am 
arătat, adică fiind singurul Dumnezeu şi Tată. 

Insă Iisus însuşi S-a făcut lor învăţător şi îndemnător 
spre „păcat", dacă El a poruncit ca Fiinţa singură să fie 
numită Tată. Căci lor li s-a impus acest lucru cu necesitate, 
cum că trebuie să mărturisească pe Creator ca Tatăl lor, 
după cum rezultă lucrul de la sine. 



399 Ereticii. 



148 



Capitolul al 2-lea 



Dovezi din mărturiile lui Moise şi din ale altor 
Proroci, cum că cuvintele lor sunt cuvintele lui Hristos. 
Există doar un singur Dumnezeu. Creatorul lumii este Cel 
pe care Domnul nostru L-a propovăduit şi pe Care El L-a 
numit Tată al Său 



1 . De aceea, Moise, făcând recapitularea întregii Legi, 
pe care a primit-o de la Creator, a spus în Deuteronom: 
„Ascultaţi, voi, ceruri, căci am să vorbesc şi ascultă tu, 
pământule, cuvintele gurii mele!" (Deut. 32, 1). 

Şi iarăşi, David, spunând că ajutorul său vine de la 
Domnul, a spus: „Ajutorul meu este de la Domnul, Cel care 
a făcut cerul şi pământul" (Ps. 120, 2). 

Şi Isaia mărturiseşte că toate cuvintele sunt de la 
Domnul, Care a făcut cerul şi pământul şi le stăpâneşte. El 
spune: „Ascultaţi ceruri şi ia aminte pământule, pentru că 
Domnul grăieşte!" (îs. 1, 2). 

Şi iarăşi: „Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu, Care a 
făcut cerul şi l-a întins pe el, Care a întărit pământul şi cele 
de pe el, Care a dat suflare poporului şi duh celor care merg 
pe întinsul lui" (îs. 42, 5). 

2. Şi iarăşi, Domnul nostru Iisus Hristos mărturiseşte 
pe Dumnezeu ca Tată al Său, când spune: „Te mărturisesc 
pe Tine, Părinte, Domnul cerului şi al pământului" (Mt. 1 1 , 
25). 

Şi ce Tată ar vrea aceşti oameni să înţelegem de aici, 
ei, care sunt cei mai perverşi sofişti ai Pandorei? Unde se 
vede aici Adâncul, despre care ei fabulează sau Mama lor 
sau Unul Născut, despre care vorbesc aceştia? 

Unde apare Dumnezeul pe care l-au inventat 
marcioniţii şi mulţi alţii (pe când eu am arătat îndelung, că 
nu există alt Dumnezeu)! 

Atunci Făcătorul cerului şi al pământului este Cel 
vestit de Proroci şi pe Care Hristos L-a mărturisit ca Tată al 
Său, Cel pe care Legea îl vestea, zicând: „Ascultă Israele! 
Domnul Dumnezeul tău e unul Dumnezeu" (Deut. 6, 4). 



149 



3. Dar scrierile lui Moise sunt cuvintele lui Hristos 
{autem Moysi literae verba sint Christi) , pentru că El 
însuşi le-a spus evreilor, după cum ne spune Evanghelia 
după Ioan: „Dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi crede şi în Mine, 
pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă voi nu aţi crezut 
cărţilor lui, nu veţi crede nici cuvintele Mele" (In. 5, 46-47). 

Şi aici El a arătat foarte clar că scrierile lui Moise sunt 
cuvintele Sale. Şi dacă privim astfel pe Moise, atunci, fără 
îndoială, că şi cuvintele tuturor celorlalţi Proroci sunt 
cuvintele Sale 401 . 

Şi iarăşi Domnul însuşi ne vorbeşte despre Avraam, în 
pilda cu omul bogat, când spune despre cei vii: „Dacă nu 
ascultă de Moise şi de Proroci, chiar dacă ar învia cineva din 
morţi şi s-ar duce la ei, tot nu-1 vor crede" (Le. 16, 31). 

4. Căci în această pildă El nu numai că ne-a vorbit 
despre un om sărac şi unul bogat, ci ne-a învăţat, în primul 
rând, că unul ducea o viaţă plină de lux şi trăia în plăceri şi 
în petreceri continue, adică era sclavul plăcerilor sale şi 
uitase de Dumnezeu. Căci spune El: „era un om bogat, care 
se îmbrăca în haine de purpură şi lenjerie fină, şi se veselea 
prin petreceri luxoase" (Le. 16, 19). 

Despre astfe de oameni, Duhul a grăit prin Isaia: „ei 
beau vin acompaniaţi de harpe, psalterioane, flaute şi 
miresme, însă nu privesc la lucrurile lui Dumnezeu, nici nu 
i-au în seamă lucrul mâinilor Sale" (îs. 5, 12). 

Şi vom avea aceeaşi pedeapsă la sfârşit ca şi aceşti 
oameni, cărora Domnul le arată sfârşitul. Căci El ne spune 
[ca şi lor], că trebuie să ascultăm pe Moise şi pe Proroci şi să 
credem în Cel vestiţi de către ei, în Fiul lui Dumnezeu, Cel 
înviat din morţi şi Care revarsă viaţă peste noi. 

Şi, prin aceasta, El ne mai spune şi aceea, că toţi au 
spus acelaşi lucru, adică şi Avraam şi Moise şi Prorocii şi 
Domnul însuşi, Cel înviat din morţi, întru Care au crezut 
mulţi dintre cei tăiaţi împrejur, care auziseră pe Moise şi pe 
Proroci vestind venirea Fiului lui Dumnezeu. 

Dar cei care au batjocorit adevărul, spunând că toate 
cele spuse vin din altă parte, nu au cunoscut pe „întâiul 
născut din morţi" (Col. 1, 18). 



400 Lat. 2, p. 148. 

401 Sfinţii Proroci vorbesc despre Cuvântul şi vestesc cele ale Sale. Cuvintele 
Prorocilor sunt cuvintele lui Hristos. De aceea se împlinesc prorociile în Hristos, 
pentru că El împlineşte ceea ce a vestit de mai înainte, despre Sine, prin Prorocii Săi. 



150 



Căci ei au înţeles pe Hristos ca o fiinţă distinctă, care 
a fost impasibilă şi pe Iisus, cel care suferă, l-au înţeles ca 
separat de Hristos. 

5. Căci ei nu au primit de la Tatăl cunoaşterea Fiului 
şi nici nu au învăţat despre Tatăl de la Fiul, Care a spus 
dezvăluit şi nu în parabole, că El este Dumnezeu cu 
adevărat . 

Căci a spus: „Nu vă juraţi pe nimic, nici pe cer, pentru 
că e tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, pentru că este 
aşternutul picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, pentru că este 
cetatea marelui împărat" (Mt. 5, 34-35). 

Şi aceste cuvinte sunt, în mod evident, spuse cu 
referire la Creatorul. Căci şi Isaia a spus: „Cerul este tronul 
Meu, pământul este aşternutul picioarelor Mele" (îs. 66, 1). 

Şi, în afară de Acesta, nu este alt Dumnezeu şi, fără 
îndoială, că Domnul este „Dumnezeu" şi „marele împărat". 
Căci nu poate fi descrisă o altă fiinţă, care să fie comparabilă 
cu El sau să fie deasupra Lui. Iar dacă acea fiinţă este sub 
puterea altuia şi există cineva mai presus de ea, atunci nu 
poate fi numită nicicând „Dumnezeu" sau „marele împărat". 

6. Şi nici ei nu pot să spună asemenea cuvinte decât în 
glumă. însă ei se dovedesc că nu glumesc, atunci când 
afirmă aceste lucruri. Căci atunci când le-a spus că este 
Adevărul, S-a justificat pe Sine prin aceea că [templul] este 
casa Lui şi scoţându-i pe schimbătorii de bani şi pe cei ce 
vindeau şi cumpărau, le-a spus lor: „Căci scris este: Şi va fi 
casa Mea, casă de rugăciune. Dar voi aţi făcut din ea peşteră 
/ ascunzătoare de tâlhari" (Le. 19, 46). 

Şi pentru ce raţiune ar fi spus aceste lucruri şi şi-ar fi 
justificat casa Sa, dacă El predica alt Dumnezeul Dar El a 
procedat aşa ca să mustre pe călcătorii Legii Tatălui Său şi 
pentru ca nimeni să nu aducă insulte casei Sale şi nici să 
insulte Legea, pentru că El a venit ca s-o plinească. El a 
respins astfel pe cei care foloseau casa Sa într-un mod 
impropriu ei şi pe cei care călcau Legea. 

Iar cărturarii şi fariseii, care pe când aveau Legea 
începuseră să dipreţuiască pe Dumnezeu, nu L-au primit pe 
Cuvântul Său, adică nu au crezut în Hristos. 

Căci despre ei a spus Isaia: „mai marii tăi sunt 
răzvrătiţi, se împreună cu hoţii, iubesc darurile, caută să se 



402 Se referă la Fiul. 



151 



răzbune, nu judecă orfanul şi nu se îngrijesc de văduve" (îs. 
1,23). 

Iar Ieremia spune şi el, la fel: „cei care conduc pe 
poporul Meu nu Mă cunosc. Ei sunt copii fără minte şi 
nechibzuiţi. Ei sunt înţelepţi în a face răul, dar nu îi învaţă 
pe ei cunoaşterea" (Ier. 4, 22). 

7. Dar mulţi s-au temut de Dumnezeu şi s-au îngrijit 
de Legea Sa. Aceia au alergat la Hristos şi s-au mântuit cu 
toţii. Căci El le-a spus Ucenicilor Săi: „Mergeţi la oile 
pierdute ale casei lui Israel" (Mt. 10, 6). 

Dar şi mulţi samarineni au crezut, când Domnul a 
venit la ei. Căci, după două zile [de predică], ei „au crezut 
cuvintelor Sale şi celor spuse de către femeie. Căci noi 
credem acum, nu numai pentru că tu ne-ai spus, ci pentru că 
noi înşine L-am auzit şi am cunoscut, că acest om este, cu 
adevărat, Mântuitorul lumii" (In. 4, 39-42). 

Şi Pavel spune la fel: „Şi astfel tot Israelul se va 
mântui" (Rom. 11, 26), după cum s-a spus, căci Legea a fost 
pedagogul nostru spre Iisus Hristos (Gal. 3, 24). 

Să-i lăsăm la o parte însă pe cei care nu cred în Lege 
dintre ei [şi să ne ocupăm de cei credincioşi Legii]. Căci 
Legea nu le-a ascuns niciodată credinţa în Fiul lui 
Dumnezeu inon enim lex prohibebat eos credere in Filium 
Dei) 403 . 

Ci, dimpotrivă, i-a învăţat pe ei ce să facă, spunându- 
le că oamenii nu se pot mântui în alt fel de rana vechiului 
şarpe decât, dacă cred în Acela, Căruia, întru asemănarea 
trupului păcatului (Rom. 8, 3), I S-a luat viaţa Lui prin 
martiriu şi a tras toate lucrurile spre Sine şi i-a înviat pe cei 
morţi. 



403 Lat. 2, p. 150. 



152 



Capitolul al 3-lea 



Răspuns la criticile gnosticilor. Noi nu presupunem 
că adevăratul Dumnezeu se poate schimba sau că Se va 
sfârşi, dacă vor trece cerurile, care sunt tronul Său şi 
pământul, care e aşternutul picioarelor Sale 



1 . Şi iarăşi, există o altă greşeală la ei, când se referă 
la ceruri ca la tronul lui Dumnezeu şi la pământ, ca la 
aşternutul picioarelor Sale. Căci ei spun că cerurile şi 
pământul vor trece 404 . Dar ei fac să treacă şi Dumnezeu, 
Care stă peste ele şi, de aceea, [pentru că e trecător], El nu 
poate fi Dumnezeu cel peste toate. 

Căci ei nu cunosc ce vor să spună cuvintele, că cerul 
este tronul Lui şi pământul, aşternutul picioarelor Sale. Căci 
ei nu văd în Acesta pe Dumnezeu, ci îşi închipuie că El stă 
ca un om şi e mărginit, deşi El nu e mărginit de nimic. Şi, 
pentru aceasta, ei nu înţeleg modul cum vor trece cerul şi 
pământul. Insă Pavel nu a fost un neştiutor, atunci când a 
spus: „căci chipul acestei lumi trece" (I Cor. 7, 31). 

In alt loc, David, a explicat această problemă. Căci el 
nu a spus, că atunci când va trece chipul acestei lumi, nu va 
mai rămâne Dumnezeu. Ci ucenicul Său a spus adevărul în 
psalmul 101, zicând: 

„întru început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul şi 
cerurile sunt lucrurile mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei 
rămâne. Toate se vor învechi ca un veşmânt şi ca pe o 
îmbrăcăminte le vei schimba şi schimbate vor fi. Dar Tu 
acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor termina. Fiii robilor Tăi vor 
trăi şi sămânţa lor va rămâne în veac" (Ps. 101, 26-29). 

Şi de aici se înţelege foarte bine că lucrurile vor trece, 
dar că Dumnezeu va rămâne şi, împreună cu El, şi slujitorii 
Săi. 

Şi, în acelaşi mod, spune şi Isaia: „Ridicaţi-vă ochii 
voştri către ceruri şi priviţi jos, pământul. Pentru că cerul va 
trece ca un fum şi pământul ca un veşmânt se va învechi, şi 
cei care vor locui pe pământ vor muri. Dar mântuirea Mea 
va fi veşnică şi dreptatea Mea nu va avea sfârşit" (îs. 51,6). 



404 Lucru adevărat până aici, pentru că sunt cuvintele Domnului, cf. Mt. 24, 35. 



153 



Capitolul al 4-lea 



Răspunsul la altă obiecţie, în care se arată că 
distrugerea Ierusalimului, care era cetatea Marelui 
împărat, nu a diminuat cu nimic din măreaţia şi puterea 
supremă a lui Dumnezeu, pentru că această distrugere a 
cetăţii a fost pusă în lucrare de sfatul cel prea înţelept al lui 
Dumnezeu 



1. Şi alt lucru referitor la Ierusalim şi la Domnul. Căci 
ei se aventurează să spună, căci dacă [Ierusalimul] era 
„cetatea Marelui împărat", ea nu trebuia să se transforme în 
ruină. Şi aceasta e ca atunci, când cineva ar spune: dacă 
paiele sunt creaţia lui Dumnezeu, atunci ele nu ar trebui 
niciodată să ardă sau dacă viţa de vie e făcută de către 
Dumnezeu, atunci niciodată nu trebuie tăiată şi curăţată de 
j oarde. 

Dar j oardele nu au apărut de la început, ci numai când 
au apărut strugurii pe ele, adică când au crescut şi au rodit. 
Dar ei se află în situaţia acelora, care nu vor să facă via să 
rodească, pentru că nu vor să taie din joarde. 

La fel este şi cu Ierusalimul. Când a învins jugul 
robiei (unde omul a fost adus, din cauză că, de timpuriu, nu 
s-a supus lui Dumnezeu şi a devenit robul morţii şi s-a supus 
ei, fiind deposedat de libertate), atunci a primit şi roadele 
libertăţii şi a devenit matur, reclădindu-şi hambarele şi aceia 
s-au îngrijit de roadele lui şi s-a dus vestea peste tot despre 
el. Căci spune Isaia: „Copiii lui Iacov vor prinde rod, şi 
Israelul va înflori şi întreaga lume va fi plină de roadele 
sale" (îs. 27, 6). 

Dar fructele vor rodi în întreaga lume, tocmai pentru 
că Ierusalimul a fost pe drept părăsit şi roadele care îl 
umpleau odinioară acum s-au luat de la el. Căci, dintre ei, 
după trup, au fost Hristos şi Apostolii, care au rodit fructe. 
Dar nu sunt mulţi dintre ei care s-au folosit de aceste fructe, 
însă toate lucrurile, care au un început în timp, trebuie să 
aibă de asemenea şi un sfârşit în timp. 

2. Astfel, Legea dată prin Moise s-a încheiat prin Ioan 
[Botezătorul], ca o consecinţă necesară. Hristos a venit şi a 
plinit-o / desăvârşit-o, fiindcă „Legea şi Prorocii au fost 
până la Ioan" (Le. 16, 16). 



154 



Iar Ierusalimul, după vestirea lui David, la plinirea 
vremii, a terminat-o cu Vechiul Legământ, atunci când Noul 
Legământ a fost revelat. Căci Dumnezeu face toate lucrurile 
cu măsură şi cu rânduială. Nimic fără măsură nu este la El, 
fiindcă nu este nimic fără rânduială ( "Airavra perpcp /cal 
ragei o 0eo£ iroiă, /cal ov8eu ăpetpov wap' avrcp, ou pr/deu 
âvapiOpriTou) . 

Şi bine spune acela, care a zis, că Tatăl 
incomensurabil S-a făcut pe Sine cu măsură în Fiul 
(Ipsum immensum Patrem in Filio mensuratum) 407 . Pentru 
că Fiul este măsura Tatălui, pentru că numai El II cuprinde. 

Şi, că stăpânirea evreilor a fost vremelnică, ne spune 
tot Isaia: „Şi fiica Sionului ca fi părăsită ca o căscioară 
(cottage) în vie şi ca pe o colibă (lodge) din grădina de 
castraveţi" (îs. 1, 8). 

Şi când s-au petrecut aceste lucruri? Nu atunci când s- 
au luat fructele de la ea şi a fost părăsită, încât nu mai are 
nicio putere să rodească? 

3. Şi de ce vorbim de Ierusalim, când chipul acestei 
lumi va trebui să treacă şi el, atunci când vremea dispariţiei 
sale va veni adică, când grânele vor fi adunate în hambar, iar 
pleava va fi aruncată afară şi se va arde în foc (Le. 3, 17)? 
„Căci ziua Domnul va veni ca un cuptor aprins (a burning 
furnace) şi toţi păcătoşii vor fi cosiţi, cei care fac lucruri rele 
şi ziua aceea va fi un foc pentru ei" (Mal. 3, 19). 

Acestea le va face Domnul în acea zi. Şi despre ea a 
vorbit Ioan Botezătorul, când a spus despre Hristos: „El vă 
va boteza pe voi cu Duhul Sfânt şi cu foc. El are mătura 
(fan) în mâna Sa ca să cureţe podeaua. Şi El va aduna rodul 
Său într-un hambar iar pleava o va arde cu foc nestins 
iunquenchable fire)" (Mt. 3, 11-12). 

Căci Cel care adună pleava şi Cel care vântură [grâul] 
este Unul şi Acelaşi. El îi judecă şi de aceea îi separă pe unii 
de alţii. 

Dar vânturătura şi pleava este fără raţiune şi fără viaţă 
[duhovnicească], căci aşa s-au făcut pe ei înşişi. 

Căci omul, fiind lăsat cu raţiune şi creat după 
asemănarea lui Dumnezeu, creat cu voinţă liberă (liber in 



405 Lat. 2, p. 153. 

406 Nu ştiu cine a afirmat acest lucru. Nici în ediţia latină citată nu se specifică acest 
lucru. 

407 Lat. 2, p. 153. 



155 



arbitrio) 408 şi cu puterea de a se stăpâni pe sine, s-a făcut, 
prin sine, asemenea vânturăturii şi plevei. 

De aceea el va fi condamnat pe drept, fiindcă, creat ca 
o fiinţă raţională, a pierdut adevărata raţiune şi vieţuieşte 
iraţional (irrationabiliter vivens), opunându-se dreptăţii lui 
Dumnezeu şi dedându-se la toate ca un suflet alipit de 
pământ şi rob tuturor poftelor 409 . 

Căci, spune Prorocul: „Omul, în cinste fiind, nu a 
înţeles. S-a asemănat fiarelor fără de minte (Jumentis 
insipientibus) 410 şi s-a făcut asemenea lor" (Ps. 48, 12). 



408 Idem, p. 154. 

409 Păcatul este cel care a dezgolit pe om de raţiune, la dus la starea de fiinţă 
iraţională. Omul a fost creat cu raţiune şi cu liberă voinţă, dar s-a folosit de sine 
într-un mod păcătos. De aceea s-a alipit de materie şi nu mai vrea să fie om 
duhovnicesc, adică om raţional. Raţiunea aici însă, nu desemnează intelectualitatea 
umană, dobândirea unor cunoştinţe, care te fac mai puţin ignorant într-o materie. 

Ci raţiunea desemnează starea omului fiară patimi sau mai presus de patimi, care nu 
arată prin viaţa sa că e rob patimii şi că face fapte fără dreaptă cugetare prealabilă. 
Starea raţională a omului e starea duhovnicească, e viaţa de sfinţenie. 

410 Lat. 2,p. 154. 



156 



Capitolul al 5-lea 



Autorul se reîntoarce la un argument anterior şi arată 

că nu există decât un singur Dumnezeu,Cel vestit de către 

Proroci. Hristos mărturiseşte despre Acesta că e Tatăl Său. 

Tatăl, prin Cuvântul Său, Care locuieşte în sânul Său, S-a 

făcut cunoscut pe Sine oamenilor în ambele Testamente 



1. Căci unul şi acelaşi este Dumnezeu, Cel care 
strânge cerurile cape o carte (librum 411 ) 412 (Apoc. 6, 14), dar 
înnoieşte şi faţa pământului (Ps. 103, 3 1). 

Căci lucrurile au fost făcute pentru om în timp 413 , 
pentru ca el să se maturizeze prin ele şi astfel să producă 
rodul nemuririi 414 . Şi acesta 415 , prin bunătatea Sa, a primit 
lucrurile cele veşnice, „ca în veacurile ce va să vină El să 
arate bogăţia cea mare a harului Său" (Ef. 2, 7). 

Şi Acesta a fost Cel vestiţi prin Lege şi Proroci, adică 
Cel pe Care Hristos II mărturiseşte ca Tată al Său. Astfel, El 
este Creatorul şi tot El este Dumnezeu cel peste toate, după 
cum spune Isaia: 

„Eu sunt martor, zice Domnul Dumnezeu, şi slujitorul 
Meu pe care Eu l-am ales, că voi veţi cunoaşte şi veţi crede 
şi veţi înţelege că Eu sunt. înaintea mea nu a fost alt 
Dumnezeu şi nici nu va fi altul după Mine. Eu sunt 
Dumnezeu şi în afara Mea nu este alt Mântuitor. Eu am 
vestit şi Eu am mântuit" (îs. 43, 10-12). 

Şi iarăşi: „Eu însumi sunt Dumnezeu cel dintâi şi Eu 
sunt mai presus decât lucrurile ce vor veni" (îs. 48, 12). Şi 
nu e nimic neclar aici, nici arogant, nici din slavă deşartă, 
dacă El a spus asta. 

Căci ar fi fost imposibil, fără Dumnezeu, ca să 
ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu (sed quoniam 
impossibile erat sine Deo discere Deum 416 ) 417 . 



411 Ibidem. 

412 Se referă la un sul de papirus, la o carte în formă de rulou. 

413 Lucrurile au fost făcute în cadrul timpului, pentru ca omul să se bucure de ele. 

414 Creaţia, privită duhovniceşte, nu este o cursă pentru om, ci un mod de înaintare 
duhovnicească, de maturizare a minţii. 

415 Omul. 

416 Lat. 2, p. 154. 

17 Revelaţia dumnezeiască este darul nemărginit al lui Dumnezeu. Numai pentru că 
Dumnezeu este iubitor de oameni, cunoaştem pe Dumnezeu şi cunoaştem cine a 
făcut lumea şi pe noi înşine. Sforţările umane nu ar fi ajuns la niciun rezultat. Numai 



157 



Căci El a învăţat pe oameni, prin Cuvântul Său, ca să 
cunoaştem pe Dumnezeu. De aceea, cei care nu cunosc 
aceste lucruri 418 şi-au făcut o imagine despre Dumnezeu şi 
spun că au descoperit un alt Tată. Lor, cu dreptate, li s-a 
spus: „Vă rătăciţi, pentru că nu cunoaşteţi Scripturile şi nici 
puterea lui Dumnezeu" (Mt. 22, 29). 

2. Pentru că Domnul şi Stăpânul nostru, în răspunsul 
pe care 1-a dat saducheilor, care spuneau că nu există înviere 
şi de aceea necinsteau pe Dumnezeu şi credeau prea puţin în 
Lege, căci nu vorbeau despre înviere şi nici despre revelarea 
lui Dumnezeu, le-a spus lor: „Vă rătăciţi, pentru că nu 
cunoaşteţi Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu" (Mt. 22, 
29). 

Căci le-a spus mai apoi: „Iar despre învierea morţilor, 
n-aţi citit ce vi s-a spus de către Dumnezeu, zicând: <Eu 
sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi 
Dumnezeul lui Iacov?>" (Mt. 22, 31-32). 

Şi a adăugat: „Căci El nu este Dumnezeul celor morţi, 
ci al viilor" (Mt. 22, 32), pentru că toţi viază prin El. 

Şi, prin aceste argumente, fără îndoială, că El a 
clarificat totul. Căci Cel care a vorbit lui Moise din rug (the 
bush) şi S-a revelat pe Sine ca Dumnezeu al Părinţilor, este 
El: Dumnezeul celor vii. 

Pentru că cine este Dumnezeul celor vii decât numai 
Dumnezeu şi, mai presus de Care, nu există alt Dumnezeu? 

E Dumnezeul acela, care atunci când Daniel Prorocul 
a fost întrebat de regele Cirus al perşilor: „De ce nu slujeşti 
lui Bel?", acela L-a vestit şi i-a zis: „Fiindcă eu nu slujesc 
idolilor făcuţi de mâini omeneşti, ci Dumnezeului celui viu, 
Care a făcut cerul şi pământul şi a Cărui domnie este peste 
tot trupul" (Bal. 1,5-6). 

Şi iarăşi a zis: „Eu ador pe Domnul Dumnezeul meu, 
fiindcă El este un Dumnezeu viu" (Bal. 1, 30). Adică era Cel 
adorat de către Proroci ca Dumnezeu viu, fiindcă El este 
Dumnezeu viu. 

Iar Cuvântul Său este Cel care i-a vorbit lui Moise 419 , 
adică Cel care i-a făcut să tacă pe saduchei, Care ne-a dat 
darul învierii, Care a revelat adevărul celor orbi, Care a 
înviat şi S-a arătat drept Dumnezeu adevărat. 

pentru că El a vrut să Se facă cunoscut nouă, numai din această cauză II şi cunoaştem 
şi ne cunoaştem, totodată, originea şi traiectoria. 

418 Ale revelaţiei dumnezeieşti. 

419 Dumnezeu Cuvântul e Cel care a dat Legea Sfântului Moise şi tot El Se 
întrupează ca să plinească toate cele spuse de El prin Lege şi Proroci. 



158 



Căci El nu este Dumnezeul morţilor, ci al celor vii, 
dar a fost numit Dumnezeul Părinţilor celor adormiţi. 

Dar aceasta, pentru că Părinţii sunt, fără îndoială, vii 
în Dumnezeu şi nu s-au depărtat astfel de viaţă. Pentru 
aceasta ei sunt fiii învierii (filii resurrectionis ; children of 
the resurrection). 

Căci Domnul nostru este însăşi învierea, după cum a 
spus: „Eu sunt învierea şi viaţa" (In. 11, 25). Iar Părinţii sunt 
fiii Săi, după cum s-a spus prin Prorocul: „ în locul părinţilor 
tăi, ţi s-au născut ţie fii"(Ps. 44, 19). 

Astfel, Hristos însuşi, împreună cu Tatăl, este 
Dumnezeul cel viu, Care a vorbit lui Moise şi Care S-a 
revelat Părinţilor. 

3. Şi mai spune acest lucru, atunci când le-a spus 
evreilor: „Tatăl vostru, Avraam, s-a bucurat că a văzut ziua 
Mea. Şi el a văzut-o şi s-a bucurat" (In. 8, 56). 

Şi pentru ce le-a spus acest lucru? Pentru că: „Avraam 
a crezut lui Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit lui ca dreptate''' 
(Rom. 4, 3). Căci Avraam a crezut că El este Făcătorul 
cerului şi al pământului şi singurul Dumnezeu, dar şi că El 
va înmulţi sămânţa lui ca stelele cerului. Şi aceasta este ceea 
ce a spus Pavel, când a zis: „ca luminile în lume" (Filip. 2, 
15). 

Căci Drepţii au părăsit cele ale lumii şi au urmat 

ăT) 1 

Cuvântului lui Dumnezeu, călătorind ca nişte străini 
împreună cu Cuvântul, căci au vrut să fie mereu cu 
Cuvântul. 

4. Iar Drepţii şi Apostolii, fiind din neamul lui 

499 

Avraam, şi-au lăsat lucrul lor şi pe părinţii lor şi l-au 
urmat Cuvântului. Şi nu e cu dreptate ca şi noi, având 
aceeaşi credinţă ca a lui Avraam, să luăm crucea de lemn ca 
şi Isaac şi să-I urmăm Lui? 

Căci, în Avraam, oamenii au fost învăţaţi mai dinainte 
şi au fost îndemnaţi ca să urmeze lui Dumnezeu Cuvântul . 
Pentru că Avraam, crezând, a urmat poruncii Cuvântului lui 
Dumnezeu şi a înţeles repede (with a ready mind) să dea, ca 
o jertfă lui Dumnezeu, pe fiul său unul născut şi iubit de 
către el (Fac, cap. 22). 



420 Lat. 2, p. 156. 

421 înstrăinaţi. 

422 Ocupaţiile pe care le aveau înainte ca să creadă în Hristos. 

423 Viaţa Sfântului Avraam a fost prototipul renunţării la toate pentru credinţa în 
Dumnezeu, prototipul apostolatului şi al monahismului. Cine crede în Dumnezeu, 
renunţă la cele ale lumii, la cele deşarte şi îi umrează Lui întru toate. 



159 



Căci şi Dumnezeu va dori să dea tuturor pe Unul 
Născut Fiu al Său preaiubit, ca jertfă pentru mântuirea 
noastră. 

5. Iar Avraam a fost Proroc şi a văzut întru Duhul ziua 
venirii Domnului, şi mântuirea prin suferinţa Lui, prin care, 
şi el, şi toţi cei care i-au urmat exemplul credinţei sale, şi s- 
au încrezut în Dumnezeu, s-au mântuit şi s-au bucurat foarte 
mult. 

De aceea, Domnul nu a fost necunoscut lui Avraam, a 
Cărui zi el dorea ca să o vadă şi nici nu a fost necunoscător 
al Tatălui Domnului nostru. 

Pentru că el a învăţat din Cuvântul Domnului şi a 
crezut în El. De aceea i s-a socotit lui de către Domnul, acest 
lucru, ca dreptate. 

Căci credinţa în Dumnezeu îl îndreptează pe om 
(justificat hominem ) . Şi de aceea a zis el: „îmi voi 
întinde tăria mâinii mele către Domnul Cel Prea înalt, Cel 
care a făcut cerul şi pământul" (Fac. 14, 22). 

Toate aceste adevăruri trebuie folosite de aceia care 
doresc să răstoarne învăţăturile cele perverse, fiindcă 
aceia 426 nu învaţă niciun verset după adevăr. 



424 Lat. 2, p. 157. 

425 Credinţa în Dumnezeu e cea care îl mântuie pe om, care îl face Drept, pentru că 
ea e începutul vieţii bine plăcute lui Dumnezeu. 

426 Ereticii. 



160 



Capitolul al 6-lea 



Explicarea cuvintelor lui Hristos: „niciun om nu 
cunoaşte pe Tatăl, ci numai FiuV'etc. Aceste cuvinte sunt 
interpretate greşit de către eretici. Prin Tatăl S-a revelat 
Fiul iar prin Fiul S-a revelat Tatăl. Tatăl nu a fost niciodată 
cunoscut 



1. Iar Domnul S-a revelat pe Sine Ucenicilor, că El 
este Cuvântul, Care dăruie cunoaşterea Tatălui şi respinge pe 
evreii, care îşi imaginau că L-au cunoscut pe Dumnezeu, 
pentru că ei n-au respins niciodată Cuvântul Său, prin care 
Dumnezeu S-a făcut cunoscut, zicând: „Niciun om nu 
cunoaşte pe Fiul, ci numai Tatăl. Şi niciun om nu cunoaşte 
pe Tatăl, dacă nu e mântuit de Fiul şi dacă aceluia Fiul nu II 
revelează pe Acela [pe Tatăl]" (Mt. 1 1, 27; Le. 10, 22; ). 

Astfel mărturiseşte Matei, şi Luca, şi Marcu, numai 
Ioan omite acest verset 427 . 

Şi aceştia, care au fost mai înţelepţi între Apostoli, au 
scris următoarele: „Niciun om nu cunoaşte pe Tatăl, ci doar 
Fiul, şi nici pe Fiul, ci numai Tatăl şi cel care Fiul vrea să i- 
L descopere" (Le. 10, 22). 

Dar ei spun, că dacă adevăratul Dumnezeu nu a fost 
cunoscut mai înainte de venirea Domnului, atunci 
Dumnezeul vestit de către Proroci nu este Tatăl lui Hristos. 

2. Dar dacă Hristos a început să existe, numai de când 
a intrat în lume, ca om şi dacă Tatăl a fost cunoscut numai în 
timpul lui Tiberiu Cezar, când El S-a ratat oamenilor, dar 
Cuvântul Său nu a fost dintotdeauna coexistent cu creatura 
Sa, atunci trebuie să spunem, că alt Dumnezeu a fost vestit 
sau, mai degrabă, trebuie să cercetăm, care e raţiunea acestei 
mari „nepurtări de grijă" a lui Dumnezeu. 

Fiindcă am ajuns aici prin chestiunea ridicată şi 
aceasta ne duce la faptul că Dumnezeu S-a schimbat. Dar 
acest lucru distruge credinţa noastră în Dumnezeu Creatorul, 
Care ne ţine pe noi, adică creaţia Sa. 



427 Nu există pasajul însă nici la Sfântul Marcu, în ediţiile actuale. însă, se pare, că în 
ediţia pe care o folosea Sfântul Irineu exista şi la Sfântul Marcu această învăţătură a 
Domnului. 

428 Ereticii. 



161 



Insă noi am primit, în mod nemijlocit, credinţa noastră 
de la Fiul şi prin aceasta avem o dragoste tare şi nemişcată 429 
către Tatăl. 

Căci în cartea sa împotriva lui Marcion, Iustin a 
spus foarte bine acestea: „Eu nu aş fi crezut în Domnul 
însuşi, dacă El ar fi vestit un altul decât Cel care este 
Făcătorul şi Hrănitorul (Nutritorem) 431 nostru. 

Dar, fiindcă Fiul Unul Născut a venit la noi de la unul 
Dumnezeu, Care a făcut lumea şi ne-a creat pe noi şi ţine şi 
orânduieşte toate lucrurile, strângând în Sine lucrul mâinilor 
Sale, de aceea credinţa mea este neclintită întru El, şi 
dragostea mea pentru Tatăl e nemişcată, căci Dumnezeu ni 
le-a dat nouă pe acestea" . 

3 . Pentru că nimeni nu poate cunoaşte pe Tatăl, decât 
numai prin Cuvântul lui Dumnezeu, adică, numai dacă Fiul 
ni-1 dezvălui pe Acela. Nici nu poate cineva să-L cunoască 
pe Fiul, fără numai prin buna dorire a Tatălui. Şi Fiul 
săvârşeşte (performs) buna dorire / plăcere a Tatălui, pentru 
că Tatăl L-a trimis, iar Fiul a fost Cel trimis şi Care a venit 
la noi. Şi Cuvântul Său cunoaşte că Acesta este Tatăl Său, 
deşi, pentru vederea noastră, El este nevăzut şi infinit. 

Iar El nu îl vesteşte pe altul, ci pe Acela însuşi ni-L 
vesteşte nouă. Iar Tatăl este singurul care îl cunoaşte pe 
Cuvântul Său. Amândouă aceste adevăruri au fost spuse de 
către Domnul nostru. Căci Fiul revelează cunoaşterea 
Tatălui prin propovăduirea Sa. Şi propovăduirea Fiului este 
cunoaşterea Tatălui, pentru că toate lucrurile sunt arătate 
prin Cuvântul. 

De aceea, noi putem cunoaşte că Fiul, Care a venit, 
este Cel ce dă celor care cred în El cunoaşterea Tatălui, după 
cum a spus-o Ucenicilor Săi: „Niciun om nu cunoaşte pe 
Fiul decât numai Tatăl, nici pe Tatăl decât numai Fiul, şi 
celor care va vrea Fiul să li-L arate". Şi de aici vedem că şi 
El şi Tatăl sunt cu adevărat şi că noi nu primim un alt Tată, 
în afara Celui pe care îl avem revelat prin Fiul. 

4. Dar acest Tată este Făcătorul cerului şi al 
pământului, după cum ni-L prezintă cuvintele Sale. Iar El, 
nu este acel tată fals inventat de către Marcion, Valentin, 



429 Nezdruncinată, neîndoită, care nu se îndoieşte de Tatăl. 

430 Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful. 

431 Lat. 2,p. 159. 

432 Nu ştiu cartea citată. 



162 



Vasilide, Carpocrat, Simon sau ceilalţi, numiţi, în mod fals, 
„gnostici" [cunoscători]. 

Căci niciunul dintre aceştia nu au vorbit despre Fiul 
lui Dumnezeu. Fiindcă Hristos Iisus, Domnul nostru, a fost 
împotriva celor care afirmă astfel de lucruri şi îndrăznesc să 
predice alt Dumnezeu necunoscut. 

Insă pe ei trebuie să-i întrebăm acestea: Cum de este 
Acesta necunoscut, dacă ei îl cunosc? Pentru ce motiv este 
cunoscut numai de câţiva iar de restul e necunoscuţi 

Căci Domnul nu a spus că Tatăl şi Fiul nu au fost 
cunoscuţi de către nimeni. în acest caz venirea Sa ar fi fost 
fără rost. Şi atunci de ce a venit Hristos la noi? De ce ne-a 
spus: „Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, pentru că El este 
necunoscut şi nu-L puteţi afla" (In. 1, 18) iar ucenicii lui 
Valentin declară în mod fals, că Hristos a zis aceste lucruri 
despre eonii lor? Dar acestea sunt deşertăciuni. 

Pentru că Domnul ne-a învăţat că omul nu e capabil să 
îl cunoască pe Dumnezeu, fără ca el să fie învăţat de către 
Dumnezeu. Adică Dumnezeu nu poate fi cunoscut fără 
Dumnezeu (avev Oeov firj YivoSoKeoOai tbv 0e6u\ sine 
Deo non cognosci Deum) . Insă aceasta este voinţa clară a 
Tatălui, ca Dumnezeu să fie cunoscut. Pentru că cei care îl 
cunosc pe El, sunt dintre aceia cărora Fiul li L-a descoperit 
lor. 

5. Şi în acest scop Tatăl îl revelează / îl descoperă pe 
Fiul ca, prin intermediul Său, El să fie cunoscut de către toţi 
şi toţi să primească dreptatea, toţi care cred în El şi să se 
bucure de nestricăciune şi de bucuria cea veşnică. Şi pe 
acestea le vor primi cei care cred în El şi care fac voia Lui. 

Iar El va scoate în întuneric 435 , pe drept [motiv], pe 
cei care se credeau „aleşi", dar însă nu credeau. Pe ei îi va 
lipsi de lumina Sa. 



433 Aici e punctul de plecare al Teologiei şi al Teologilor. Nu putem cunoaşte pe 
Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ni Se revelează, dacă El nu ni Se arată, dacă El nu ne 
luminează mintea să vedem slava Lui şi nu ne revelează tainele Sale. Teologia nu 
porneşte de jos, ci de sus, de la Dumnezeu. 

Subiectul Teologiei este Dumnezeu şi numai Dumnezeu ne poate vorbi despre Sine 
în mod clar şi ne poate învăţa, fără de greşeală, cele ale Sale. Până nu pornin de la 
ceea ce ne descoperă Dumnezeu sau până nu plecăm de la ceea ce vrea să ne 
descopere Dumnezeu, de la măsura în care putem înţelege pe Dumnezeu, nu putem 
ştii nimic. 

Gnoseologia e fundamentul Teologiei. Revelarea lui Dumnezeu, cunoaşterea lui 
Dumnezeu este voia lui Dumnezeu faţă de noi, bunăvoinţa Sfintei Treimi pentru 
viaţa noastră. 

434 Lat. 2, p. 160. 

435 în Iad, în întunericeul cel mai dinafară. 



163 



De aceea Tatăl S-a revelat pe Sine tututor, prin aceea 
că S-a făcut prin Fiul Său văzut tuturor. Şi, la fel, Cuvântul a 
vestit tuturor pe Tatăl şi pe Fiul, pentru ca El 436 să fie 
cunoscut de către toţi. Şi, din această cauză, judecata lui 
Dumnezeu a căzut, pe drept, peste toţi aceia, care, ca şi cei 
de atunci, au văzut, dar nu au crezut. 

6. Iar pentru aceea că Cuvântul a revelat pe 
Dumnezeu drept Creator al creaţiei, iar lumea vesteşte pe 
Domnul şi Făcătorul lumii, cum tot Dumnezeu a spus, iar 
crearea omului este tot opera Făcătorului lumii, iar prin Fiul 
s-a vestiţi că Tatăl are un Fiu - toate deopotrivă sunt vestite 
oamenilor, dar nu toţi cred, în acelaşi fel, în ele. Căci, prin 
Lege şi Proroci, Cuvântul a propovăduit atât despre Sine cât 
şi despre Tatăl tuturor. Şi toţi oamenii au auzit despre El, dar 
nu toţi au şi crezut. 

Dar prin Cuvântul însuşi, Care S-a făcut văzut şi 
pipăibil [de către oameni], Tatăl S-a arătat cu putere, dar nu 
toţi au crezut, la fel, în Acesta. Insă toţi L-au văzut pe Tatăl 
în Fiul, pentru că Tatăl este nevăzutul Fiului, iar Fiul este 
văzutul Tatălui (ro âopatou yâp tov Ylov I7arr/p, to 5i 
opatbu tov natpbt; Ylo<; 43S ; invisibile etenim Filii Pater, 
visibile autem Patris Filius 439 ). Şi pentru această raţiune toţi 
au vorbit cu Dumnezeu, când erau cu El pe pământ şi ei L- 
au numit pe El Dumnezeu. 

Căci până şi demonii strigau şi II mărturiseau pe Fiul: 
„Noi Te cunoaştem pe Tine, pentru că Tu eşti Unul Sfânt al 
lui Dumnezeu" (Mc. 1, 24). Iar Satana, privind către El şi 
ispitindu-L I-a zis: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu (Mt. 4, 
6). Căci toţi îl vedeau şi spuneau despre El că este Fiul lui 
Dumnezeu, dar nu toţi credeau în El. 

7. Şi acestea s-au făcut ca adevărul să primească 
mărturie de la toţi şi prin aceasta să se mântuiască cei care 
cred şi să fie pedepsiţi cei care nu cred. 

Ca toţi să primească judecată dreaptă iar credinţa în 
Tatăl şi în Fiul să să fie recunsocută de către toţi, adică 
aceasta să fie recunoscută de către toţi ca singura 
mântuitoare, primind mărturia tuturor şi din partea celor care 
o acceptă dar şi a celora, care nu au nicio legătură cu ea şi 



436 Hristos. 

437 O altă mult folosită expresie a Sfântului Irineu. Tatăl e nevăzutul Fiului, pentru că 
El îl revelează pe Tatăl Cel nevăzut, pe când Fiul e văzutul Tatălui, pentru că prin 
Fiul Se vede şi Tatăl. 

438 Lat. 2, p. 160, n. 8. 

439 Lat. 2, p. 160-161. 



164 



care sunt duşmanii ei. Iar adevărul acesta este evident şi nu 
poate fi contrazis. Şi ea a reuşit să scoată de la adversarii ei 
mărturirisea numelui ei. 

Căci aceştia au fost convinşi de acest lucru când au 
privit mai atent la ea şi au purtat mărturia ei ca o mare 
bunătate 440 . Căci, când aceia au rupt-o cu duşmănia faţă de 
ea şi au devenit ei înşişi prigoniţi pentru mărturisirea ei, 
aceştia nu şi-au mai dorit să dea o mărturie neadevărată. 

Şi Cel care a fost cunoscut 441 , nu este altul decât Cel 
care a spus: „Niciun om nu-L poate cunoaşte pe Tatăl", 
adică Cel prin care Tatăl a făcut toate lucrurile. Şi El a 
primit mărturie de la toţi, cum că este om cu adevărat dar şi 
Dumnezeu cu adevărat. 

Căci Tatăl, Duhul, îngerii, creaţia însăşi, oamenii, 
duhurile căzute, care au devenit demoni, duşmanii Lui şi, în 
ultimul rând, moartea, [L-au vestit pe El ca Dumnezeu şi 
om]. 

Căci Fiul poartă grijă de toate lucrurile pentru Tatăl, 
lucrează de la început şi pană la sfârşit [împreună cu El] şi 
fără El niciun om nu atinge cunoaşterea lui Dumnezeu. 
Pentru că Fiul este cunoaşterea Tatălui iar cunoaşterea Fiului 
este Tatăl şi Acesta S-a revelat prin Fiul. 

Şi pentru această raţiune a spus Domnul: „Niciun om 
nu cunoaşte pe Fiul decât numai Tatăl, nici pe Tatăl decât 
numai Fiul şi celor care va vrea Fiul să li-L arate". Iar acest 
„să li-L arate" nu s-a spus numai cu referire la viitor. Ci, din 
momentul când Fiul, născându-Se din Măria, a început să-L 
arate pe Tatăl şi aceasta se va face pentru toate veacurile 442 . 
Iar Fiul, fiind de la început prezent, alături de lucrul mâinilor 
Sale, revelează pe Tatăl tuturor. 

Şi aceasta o face celor cărora El doreşte şi când 
doreşte şi după cum doreşte şi Tatăl 443 . Astfel, în toate şi 
prin toate lucrurile există un singur Dumnezeu, Tatăl şi un 
singur Cuvânt, Fiul şi un singur Duh şi o singură mântuire a 



440 Duşmanii convertiţi la credinţă, adică foştii păgâni sau evrei. 

441 t^ 

Pentru care ei s-au convertit. 

442 Adică oricine, după naşterea şi vestirea lui Hristos, poate să-L cunoască pe Tatăl 
şi pe Fiul, întreaga Treime. 

443 Credinţa noastră, e spus aici foarte clar, nu este efortul şi căutarea noastră în 
primul rând, ci e voia lui Dumnezeu. Numai pentru că Dumnezeu doreşte să ni Se 
descopere, văzând că-L căutăm pe El, numai atunci credem în El. Credinţa este 
aşadar un mare dar al lui Dumnezeu, o minune enormă făcută cu noi, o mare 
milostivire, pentru care nu îi prea mulţumim cum se cuvine. 



165 



tuturor celor care cred în El {et propter hoc in omnibus, et 
per omnia unus Deus Pater, et unum Verbum, et unus Filius, 
et unus Spiritus, et una salus omnibus credentibus in 

n445 

eum) . 



444 O altă expresie cunoscută. Există o singură Treime şi o singură mântuire, după 
cum există o singură Biserică şi numai Tainele Bisericii şi Tradiţia ei. Tot ceea ce 
este în afară de acestea se dovedeşte a fi o minciună. 

445 Lat. 2, p. 162. 



166 



Capitolul al 7-lea 



Recapitularea argumentelor anterioare. Se arată că 
Avraam, prin revelarea Cuvântului, a cunoscut pe Tatăl şi 
venirea Fiului lui Dumnezeu. Din cauza acestui lucru el s-a 
bucurat ca să vadă ziua lui Hristos, când i s-a promis lui că 
se va împlini. Frumuseţea acestei bucurii va rămâne pentru 
toţi, adică pentru cei care au devenit părtaşi la credinţa lui 
Avraam, însă nu şi pentru evreii, care au respins pe 
Cuvântul lui Dumnezeu 



1. De aceea, Avraam a cunoscut pe Tatăl prin 
Cuvântul, pe Cel care a făcut cerurile şi pământul şi L-a 
mărturisit pe El Dumnezeu. 

Şi am învăţat, din cele spuse lui [de Dumnezeu], că 
Fiul lui Dumnezeu va fi un om printre oameni, că cei care 
se vor trage din sămânţa lui vor fi ca stelele cerului [de 
mulţi] şi că el dorea să vadă acea zi, adică să poată să-L 
îmbrăţişeze pe Hristos. Şi acestea le-a văzut prin darul 
prorociei şi s-a bucurat. 

Căci Simeon, unul dintre urmaşii lui, a purtat pe 
deplin în fiinţa sa bucuria Patriarhului [Avraam] şi a zis: 
„Acum slobozeşte pe robul Tău în pace, căci văzură ochii 
mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor 
poporarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slava 
poporului Tău Israel" (Le. 2, 29-32). 

Şi îngerii au spus la fel, vestind păstorilor lucrurile 
cele de bucurie, pe când ei vegheau pe timpul nopţii. Iar mai 
mult decât toţi, Măria a spus: „Măreşte suflete al Meu pe 
Domnul şi s-a bucurat duhul Meu de Dumnezeu, Mântuirea 
mea (salutari meo) 446 " (Le. 1, 46-47) 447 . 

Căci bucuria lui Avraam se pogoară peste toţi cei care 
vin din el. Iar cei care vegheau şi care L-au văzut pe Hristos, 
au crezut în El. Şi s-au bucurat împreună toţi fiii lui Avraam, 
cei care doreau să vadă ziua venirii lui Hristos. 



446 Idem, p. 163. 

447 A se observa faptul, că în varianta ireniană e „mîntuirea mea", în loc de 
„Mântuitorul meu", cum suntem învăţaţi noi de către ediţiile recente ale cărţilor de 
slujbă. 



167 



Căci cu dreptate a mărturisit Domnul nostru despre el, 
zicând: „Tatăl vostru, Avraam, s-a bucurat să vadă ziua 
Mea. Şi el a văzut-o şi s-a bucurat" (In. 8, 56). 

2. Şi acestea nu s-au spus numai pentru Avraam. Ci El 
a spus acestea despre toţi care L-au cunoscut pe Dumnezeu 
de la început şi care au văzut, mai dinainte, venirea lui 
Hristos şi care au primit revelaţia de la Fiul lui Dumnezeu. 

Căci El le-a vestit, că în zilele cele din urmă Se va 
face văzut şi pipăibil şi va vorbi cu neamul omenesc, căci El 
poate şi din pietre să scoată pe fiii lui Avraam şi că va 
împlini făgăduinţele pe care Dumnezeu le-a făcut cu 
acesta 448 , că sămânţa lui va fi ca stelele cerului. 

Iar Ioan Botezătorul a spus: „Iar Dumnezeu e în stare 
să ridice şi din aceste pietre pe fiii lui Avraam" (Mt. 3, 9). Şi 
acestea s-au împlinit. Căci Iisus ne-a dus pe noi de la religia 
pietrelor, prin durerea şi roadele gândirii şi ne-a zidit pe noi 
în credinţă la fel ca pe Avraam. 

Căci Pavel a mărturisit spunând, că noi suntem fiii lui 
Avraam, din cauza asemănării credinţei noastre şi a 
făgăduinţei moştenirii (Rom. 4, 12-13, 24). 

3. Şi este unul şi acelaşi Dumnezeu, Cel pe care îl 
chema Avraam şi Cel care i-a făcut lui făgăduinţa. Căci El e 
Creatorul, Care prin Cuvântul a pregătit luminile / 
luminătorii lumii, adică pe cei care vor crede dintre neamuri. 

Căci de aceea a spus Domnul: „Voi sunteţi lumina 
lumii" (Mt. 5, 14), adică stelele cerului. 

Şi, de aceea, El a spus pe drept, că Dumnezeu nu a 
fost cunoscut de către nimeni, numai de către Fiul şi de cel 
căruia Fiul vrea să i-L descopere. 

Căci Fiul revelează pe Tatăl tutror cărora El vrea ca să 
să fie cunoscut de către ei. Şi, niciodată, fără bunăvoinţa 
Tatălui sau fără lucrarea Fiului, omul nu poate cunoaşte pe 
Dumnezeu. 

De aceea Domnul a spus despre Sine Ucenicilor Săi: 
„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa şi niciun om nu vine la 
Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunsocut pe Mine, aţi fi 
cunoscut şi pe Tatăl Meu. Dar de acum L-aţi cunoscut pe El 
şi L-aţi şi văzut" (In. 14, 16-17). 

Şi, din aceste cuvinte, e foarte clar, că Tatăl e 
cunoscut prin Fiul, adică prin Cuvântul. 



448 Cu Sfântul Avraam. 



168 



4. Şi de aceea evreii s-au depărtat de Dumnezeu şi nu 
L-au primit pe Cuvântul Său, căci şi-au închipuit că ei au 
cunoscut pe Tatăl din Sine, fără Cuvântul, adică fără Fiul. 

Insă ei nu cunoşteau pe acel Dumnezeu, Care a vorbit 
în grai omenesc lui Avraam şi apoi lui Moise, zicând: „Eu 
am văzut jalea / nefericirea poporului Meu în Egipt şi M-am 
coborât ca să-i mântui pe ei" (leş. 3, 7-8). 

Pentru că Fiul, Care este Cuvântul lui Dumnezeu, a 
pregătit aceste lucruri mai înainte de a fi lumea 449 şi de aceea 
Tatăl nu avea nevoie de îngeri (non indigente Patre 
Angelis) . 

Căci El poate să cheme creaţia întru existenţă şi să 
facă pe om, pentru care a fost făcută creaţia , dar nu are 
nevoie de ajutor ca să creeze lucrurile sau pentru a aranja 
lucrurile, care se referă la oameni, chiar dacă are un număr 
negrăit de mare de slujitori. Pentru că El poate face toate 
prin Cei care sunt întru toate ca Sine, adică prin Fiul şi prin 
Duhul, prin Cuvântul şi înţelepciunea Sa 452 . 

Iar îngerii sunt cu toţii slujitori şi se supun Acelora. 
De aceea e deşartă corabia celor care, fiindcă spun: „Niciun 
om nu cunoaşte pe Tatăl, ci numai Fiul", introduc un Tată 
necunoscut. 



449 Planul lumii şi toate ale timpului nostru au fost plănuite, planificate mai înainte ca 
ele să existe, din veşnicie, de către Prea Sfânta Treime. 

450 Lat. 2, p. 164. 

451 Creaţia a fost făcută pentru om, ca el să o stăpânească şi să o înalţe prin sine la 
Dumnezeu. 

452 Tatăl crează lumea prin Fiul şi prin Duhul, nu prin Sfinţii îngeri. 



169 



Capitolul al 8-lea 



Deşartele încercări ale lui Marcion şi ale urmaşilor 
lui de a exclude pe Avraam din mântuirea adusă de către 
Hristos. Mântuitorul Hristos nu a eliberat numai pe Avraam, 
ci seminţia întreagă a lui Avraam. El a împlinit şi nu a 
distrus Legea, când a vindecat în zi de sâmbătă 



1. De asemenea, deşarte sunt încercările lui Marcion 
şi ale urmaşilor săi, când caută să excludă pe Avraam de la 
moştenirea, pe care Duhul, prin mulţi oameni, i-a dat-o. Căci 
Pavel mărturisind, spune că: „el a crezut lui Dumnezeu şi i 
s-a socotit lui aceasta ca dreptate" (Rom. 4, 3). 

Şi Domnul a mărturisit despre el, când a spus că poate 
să scoată şi din pietre pe fiii lui Avraam şi că sămânţa sa va 
fi ca stelele cerului, atunci când a zis: „Căci vor veni de la 
est şi vest, de la nord şi sud şi se vor odihni (recumbent ; 
recline) cu Avraam, şi Isaac, şi Iacov în împărăţia Cerurilor" 
(Le. 13,29 /Mt. 8, 11). 

Şi apoi iarăşi le-a spus evreilor: „Căci veţi vedea pe 
Avraam, şi Isaac, şi Iacov, şi pe toţi Prorocii în împărăţia 
Cerurilor, iar pe voi aruncaţi afară" (Mt. 8, 11-12). 

Şi de aici se vede foarte lămurit, că cei care nu 
recunosc mântuirea Sa şi inventează un alt Dumnezeu mai 
presus de Cel care a făgăduit lui Avraam, sunt scoşi afară 
din împărăţia lui Dumnezeu şi sunt lipsiţi de darul 
nestricăciunii, arătându-se nişte răi şi hulitori de Dumnezeu. 

Căci Acela, prin Iisus Hristos, a dat lui Avraam 
împărăţia Cerurilor şi seminţei sale, adică Bisericii, căreia i- 
a dat înfierea şi făgăduinţa moştenirii lui Avraam. 

2. Fiindcă Domnul a îndreptat pe urmaşii lui Avraam 
şi i-a scos din robia lor şi i-a numit pe ei mântuiţi. La fel a 
făcut Domnul şi în cazul femeii vindecate, vorbindu-le 
lămurit despre cei care nu au credinţă ca Avraam: 
„Făţarnicilor, nu dezleagă fiecare dintre voi, în zi de 
sâmbătă, boul sau asinul său, şi îl duce pe el să îl adape? 

Şi nu se cuvenea ca această femeie, fiind fiică a lui 
Avraam, pe care Satana a legat-o de optsprezece ani, să fie 
dezlegată de legătura ei în zi de sâmbătă?" (Le. 13, 15-16). 



453 Lat. 2, p. 165. 



170 



Şi e clar de aici, că Domnul dezleagă şi umple de 
viaţă pe cei care cred în El, ca şi Avraam iar prin vindecarea 
Sa în zi de sâmbătă, El nu face nimic contrar Legii. 

Căci Legea nu interzicea oamenilor să fie vindecaţi în 
zi de sâmbătă ci, dimpotrivă, se tăiau împrejur în acea zi şi 
Legea poruncea ca preoţii să slujească poporul. Astfel nu se 
interzicea vindecarea cuiva sau adăparea animalelor. 

De aceea, atât la Siloam, cât şi cu alte prilejuri, El a 
dat vindecare în zi de sâmbătă. Şi pentru raţiunea spusă mai 
sus, El căuta, mai ales, să vindece sâmbăta. 

Fiindcă Legea le cerea să se oprească de la orice 
muncă înrobitoare 454 , adică de la orice poftă de îmbogăţire, 
care se dobândeşte prin neguţătorie sau prin altă ocupaţie 
pământească. însă îi învăţa să se ocupe de lucrarea 
sufletului, care constă în gândirea [la Dumnezeu] şi să dea 
milostenii aproapelui lor. 

De aceea Domnul respinge pe cei nedrepţi, care îl 
huleau pentru că vindecă în zi de sâmbătă. Pentru că El nu 
făcea ceva fără sens / fără rost, ci plinea Legea, împlinindu- 
Şi slujirea de Mare Preot, împăcând (propitiating) pe 
Dumnezeu cu omul, vindeca leproşii, vindeca pe cei bolnavi 
şi suferă El însuşi moartea, ca omul izgonit (exiliatus 
homo ; exiled mari) din cauza blestemului, să poată să se 
întoarcă fără frică la moştenirea sa. 

3 . Şi iarăşi, Legea nu oprea ca celor morţi de foame în 
zi de sâmbătă să nu li se dea, degrabă, mâncare în mână. Şi 
nici nu oprea ca să nu se secere şi să nu se strângă în 
hambar. 

Căci de aceea le-a spus Domnul, când ei îl huleau pe 
El, pentru că Ucenicii Lui smulseseră şi mâncau spice de 
grâu, pe care le frecau în mâini: „Oare nu aţi citit, ce a făcut 
David, când a flămânzit; cum a intrat în casa Domnului şi a 
mâncat pâinile punerii înainte şi a dat şi celor care erau cu 
ei; [pâini] care nu sunt îngăduite să fie mâncate, decât de 
preoţii înşişi?"(Mc. 2, 25-26). 

Prin aceasta a justificat pe Ucenicii Săi prin cuvintele 
Legii şi a precizat că e după Lege ca preoţii să facă 

457 

acestea . 



454 în zi de sabat, de sâmbătă. 

455 în aceeaşi zi, de sâmbătă. 

456 Lat. 2, p. 166. 

457 Adică să mănânce în zi de sîmbătă. 



171 



Insă David a fost numit preot de către Dumnezeu şi 
pentru aceasta Saul 1-a prigonit. Iar toţi Drepţii aveau 
demnitatea preoţească. Şi toţi Apostolii Domnului sunt 
preoţi, care nu au moştenit nici pământuri şi nici case, dar au 
slujit lui Dumnezeu şi altarului neîncetat. 

Despre aceştia a spus Moise în Deuteronom, când a 
binecuvântat pe Levi: „Care spune tatălui său şi mamei sale: 
Nu vă cunosc pe voi; nici nu cunoaşte pe fraţii săi şi 
dezmoşteneşte pe fiii săi. El păstrează poruncile Tale şi ţine 
Legământul Tău" (Deut. 33, 9). 

Şi cine sunt cei care şi-au lăsat tatăl şi mama, şi şi-au 
luat adio de la vecinii lor, pentru cuvântul lui Dumnezeu şi 
Legământul Său, fără numai Apostolii Domnului? Şi pentru 
aceştia a spus Moise din nou: „Ei nu vor avea parte de 
moştenire, pentru că Domnul însuşi este moştenirea lor" 
(Deut. 10, 9). 

Şi iarăşi: „Leviţii nu vor avea parte în seminţia lui 
Levi, nici moştenire cu Israel, pentru că moştenirea lor sunt 
jertfele Domnului. Acestea vor fi hrana lor" (Deut. 18, 1). 

Pentru aceasta a spus Pavel: „eu nu urmăresc darul, ci 
folosul / rodul vostru" (Filip. 4, 17). 

De aceea El a spus despre Ucenicii Săi, ca despre 
nişte preoţi ai Domnului, că era după Lege ca să mănânce 
spice de grâu, dacă sunt înfometaţi: „Căci vrednic este 
lucrătorul de plata sa" (Mt. 10, 10). Căci şi preoţii în templu 
călcau sâmbăta şi nu erau huliţi pentru asta. 

Şi pentru ce nu erau huliţi? Fiindcă în Templu ei nu se 
dedau la afaceri lumeşti, ci slujeau Domnului, împlinind 
Legea şi nu mergeau ca acel om, care a cărat lemne din 
pădure în tabăra Domnului şi, pe drept, a fost omorât cu 
pietre (Num. 15,32-36). 

Şi aceasta, „pentru că orice copac care nu aduce roadă 
bună va fi tăiat la pământ şi aruncat în foc" (Mt. 3, 10) iar 
„cel care strică (defile) templul lui Dumnezeu, va fi stricat 
(defile) de Dumnezeu" (I Cor. 3, 17). 



172 



Capitolul al 9-lea 



Există un singur Dătător al celor două Testamente 



1. De aceea, toate lucrurile spuse [în Scripturi] au una 
şi aceeaşi origine, adică pe Dumnezeu. Căci Domnul spune 
Apostolilor: „De aceea orice cărturar (scribe), care cunoaşte 
cele despre împărăţia Cerurilor, este asemenea unui om 
gospodar (householder), care scoate din comoara lui lucruri 
noi şi vechi" (Mt. 13,52). 

Şi prin aceasta El nu ne învaţă că acela scoate cele 
vechi cândva şi pe cele noi altcândva, ci că el face şi una şi 
alta. Fiindcă Domnul este omul cel bun al acestei case, care 
Se osteneşte să conducă casa Tatălui Său şi care dă Legea şi 
pentru cei supuşi, cât şi pentru cei neascultători. Căci dă 
toate învăţăturile celor liberi şi care s-au îndreptat prin 
credinţă, pentru ca tronurile moştenirii Sale să se dea fiilor 
Săi. 

Şi El i-a numit pe Ucenicii Săi „cărturari" şi 
„învăţători ai împărăţiei Cerurilor". Şi despre acestea El a 
spus evreilor şi în altă parte: „Iată, Eu voi trimite vouă 
oameni înţelepţi, cărturari şi învăţători şi pe mulţi îi veţi 
ucide şi îi veţi prigoni din cetate în cetate" (Mt. 23, 34). 

Şi ca să înţelegem acestea fără nicio contradicţie, 
atunci lucrurile pe care El ne spune că acela le scoate din 
comoara sa, şi sunt noi şi vechi, se referă la cele două 
Testamente. 

Cel vechi, care a fost dat prin Lege şi care a fost la 
început şi cel nou, dat de către El, adică viaţa care respiră în 
Evanghelii. Căci despre cel din urmă, David a spus: „Să 
cântăm Domnului cântare nouă" (Ps. 95, 1; 97, 1; 143, 9; 
149, 1/Ps. 32, 3; 39, 4). 

Iar Isaia: „Cântaţi Domnului cântare nouă. întru 
început este El, numele Său se slăveşte din înaltul cerului. Ei 
vestesc puterile Sale în insule" (îs. 42, 10). 

Iar Ieremia spune: „Iată, Eu voi face un nou legământ, 
nu ca cel făcut cu părinţii voştri" (Ier. 31, 31-32) în Muntele 
Horeb. însă unul şi acelaşi e Gospodarul (Paterfamilias 458 ; 
Householder), Care a dat ambele Legăminte. 



458 



Lat. 2, p. 169. 



173 



Căci Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus 
Hristos, a fost Cel ce a vorbit cu Avraam şi cu Moise şi ne-a 
redat nouă libertatea şi a înmulţit harul, care vine din Sine. 

2. Căci, spune El: „în acest loc este Unul mai mare 
decât templul" (Mt. 12, 6). Iar cuvintele „mai mare" şi „mai 
mic" nu se pot aplica acelor lucruri, care nu au nimic în 
comun între ele şi care sunt de natură opusă şi se resping 
reciproc. 

Ci se folosesc numai în cazul lucrurilor asemănătoare, 
care au însuşiri comune, dar diferă ca număr sau ca mărime. 
Astfel se poate vorbi despre apă şi apă, lumină şi lumină, har 
şi har. Şi conform acestora, Legământul cel mai mare este 
cel dat în libertate, decât cel dat în robie. 

Căci utlimul a fost dat nu doar unei singure naţii, ci 
întregii lumi. Şi e unul şi acelaşi Domnul, Care e mai mare 
decât templul, mai mare decât Solomon şi mai mare decât 
Iona, Care dă darurile Sale oamenilor, adică pe Sine însuşi şi 
Care a înviat din morţi. 

Dar prin aceasta nu vorbeşte despre o schimbare în 
Dumnezeu, nici nu vesteşte un alt Tată, ci pe Unul şi 
Acelaşi Tată, Care a fost întotdeauna mai mult decât evident 
cu cei ai casei Sale. 

Şi pentru ca dragostea lor pentru Dumnezeu să 
crească, El a dat şi mai mari daruri oamenilor, după cum 
Domnul le-a spus Ucenilor Săi: „veţi vedea lucruri şi mai 
mari decât acestea" (In. 1, 50). 

Iar Pavel spune: „Nu că aş fi dobândit-o sau că m-aş fi 
îndreptat sau că deja sunt desăvârşit. Căci noi cunoaştem în 
parte, şi în parte prorocim, până când vor veni cele 
desăvârşite, şi ceea ce era în parte va trece" (Filip, 3, 12 şi I 
Cor. 13,9-10). 

Şi, de aceea, când ceea ce e desăvârşit va veni, noi nu 
vom vedea alt Tată, ci pe Cel pe care noi dorim [şi] acum să- 
L vedem, fiindcă: „fericiţi cei curaţi cu inima, pentru că 
aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt. 5, 8). 

Şi nici nu vom vedea un alt Hristos sau un alt Fiu al 
lui Dumnezeu, decât pe Cel născut din Fecioara Măria, Care 
a pătimit pentru noi, în Care noi credem şi pe Care noi îl 
iubim. Căci şi Isaia a spus: „Şi ei vor spune în acea zi: Iată 
Domnul Dumnezeul nostru, în Care noi am crezut şi am 
primit bucuria mântuirii noastre" (îs. 25, 9). 



174 



Iar Petru a spus în epistola sa: „Pe Acesta, fără să-L fi 
văzut, voi îl iubiţi. întru Care, deşi nu-L vedeţi, voi credeţi şi 
vă bucuraţi cu bucurie negrăită" (I Petr. 1,8). 

Căci noi nu am primit alt Sfânt Duh, decât pe Cel care 
este cu noi şi care strigă: „Avva! Părinte!" (Rom. 8, 15). 

Şi noi nu putem creşte în alte lucruri decât în cele pe 
care le avem acum. Căci vom creşte mereu, nu numai ca 
acum, văzînd prin oglindă, în ghicitură, ci ne vom bucura şi 
faţă cate faţă de darurile lui Dumnezeu (I Cor. 13, 12). 

Şi aceasta, numai dacă îl primim pe Cel mai mare 
decât templul, şi mai mare decât Solomon, adică venirea 
Fiului lui Dumnezeu, prin care nu am fost învăţaţi alt 
Dumnezeu, mai presus de Creatorul şi Făcătorul tuturor, ci 
pe Cel care a fost cu noi dintru început. Şi nici nu ni s-a 
vestit alt Hristos sau Fiu al lui Dumnezeu, mai presus de Cel 
care a fost vestit, de mai înainte, de către Proroci. 

3. Căci Noul Legământ a fost cunoscut şi predicat prin 
Proroci, de Cel care S-a îngrijit să ni-1 propovăduiască, după 
bună plăcerea / voirea Tatălui, El descoperind oamenilor 
ceea ce lui Dumnezeu i-a plăcut [să ne vestească]. 

Şi aceasta, pentru ca aceia 459 să poată să crească în 
credinţa în El şi, prin ambele Testamente, ei să dobândească 
mântuirea. 

Căci există o singură mântuire şi un singur 
Dumnezeu. însă învăţăturile pe care oamenii trebuie să le 
cunoască sunt numeroase iar paşii pe care trebuie să-i facă 
sub conducerea lui Dumnezeu nu sunt puţini. 

Iar unui împărat al pământului i se cere, pentru că e 
om, să se supună mai tot timpul acestor învăţături. Căci nu 
este legea lui Dumnezeu, dacă El este acelaşi şi mereu 
dăruie har şi mai mare neamului omenesc, un motiv ca să 
cinsteşti şi mai mult, multele daruri pe care ni le-a dat El? 

Dar, dacă creşterea acestuia înseamnă, ca să găsească 
alt Tată mai presus de Cel predicat dintru început sau să-şi 
imagineze că a descoperit un al doilea loc sau un al treilea, 
atunci creşterea lui nu înseamnă decât să treacă de la al 
treilea [dumnezeu] la al patrulea şi tot aşa de la unul la altul. 
Dar cel care gândeşte mereu lucruri de acest fel şi creşte în 
ele, acela nu se va odihni niciodată în adevăratul 
Dumnezeu . 



459 Evreii Vechiului Legământ. 
Literal: în unul Dumnezeu. 



175 



Fiindcă depărtându-se de Cel care este adevăratul 
Dumnezeu şi întorcându-I spatele, el va fi într-o continuă 
căutare, dar nu-L va găsi niciodată pe Dumnezeu. Şi va 
continua să înnoate în abisul fără fund, dacă nu se va 
întoarce la pocăinţă, adică din locul de unde a căzut, 
mărturisind pe unul Dumnezeu, Tatăl, Creatorul şi să creadă 
în Cel vestit de Lege şi Proroci, Care a dat mărturie prin 
Hristos. 

Căci aceasta spune acelora, care îi acuzau pe Ucenicii 
Săi că nu păstrează Tradiţia Părinţilor: „De ce faceţi goală 
Legea lui Dumnezeu prin tradiţia voastră? Pentru că 
Dumnezeu a zis: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi cel 
care batjocoreşte pe tată sau pe mamă, să fie dat morţii" 
(Mt. 15, 3-4; Mc. 7, 9-10). 

Iar prin aceea că a spus: „De ce faceţi goală Legea lui 
Dumnezeu prin tradiţia voastră?", Hristos L-a mărturisit 
deschis drept Tată şi Dumnezeu pe Acela, Care a spus în 
Lege: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie 
ţie" (leş. 20, 12). 

Iar adevăratul Dumnezeu a dat poruncile Legii ca 
cuvânt al lui Dumnezeu şi Hristos nu a numit alt Dumnezeu, 
afară de Părintele Său. 



176 



Capitolul al 10-lea 



Scripturile Vechiului Testament şi, în particular, cele 
scrise de Moise, vorbesc, peste tot, despre Fiul lui 
Dumnezeu şi dezvălui, mai dinainte, venirea şi pătimirile 
Sale. Din acest lucru vedem că ele au fost insuflate de unul 
şi acelaşi Dumnezeu 



1. De aceea, Ioan a găsit potrivit să spună, ceea ce 
Domnul a spus evreilor: „Voi cercetaţi Scripturile, întru care 
credeţi că este viaţa veşnică. Dar acelea sunt cele care 
mărturisesc despre Mine. Şi voi nu doriţi să veniţi la Mine, 
ca să puteţi avea viaţă veşnică" (In. 5, 39-40). 

Şi când au mărturisit Scripturile despre El, în afară de 
unul şi acelaşi Tată, şi au învăţat pe oameni, mai dinainte, de 
venirea Fiului şi au vestit mântuirea, care va veni prin El? 

Şi câns s-a spus: „Dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi 
crede şi în Mine, pentru că el a scris despre Mine" (In. 5, 
46), acestea s-au spus, fără îndoială, din cauză că Fiul lui 
Dumnezeu era sădit (implanted) oriunde în scrierile aceluia 
iinseminatus est ubique in Scripturis ejus Filius Deî) . 

Căci El 462 a fost Cel care a vorbit cu Avraam, atunci 
când a mâncat cu el (Fac, cap. 18). Şi altă dată vorbise cu 
Noe, când i-a dat dimensiunile arcei (Fac, cap. 6). 

El 1-a strigat pe Adam (Fac. 3, 9) şi altădată a făcut să 
cadă judecata peste sodomiţi (Fac. 19, 24). Şi iarăşi S-a făcut 
văzut lui Iacov, când acesta călătorea (Fac. 28, 13-15) şi a 
vorbit cu Moise din rug (leş. 3,4-4, 19). 

Şi sunt numeroase locurile în care Fiul lui Dumnezeu 
a fost arătat de către Moise. Şi acesta nu a fost neştiutor al 
pătimirii Sale, ci L-a vestit mai înainte, într-un mod tainic, 
prin numele dat trecerii [Paşti adică], fiindcă la această 
sărbătoare, pe care o instituise Moise cu mult timp înainte, 
avea să pătimească Domnul nostru, împlinind prin aceasta 
trecerea [Pastile]. 



461 Lat. 2, p. 172. Tocmai de aceea comentând acum Vechiul Testament trebuie să 
subliniem peste tot cele ale iconomiei lui Hristos, toată vorbirea despre Hristos şi 
Biserica Sa, adică despre viaţa Bisericii Sale. Dacă Vechiul Legământ e plin de 
Hristos atunci trebuie să vedem cum Hristos a vorbit Sfinţilor Săi în Legea Veche şi 
legătura interioară dintre aceasta şi Noul Testament. 

462 Dumnezeu Cuvântul. 



177 



Şi el nu ne-a vestit numai ziua aceasta, ci şi locul şi 
timpul zilei în care va suferi moartea, şi semnul asfinţirii 
soarelui, pentru că a zis: „Tu nu poţi să jertfeşti Pastile în 
vreuna din cetăţile pe care Domnul Dumnezeu ţi le-a dat ţie, 
ci în locul pe care Domnul Dumnezeu îl va alege, ca să 
rămână acolo numele Lui. Şi tu vei jertfi Pastile seara, 
înainte de asfinţitul soarelui" (Deut. 16, 5-6). 

2. Şi încă de acum el vorbeşte despre venirea Sa, 
spunând: „Nu va lipsi sceptru în Iuda, nici conducător din 
coapsele sale, până nu va veni Cel care supune [toate]. Căci 
El este nădejdea neamurilor şi îşi va lega asinul (foal) de 
viţă şi mânzul asinei Sale de joarda ei. El îşi va spăla cămaşa 
în vin şi veşmântul Său de deasupra în sângele strugurelui. 
Ochii Săi vor fi mai veseli (Joyous) decât vinul şi dinţii Săi 
vor fi mai albi decât laptele"(Fac. 49, 10-12). 

Şi, pentru acestea, să-i lăsăm pe cei care au reputaţia 
de a întreba întotdeauna 463 să se întrebe, care e acel timp, 
când nu a fost sceptru şi conducător în Iuda şi Cine este 
nădejdea neamurilor, ce este vinul de aici, care este mânzul 
asinei Sale, ce înseamnă îmbrăcămintea, şi ochii, şi dinţii, şi 
fiecare lucru în parte. 

Căci nu vor putea găsi aici pe un altul, decât pe Cel 
vestit, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru aceasta, 
Moise, când a certat poporul nemulţumit, a zis: „Popor 
înfumurat şi neînţelept, acestea răsplătiţi voi Domnului?" 
(Deut. 32, 5-6). 

Şi iarăşi, el a arătat că Acesta este Cel ce dintru 
început i-a creat pe ei, adică Cuvântul, Cel ce ne-a mântui şi 
ne-a umplut de viaţă în timpurile din urmă, prin aceea că ne- 
a arătat nouă spânzurarea pe lemn 464 şi pe cei care nu vor 
crede în El. 

Pentru că el a zis: „Şi viaţa ta va fi spânzurată în faţa 
ochilor tăi şi tu nu vei crede vieţii tale" (Deut. 28, 66). Şi 
iarăşi: „Căci nu este Acesta asemenea Tatălui tău, Care te-a 
făcut, Care te-a zidit pe tine?" (Deut. 32, 6). 



463 Adică pe evrei. 

464 Răstignirea Domnului. 



178 



Capitolul al 11-lea 



Prorocii din vechime şi Drepţii au cunoscut mai 
înainte venirea lui Hristos şi au dorit cu mare dor să-L vadă 
şi să-L audă. Cuvântul lui Dumnezeu S-a revelat pe Sine în 
Scripturi prin Sfântul Duh. Fără Să se schimbe în Sine 
însuşi, El i-a îmbogăţit pe oameni pe fiecare zi cu mari 
daruri, dar a dăruit darurile Sale într-o mare îmbelşugare 
în timpurile din urmă, atunci când S-a făcut om 



1 . Şi faptul, că nu numai Prorocii, ci şi mulţi oameni 
Drepţi, au văzut mai dinainte, prin Duhul Sfânt, venirea 
Lui 465 şi s-au rugat să ajungă la ziua în care să vadă pe 
Domnul faţă către faţă şi să audă cuvintele Sale, Domnul o 
spune în mod dezvăluit, atunci când le zice Apostolilor Săi: 
„Mulţi Proroci şi oameni Drepţi au dorit să vadă cele pe care 
le vedeţi voi şi nu le-au văzut şi să audă cele pe care le auziţi 
voi şi nu le-au auzit" (Mt. 13, 17; Le. 10, 24). 

Şi atunci, în ce fel au dorit să vadă şi să audă aceştia, 
fără să poată cunoaşte venirea Sa viitoare? Şi cum ar fi putut 
ei să cunoască mai dinainte acestea, dacă nu ar fi primit 
cunoaşterea de la El însuşi? 

Şi cum au mărturisit Scripturile despre El, fără ca 
toate lucrurile, care vor fi revelate şi cunoscute de cei 
credincioşi, despre unul şi acelaşi Dumnezeu, să fie 
cunoscute prin Cuvântul? Şi de ce, într-o vreme, El a vorbit 
cu creatura Sa iar, în altă vreme, i-a dat ei Lege? 

Şi iarăşi, de ce, uneori, a pedepsit-o iar, alteori, s-a 
rugat de ea? Şi de ce 1-a făcut liber pe robul Său şi 1-a înfiat 
pe el? Şi de ce a fost o plinire a vremii I o vreme potrivită, 
ca să verse peste om o moştenire nestricăcioasă şi să aducă 
pe om la desăvârşire? Căci El 1-a făcut pe om ca să crească 
şi să se înmulţească, după cum spune Scriptura: „creşteţi şi 
vă înmulţiţi" (Fac. 1, 28). 

2. Căci în aceasta se deosebeşte Dumnezeu de om: 
căci Dumnezeu a creat iar omul a fost creat. Şi, cu adevărat, 
Cel care creează este întotdeauna acelaşi, dar cel care a fost 
creat [omul] primeşte un început, şi o stare de mijloc, şi se 
dezvoltă, şi creşte ca om. 



465 A lui Hristos. 



179 



Şi Dumnezeu creează cu înţelepciune. Iar omul a fost 
creat cu înţelepciune. Insă Dumnezeu e cu totul desăvârşit în 
toate lucrurile şi este egal şi asemenea Seişi, căci El este cu 
totul lumină, cu totul minte, cu totul desăvârşire şi izvorul a 
tot binele, pe când omul primeşte naşterea şi creşterea sa de 
la Dumnezeu. 

Iar Dumnezeu este întotdeauna acelaşi şi la fel e şi 
omul, când se găseşte în Dumnezeu 466 , şi când priveşte 
întotdeauna spre Dumnezeu. Pentru că nici la Dumnezeu nu 
este vreo vreme în care să nu dea darurile Sale [omului], 
după cum nici la om [nu e vreun moment], când să nu se 
îmbogăţească [din cauza Sa]. 

Căci nu există niciun om, care să nu fi primit darurile 
Sale şi nicio existenţă, care să nu fie îmbogăţită de către 
Dumnezeu. Iar primitorul bunătăţii Sale şi cel care dă slavă 
Acestuia, este omul care mulţumeşte Lui că 1-a făcut. Şi 
iarăşi, cel care primeşte dreapta Sa judecată este omul 
nemulţumitor, care dispreţuieşte pe Făcătorul Său şi nu se 
supune Cuvântului Său. 

Căci El a făgăduit că va da mult celor care aduc roade 
şi mai mult, celor care au talanţii Domnului. Căci a spus El: 
„Bine ai făcut slugă bună şi credincioasă! Fiindcă ai fost 
credincioasă în puţin, Eu îţi voi da ţie şi mai mult. Intră dar 
în bucuria Domnului tău" (Mt. 25, 21). Astfel, Domnul 
însuşi a fost Cel care ne-a făgăduit nouă că ne va da şi mai 
mult. 

3 . Căci El a promis că ne va da mai mult acelora, care 
aduc rod, după darul harului Său şi nu după o „înţelepciune" 
schimbătoare. Fiindcă Domnul a rămas acelaşi şi acelaşi a 
rămas şi Tatăl revelat nouă. 

Iar dacă există unul şi acelaşi Domn revelat, prin 
venirea Sa, atunci a dat un mare dar al harului celor din 
vremurile din urmă, mai mare decât cel dat de către El 
acelora, care s-au mântuit în Vechiul Testament. 

Pentru că aceia 467 au auzit, fiind slujitorii Săi, că va 
veni împăratul. Şi s-au bucurat, cu adevărat, de aceasta, 
pentru că aveau nădejdea că El va veni. 

Dar cei care L-au văzut pe El de curând şi au fost 
eliberaţi şi au fost făcuţi părtaşi darurilor Sale, au dobândit 
un har şi mai mare şi s-au ridicat la o şi mai mare bucurie, 
fiind fericiţi că împăratul a venit. 



466 Când se odihneşte în bine, în sfinţenie. 

467 Sfinţii Vechiului Testament. 



180 



Căci spusese David: „Sufletul meu să se bucure în 
Domnul şi să se veselească de mântuirea Sa" (Ps. 34, 8). Şi 
pentru aceasta a intrat în Ierusalim, pentru ca toţi să 
cunoască pe regele lor David în sufletul Său îndurerat şi sa- 
şi aştearnă hainele înaintea Lui şi să împodobească calea cu 
stâlpări / cu ramuri verzi, strigând cu bucurie şi veselie 
mare: „Osana, Fiul lui David! Bine este cuvântat Cel ce vine 
întru numele Domnului. Osana întru cei de sus!" (Mt. 21,9; 
Mc. 11,10). 

Dar conducătorii cu minţi viclene, care stăpâneau 
peste ei şi conduceau pe cei care nu aveau prea multă 
pricepere, şi din această cauză nu se îngrijeau de regele care 
va veni, au zis către El: „Auzi ceea ce spun aceştia?". Şi 
Domnul le-a răspuns: „Oare n-aţi citit niciodată: Din gura 
pruncilor şi a celor ce sug Ţi-ai gătit Ţie laudă?" (Mt. 21,16 
// Ps. 8, 2). 

Şi aici a arătat că ceea ce a declarat David despre Fiul 
lui Dumnezeu, acest lucru s-a împlinit în persoana Sa. Dar 
le-a mai arătat şi aceea că nu ştiu ce spun Scripturile şi 
iconomia lui Dumnezeu. 

Şi le-a mai spus aici şi aceea, că El este Cel care a 
vestit Profeţilor despre Hristos, al Cărui nume este slăvit în 
tot pământul şi Căruia I Se aduc laude de către Tatăl Său, 
prin gura pruncilor şi a celor care sug. De aceea slava Sa a 
răsărit de mai presus de ceruri {elevata est magnifwentia 
Ejus super coelos) . 

4. Iar dacă Aceeaşi persoană este şi Cel care a fost 
vestit prin Proroci şi Domnul nostru Iisus Hristos şi dacă 
venirea Sa a adus şi mai mult har şi mai multe daruri celor 
care L-au primit pe El, atunci este evident faptul, că Tatăl 
este Cel vestit prin Proroci şi că Fiul, Cel care a venit, nu a 
vestit un alt Tată, ci L-a predicat pe Cel dintru început. 

Căci El a dat libertatea acelora, care împlineau Legea 
şi cu o minte binevoitoare şi din toată inima i-au slujit Lui. 

Şi, la fel, cei care L-au batjocorit şi nu s-au supus lui 
Dumnezeu, dar care se curăţeau numai pentru laudele 
oamenilor (care săvârşeau pe cele care erau tipul celor 
viitoare - căci Legea era prefiguratoare / tipică, arătând 
lucrurile umbrit şi prezentând lucrurile veşnice prin cele 
trecătoare şi pe cele cereşti prin cele pământeşti) şi cei care 
pretindeau că fac mai multe decât s-a scris [în Lege], aceia 



468 Lat. 2, p. 176. 



181 



preferau propriul lor zel / avânt decât pe Dumnezeu, fiindcă 
erau plini de ipocrizie şi invidie şi de toată răutatea şi, prin 
acestea, spune El, se pierdeau veşnic, tăindu-se pe ei din 
viaţă. 



182 



Capitolul al 12-lea 



Este arătat în mod clar că nu există alt Dătător al 
Legii vechi şi al Legii noi din aceea, că Hristos condamnă 
tradiţiile şi obiceiurile respinse de la început, dar confirmă 
cele mai importante învăţături şi spune că El este sfârşitul 
Legii lui Moise 



1. Pentru că tradiţia bătrânilor lor 469 , prin care ei 
spuneau că respectă Legea, era contrară Legii date prin 
Moise. 

Căci de aceea spune Isaia: „Conducătorii tăi amestecă 
vinul cu apa" (îs. 1, 22), arătând prin aceasta că bătrânii şi- 
au făcut obiceiuri [aparte], unde au amestecat apa tradiţiei 
cu adevărata poruncă a lui Dumnezeu. 

Adică ei au falsificat Legea, ajungând să aibă o Lege 
contrară adevărului / mincinoasă. De aceea şi Domnul a spus 
acest lucru în mod deschis, atunci când le-a zis: „De ce 
călcaţi porunca lui Dumnezeu, pentru tradiţia voastră?" (Mt. 
15,3). 

Fiindcă ei nu numai că încălcau Legea ca pe un nimic, 
amestecând vinul cu apa ci, puneau mai presus de Lege, 
propria lor înţelegere a Legii, ceea ce în termenii noştri de 
astăzi, spunem că e fariseism (Pharisaica) . 

în Legea [lui Dumnezeu] ei au înăbuşit / suprimat 
lucrurile adevărate şi au adăugat altele, şi alte interpretări, 
dar credeau că au acelaşi gând ca şi învăţătorii lor, la fiecare 
lucru în parte. Şi astfel, dorind să evidenţieze acele tradiţii 
[ale lor], ei n-au mai dorit să se plece Legii lui Dumnezeu, 
care îi pregătea pe ei pentru venirea lui Hristos. 

Şi, pentru aceasta, ei îl huleau pe Domnul că vindecă 
în zi de sâmbătă, deşi, după cum am arătat deja, Legea nu 
interzicea acest lucru. Pentru că şi ei înşişi, într-un anume 
fel, vindecatu sâmbăta, atunci când tăiau împrejur pe om în 
acea zi. însă pentru aceasta ei nu se huleau pe ei înşişi pentru 
călcarea poruncii lui Dumnezeu, văzută prin această tradiţie 
fariseică şi nici nu ţineau poruncile Legii, care sunt dragoste 
pentru Dumnezeu. 



469 Interpretările Legii apropiate de vremea Mântuitorului, a şcolilor rabinice şi nu 
Tradiţia Sfinţilor Părinţi ai Vechiului Testament. 

470 Lat. 2,p. 177. 



183 



2. Şi despre această mare şi primă poruncă [a iubirii 
pentru Dumnezeu] şi de a doua [care se referă la iubirea] 
pentru aproapele, Domnul ne învaţă, când spune că Legea şi 
Prorocii sunt conţinute de către aceste două porunci (Mt. 22, 
40). 

Mai mult decât atât, El nu a venit din cer pentru altă 
poruncă decât pentru aceasta 471 şi a înnoit-o în Ucenicii Săi, 
atunci când El i-a unit în inimile lor cu dragostea lui 
Dumnezeu şi pe unul cu altul. 

Iar dacă ar fi venit de la un alt Tată, El nu ar fi 
împlinit prima şi cea mai mare poruncă din Lege. Dar pentru 
că, mai presus de orice îndoială, El a dorit să vină pentru a 
împlini porunca cea mai mare [adică dragostea de 
Dumnezeu] a Tatălui celui desăvârşit, de aceea nu a făcut 
altceva decât cele pe care le-a dat Legea lui Dumnezeu. Şi 
Pavel mărturiseşte la fel: „Dragostea este plinirea Legii" 
(Rom. 13, 10). 

Şi tot el spune, că atunci când toate lucrurile vor pieri, 
mai rămân: „credinţa, nădejdea şi dragostea, iar cea mai 
mare dintre ele este dragostea" (I Cor. 13, 13). 

Iar fără dragostea de Dumnezeu, nici cunoaşterea nu 
foloseşte la nimic, nici înţelegerea tainelor, nici credinţa, 
nici darul prorociei. 

Fără dragoste toate sunt deşarte şi găunoase. Mai mult 
decât atât, această dragoste îl face pe om desăvârşit. Iar cel 
care iubeşte pe Dumnezeu e desăvârşit, atât în veacul acesta, 
cât şi în cel ce va să vină. Căci noi nu vom înceta (never 
cease) să iubim pe Dumnezeu, ci, după măsura cu care noi 
vom continua să II contemplăm pe El, pe atât va creşte în noi 
dragostea de Dumnezeu 472 . 

3 . De aceea, în Lege, ca şi în Evanghelie, prima şi cea 
mai mare poruncă este dragostea de Dumnezeu, din toată 
inima iar a doua poruncă este să ne iubim aproapele ca pe 
noi înşine. Dătătorul Legii şi al Evangheliei se dovedeşte de 
aici a fi unul şi acelaşi. 

Pentru că poruncile unei vieţi desăvârşite, pe care le 
aveau cei din vechime 473 , sunt aceleaşi cu cele ale Noului 
Testament iar noi avem acelaşi Dumnezeu, Care a dat Legea 
şi a făcut-o să fie pentru toţi. 



471 Pentru a iubi pe Tatăl şi pe Duhul şi pe oameni. 

472 Creşterea în contemplarea şi în dragostea de Dumnezeu reprezintă adevăratul mod 
de vieţuire în viaţa veşnică al Sfinţilor. 

473 Poporul evreu. 



184 



Insă poruncile acestea prime şi cele mai mari, pe care 
El ne-a spus ca să le împlinim, nu se pot atinge fără 
mântuirea [venită prin Hristos]. 

4. Căci Domnul nu S-a depărtat pe Sine de acest 
Dumnezeu, ci El a spus că Legea nu a venit de la alt 
Dumnezeu. Şi El a făcut aceasta, cât şi cei care au urmat 
celor învăţaţi de către El, adică mulţimile [de credincioşi] şi 
Ucenicii Săi: „Cărturarii şi fariseii stau pe scaunul lui Moise. 
De aceea, tot ce vă poruncesc vouă să faceţi, acestea să le 
împliniţi şi să le faceţi. Dar să nu urmaţi faptelor lor, pentru 
că ei spun, dar nu fac. Pentru că ei leagă poveri grele 
{sarcinas graves 414 ; heavy burdens) şi le pun pe umerii 
oamenilor, dar ei nu le mişcă nici cu un deget" (Mt. 23, 2-4). 

Şi, prin aceasta, El nu dă vina pe Legea dată prin 
Moise, ci îi îndeamnă să o împlinească, pentru ca 
Ierusalimul să fie în pace. Ci dă vina pe aceia, care vorbesc 
cu cuvintele Legii, dar fără dragoste 475 . 

Şi, pentru aceasta, cei care se arată nedrepţi faţă de 
Dumnezeu, sunt nedrepţi şi faţă de aproapele lor. Căci a 
spus Isaia: „Acest popor Mă cinsteşte pe Mine cu buzele lor, 
dar cu inima sunt departe de Mine. Căci în deşert îmi slujesc 
Mie învăţând învăţături şi porunci omeneşti" (îs. 29, 13). 

Şi nici acesta nu a spus că Legea dată prin Moise e 
formată din porunci omeneşti, ci despre tradiţiile bătrânilor 
lor (traditiones presbyterorum ipsorum) 476 , pe care ei le-au 
inventat şi prin care ei fac ca Legea lui Dumnezeu să nu aibă 
forţă şi pentru aceasta ei să nu se supună Cuvântului Său. 

Căci şi Pavel a vorbit despre aceşti oameni, zicând: 
„Căci ei, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să 
statornicească dreptatea lor, nu s-au supus dreptăţii lui 
Dumnezeu. Dar Hristos este sfârşitul Legii, spre dreptatea 
tot celui care crede" (Rom. 10, 3-4). 

Şi cum e Hristos sfârşitul Legii, dacă nu este, mai 
întâi, şi Dătătorul ei? Căci Cel care a adus sfârşitul Legii, 
Acela este şi Cel care i-a fost începutul. 



474 Lat. 2, p. 179. 

475 Această mare durere o avem şi noi, când îi vedem pe unii slujitori ai Domnului că 
profită de numele, puterea şi harul dat lor de la Dumnezeu, pentru a se îmbogăţi sau 
pentru a-şi crea un nume bun, când ei sunt departe de a iubi pe Dumnezeu. 

Orice predică a noastră, a slujitorilor Bisericii, care nu e făcută decât din spiritul 
fariseic de a te da mare în faţa credincioşilor sau pentru a câştiga bani, nu ne sporeşte 
decât pedeapsa pe care o vom lua de la Dumnezeu, pentru că am folosit numele şi 
cuvintele Sale în deşert. 

476 Lat. 2, p. 179. 



185 



Şi de aceea i-a zis El lui Moise: „Am văzut durerea 
poporului Meu, care este în Egipt şi am coborât să-i mântui 
pe ei" (leş. 3, 7), pentru ca să ne obişnuim de la început cu 
Cuvântul lui Dumnezeu, Care urcă şi coboară pentru a 
mântui pe cei care sunt în durere 477 . 

5. Astfel, Legea a învăţat omenirea de mai înainte ca 
să se pregătească de urmarea lui Hristos, după cum a spus 
El, când a răspuns celui care II urma şi care L-a întrebat 
despre moştenirea vieţii veşnice: „Dacă vrei să intri în viaţă, 
atunci ţine poruncile!" (Mt. 19, 17). 

Iar când acela L-a întrebat: „Care?", Domnul i-a 
răspuns: „Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să 
nu dai mărturie mincinoasă, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe 
mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt. 
19, 18-19). 

Şi prin aceasta a arătat, în mod detaliat, acelora, care 
doreau să-L urmeze, poruncile Legii, care te fac să intri în 
viaţă. Şi astfel, atunci când i s-a cerut să spună una dintre 
porunci, El a vorbit despre toate. 

Iar când acela a răspuns: „Pe toate acestea le-am 
făcut" (Mt. 19, 20) (însă, cu adevărat, el nu le păzise, pentru 
că Domnul nu i-ar mai fi zis: „Ţine poruncile"), atunci 
Domnul i-a vorbit despre zgârcenia lui, şi i-a zis: „Dacă vrei 
să fi desăvârşit, mergi, vinde tot ceea ce ai, împarte săracilor 
şi apoi vino şi urmează-Mi Mie!" (Mt. 19, 21). 

Prin această faptă, El făgăduia partea acelora cu a 
Apostolilor. Şi El nu a predicat celor care îl urmau un alt 



477 Scriptura, spune Sfântul Irineu, prin modul în care vorbeşte despre Domnul sau 
despre Cuvântul lui Dumnezeu, i-a obişnuit pe oameni de la început cu ideea că Fiul 
lui Dumnezeu Se coboară la oameni şi că va coborî în trup la un moment dat. Pentru 
cei care citeau Scriptura cu sfinţenie, Cuvântul lui Dumnezeu nu era o persoană a 
Treimii necunoscută lor, după cum nu era necunoscută nici persoana Duhul lui 
Dumnezeu. 

Aşteptarea întrupării nu era numai profeţită, ci peste tot găseau mărturii ale împreună 
vorbirii şi locuirii Părinţilor lor cu Cuvântul şi cu Duhul lui Dumnezeu. Ei nu 
aşteptau un Cuvânt al lui Dumnezeu şi un Duh Sfânt pe Care nu-I cunoscuseră deloc. 
Observăm din descrierile Scripturii că Prea Curata Fecioară, Sfântul Zaharia, Sfânta 
Elisabeta, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Simeon, Sfântul Iosif, Sfânta Ana, în 
primele pagini ale Evangheliilor sau Sfinţii Proroci trăiau în harul lui Dumnezeu, 
vorbeau mişcaţi fiind de Duhul şi nu erau în afara Cuvântului lui Dumnezeu. 
Cuvântul lui Dumnezeu îi atingea pe oameni prin Duhul şi în Vechiul Testament. 
Pogorârea Sfântului Duh, cu putere, de la Cincinzecime nu a însemnat o privare 
totală de har pentru Sfinţii Vechiului Testament. 

E o mare erezie să negăm prezenţa harului dumnezeiesc în Scriptura Vechiului 
Testament şi la Sfinţii şi Drepţii Legii Vechi. Dar abundenţa harului, care a venit la 
Cincizecime, este abundenţa harului mântuirii pe care o avem în Hristos şi de care s- 
au împărtăşit şi ei. 



186 



Dumnezeu şi Tată, ci pe Cel care a fost predicat de către 
Lege dintru început. 

Nici nu a învăţat despre vreun alt Fiu sau despre vreo 
Mamă sau despre entimeme ale eonilor, care sunt în 
suferinţă şi apostazie. 

Nici despre vreo Plenitudine formată din treizeci de 
eoni, care se dovedeşte un lucru deşert şi de necrezut. Nici 
de poveştile inventate de aceşti eretici. 

Ci El a învăţat că trebuie să ascultăm poruncile pe 
care Dumnezeu ni le-a dat nouă de la început şi să ne 
depărtăm de zgârcenia noastră, făcând fapte bune şi să-I 
urmăm lui Hristos. 

Căci împărţirea averii la săraci înlătură din noi vechea 
zgârcenie (praeteritae cupiditatis) 418 , după cum reiese din 
cazul lui Zaheu, care a zis: „Iată, jumătate din averea mea o 
dau săracilor iar dacă am nedreptăţit pe cineva, îi întorc 
împătrit" (Le. 19,8). 



478 Lat 2, p. 180. 



187 



Capitolul al 13-lea 



Hristos nu a desfiinţat poruncile naturale ale Legii ci, 
mai degrabă, le-a plinit şi le-a extins. El schimbă jugul şi 
robia Legii Vechi, făcând omenirea liberă, adică capabilă 
să-I slujească lui Dumnezeu cu evlavia plină de încredere a 
unor fii 



1. Şi astfel, Domnul nu a desfiinţat poruncile naturale 
ale Legii, prin care omul este îndreptat şi, prin care, aceia, 
care sunt îndreptaţi prin credinţă şi care plac lui Dumnezeu, 
au înţeles de mai înainte, prin ceea ce a spus Legea, că El va 
extinde şi va plini poruncile, după cum se vede şi din 
cuvintele Sale. 

Căci El a spus: „Aţi auzit ceea ce s-a spus celor din 
vechime: Să nu săvârşiţi adulter! Dar Eu vă spun vouă, că 
tot cel care va privi o femeie cu poftă, acela a săvârşit deja 
adulter în inima lui" (Mt. 5, 27-28). 

Şi iarăşi: „S-a zis: Să nu ucizi! Dar Eu vă spun vouă, 
că oricine se mânie pe fratele său fără vreun motiv, acela va 
fi în primejdia de a fi judecat" (Mt. 5, 21-22). Şi: „acestea s- 
au zis: Să nu te juri strâmb! Dar Eu vă spun vouă: să nu vă 
juraţi nicidecum. Ci să fie vouă când vorbiţi, ceea ce este da, 
da iar ceea ce este nu, nu" (Mt. 5, 33-34, 37). 

Şi mai sunt mărturii de acest fel. Iar toate acestea nu 
se împotrivesc sau nu răstoarnă pe cele din vechime, după 
cum spun, cu încordare, urmaşii lui Marcion, ci în acestea se 
arată plinirea şi extinderea lor, după cum a spus şi Domnul: 
„Dacă dreptatea voastră nu va întrece pe cea a cărturarilor şi 
a fariseilor, atunci nu veţi intra în împărăţia Cerurilor" (Mt. 
5, 20 ). Şi, la ce fel de „a întrece" se referă El? 

în primul rând, la faptul că noi nu credem numai în 
Tatăl, ci şi în Fiul Său, Care ni S-a descoperit nouă. Iar Fiul 
este Cel care îi conduce pe oameni la părtăşia şi unirea cu 
Dumnezeu. în al doilea rând, noi nu trebuie numai să zicem, 
ci să şi facem, fiindcă aceia numai ziceau, dar nu făceau. 

Şi nu trebuie numai să ne ferim de fapte rele, ci nici 
nu trebuie să le dorim. Şi, prin acestea toate, El nu ne învaţă 
pe noi lucruri, care să fie opuse celor ale Legii, ci El 



188 



plineşte 479 Legea şi sădeşte în noi dreptatea multiformă a 
Legii. 

Căci El ar fi fost contrar Legii, dacă ar fi poruncit 
Ucenicilor Săi lucruri pe care Legea le interzicea. Insă El nu 
ne-a poruncit numai să ne ferim de lucrurile interzise de 
către Lege, ci nici să nu le dorim pe acestea. Şi acest lucru 
nu e contrar Legii, după cum am spus, nici nu se caută prin 
aceasta distrugerea ei, ci numai plinirea I desăvârşirea 
Legii, extinderea ei şi ajungerea ei la scopul adevărat. 

2. Pentru că Legea fusese dată pentru cei aflaţi în 
robie, cu scopul de a conduce sufletul, prin aceste lucruri 
exterioare şi trupeşti. Căci împlinidu-le pe acestea, sufletul, 
fiind condus ca de un frâu (a bond) [de Lege], asculta 
poruncile şi omul învăţa să-I slujească lui Dumnezeu. 

Dar Cuvântul a făcut liber sufletul şi a învăţat că prin 
trup noi putem să ne curăţim. Iar dacă acest lucru se poate 
împlini 480 , atunci înseamnă că frâiele robiei s-au schimbat, 
fiiindcă viaţa omului a devenit alta şi el urmează Domnului 
fără teamă. 

Pentru că legea libertăţii s-a extins şi s-a dezvoltat 
supunerea faţă de cel ce conduce 481 , astfel că omul nu mai 
este incapabil să primească întru Sine libertatea, ci acesta 
poate sluji Stăpânului casei cu evlavie şi ascultare, fiind în 
acelaşi timp şi slujitor şi fiu. Dar fiii au mai mare încredere 
[în Dumnezeu] decât slujitorii, după cum şi lucrarea 
libertăţii este mai mare şi mai slăvită decât ascultarea pe 
care o are robul. 

3. Căci pentru această raţiune şi Domnul, mai presus 
de simpla poruncă: „Să nu săvârşeşti adulter!", a interzis şi 
pofta desfrânată. Iar mai presus de cuvintele: „Să nu ucizi!", 
El a interzis şi mânia. Şi, în locul zeciuielilor (tithes), El ne- 
a spus să ne împărţim toate averile la săraci şi nu numai să 
ne iubim doar prietenii, ci şi duşmanii, şi nu numai să dăm 
de bună voie ceva, ci să le dăm cu totul acelora, care vor să 
ne ia bunurile. 

Căci El a spus: „Iar cel care vrea să-ţi ia cămaşa, dă-i 
lui şi haina ta. Iar celui care vrea să-ţi ia bunurile tale, nu-1 
întreba de ele. Iar dacă daţi ceva cuiva, nu le mai cereţi de la 
el" (Mt. 5, 40-42). 



479 O desăvârşeşte. 

480 Curăţirea sufletului prin asceza, deopotrivă, a trupului şi a sufletului, a omului în 
integralitatea sa. 

481 S-a dezvoltat, a crescut puterea sufletului, care conduce trupul. 



189 



Adică nu numai că nu trebuie să ne necăjim pentru cei 
care ne-au jefuit, ci trebuie să ne bucurăm pentru cele pe 
care ni le-au luat şi să nu considerăm că e un favor [lucrurile 
pe care le dăm], ci este o datorie pentru noi [să facem 
milostenie]. Şi El a spus: „dacă cineva te sileşte să mergi cu 
el o milă, tu mergi cu el două" (Mt. 5, 41). 

Adică tu nu trebuie să mergi cu el simţindu-te un rob, 
ci ca un om liber în faţa sa, arătând în tine toată bunăvoinţa 
de a fi folositor aproapelui şi neprivind la intenţiile lui rele, 
ci împlinind acele fapte, care te fac asemenea Tatălui tău: 
„Care face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni 
şi trimite ploaie şi peste cei Drepţi şi peste cei nedrepţi" 
(Mt. 5,45). 

Şi toate poruncile, după cum am văzut, nu au primit 
adăugiri, care să le îndepărteze de Lege, ci adăugiri care le- 
au desăvârşit, le-au extins şi le-a lăţit [aria de cuprindere] 
pentru noi. 

Căci, pe drept, putem spune aici, că această mare 
lucrare de extindere a libertăţii implică, cu atât mai mult, o 
supunere şi o iubire desăvârşită faţă de Eliberatorul nostru şi 
pe care El a sădit-o întru noi. Fiindcă El nu ne-a făcut liberi 
cu scopul de a ne depărta de El (nu, nicidecum, căci dacă 
stăm afară de darurile Domnului, nu avem puterea de a ne 
mântui), ci pentru ca să primim şi mai mult harul Său, pentru 
ca şi mai mult să II iubim pe El. 

Iar dacă noi II iubim şi mai mult, atunci tot mai multă 
slavă vom primi de la El şi vom fi veşnic în faţa Tatălui . 

4. Astfel, înţelegem de aici, că toate învăţăturile 

1 483 • • • -484 r-- 1 - 

naturale sunt comune şi pentru noi şi pentru ei , fiindcă 



82 Poruncile lui Dumnezeu nu ne depărtează de Dumnezeu sau nu ne îmbolnăvesc, 
dacă le împlinim cu harul Său şi la măsura noastră. Ci, dimpotrivă, ele ne umplu de 
viaţa şi de harul mântuirii Sale. Eliberarea venită prin Hristos înseamnă apropierea 
noastră de Hristos. Poruncile lui Dumnezeu ne umplu de iubire faţă de El. Prin ele ne 
lucrăm şi ne arătăm iubirea pentru El. 

Dacă într-o familie fiecare membru al ei îşi arată iubirea prin fapte, gesturi, cuvinte 
şi daruri, tot la fel şi noi ne arătăm iubirea faţă de Hristos împlinind poruncile Sale, 
dorindu-L pe El mai presus de toate şi pe Sfinţii Săi îi căutăm, pentru ca să ne 
umplem şi mai mult de iubirea şi de ascultarea Sa. 

Ascultarea de Dumnezeu nu înseamnă însă robie, ci eliberare, umplere de 
simţământul de fii ai lui Dumnezeu prin Hristos. Obedienţa noastră faţă de 
Dumnezeu nu ne umple de servilismul ieftin al omului, care pupă toată ziua mâinile 
şefului, ca să îi mărească salariul. 

Ci obedienţa, ascultarea de Dumnezeu ne umple, dimpotrivă, pe noi, creştinii 
ortodocşi, de eliberarea de sub robia păcatului, de egoismul nostru, de urâţenia şi 
murdăria noastră interioară. 

483 Potrivite naturii raţionale a omului, care a fost dată de către Dumnezeu. 

484 Pentru evrei. 



190 



ele au fost date de la început şi sunt ale omului. însă în noi 
ele au primit creşterea şi desăvârşirea lor. 

Pentru că ne-am supus din inimă lui Dumnezeu şi am 
urmat Cuvântului Său şi, mai presus de toate, L-am iubit pe 
El şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Şi nu ne-am ferit 
numai de la faptele rele, ci de la toate lucrurile de acest fel, 
care sunt comune ambelor Testamente şi care dezvăluie / 
revelează că există un singur Dumnezeu. 

Şi Acesta este Domnul nostru, Cuvântul lui 
Dumnezeu, Care mai întâi ne-a condus pe noi ca nişte robi ai 
lui Dumnezeu, dar după aceea El i-a făcut liberi pe cei care 
s-au spus Lui, după cum le-a spus Ucenicilor Săi: „Iar acum 
nu vă mai numesc slujitori, pentru că slujitorul nu ştie ce 
face Domnul său. Ci vă numesc prieteni, pentru că toate pe 
care Eu le-am auzit de la Tatăl Meu, vi le-am făcut 
cunoscute" (In. 15, 15). 

Iar prin aceea că a zis: „Iar acum nu vă mai numesc 
slujitori", El a arătat, cu foarte mare putere, că El a fost Cel 
care, dintru început, a dat oamenilor, ca prin robia Legii să 
slujească lui Dumnezeu şi, după aceea, tot El le-a dat şi 
libertatea. Iar prin aceea că a zis: „pentru că slujitorul nu ştie 
ce face Domnul său", a arătat, de asemenea, că venirea Sa, a 
scos pe oameni din starea de robie şi din neştiinţă. Iar când i- 
a numit: „prieteni ai lui Dumnezeu", El a vorbit deschis 
despre Sine, că este Cuvântul lui Dumnezeu, pe Care 
Avraam L-a urmat cu voie liberă şi fără constrângere, din 
cauza credinţei sale mari / nobile şi prin care a devenit 
„prietenul lui Dumnezeu" (amicus Dei) 485 . 

Iar Cuvântul lui Dumnezeu nu a primit prietenia lui 
Avraam, pentru că ar fi avut nevoie de ea, fiindcă El era 
desăvârşit dintru început (Căci a spus: „Eu sunt mai înainte 
de a fi fost Avraam"), ci pentru că El, în bunătatea Sa, a dat 
viaţa veşnică lui Avraam şi l-a făcut prieten al lui Dumnezeu 
şi împarte nemurirea tuturor celor care îmbrăţişează 
[credinţa ca şi Avraam]. 



485 Lat. 2, p. 183. 



191 



Capitolul al 14-lea 



Dacă Dumnezeu cere supunere de la om este pentru 
că El l-a făcut. El l-a pus pe om sub Lege şi numai prin 
aceasta omul s-au umplut de bunătăţi. Insă nu l-a creat pe 
om pentru că are nevoie de el, ci pentru a-i da, în multe 
feluri, mila Sa 



1 . De aceea, dintru început, când Dumnezeu l-a făcut 
pe Adam, nu l-a făcut pentru că a avut nevoie de om (non 
quasi indigens Deus hominis) , ci pentru a-i da acestuia 
darurile Sale. 

Căci Cuvântul nu numai că a fost anterior lui Adam, 
dar a fost mai înainte de toată creaţia, fiind slăvit de Tatăl 
Său şi rămânând în El. Şi că El a fost slăvit de Tatăl, o spune 
singur: „Părinte, slăveşte-Mă cu slava pe care am avut-o la 
Tine, mai înainte de a fi fost lumea!" (In. 17, 5). 

Căci El nu a avut nevoie de slujirea noastră, când ne-a 
poruncit nouă să Ii urmăm Lui ci, prin aceasta, varsă peste 
noi mântuirea Sa. Fiindcă urmarea Mântuitorului înseamnă 
a lua parte la mântuire şi urmând Lumina primeşti, prin 

AQ"J 

aceasta, lumină . 

Căci cei care sunt în lumină nu luminează prin aceasta 
lumina, ci sunt luminaţi şi descoperiţi de către lumină. Căci 
ei nu contribuie cu nimic la aceea [la existenţa luminii] ci, 
primind darul [harului], ei sunt luminaţi de către lumină 488 . 



486 Idem, p. 184. 

Urmarea lui Hristos nu înseamnă aşadar o favoare făcută lui Dumnezeu, ci ieşirea 
din neştiinţă şi moarte, la viaţa întru El. Prin aceea că împlinim poruncile Sale şi îl 
slăvim pe El, pe noi înşine ne umplem de slava Sa şi de harul milei Sale. Viaţa întru 
Hristos înseamnă umplerea de mila Sa, dreapta vieţuire a omului şi fericirea lui. 
488 Suntem luminaţi de lumina divină şi nu noi punem în relief lumina lui Dumnezeu, 
ci ea ne umple şi ne arată oamenilor ca plini de lumina Sa. Discuţia despre lumina 
necreată a lui Dumnezeu începuse din Rai şi se derulează în Tradiţia Bisericii. 
Sfântul Adam, înainte de păcat, era plin de lumina divină. El vorbea cu Dumnezeu 
fiind plin de lumină. Sfântul Irineu punctează aici extraordinar de bine că nu noi 
suntem cei care facem cunoscută lumina lui Dumnezeu, nu noi suntem vestitorii ei, 
ci ea ne vesteşte pe noi, ea ne luminează, ea ne sfinţeşte, ea ne umple de Teologie 
veridică, fără dubii. 

Lumina lui Dumnezeu cea veşnică este cea care ne sfinţeşte viaţa. De aceea Teologii 
mustră pe creatorii de cultură, care cred că singură cultura e cea care aduce 
adevărata luminare a omului sau că ea îl face raţional sau social. Cultura poate 
aduce multă lumină şi înţelegere în om, în mod indubitabil. 

Dar adevărata luminare e cea adusă de lumina divină şi ea subsumează şi certifică 
orice fel de cunoaştere. Teologia e cea care ne luminează cu adevărat şi ea e 
umplerea de lumina divină şi cunoaşterea fără greşeală a învăţăturii de credinţă. 



192 



Astfel, slujirea lui Dumnezeu nu aduce vreun folos lui 
Dumnezeu, pentru că El nu are nevoie de ascultarea 
oamenilor. Ci El dă oamenilor, care II urmează şi Ii slujesc 
Lui, viaţa, nestricăciunea şi slava veşnică, umplând de daruri 
pe cei care Ii slujesc Lui şi pe cei care Ii urmează, pentru că 
sunt următorii Lui. Insă El nu primeşte niciun dar de la ei, 
pentru că El este bogat, desăvârşit şi nu are nevoie de nimic. 

Insă raţiunea pentru care Dumnezeu a cerut ca omul 
să-I slujească a fost aceea, că El fiind bun şi iertător dă 
daruri acelora, care îi slujesc Lui mereu. 

Pentru că Dumnezeu nu vrea nimic, căci are totul, dar 
omul poate primi multe [de la Dumnezeu] şi de aceea are 
nevoie de unirea cu Dumnezeu. 

Şi aceasta este slava omului, ca să continue să rămână 
întotdeauna cu Dumnezeu şi să-I slujească Lui. Căci pentru 
asta a spus Domnul Ucenicilor Săi: „Nu voi M-aţi ales pe 
Mine, ci Eu v-am ales pe voi" (In. 15, 16). Şi prin aceasta a 
arătat că ei nu-L slăvesc pe El, dacă Ii urmează, ci aceştia, 
urmând Fiului lui Dumnezeu, sunt slăviţi de către El 489 . Şi 
iarăşi: „Eu vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie şi ei, ca ei să 
poată vedea slava Mea" (In. 17, 24). 

Şi a spus aceasta nu pentru ca să ne mândrim în deşert 
pentru acest lucru, ci pentru a dori ca să avem parte cu 
Ucenicii Săi, întru slava Sa. Căci şi Isaia a spus: „Eu voi 
aduce de la răsărit sămânţa ta şi te voi strânge pe tine de la 
apus. Şi eu voi zice celor de la miază-noapte: < Dă-Mi-i! > 
şi celor de la miază-zi: < Nu-i opri! >. 

Aduceţi-Mi pe fii Mei din depărtări şi pe fiicele Mele 
de la marginile lumii. Toţi aceştia mulţi vor fi chemaţi întru 
numele Meu. Pentru că am pregătit slava Mea şi i-am făcut 
şi i-am pregătit"(Is. 43, 5-7) 490 . 

Cultura e ancila Teologiei, pentru că pregăteşte formele culturale de manifestare ale 
Teologiei. Pentru noi toată cunoaşterea naturală (cultura, ştiinţa, modul de 
socializare) sunt pregătitoare pentru revelarea Teologiei în viaţa noastră, adică a lui 
Dumnezeu, Care ne luminează despre cele referitoare la Sine şi la viaţa noastră. 

Slava omului constă în aceea de a fi umplut de lumina lui Dumnezeu şi de tot 
darul virtuţilor. Slava noastră este ascultarea de Dumnezeu, prin care suntem 
umpluţi de viaţa Lui. împreuna vieţuire cu Dumnezeu pentru veşnicie este întreaga 
noastră slavă şi demnitate, mai presus de care nu există alta. Veşnicia împreună cu 
Dumnezeu nu înseamnă aneantizarea noastră, ci umplerea noastră de slava Sa cea 
vie, de lumina Sa necreată. 

490 Această profeţie răsună cu putere şi astăzi. Dumnezeu cere în Biserica Sa pe toţi 
fraţii noştri din toate colţurile pământului. Toate părţile lumii sunt cerute în Biserica 
Sa. 

Unde sunt însă slujitorii acestei reîntoarceri la Tatăl? Cine va pregăti pe poporul Său, 
pentru ca să-L cunoască pe Domnul? Pe umerii noştri, ai tuturor, ai celor ce cred, stă 
povara şi responsabilitatea convertirii întregii lumi. De la noi toţi se vor cere fraţii 



193 



Şi iarăşi: „oriunde sunt oase, acolo şi vulturii se 
adună"(Is. 34, 15). Căci noi participăm la slava Domnului, a 
Celui care ne-a creat şi pregătit pe noi. Fiindcă atunci când 
suntem cu El, ne împărtăşim de slava Sa. 

2. Astfel, Dumnezeu a creat pe om la început, datorită 
milostivirii (munificence) Sale. Şi a ales pe Patriarhi pentru 
ca să-i mântuiască. Şi a pregătit poporul, de mai înainte, 
învăţând pe cel tare în cerbice (the headstrong) să urmeze pe 
Dumnezeu. Şi a făcut să apară Prorocii pe pământ, pentru ca 
să obişnuiască pe om să poarte Duhul Său în sine şi să 
rămână în comuniune cu Dumnezeu. Cu adevărat, El nu 
avea nevoie de nimic. 

Dar a dat comuniunea cu Sine acelora, care aveau 
nevoie de ea şi a schiţat, ca un Arhitect, planul mântuirii, 
celor care II doresc pe El. El însuşi a fost Acela, Care i-a 
călăuzit, nu numai cât au stat în Egipt, ci şi atunci, când nu 
au mai avut lege 491 şi le-a dat Lege după nevoile lor. Astfel, 
poporul care a intrat în tărâmul cel bun a primit marele dar 
al moştenirii. Şi tot El jertfeşte viţelul cel îngrăşat 492 celor ce 
se întorc la Tatăl şi îi îmbracă pe ei cu haină scumpă (Le. 15, 
23). 

Căci în multe moduri El a îndreptat neamul omenesc 
ca să fie potrivit mântuirii. Despre acest lucru spune şi Ioan 
în Apocalipsă 493 : „Şi vocea Sa este ca sunetul de ape multe" 
(Apoc. 1, 15). 

Şi acesta, pentru că Duhul lui Dumnezeu este cu 
adevărat ca apa multă, căci Tatăl este mare şi bogat. Iar 
Cuvântul a trecut peste toate cele ale oamenilor, dând 
libertatea Sa celor care se supun Sieşi, fiindcă i-a condus 
prin cele ale Legii, care au fost potrivite fiecăruia în parte. 

3. Şi tocmai de aceea a cerut poporului să construiască 
Cortul, să zidească Templul, să aleagă pe leviţi, să aducă 



noştri, de care nu ne îngrijim. Lumea trebuie să fie mai bună prin rugăciunile fiiilor 
lui Dumnezeu. Noi suntem cei care trebuie să luminăm lumea şi să o aducem la 
Lumina cea veşnică, pentru ca să aibă viaţă şi încă din destul. 

Să nu credem, fraţii mei, că vom scăpa de această datorie enormă, dacă nu vom face 
tot ceea ce putem, pentru ca Dumnezeu să fie cunoscut de fraţii noştril 

491 Adică în pustie. Se referă la legea civilă, pe care evreii o aveau în Egipt şi care era 
a statului egiptean. 

492 Hristos euharistie, adică pe Sine însuşi. 

493 Nu mai ştiu unde citeam, în ce studiu ştiinţific, cum că Apocalipsă nu a intrat în 
canonul biblic decât mai tărziu, în secolele III-V. Avem aici un argument, care 
contestă această afirmaţie. Sfântul Irineu cunoştea Apocalipsă ca pe o carte canonică 
şi o folosea în scrierile lui, în secolul al II-lea. Adică studiul ştiinţific la care m-am 
referit ne dezinformează şi nu ne face să fim credincioşi Tradiţiei. 



194 



jertfe, să se curăţească, să facă actele acelea tipice 494 şi toate 
slujbele Legii vechi. Căci El nu avea nevoie de niciunul 
dintre acele lucruri, fiindcă El este întotdeauna desăvârşit şi 
bun şi El are toate darurile cele bune iar mirodeniile şi 
mirosul de tămâie existau şi înaintea lui Moise. 

Ci El a vrut, mai degrabă, să înveţe poporul, care 
înclina să se întoarcă la idoli, să se pocăiască şi să se 
păstreze în slujirea lui Dumnezeu şi să-i cheme la lucruri de 
primă importanţă, pe cei care se îngrijiseră numai de cele de 
jos. 

Adică a chemat la lucrurile adevărate, prin aceste 
lucrări tipice / prefiguratoare. Şi, prin aceste lucruri 
trecătoare, i-a învăţat pe cele netrecătoare, prin cele trupeşti 
pe cele duhovniceşti, prin cele de pe pământ pe cele din cer. 
Căci acestea i s-au spus lui Moise: „Să faci toate lucrurile, 
după chipul acelora pe care le-ai văzut [pe când erai] în 
munte 495 " (leş. 25, 40). 

Fiindcă a durat 40 de zile, până când El 1-a învăţat 
cuvintele lui Dumnezeu şi chipurile cele cereşti (characteres 
coelestes 496 ; the celestial patterns) şi dumnezeieştile icoane 
(imagines spiritales 491 '; the spiritual images) şi tipuri 
(praefîgurationes 498 ; types) ale lucrurilor ce or să vină. 
Pentru că a spus şi Pavel: „Căci ei au băut din piatra, care îi 
urma. Şi piatra era Hristos" (I Cor. 10, 4). 

Şi iarăşi, referindu-se la cele ale Legii, el spune: „Şi 
toate aceste lucruri s-au întâmplat lor ca o preînchipuire. Şi 
ele s-au scris spre povăţuirea noastră, la care au ajuns 
sfârşiturile veacurilor" (I Cor. 10, 11). 

Pentru că prin aceste tipuri / preînchipuiri au învăţat 
frica de Dumnezeu şi cum să-I slujească Lui, pentru 
totdeauna, cu credinţă. 



494 Care prevesteau cele ale harului. 

495 Pe care le-ai văzut în vedenie. 



496 Lat. 2, p. 186. 

497 Ibidem. 

498 Ibidem. 



195 



Capitolul al 15-lea 



Dumnezeu a socotit la început că este suficient să 
înscrie legea naturală sau decalogul în inimile oamenilor. 
După aceea a găsit că e necesar un frâu pentru oameni şi a 
dat jugul Legii lui Moise, pentru că evreii abuzaseră de 
libertatea lor. Mai apoi a adăugat alte porunci, văzând că 
inimile lor sunt de piatră 



1 . De aceea, Legea lor 499 a fost o adevărată povăţuire 
şi prorocire a lucrurilor viitoare. Căci Dumnezeu, de la 
început, i-a povăţuit pe ei prin învăţăturile firii (naturalia 
praecepta 500 ) 501 , pe care, dintru început, El le-a sădit 
(implanted) în omenire, adică, ceea ce Decalogul (pe care, 
dacă nu îl împlineşte cineva, nu se mântuie) le-a poruncit să 

r -502 

nujaca . 

Căci astfel a spus Moise în Deuteronom: „Acestea 
sunt toate cuvintele pe care Domnul le-a rostit pentru 
întreaga adunare a fiilor lui Israel pe munte şi nu a mai 
adăugat ceva [la ele]. Şi El a scris acestea pe două lespezi de 
piatră şi le-a dat lor prin mine" (Deut. 5, 22). 

Şi pentru această raţiune şi El a spus aceasta, ca cei 
care doresc să-I urmeze, să ţină aceste porunci. 

Insă, când ei s-au răvrătit şi au făcut un viţel [de aur], 
întorcându-şi minţile înapoi, spre Egipt, dorind, mai 
degrabă, să fie robi decât oameni liberi, atunci s-au aşezat 
[în postura pe care le-o va da] viitorul, când au devenit un 
popor robit [de către alţii], după propria lor dorinţă. 



499 Legea Vechiului Testament. 

500 Lat. 2, p. 186. 

Litaml: preceptele legii naturale. 

502 Sfântul Irineu vede Legea naturală dată oamenilor în firea lor, ca fiind identică cu 
Legea dată Sfântului Moise. Numai că prima e sădită de Dumnezeu în firea omului, 
iar a doua e versiunea însemnată pe lespedele de piatră. Legea naturală a fost 
esenţializată numai, explicată, nu îmbunătăţită. 

Astfel înţelegem, că oamenii sunt învăţaţi de către firea lor că ei sunt creaţi de 

Dumnezeu, că trebuie să îi slujească Lui, să nu curvească, să nu fure, să nu mintă 

etc. 

Dar pervertirea firii şi pericolul de a se pierde cu totul realitatea lui Dumnezeu cel 

adevărat, a dus, din partea lui Dumnezeu, la darea Legii scrise, pentru ca oamenii să 

aibă reconfirmarea unor intuiţii personale, pe care firea, simţul adânc al omului le 

cere de la sine. 

503 Hristos Dumnezeu. 



196 



Căci au devenit robi, care nu au fost cu totul rupţi de 
Dumnezeu, dar care au pătimit jugul robiei. 

Fiindcă Prorocul Iezechiel, gândindu-se la cele ale 
Legii, a spus: „Şi ochii le sunt după dorinţa inimii lor. Iar eu 
le-am dat legi, care pentru ei nu sunt bune şi rânduieli / 
judecăţi pe care ei nu le pot trăi"(Iez. 20, 24-25). 

Iar Luca ne spune că Ştefan, cel care a fost primul ales 
întru diaconie de către Apostoli şi care a fost [tot] primul 
omorât pentru mărturia / mărturisirea lui Hristos, a spus 
despre Moise următoarele: 

„Acesta a primit poruncile vieţii de la Dumnezeu şi ni 
le-a dat nouă. Dar pe acestea părinţii noştri nu le-au ascultat, 
ci s-au lepădat de El, şi şi-au întors inimile lor spre Egipt, 
spunând către Aaron: <Fă-ne dumnezei, care să meargă 
înaintea noastră, căci nu ştim ce s-a întâmplat cu acest 
Moise, care ne-a scos pe noi din ţara Egiptului !>. 

Şi au făcut în zilele acelea un viţel şi au adus jertfe 
idolului, veselindu-se de lucrurile mâinilor lor. Şi Dumnezeu 
S-a întors [de la ei] şi le-a dat să slujească oştirilor cereşti, 
după cum e scris în cartea Prorocilor: O, voi ai casei lui 
Israel, aţi adus Mie jertfe şi daruri în pustiu, pentru patruzeci 
de ani? Şi aţi purtat cortului lui Moloh şi steaua 
dumnezeului vostru Remfan şi chipurilor făcute de voi v-aţi 
închinat!"(F. Ap. 7,38-43). 

Şi, prin acestea, e limpede, că Legea nu a fost dată lor 
prin alt Dumnezeu. Ci ea a fost dată pe măsura stării lor de 

i • 504 

robi . 

Dar a fost dată de acelaşi Dumnezeu, Căruia şi noi I 
ne închină. Căci de aceea a spus El lui Moise în Ieşirea: „Eu 
voi trimite pe îngerul Meu înaintea ta. (...) Iar Eu nu voi 
merge cu tine, fiindcă tu eşti un popor îndărătnic {stiff- 
neckecF (leş. 23, 20; 33, 3). 

2. Şi nu numai acestea a spus. Ci Domnul a arătat, de 
asemenea, că le-a dat aumite învăţături prin Moise, după 
împietrirea inimii lor şi datorită nedoririi lor să fie 
ascultători, atunci când a spus: „De ce Moise v-a dat 
poruncă să scrieţi acte de divorţ, când vă părăsiţi soţia?" 
(Mc. 10, 4) Şi continuă: „Datorită împietririi inimilor 
voastre v-a îngăduit să faceţi asta. Dar, întru început, nu a 
fost aşa" (Mc. 10,5-6). 



504 Dumnezeu a vorbit lui Israel, la măsura lui, de rob al patimilor dar aceasta, Legea, 
are în ea adâncimi, care îl puteau învăţa lucruri foarte înalte şi potrivite cu 
Dumnezeu. 



197 



Şi, prin aceasta, Moise este dezvinovăţit ca un slujitor 
credincios, căci cunoştea un singur Dumnezeu, Care a făcut 
dintru început bărbatul şi femeia şi îi învinovăţeşte pe ei, ca 
pe unii împietriţi la inimă şi neascultători. Şi de aceea, cei 
care au primit de la Moise această lege a divorţului, au 
primit-o pe potriva firii lor împietrite. 

Şi de ce s-au zis aceste lucruri despre Vechiul 
Testament? Pentru că, în Cel Nou, Apostolii au făcut acelaşi 
lucru, ca în locul pe care l-am menţionat, când Pavel spune 
în mod deschis: „Aceste lucruri le-am spus eu, nu Domnul" 
(I Cor. 7, 12). Şi iarăşi: „Şi aceasta o spun ca un sfat, nu ca o 
poruncă" (I Cor. 7, 6). Şi iarăşi: „în ceea ce le priveşte pe 
fecioare, nu am o poruncă de la Domnul. Insă vă dau sfatul 
meu, ca unul care am primit mila Domnului, ca să fiu 
vrednic de crezare" (I Cor. 7, 25). 

Şi, mai departe, în alt loc, el spune: „Ca Satana să nu 
vă ispitească pentru neînfrânarea (incotinence) voastră (I 
Cor. 7, 5). 

Astfel, şi în Noul Testament Apostolii au încuviinţat 
unele învăţături ţinând cont de neputinţa umană (in 
consideration of human infirmity), pentru ca neînfrânarea 
unora, să nu ducă la împietrirea lor şi să ajungă 
deznădăjduiţi de mântuirea lor şi, prin aceasta, să cadă de la 
Dumnezeu. 

Şi se cuvine ca acest lucru să nu ne mire, dacă şi în 
Vechiul Testament acelaşi Dumnezeu a îngăduit lucruri 
asemănătoare pentru folosul poporului Său, trăgând, prin 
aceste porunci, [la Sine], după cum am spus, pentru ca să se 
poată da darul mântuirii prin ei. 

Căci cei care au fost ascultători Decalogului şi s-au 
înfrânat pentru El, nu au căzut în idolatrie şi nici nu au 
apostaziat de la Dumnezeu, ci au învăţat iubirea Lui cu 
întreaga lor inimă. 

Iar dacă unii oameni spun, că doctoria Legii a avut 
puţină putere, fiindcă israeliţii au fost neascultărori şi au 
căzut, aceştia vor găsi în mântuirea noastră, că „mulţi sunt 
chemaţi, dar puţin aleşi" (Mt. 20, 16; 22, 14). Şi că unii sunt 
lupi pe dinăuntru, dar pe dinafară sunt îmbrăcaţi în piele de 
oaie (Mt. 7, 15), pentru cei străini . 

Şi că Dumnezeu, dintotdeauna, a dat libertatea şi 
alegerea liberă omului dar, în acelaşi timp, El a spus în 



505 



Pentru cei care nu sunt creştini, pentru străini, pentru cei ai lumii. 



198 



predicile Sale, că cei care nu ascultă de El vor fi judecaţi 
după dreptate, pentru că nu s-au supus Lui 506 . Şi că cei care 
au ascultat şi au crezut în El vor fi cinstiţi de către El cu 
nemurirea. 



506 Observăm de aici, că Sfântul Irineu nu vede o discrepanţă între libertatea omului 
şi ascultarea de Dumnezeu. Libertatea omului presupune ascultarea de Dumnezeu, 
pentru că adevărata libertate este în Dumnezeu. Autonomia omului nu e o realitate 
statutată de către voia lui Dumnezeu. Autonomia umană e apostazie de la Dumnezeu, 
deformare a creaturalităţii umane. 

Omul îşi găseşte sursa de nemurire nu deificându-se prin mândrie şi putere satanică, 
ci se îndumnezeişte prin ascultare de Dumnezeu şi renunţarea la şinele său păcătos. 
Nu există un Dumnezeu al filosofilor sau al culturii sau un Dumnezeu al sataniştilor 
sau al homosexualilor, ci un Dumnezeu al tuturor, Care ne cere să-I împlinim voia 
Sa pe deplin. 

în măsura în care ne depărtăm de adevăratul Dumnezeu începem să ne inventăm 
privilegii, care ne deformează adânc ontologia noastră. Ruperea de Hristosul 
euharistie, de spovedirea păcatelor, de milostenie şi iertarea aproapelui nostru duce la 
închistarea în sine, la orgoliu nemăsurat, la invidierea calităţilor celorlalţi şi la o 
imensă stare de nefericire interioară. 

Libertatea ne împlineşte. Ea nu e o dominare a celoralalţi şi nicio înjosire a lor. 
Libertatea înseamnă să fac voia lui Dumnezeu, care e tocmai firescul vieţii mele. 
Libertatea e descătuşarea pe care Dumnezeu mi-o aduce, când mă face să înving 
patimile şi poftele mele. 

Numai pentru că mă răstignesc cu Hristos şi înviez întru El prin asceză, numai atunci 
mă simt liber de păcat, de frica de moarte, de frica de pedeapsă şi Iad. Căci 
împlinirea mea întru Dumnezeu înseamnă libertatea mea interioară şi exterioară. 
Pot să fac binele şi asta înseamnă libertatea mea. Dumnezeu mă ajută să îi bucur pe 
oameni şi asta înseamnă să fiu liber. 

Sunt liber să spun adevărul şi să trăiesc adevărat ortodox în faţa Sa, pentru că harul 
Său mă întăreşte. Sunt liber şi când sunt închis sau când nu pot să fac tot binele pe 
care aş vrea să-1 fac. Pentru că îmi doresc să fac binele, cât şi binele pe care nu-l pot 
face. 
Şi atunci sunt liber în acest gând de bunătate şi dăruire, pentru că Dumnezeu mă 
eliberează de gândul la mine, pentru gândul şi durerea aproapelui. Dacă nu mă simt 
invidios şi pătimaş pentru cineva sau ceva atunci sunt liber şi mă eliberez continuu. 
Libertatea ne umple pe măsură ce ne despătimim. Nu e altă cale decât despătimirea, 
pentru a fi liberi. 



199 



Capitolul al 16-lea 



Adevărata dreptate nu a fost dată prin tăierea 
împrejur sau prin vreo altă slujbă a Legii. Decalogul nu a 
fost desfiinţat de Hristos ci, dimpotrivă: oamenii niciodată 
nu se pot dezbăra de aceste porunci 



1. De asemenea, noi am învăţat din Scriptură, că 
Dumnezeu a dat tăierea împrejur, nu ca o desăvârşire a 
dreptăţii, ci ca un semn, prin care să se poată recunoaşte 
neamul lui Avraam. 

Căci se spune: „Dumnezeu a zis către Avraam: 
Fiecare băiat dintre voi va fi tăiat împrejur. Iar voi vă veţi 
tăia împrejur trupul vostru, ca să grăiască [aceasta] despre 
legământul dintre Mine şi voi" (Fac. 17, 9-11). 

Acelaşi lucru îl spune Prorocul Iezechiel cu privire la 
zilele de odihnă 507 : „Căci Eu le-am dat lor zilele Mele de 
odihnă 508 , ca să fie un semn între Mine şi ei, ca ei să 
cunoască că Eu sunt Domnul şi Sfinţitorul lor" (Iez. 20, 12). 

Şi în cartea Ieşirea, Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Şi 
voi veţi păzi zilele mele de odihnă 509 , pentru că acesta va fi 
un semn între Mine şi voi pentru urmaşii voştri" (Ies. 31, 
13). 

Astfel, aceste lucruri au fost date ca un semn. Dar 
semnele nu sunt fără simbolismul lor, adică nu sunt fără 
înţeles sau fără vreun scop anume. Ci ele au fost date de un 
Artist înţelept. Căci tăierea împrejur a trupului prefigura pe 
cea după Duh. Căci spune Apostolul: „noi am fost tăiaţi 
împrejur, nu cu tăierea împrejur făcută de mâini omeneşti" 
(Col. 2, 11). 

Iar Prorocul spune: „Tăiaţi împrejur împietrirea 
inimilor voastre" (Deut. 10, 16). Iar sabatele / zilele de 
odihnă ne-au învăţat că noi trebuie să slujim zi de zi 
Domnului. Căci spune Apostolul Pavel: „Pentru că noi 
suntem socotiţi toată ziua ca nişte oi spre junghiere" (Rom. 
8, 36; Ps. 43, 24). 

Adică, slujind lui Dumnezeu şi împărtăşind continuu 
credinţa noastră şi întărindu-ne în ea, şi ferindu-ne de toată 



Literal: sabatele. 

508 Literal: sabatele Mele. 

509 Ibidem. 



200 



lăcomia şi nedorind să strângem sau să stăpânim averi pe 
pământ. 

Iar sabatul I odihna lui Dumnezeu este împărăţia, 

A c i r\ 

despre care a vorbit în multe pilde. In aceasta , oamenii 
care s-au nevoit să slujească Domnului, vor afla odihnă şi 
vor fi părtaşi ai mesei Sale. 

2. Insă aceştia nu s-au îndreptat prin lucrurile 
[prefiguratoare]. Ele au fost date ca un semn pentru popor, 
după cum am spus. Iar Avraam, fără să fie tăiat împrejur şi 
fără să ţină sabatele, „a crezut în Dumnezeu şi i s-a socotit 
lui ca dreptate. Şi el a fost numit prietenul lui Dumnezeu" 
(Iac. 2, 23). 

Iar Lot, fără să fie tăiat împrejur, a fost scos din 
Sodoma, primind mântuirea prin Dumnezeu. Şi, la fel, şi 
Noe, plăcând lui Dumnezeu, fără să fi fost tăiat împrejur, a 
primit dimensiunile arcii, pentru a se păstra neamul 
omenesc. Şi, de asemenea, Enoh a fost plăcut lui Dumnezeu, 
fără să fie tăiat împrejur. 

Căci aducând slujbă lui Dumnezeu a aflat moştenirea 
îngerilor, el, care era un om. Fiindcă a fost luat [de 
Dumnezeu] şi păstrat până acum, ca un martor al dreptei 
judecăţi a lui Dumnezeu (testis justi judicii Deî) . 

Căci atunci, când îngerii vor lua pe păcătoşii 
pământului la judecată, şi acest om, care a plăcut lui 
Dumnezeu, va lua mântuirea. 

Iar toată cealaltă mulţime de oameni Drepţi, care a 
trăit înainte de Avraam şi toţi Patriarhii care i-au precedat lui 
Moise, au fost îndreptaţi fără lucrurile spuse mai sus şi 
fără Legea lui Moise. Căci şi Moise a spus poporului în 
Deuteronom: „Domnul Dumnezeul tău a făcut un legământ 
în Horeb. Domnul nu a făcut aceste legământ cu părinţii 
voştri, ci cu voi" (Deut. 5, 2-3). 

3. Atunci, de ce nu a făcut Domnul un legământ cu 
părinţii [anteriori]? Fiindcă „Legea nu s-a dat pentru cel 
drept" (ITim. 1,9). 

CIT 

Iar dreptatea Părinţilor (Patres virtutem) nu 
însemna decât Decalogul scris în inimile lor, adică iubirea 



510 în împărăţia lui Dumnezeu. 

511 Lat. 2, p. 190. 

Adică fără tăiere împrejur şi sâmbătă. 
513 Lat. 2,p. 190. 



201 



lor pentru Dumnezeu, Care i-a făcut pe ei nici să nu îl 
rănească pe aproapele 514 . 

Şi pentru aceasta nu era nevoie de nişte porunci, care 
să le intezică [ceva], fiindcă ei aveau dreptatea Legii în ei 
înşişi. Insă când această dreptate şi iubire de Dumnezeu a 
căzut în uitare şi s-a stins (extincf) pe când erau în Egipt, 
Dumnezeu a găsit că e nevoie [de Legea scrisă]. 

Şi, din marea Sa bunătate faţă de oameni, El S-a 
revelat pe Sine printr-un glas şi a condus poporul cu putere, 
afară din Egipt, pentru că un om 515 a devenit ascultător şi I-a 
urmat lui Dumnezeu. Şi El a pedepsit pe cei care s-au arătat 
neascultători, fiindcă ei nu se temeau de Creatorul lor. Şi i-a 
hrănit pe ei cu mană, ca să poată primi mâncare pentru 
sufletele lor. 

Căci Moise a spus în Deuteronom: „Şi te vei hrăni cu 
mana, pe care părinţii tăi nu a cunoscut-o, ca să cunoşti că 
omul nu trăieşte numai cu pâine, ci trăieşte şi cu orice 
cuvânt al lui Dumnezeu, care iese din gura Sa" (Deut. 8, 3). 
Şi le-a poruncit dragostea de Dumnezeu şi i-a învăţat să se 
poarte cu dreptate faţă de aproapele nostru. 

Şi aceasta, pentru ca noi să nu fim nedrepţi şi nici 
necinstitori de Dumnezeu. Căci Dumnezeu a pregătit pe om 
pentru prietenia cu Sine prin intermediul Legii şi, de 
asemenea, pentru înţelegerea cu aproapele. Şi acestea l-au 
folosit cu adevărat pe om. Insă Dumnezeu nu are nevoie de 
nimic de la om. 

4. Căci de aceea spune Scriptura: „Aceste cuvinte le- 
a spus Domnul tuturor fiilor lui Israel, care s-au adunat în 
munte şi nu a mai adăugat nimic la acestea" (Deut. 5, 22). 
Pentru că El, aşa cum am mai spus, nu avea nevoie de nimic 
de la ei. 

Şi iarăşi, spune Moise: „Şi acum, Israele, ce cere 
Domnul de la tine, decât să te temi de Domnul Dumnezeul 
tău, să mergi în toate căile Sale, să-L iubeşti pe El şi să 
slujeşti Domnului Dumnezeului tău cu toată inima ta şi cu 
tot sufletul tău?" (Deut. 10, 12). 

Căci acestea fac, cu adevărat, pe om să fie slăvit, iar 
[omul] primeşte ceea ce el doreşte, adică prietenia lui 
Dumnezeu. 



514 Sfinţii, Drepţii Vechiului Testament, de dinainte de Lege, aveau scrisă Legea în 
inima lor. Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este Legea. Dar când oamenii s-au 
îndepărtat şi mai mult de Dumnezeu a fost nevoie de scris, de legi scrise, pentru că 
inima s-a întărit, s-a făcut rece. 

515 Sfântul Moise. 



202 



Dar Dumnezeu nu primeşte nimic de la ei, pentru că 
Dumnezeu nu are nevoie de dragostea oamenilor. Ci slava 
lui Dumnezeu e cea pe care o doreşte omul şi ea nu se 
primeşte în alt fel decât slujind lui Dumnezeu. 

Căci de aceea spune Moise iarăşi către ei: „Alege 
viaţa, ca să fii viu tu şi sămânţa ta. Iubeşte pe Domnul 
Dumnezeul tău, ascultă glasul Său şi lipeşte-te de El. Pentru 
că El e viaţa ta şi lungimea zilelor tale" (Deut. 30, 19-20). 

Astfel Domnul pregăteşte pe om pentru această viaţă 
şi El însuşi a vorbit de asemenea despre toate cuvintele 
Decalogului. Şi, de aceea, în acest fel, ele sunt mereu cu 
noi 516 şi prin ele primim şi venirea Sa în trup, extinderea şi 
dezvoltarea lor şi, în niciun caz, desfiinţarea lor. 

5. Dar robia Legii, dată de Dumnezeu poporului prin 
Moise, a folosit la învăţarea şi pedepsirea lor, după cum 
spune şi Moise: „Şi în vremea aceea Domnul mi-a poruncit 
ca să vă învăţ pe voi poruncile şi judecăţile Sale" (Deut. 4, 
14). Şi, de aceea, aceste lucruri au fost date ca robie şi ca să 
fie un semn pentru ei, [robie] pe care a înlăturat-o prin Noul 
Legământ al libertăţii. 

Insă El a dezvoltat şi lărgit aceste legi, care sunt 
naturale şi mărinimoase şi care sunt proprii tuturor, dăruind 
oamenilor lărgime. Căci le-a dat lărgime fără măsură, prin 
aceea că înfiindu-i, au cunoscut pe Dumnezeu Tatăl şi [au 
cunoscut] dragostea pentru El cu toată inima lor şi au urmat, 
în mod neabătut, cuvintele Sale, fiindcă nu s-au mai ferit 
numai de la faptele rele, ci şi de la orice dorire a lor. Căci El 
a făcut să crească simţirea evlaviei [în oameni], fiindcă fiii 
trebuie să aibă mai multă cinstire decât sclavii şi dragoste 
mai mare pentru Tatăl lor. 

De aceea a spus Domnul: „Pentru orice cuvânt deşert 
(idle) pe care îl vor spune oamenii, vor da socoteală în ziua 
judecăţii" ( Mt. 12, 36). Şi: „cel care a privit după o femeie 
cu poftă, a comis deja adulter cu ea în inima lui"(Mt. 5, 28). 
Şi: „cel care se mânie pe fratele său fără o cauză / fără un 
motiv, va fi în primejdia judecăţii" (Mt. 5, 22). 

Şi toate acestea s-au spus, ca noi să cunoaştem că 
trebuie să dăm socoteală lui Dumnezeu nu numai pentru 
faptele noastre, ca nişte sclavi, ci şi pentru cuvinte şi 



516 Poruncile Decalogului. 

517 Hristos Dumnezeu. 



203 



gânduri, ca cei care am primit, cu adevărat, puterea libertăţii 
{libertatis potestatem) . 

Căci, prin aceasta 519 , oamenii sunt şi mai mult 
încercaţi, ca să se cunoască evlavia şi frica şi dragostea lor 
de Dumnezeu. 

Şi, din acest motiv, a spus Petru: „căci noi nu trebuie 
să avem libertatea ca un acoperământ al răutăţii" (I Petr. 2, 
16), ci să o arătăm în încercări şi într-o credinţă dovedită 520 
{manifestationem fidei) . 



518 Lat. 2, p. 193. 

519 La nivelul libertăţii de alegere. 

520 Să aducem dovezi prin viaţa noastră, că noi credem şi acţionăm din iubire de 
Dumnezeu şi de oameni. 

521 Lat. 2, p. 193. 



204 



Capitolul al 1 7-lea 



Dovedirea faptului că Dumnezeu nu a dat legea 
levitică pentru Sine sau pentru că avea nevoie să fie slujit de 
cineva. El nu are nevoie de nimic de la oameni 



1 . De aceea, Prorocii au arătat cu prisosinţă faptul, că 
Dumnezeu nu are nevoie de ascultarea lor ca nişte robi ai 
Săi, ci aceasta s-a cerut de la ei, pentru ca El să poruncească 
împlinirea Legii. Şi [Prorocii au arătat] iarăşi, că Dumnezeu 
nu are nevoie de ascultarea lor, ci le porunceşte acestea, 
numai pentru ca omul să se jertfească pe sine . 

Şi Domnul a arătat aceasta în multe feluri, după cum 
am punctat deja. Pentru că atunci când El le-a cerut să 
părăsească dreptatea [lor] şi să-şi înfrâneze dragostea de 
Dumnezeu şi să nu-şi mai imagineze că lui Dumnezeu I se 
cuvin jertfe şi alte lucrări tipice / prefiguratoare, atunci 
Samuel le-a spus lor: „Dumnezeu nu-şi doreşte arderi de tot 
şi jertfe, ci El vrea ca glasul Său să fie ascultat. Căci 
ascultarea este mai bună decât jertfa şi supunerea decât 
grăsimea berbecilor"(I Reg. 15, 22). 

Şi David a spus la fel: „Jertfe şi prinos Tu nu ai dorit, 
dar mi-ai dat trup desăvârşit. Ardere de tot pentru păcat Tu 
nu ai cerut" (Ps. 39, 9-10). 

Şi astfel, El i-a învăţat că Dumnezeu cere mai degrabă 
ascultare, care le dă lor odihnă, decât prinoase şi arderi de 
tot, care nu le dau nicio dreptate. 

Şi prin acestea Prorocii arătau cele ale Noului 
Legământ, care se împlinesc acum. Şi s-au spus acestea 
foarte lămurit în psalmul cincizeci: „Căci dacă Tu ai fi vrut 
jertfe, ţi-aş fi dat. Dar Tu nu Te bucuri de arderile de tot. 
Jertfa Domnului este duhul umilit / zdrobit, inima înfrântă / 



22 Dumnezeu le-a cerut oamenilor ca să aducă jertfe animale şi cerealiere pentru ca 
să înveţe pe om să reunţe la sine, să renunţe la banii săi, pentru a sluji lui Dumnezeu, 
pentru a se îngriji, mai degrabă, de sufletul său şi nu numai de trupul său. Dumnezeu 
a cerut jertfe pentru ca să ne înveţe să renunţăm la noi înşine. 

Şi când El a venit şi S-a făcut om, ne-a cerut să renunţăm la noi pentru El, să 
renunţăm la bogăţia noastră pentru El şi să nu punem în balanţă pe Dumnezeu cu 
lumea aceasta. Jerfele vechitestamentare ne-au învăţat despre reunţarea la sine adusă 
de către Hristos, despre darea noastră cu totul lui Dumnezeu. 



205 



zdrobită şi căită. Pe aceasta Domnul nu o va dispreţui" (Ps. 
50, 17-18). 

Iar despre aceea că Dumnezeu nu are nevoie de nimic 
[de la oameni], El o spune în psalmul de dinaintea 
[acestuia]: „Eu nu voi lua din casa ta viţei, nici din turmele 
tale ţapi. Căci ale Mele sunt toate fiarele pământului, cirezile 
şi bivolii munţilor. Cunosc toate păsările cerului şi toate 
seminţiile pământului ale Mele sunt. Iar dacă sunt flămând, 
nu-ţi voi spune ţie, că a Mea este lumea şi plinirea ei. Oare 
Eu mănânc carne de tauri sau beau sânge de ţapi?" (Ps. 49, 
10-14). 

Dar prin acestea nu arăta că El refuză darurile aduse şi 
Se mânie din cauza lor. Căci continuă [cele spuse] şi îl 
sfătuieşte pe om: „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi 
împlineşte făgăduinţele tale făcute Celui Prea înalt. Şi Mă 
cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi, şi Mă vei 
preaslăvi" (Ps. 49, 15-16). Şi vedem că El respinge acele 
lucruri, pe care păcătoşii şi le imaginau ca fiind proprii lui 
Dumnezeu şi arată că El nu are nevoie de nimic. Dar laudă şi 
sfătuieşte pentru acele lucruri, prin care omul e îndreptat şi 
tras spre Dumnezeu. 

Căci o mărturie asemănătoare dă şi Isaia: „Pentru ce 
înmulţiţi jertfele voastre către Mine?, zice Domnul. Eu sunt 
plin" (îs. 1,11). 

Şi după ce respinge arderile de tot, jertfele şi 
prinoasele lor şi, de asemenea, lunile cele noi, şi sabatele, şi 
sărbătorile şi toate celelalte lucruri care ţin de acestea, 
Dumnezeu continuă să le spună, despre cele prin care se 
câştigă mântuirea: 

„Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, alungaţi răutatea din inimile 
voastre şi din faţa ochilor Mei! încetaţi căile voastre cele 
rele şi învăţaţi să faceţi bine, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel 
apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă. Şi veniţi, 
să ne judecăm împreună, zice Domnul" (îs. 1, 16-18). 

2. Căci acestea toate nu sunt aduse fiindcă Ii este 
foame lui Dumnezeu, care ar fi ca un om. Mulţi s-au 
aventurat să spună, că El respinge jertfele lor. însă El s-a 
milostivit de orbirea lor şi le-a dat acestea ca să îi ducă spre 
adevărata jertfă. 

Iar prin aceste jerfe ale lor ei s-au împăcat cu 
Dumnezeu, ca să primească viaţă de la El. Căci El spune în 



523 Jertfele şi darurile de mâncare aduse Domnului. 



206 



altă parte: „Jertfa Domnului este o inimă îndurerată, iar 
tămâie bine mirositoare adusă lui Dumnezeu este inima, care 

A S94. 

II slăveşte pe Cel care a făcut-o" . 

Iar atunci când Se mânie, El respinge jerfele lor, ca 
unii care nu sunt vrednici să primească mila Lui. Insă nu 
cere alte lucruri de la cei care se mântuie. Şi se vede că 
Dumnezeu e milostiv, din aceea că nu Se dă înapoi să îi 
sfătuiască de bine. Căci astfel a grăit El prin Ieremia: 
„Pentru ce îmi aduceţi tămâie din Saba şi scorţişoară dintr-o 
ţară îndepărtată? Căci nu primesc arderile voastre de tot şi 
jertfele" (Ier. 6, 20). 

Şi continuă [puţin mai încolo]: „Ascultaţi cuvântul 
Domnului toţi cei din Iuda. Acestea spune Domnul, 
Dumnezeul lui Israel: Indreptaţi-vă căile şi faptele voastre şi 
vă voi lăsa pe voi în acest loc. Nu vă puneţi nădejdea în 
cuvinte mincinoase, din care nu aveţi nimic de câştigat, ale 
celor care spun: <Templul Domnului, templul Domnului 
este aici>" (Ier. 7, 3-4). 

3. Şi iarăşi, când le spune că El nu i-a scos afară din 
Egipt, ca să-I aducă Lui jertfe, ci i-a scos ca să uite idolatria 
egiptenilor şi pentru ca să fie în stare să audă glasul 
Domnului, Care le-a dat lor mântuirea şi slava, atunci El 
spune acestea prin Ieremia: „Astfel acestea spune Domnul: 
Luaţi şi puneţi la un loc toate arderile de tot şi jertfele 
voastre şi mâncaţi carne. 

Căci părinţilor voştri nu le-am vorbit şi nu le-am dat 
poruncă în ziua aceea, în care i-am scos din Egipt, pentru 
arderile de tot şi pentru jertfe. Ci acest cuvânt le-am poruncit 
lor, zicând: Să ascultaţi glasul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul 
vostru şi voi veţi fi poporul Meu. Şi să umblaţi în toate căile 
Mele, pe care le voi porunci vouă, ca să vă fie bine. 

Dar ei nu s-au supus, nici n-au ascultat urechile lor. Ci 
au umblat după imaginaţiile inimilor lor rele şi s-au întors 
spre cele dinapoi, şi nu [au privit] spre înainte" (Ier. 7, 21- 
24). 

Şi iarăşi, tot prin acesta a spus: „Iar cel care se laudă, 
în aceasta să se slăvească, că înţelege şi cunoaşte că Eu sunt 
Domnul, Cel care face milă şi bunătate, şi dreptate şi 
judecată pe pământ" (Ier. 9, 24). 



524 Cf. Lat. 2, p. 195, n. 4 se specifică faptul, că multe dintre cuvintele citate în acest 
fragment sunt proprii Evangheliei către Egipteni. 

Despre această scriere apocrifă găsim date generale în locaţia 
http://en.wikipedia.org/wiki/Greek_Gospel_of_the_Egyptians şi textul ei în engleză 
îl găsim redat în locaţia: http://www.gnosis.org/naghamm/goseqypt.html. 



207 



Şi adaugă: „căci numai acestea sunt plăcute Mie, zice 
Domnul" (Ibidem), nu jertfele, nici arderile de tot, nici 
prinoasele. 

Iar că poporul primea pe cele mai puţin importante, 
decât pe cele importante, după raţiunea deja amintită, şi 
Isaia spune: 

„Tu nu Mi-ai adus oile tale ardere de tot, nici jertfele 
tale nu M-au slăvit pe Mine. Căci tu nu Mi-ai slujit aducând 
jertfe, nici tămâie binemirositoare nu Mi-ai pregătit cu grijă. 
Căci nu ai cumpărat cu bani tămâie pentru Mine, nici nu am 
dorit grăsimea jertfelor tale. Ci tu ai stat înaintea Mea în 
păcatele tale şi în nedreptăţile tale" (îs. 43, 23-24). 

De aceea, spune El: „peste acest om eu voi privi, peste 
cel care este smerit şi blând şi care se teme de cuvintele 
Mele" (îs. 66, 2). 

„Căci grăsimea şi trupul îngrăşat nu îndepărtează de la 
tine nedreptatea ta" (Ier. 11, 15). „Aceasta este postul pe 
care Eu l-am ales, zice Domnul. Dezlegaţi orice legătură a 
nedreptăţii, îndepărtaţi-vă de orice stricare a păcii, odihniţi 
pe cei care sunt îndureraţi şi rupeţi orice act nedrept. 

împarte pâinea ta cu cel flămând şi adu în casa ta pe 
străinul fără haine. Dacă tu vei vedea un om gol, atunci să-1 
acoperi pe el şi să nu-i dispreţuieşti pe cei de un trup şi un 
sânge cu tine. 

Astfel lumina dimineţii tale va răsări cu putere şi 
sănătatea ta va răsări degrabă. Şi dreptatea va merge înaintea 
ta şi slava Domnului te va înconjura pe tine. Atunci vei 
striga şi Eu te voi auzi. Atunci voi spune: Iată sunt aici" (îs. 
58, 6- 9). 

Şi Zaharia, de asemenea, unul dintre cei 12 Proroci 

coc 

(Zacharias, autem in duodecim Prophetis) , a spus voia 
Domnului către popor, zicând: 

„Aceste lucruri spune Domnul Atotputernicul: Faceţi 
judecată dreaptă şi arătaţi milă şi îndurare fiecare fratelui 
său. Nu apăsaţi pe văduvă şi pe orfan, şi pe prozelit şi pe 
sărac şi nimeni să nu-şi imagineze răul împotriva fratelui 
vostru în inima sa"(Zah. 7, 9-10). 

Şi iarăşi spune el: „Acestea sunt cuvintele pe care voi 
trebuie să le păziţi: Fiecare om să spună adevărul aproapelui 
său şi să aduceţi pacea, judecând la porţile voastre. Şi 
niciunul să nu-şi imagineze răul în inima sa împotriva 



525 Lat. 2, p. 197. 



208 



fratelui său şi să nu iubiţi jurământul fals, pentru că toate 
aceste lucruri Eu le urăsc, spune Domnul Atotputernicul" 
(Zah. 8, 16-17). 

Şi David a spus aceste lucruri, zicând: „Care este 
omul care iubeşte viaţa şi vrea să ajungă zile bune? Opreşte- 
ţi limba de la rău şi buzele tale să nu vorbească cele 
înşelătoare. Fereşte-te de rău şi fă binele. Caută pacea şi o 
urmează pe ea" (Ps. 33, 12-13). 

4. Şi, din toate acestea, este evident, că Dumnezeu nu 
căuta jertfe şi arderi de tot de la ei, ci credinţă, ascultare, 
dreptate, fiindcă acestea sunt cele care mântuie. 

Căci Dumnezeu, învâţându-ne voia Sa prin Prorocul 
Osea, ne-a spus: „Eu, mai degrabă, doresc milă decât jertfă 
şi cunoaşterea lui Dumnezeu decât arderile de tot" (Os. 6, 6). 

Şi, mai departe, Domnul nostru le cere acelaşi lucru, 
când spune: „Dacă voi aţi fi cunoscut cele pe care vi le spun, 
că Eu vreau milă şi nu jertfa, nu aţi fi pedepsit pe cei 
nevinovaţi" (Mt. 12, 7). 

Şi astfel El poartă mărturia Prorocilor, arătând că ceea 
ce grăiesc ei este adevărul şi îi acuză pe acei oameni, care II 
ascultă pe El dar sunt plini de nebunia păcatelor lor. 

5. Şi iarăşi, dă sfaturi ucenicilor Săi, ca să dea primele 
lor roade, din cele create, lui Dumnezeu, deşi nu avea 
Dumnezeu nevoie de ele, ci ca prin aceasta ei să nu se arate 
fără roadă şi nemulţumitori. 

[Căci mai târziu] El ia cele create, adică pâinea, 
mulţumeşte şi spune: „Acesta este trupul Meu" (Le. 22, 19). 
Şi ia, de asemenea, şi paharul, care face parte dintre cele 
create ale noastre şi despre acesta El mărturiseşte că este 
sângele Său şi vorbeşte de ea 526 ca de prinosul Noului 
Legământ (Novi Testamenti oblationem) . 

Căci pe aceasta Biserica a primit-o de la Apostoli 
(quam Ecclesia ab Apostolis accipiens) , aducând-o lui 
Dumnezeu în întreaga lume 530 , Lui, Celui care ne-a dat nouă 
viaţa primelor roade ale Sale, adică darurile Noului 



526 De jertfa nesângeroasă a Sfintei Liturghii. 

527 Lat. 2,p. 199. 

528 Sfânta Taină a împărtăşirii. 

529 Lat. 2, p. 199. 

530 Avem aici o mărturie importantă a Sfintei Liturghii şi a Sfintei Euharistii. Sfânta 
împărtăşanie este Trupul şi Sângele Domnului, deşi elementele sacramentale erau, 
mai înainte, dintre cele create. Sfânta Euharistie e prinosul, jertfa Noului Testament 
şi pe ea Biserica a primit-o de la Sfinţii Apostoli. Sfânta Euharistie a fost cunoscută 
de întreaga lume, pentru că ea a fost profeţită de Sfântul Maleahi şi se săvârşeşte 
pretutindeni. 



209 



Testament, despre care Maleahi, unul dintre cei 12 Proroci, 
le vestise de mai înainte: 

„Nu Mă bucur întru voi, spune Domnul 
Atotputernicul şi nu voi primi jertfele din mâinile voastre. 
Căci de la răsăritul soarelui şi până la apus, în orice parte, 
numele Meu este slăvit între neamuri şi în fiecare loc se 
aduce tămâie întru numele Meu şi jertfe curate. Pentru că 
mare este numele Meu între neamuri, spune Domnul 
Atotputernicul" (Mal. 1, 10-11) 531 . 

Şi, prin aceste cuvinte, s-a spus foarte desluşit, că vor 
înceta darurile aduse lui Dumnezeu de poporul din 
vechime 532 , căci în fiecare loc se vor aduce jerfe lui 
Dumnezeu şi că fiecare dintre jertfe va fi curată. Iar numele 
Său va fi slăvit între neamuri. 

6. Şi care alt nume este slăvit între neamuri decât 
Domnul nostru, prin Care Tatăl Se slăveşte în oameni? Şi, 
de asemenea, se slăveşte numele Fiului Său, prin Care a 
făcut pe om şi Care vorbeşte despre Sine. 

Căci un rege, dacă e pictat asemenea cu fiul său, pe 
drept se spune că este asemenea lui. Şi aceasta, pentru că, în 
primul rând, e asemenea fiului său iar, în al doilea rând, 
pentru că el l-a născut. 

Tot aşa şi Tatăl mărturiseşte numele lui Iisus Hristos, 
Care e slăvit în întreaga lume în Biserică, ca pe Sine însuşi, 
fiindcă, în primul rând, e Fiul Său iar, în al doilea rând, 
pentru că El este Cel care a dat oamenilor mântuirea. 

Şi astfel, numele Fiului aparţine Tatălui inomen Filii 
proprium Patris est) 533 . Fiindcă Dumnezeul Cel atotputernic 
al Bisericii aduce jertfe prin Iisus Hristos, cum a spus El în 
aceste cuvinte: „şi în fiecare loc se aduce tămâie întru 
numele Meu şi jertfe curate" (Mal. 1, 11). 

Iar Ioan, în Apocalipsă spune, că „tămâia" sunt 
„rugăciunile Sfinţilor" (Apoc. 5, 8). 



531 Avem aici o profeţie a timpurilor creştine, unde pe fiecare Sfântă Masă se aduce 
Jertfă prea curată, Sfintele lui Dumnezeu Taine. Sfântul Maleahi vorbeşte despre 
extinderea în întreaga lume a cultului adevăratului Dumnezeu, lucru care se petrece 
acum şi ne rugăm să se petreacă în toate neamurile şi în toate timpurile. 

532 Adică cultul iudaic. 

533 Lat. 2, p. 200. 



210 



Capitolul al 18-lea 



Referitor la jertfe şi ofrande şi la cei care le aduc, cu 
adevărat, lui Dumnezeu 



1. De aceea, jertfa Bisericii (Ecclesiae oblatio 534 ; the 
oblation of the Church), pe care Domnul ne-a poruncit să o 
aducem pentru întreaga lume, este socotită de către 
Dumnezeu ca jertfă curată şi e primită de către El. 

[Şi aceasta e primită] nu pentru că El ar avea nevoie 
de vreo jertfă de la noi ci pentru că cel ce jertfeşte este slăvit 
prin jertfa sa, dacă darul său e primit [de Dumnezeu] . 

Pentru că darul acesta arată slava dar şi dragostea pe 
care noi i-o arătăm împăratului. Iar Domnul, vrând ca noi să 
aducem darurile [liturgice] cu toată simplitatea şi curăţia, ne- 
a spus acestea: 

„De aceea, când vrei să aduci darul tău la altar şi îţi 
aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău 
înaintea altarului şi mergi, mai întâi, de te împacă cu fratele 
tău, apoi vino şi adu-ţi darul tău"(Mt. 5, 23-24). Astfel, noi 
suntem învăţaţi să-I dăruim lui Dumnezeu primele roade ale 
creaţiei Sale, după cum a spus Moise: „Să nu vii în faţa 
Domnului Dumnezeului tău cu mâna goală" (leş. 23, 15; 34, 
20; Deut. 16, 16). 

Adică tot omul să fie mulţumitor. Şi prin acele lucruri 
prin care omul îşi arată mulţumirea, el primeşte slava care 
curge de la Dumnezeu. 

2. Şi vedem că obiceiul jertfelor nu s-a înlăturat cu 
totul. Căci au existat jertfe acolo 536 , dar există jertfe şi 
acum 537 . Atunci se aduceau jertfe pentru popor dar şi acum 
se aduc jertfe în Biserică. Insă numai darurile au fost cele 
care s-au schimbat, cât şi cei care le aduc, pentru că nu se 
mai aduc de către robi, ci de către oameni liberi. 

[Iar Dumnezeu nu S-a schimbat], căci Domnul este 
unul şi acelaşi pentru veşnicie. Ci s-a schimbat caracterul 
jertfei, din unul adus ca rob, într-unui adus ca om liber, căci 



534 Idem, p. 201. 

535 Preotul slujitor e slăvit şi umplut de harul lui Dumnezeu pentru că Jertfa sa e 
bineplăcută lui Dumnezeu. Tocmai pentru că Dumnezeu vrea să jertfim Trupul şi 
Sângele Său, tocmai prin aceasta noi ne umplem de toată milostivirea. 

536 La evreii din Vechiul Testament. 

537 La creştini. 



211 



prin jerftele sale omul îşi arată acum libertatea dobândită. 
Căci împreună cu El nimic nu este fără scop sau fără nicio 
importanţă sau fără vreun motiv anume. 

Şi, din acest motiv, există o diferenţă capitală între 
darurile pe care ei 538 le aduceau lui Dumnezeu [şi cele aduse 
de către creştini]. 

Fiindcă cei care au primit libertatea, renunţând la toate 
ale lor pentru Domnul, au primit toată bucuria şi întreaga 
libertate, nu pe măsura a ceea ce au lăsat în urmă, ci pe 
măsura nădejdii în cele viitoare. Căci văduva cea săracă a 
dat toate cele ale ei pentru ca să primească comoară de la 
Dumnezeu (Mc. 12, 42-44). 

3 . Pentru că, dintru început, Dumnezeu a fost atent la 
darurile lui Abel, fiindcă el le-a adus cu minte simplă şi cu 
dreptate. Dar nu a privit şi spre cele ale lui Cain, fiindcă 
inima sa era împărţită între invidie şi răutate. Căci aşa 
gândea el împotriva fratelui său (Fac. 4, 4-5). 

Iar Dumnezeu a mustrat gândurile lui ascunse, 
zicându-i: „Dacă tu gândeşti să aduci jertfe cu dreptate, 
atunci de ce te desparţi de cele drepte şi te grăbeşti spre 
păcat? Linişteşte-te!" (Fac. 4, 6-7). 

însă Dumnezeu nu a fost împăcat / potolit prin jertfa 
lui. Căci dacă cineva vrea să aducă o jertfă numai după cele 
din afară , fără nimic extraordinar în ea, atunci, pe măsura 
acestui lucru, sufletul său nu dă aproapelui acea iubire, care 
e cerută după dreptate şi nici nu se teme de Dumnezeu. 

Căci el nutreşte în inima sa păcatul şi pare că nu minte 
pe Dumnezeu, dacă el aduce jertfa, în mod corect, după cele 
exterioare. 

însă, prin darul său nu câştigă nimic [de la 
Dumnezeu], ci numai renunţă la răul, care era zămislit în el, 
în sensul că nu se face mai mare [acest rău], fiindcă actul său 
de ipocrizie distruge răul plănuit în sine 540 . 



538 Evreii. 

Exterioare, aparente. 
540 Vrând să pari bun şi să fii considerat un om onest, ipocrizia te face să renunţi la 
multe păcate, care nu se potrivesc statutului de om onest, repectabil. Ipocrizia te face 
să nu te comporţi după poftele inimii tale şi, prin aceasta, alterează în parte, multele 
păcate pe care îndrăzneala ta le-ar fi făcut posibile. 

însă ipocrizia, simularea nu e nicidecum un bine. Ea crează o aparenţă de om şi nu 
un om real, virtuos. Omul duhovnicesc se luptă cu patimile sale şi cu harul lui 
Dumnezeu le biruie. 

A-ţi ascunde patimile tale pentru a nu sminti pe cineva nu înseamnă a fi ipocrit, ci a 
fi atent la starea duhovnicească a aproapelui nostru. Ipocrizia înseamnă tocmai a 
profita de masca virtuţii, pentru a părea cu totul bun, fără să admiţi că ai vreun cusur. 
Ipocrizia câştigă foloase necuvenite, adică urmăreşte numai laudele, poza deformată 



212 



De aceea a spus Domnul: „Vai vouă, cărturari şi 
farisei făţarnici, căci sunteţi aidoma unor morminte văruite. 
Căci mormântul pare frumos pe afară, dar înăuntru este plin 
de oase de oameni morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi 
păreţi oameni drepţi pe dinafară, dar înăuntru sunteţi plini de 
toată răutatea şi făţărnicia" (Mt. 23, 27-28). 

Fiindcă ei gândeau că jertfesc cu dreptate dacă se 
grăbeau să aducă lucrurile numai în aparenţă. Insă erau 
geloşi ca şi Cain. Căci pentru aceasta au ucis pe Cel Drept, 
sfătuindu-se degrabă împotriva Cuvântului, ca şi Cain. 

Fiindcă Dumnezeu i-a zis lui: „Linişteşte-te!", dar el 
nu a ascultat. Şi ce înseamnă „a fi liniştit", decât a nu te deda 
în grabă către răutate? Şi, de asemenea, le-a spus şi acestor 
oameni: „Fariseu orb, curăţă mai întâi paharul pe dinăuntru, 
ca el să fie curat şi pe dinafară" (Mt. 23, 26). 

Dar ei nu L-au ascultat. Fiindcă Ieremia spusese: 
„Iată, nici ochiul tău şi nici inima ta nu sunt bune, ci ele se 
întorc spre invidie şi spre a pierde sânge nevinovat şi spre 
nedreptate şi spre ucidere de om. Căci tu vrei să faci şi mai 
mari decât acestea" (Ier. 22, 17). 

Iar Isaia spusese şi el: „Voi vă sfătuiţi, dar nu cu Mine 
şi faceţi legăminte, dar nu întru Duhul Meu" (îs. 30, 1). Şi 
pentru că înăuntrul lor ei doreau şi gândeau aceste lucruri, şi 
vroiau să le pună în aplicare, din acestea vedem că 
Dumnezeu nu are nicio vină şi El nu lucrează răul. 

Pentru că Dumnezeu doar a descoperit ceea ce era în 
ascunsul inimilor lor, însă nu a lucrat El răul de acolo. Iar 
când Cain nu a vrut să se liniştească , atunci El i-a zis: 
„Dacă tu vei dori [să birui păcatul], atunci vei stăpâni peste 
el" (Fac. 4,7). 

Şi, într-un mod asemănător, Domnul i-a spus şi lui 
Pilat: „Tu nu ai nicio putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost 
dată ţie de sus" (In 19, 11). Căci Dumnezeu dă întotdeauna 
dreptatea celui care suferă în viaţa aceasta, adică celui care e 
încercat prin suferinţă şi răbdare, şi e astfel primit de către 
El. însă cei care doresc răul sunt judecaţi de însăşi faptele pe 
care le fac şi de aceea sunt lepădaţi. 

Căci jertfele nu îi sfinţesc pe oameni, pentru că 
Dumnezeu nu are nevoie de jertfe. Ci conştiinţa acelora, care 
aduc aceste jertfe, este curăţită şi prin aceasta mişcă pe 



a fiinţei noastre. Şi aceasta, pentru că cel ipocrit nu vrea să fie realmente un om bun, 

virtuos, ci să pară un om bun, pentru că dă bine la public. 

541 Să se oprească de la rău, să se odihnească în bine, să lepede răul din inima lui. 



213 



Dumnezeu ca să primească jertfa ca de la nişte prieteni. 
„Căci cel păcătos", spune El, „care ucide viţelul de jertfă 
pentru Mine, este ca cel care omoară un câine". 

4. Astfel, deoarece Biserica jertfeşte cu minte simplă, 
darul ei este socotit după dreptate, ca o jertfă curată adusă 
lui Dumnezeu. Căci Pavel aşa le-a spus filipenilor: „M-am 
îndestulat primind de la Epafrodit lucrurile trimise de voi, 
miros de bună mireasmă, jertfă bineprimită, bineplăcută lui 
Dumnezeu" (Filip. 4, 18). 

Fiindcă, se cuvine, ca noi să facem daruri lui 
Dumnezeu şi în toate lucrurile noastre să ne găsim 
mulţumitori lui Dumnezeu, Făcătorului nostru, cu minte 
curată şi cu credinţă fără făţărnicie, având nădejde adâncă şi 
o dragoste vie atunci când Ii aducem primele roade dintru 
ale Sale. 

Căci Biserica e singura care jertfeşte această jertfă 
curată Creatorului, dându-I Lui, cu mulţumire, pe cele luate 
din creaţia Sa. Insă ei nu jerfeau astfel, pentru că mâinile lor 
erau pline de sânge şi pentru că nu primiseră pe Cuvântul, 
Care Se aduce jertfă lui Dumnezeu. Şi nici nu aduc această 
jerftă vreo adunare a ereticilor (sed neque omnes 
haereticorum synagogae) . 

Pentru că, aceştia din urmă, spunând că Tatăl este 
altul decât Creatorul, fac ca El să pară invidios pe celălalt şi 
să dorească cele care nu-i aparţin, atunci când ei jertfesc Lui 
cele date nouă. Şi iarăşi, aceştia care spun, că lucrurile au 
apărut din cauza apostaziei, a neştiinţei sau a unei patimi, 
păcătuiasc împotriva Tatălui lor, atunci când ei jertfesc 
Tatălui fructul ignoranţei, al patimii şi al apostaziei. 

Căci prin această supunere faţă de El mai degrabă II 
insultă, decât Ii aduc mulţumiri. Căci cum nu s-ar arăta 
mincinoşi aceştia, când ei spun că pâinea pentru care se 
mulţumeşte este trupul Domnului lor şi paharul este sângele 
Lui, dar ei nu îl numesc pe El Fiul Creatorului lumii, adică 
Cuvântul Său, prin Care copacii dau roade şi fântânile 
izvorăsc şi pământul dă „mai întâi pai, apoi spic, şi după 
aceea grâul deplin în spic" (Mc. 4, 28)? 

5. Şi iarăşi, cum pot ei să spună că trupul, care se 
hrăneşte cu Trupul şi cu Sângele Domnului, merge spre 
stricăciune şi nu are parte de viaţa [cea nestricăcioasă]? 



542 Lat. 2, p. 203-204. 



214 



De aceea, să ne lepădăm de opiniile lor străine [de 
dreapta credinţă] şi să încetăm să aducem astfel de jerfte 
[nepotrivite]. 

Căci credinţa noastră este în acord cu Euharistia şi 
Euharistia certifică credinţa noastră ( 'Hpcov âe aupcpcowot; rj 
yucSfiT] rrj EvxapLOTLa, /cal rj EvxccpLOTia feţlcaol vrju 
yucjp^u ; nostra autem consonans es sententia Eucharistiae, 
et Eucharistia rursus confirmat sententiam nostram ; our 
opinion is in accordance with the Eucharist, and the 
Eucharist in turn establishes our opinion) . 

Pentru că noi îi jertfim Lui pe Sine însuşi şi prin 
aceasta vestim legătura trainică şi unirea dintre trup şi Duh. 

Căci pâinea, pe care o produce pământul, atunci când 
se primeşte [harul], la chemarea lui Dumnezeu, nu mai este 
o pâine obişnuită (ov/cen koluoc; ăptoţ eotiv\ non communis 
panis est) , ci Euharistie (dAA' Eu^apLaria 546 ; sed 
Eucharistia 547 ), constând din două realităţi: una pământească 
şi alta cerească. Iar trupurile noastre, atunci când primim în 
noi Euharistia, nu mai rămân stricăcioase, ci au nădejdea 
învierii şi a veşniciei 548 . 

6. Dar noi îi aducem daruri [lui Dumnezeu], nu pentru 
că El are nevoie de ele, ci pentru ca să aducem mulţumiri 
pentru darul Său şi prin aceasta să sfinţim ceea ce El a creat. 
Căci, deşi El nu are nevoie de cele ale noastre, noi însă avem 
nevoie să aducem o jertfă lui Dumnezeu. Pentru că aşa a a 
spus Solomon: „Cel care face milă cu cel sărac, împrumută 
(lendeth) pe Dumnezeu (Pilde 19, 17). 



543 Idem, p. 205. 

544 O altă frază celebră a Sfântului Irineu. Credinţa ortodoxă vede în mod adevărat pe 
Hristos Cel euhariastic, pentru că îl vede ca Dumnezeu şi om, Care ne umple de 
sfinţenia şi de dumnezeirea Sa şi ne face din stricăcioşi oameni nestricăcioşi şi din 
oameni trupeşti, oameni duhovniceşti. 

însă Sfânta Euharistie e aceea care ne arată pe deplin cine e Hristos, cum trebuie să- 
L simţim pe Hristos, dacă venim cu inimă iubitoare şi nefăţarnică către El. Hristos 
euharistie certifică credinţa noastră, prin aceea că ne dă să simţim în noi înşine pe 
Hristos plin de Sfântul Duh, harul Treimii. Ea ne dă să experiem că Dumnezeu e viu 
şi că El lucrează în noi. Hristos ne certifică credinţa încredinţându-ne interior, pe 
deplin, de bogăţia Lui şi de adevărul credinţei noastre, care ne mântuieşte. 

545 Lat. 2, p. 206. 

546 Idem, p. 206-207. 

547 Idem, p. 206. 

548 Sfânta Euharistie e conformă cu dogma unirii ispostatice. Ea este dumnezeiască şi 
omenească şi omul care se împărtăşeşte cu Hristos îl primeşte ca Dumnezeu şi om 
deplin, îndumnezeindu-se. 

Elementele euharistice nu mai sunt cele obişnuite. Ele devin Trupul şi Sângele 
Domnului. Sfântul Irineu vorbeşte extrem de clar despre Hristos euharistie, pe Care 
îl primim ca Dumnezeu şi om şi Care ne îndumnezeieşte. 



215 



Iar Dumnezeu, Care nu are nevoie de nimic, păstrează 
faptele noastre bune cu scopul de a ne da şi mai mare câştig 
pentru acestea. 

Pentru că aşa a spus Domnul: „Veniţi, binecuvântaţii 
Tatălui Meu, de primiţi împărăţia cea pregătită vouă. Pentru 
că am fost flămând şi Mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat 
şi Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi M-aţi primit; gol am 
fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în 
temniţă am fost şi aţi venit la Mine" (Mt. 25, 34-36). 

Căci El nu are nevoie de slujirea noastră, dar vrea ca 
noi să dăm aproapelui din cele ale noastre şi să nu ne arătăm 
fără roade. 

Şi de aceea Cuvântul a dat oamenilor această poruncă 
ca să facă daruri, nu pentru că El are nevoie de ceva de la ei, 
ci pentru ca ei să înveţe să-I slujească lui Dumnezeu. 

Şi pentru aceasta El doreşte ca noi să aducem daruri la 
altar, în mod zilnic şi fără încetare. Căci altarul este în cer şi 
spre acela ne îndreptăm rugăciunile şi jertfele noastre. 

Despre acel templu ne-a vorbit Ioan în Apocalipsă: 
„Şi templul Domnului era deschis" (Apoc. 11, 19) iar despre 
cort ne-a spus: „Iată, cortul lui Dumnezeu, în care El va 
locui cu oamenii" (Apoc. 21,3). 



216 



Capitolul al 19-lea 



Lucrurile pământeşti pot fi tipuri ale celor cereşti dar 
cele cereşti nu pot fi tipuri pentru cele pământeşti, decât 
pentru ceva mult mai înalt şi necunoscut. Nici noi nu putem, 
fiară numai dacă nu suntem absolut nebuni, să spunem că 
Dumnezeu este cunoscut de către noi numai ca un tip al unei 
fiinţe necunoscute şi superioare Lui 



1. Fiindcă darurile, prinoasele şi toate jertfele 
[Vechiului Testament], poporul le-a primit ca pe o 
prefigurare / ca tipuri, a ceea ce i s-a arătat lui Moise în 
munte, de unul şi acelaşi Dumnezeu, al Cărui nume este 
slăvit de către noi în toate Bisericile dintre neamuri. 

Căci e potrivt ca toate lucrurile pământeşti, care sunt 
împrejurul nostru, să fie tipuri ale celor cereşti, pentru că au 
fost create de unul şi acelaşi Dumnezeu. Şi aceasta, pentru 
ca Dumnezeu să aibă asemănarea lucrurilor duhovniceşti, 
[potrivite cu înţelegerea noastră]. 

Dar să spui că acele lucruri cereşti şi duhovniceşti şi 
tot ceea ce noi numim lucruri nevăzute şi de negrăit sunt 
tipuri ale lucrurilor cereşti şi ale unei alte Plenitudini şi să 
spui că Dumnezeu este tipul unui alt Tată, nu înseamnă 
decât să te joci în mod periculos cu adevărul şi să fi absolut 
nebun şi un om prost de-a binelea. 

Căci, aşa cum am arătat în dese rânduri, astfel de 
oameni găsesc ca necesar să continue căutarea de noi şi noi 
tipuri, de chipuri ale chipurilor şi nu pot să-şi stabilească 
mintea în singurul Dumnezeu adevărat. Pentru că ei îşi 
imaginează nişte lucruri, care ar fi mai presus de Dumnezeu 
şi prin aceasta neagă, în inima lor, pe Stăpânul însuşi şi pe 
măsură ce par să-L slăvească pe cel de deasupra Lui nu fac 
altceva, decât să se abată de la adevăratul Dumnezeu. 

2. însă ei pot să spună, pe drept (după cum sugerează 
şi Scripturile): Nu vedeţi ce departe sunt cele ale lui 
Dumnezeu [de cele spuse de voi]? Căci voi vă imaginaţi 
[lucruri omeneşti despre Dumnezeu] şi îl slăviţi în pripă pe 
om. Pentru că auziţi spunându-se: „Care ţine cerurile în 
palma Lui" (Ps. 94, 4). 



217 



Atunci spuneţi-mi măsura pământului şi dezvăluiţi-mi 
numărul de coţi al lui, lăţimea, lungimea şi înălţimea sa, 
începutul şi sfârşitul său. 

Fiindcă lucrurile pe care inima omului nu le înţelege, 
nici nu le poate cuprinde. Iar bogăţiile cereşti sunt mari şi 
Dumnezeu nu poate fi măsurat cu inima şi nici nu poate fi 
cuprins cu mintea. El este Cel care ţine pământul, în 
întregime, în palma Sa. 

Cine poate pricepe măsura mâinii Sale? Cine cunoaşte 
degetul Său? Sau cine cunoaşte mâna Sa, căci mâna este 
măsura imensităţii? 

Căci mâna aceasta, cu măsura sa, a dat măsura 
cerurilor şi este cea care cuprinde pământul şi adâncurile 
sale. Ea cuprinde lăţimea, lunginea şi adâncul cel mai de jos 
şi cea mai mare înălţime a întregii creaţii. 

Şi cine a văzut şi a auzit şi a înţeles ceea ce este 
nevăzut? Căci pentru aceasta Dumnezeu este „mai presus de 
orice începătorie, şi putere, şi domnie şi de orice nume care 
se numeşte" (Ef. 1, 21), pentru că El a făcut şi a rânduit 
toate. El este Cel care a plinit cerurile şi a văzut adâncul şi 
Care e întotdeauna cu fiecare dintre noi. 

Căci a spus [Ieremia]: „Oare eu sunt Dumnezeu 
numai de aproape, dar nu şi de departe? Dacă un om este 
ascuns în locuri tainice, oare nu pot să-1 văd pe el?" (Ier. 23, 
23-24). 

Insă mâna Sa ţine toate lucrurile şi ea este cea care 
luminează cerurile cât şi lucrurile care sunt sub cer, care ţine 
inimile în frâu şi care e prezentă în adâncul lucrurilor şi în 
gândurile noastre tainice şi ne dă nouă hrană şi ne păzeşte pe 

•549 

noi . 

3. Dar dacă omul nu cuprinde plinătatea şi măreţia 
mâinii Sale, cum e în stare să înţeleagă şi să cunoască în 
inima sa, pe Dumnezeul cel atât de mare? 

Căci cum L-au măsurat şi L-au cunoscut pe El şi L-au 
cercetat întru toate? Fiindcă ei au inventat faptul, că mai 
presus de El există o altă Plenitudine a eonilor şi un alt Tată. 
Şi, cu certitudine, că ei nu au privit mai presus de lucrurile 
cereşti, ci au coborât în adâncimea fără fund (Bythus) a 
nebuniei lor. 



549 Providenţa lui Dumnezeu este exprimată aici într-un mod deplin. Harul lui 
Dumnezeu e cel care străbate şi cuprinde toate şi care ne hrăneşte şi ne apără şi ne 
ajută să înţelegem adâncimea dumnezeiască a lumii. 



218 



Căci ei admit o extindere a Tatălui, care să încapă 
lucrurile Plenitudinii dar scot pe Demiurgul de la bogăţia 
Plenitudinii. Şi astfel, se arată pe ei înşişi ca nefiind 
desăvârşiţi şi ca unii care nu cuprind toate lucrurile. Pentru 
că în primul rând vorbesc de o lume formată ca un defect, 
care se situează în afara Plenitudinii iar, în cele din urmă, se 
ajunge la ideea că lumea ideală a fost formată în Plenitudine 
iar aceasta nu este Dumnezeul tuturor. 

Iar dacă cineva poate arăta, pe deplin, bunătatea lui 
Dumnezeu din lucrurile făcute de către El, atunci aceasta 
poate fi vestită prin toate lucrurile. 

Iar dacă măreţia Sa nu este un defect, ci conţine toate 
lucrurile şi se extinde în fiecare dintre noi şi este cu noi, 
atunci fiecare va mărturisi pe acelea, care se cuvin cu privire 
la Dumnezeu. 



219 



Capitolul al 20-lea 



Despre faptul că un singur Dumnezeu a creat toate 
lucrurile din lume, prin Cuvântul şi Duhul Sfânt. Şi, cu toate 
că El este pentru noi, în viaţa aceasta, nevăzut şi 
incomprehensibil, El niciodată nu a fost necunoscut 
oamenilor. Lucrurile Sale II vestesc iar Cuvântul Său a 
arătat, în multe moduri, că El poate fi văzut şi cunoscut 



1. Astfel, în ceea ce priveşte măreţia Sa, nu se poate 
cunoaşte Dumnezeu, pentru că Tatăl nu poate fi măsurat. Iar 
în ceea ce priveşte dragostea Sa (pentru că aceasta este aceea 
care ne conduce pe noi către Dumnezeu, prin Cuvântul Său), 
când noi ascultăm de El, învăţăm întotdeauna că nimeni nu e 
mai mare ca Dumnezeu şi că El este Cel prin Care s-au 
întemeiat toate lucrurile, Care a ales să le facă, Care le-a 
înfrumuseţat pe toate şi Care ţine toate. 

Şi când vorbesc despre „toate lucrurile", atunci mă 
refer la noi înşine şi la lumea noastră. Căci noi am fost creaţi 
dimpreună cu toate lucrurile pe care El le ţine. Fiindcă 
despre Acesta spune Scriptura: „Şi Dumnezeu 1-a făcut pe 
om, luând ţărână din pământ şi suflându-i în faţa lui suflare 
de viaţă" (Fac. 2,1). 

Căci nu îngerii ne-au făcut pe noi, nici nu ne-au dat 
aceştia forma pe care o avem, nici nu ne-a făcut după chipul 
lui Dumnezeu vreo Putere cerească, adică vreo Putere 
[cerească] foarte îndepărtată de Tatăl tuturor lucrurilor. 
Nimeni altcineva nu ne-a făcut, ci numai Cuvântul lui 
Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu are nevoie de aceste 
fiinţe, pentru ca să creeze lucrurile, pe care El însuşi le-a 
stabilit mai dinainte ca să se facă. 

Aceasta s-ar petrece dacă El nu ar avea mâinile Sale. 
însă întotdeauna sunt cu El Cuvântul şi înţelepciunea, Fiul şi 
Duhul, prin Care şi întru Care, în mod liber şi imediat El a 
făcut toate lucrurile 550 , despre care El a spus, zicând: „Să 
facem om după chipul şi asemănarea noastră" (Fac. 1, 26). 

Căci El a luat de la Sine însuşi materia fiinţelor create 
şi modelul lucrurilor pe care le-a făcut şi frumuseţea fiecărui 
lucru în parte al lumii. 



550 Avem o reluare a celebrei sale formule, că Fiul şi Duhul sunt mâinile prin care 
Tatăl a creat toate. 



220 



2. Iar Scriptura mărturiseşte adevărul când spune: 
„Mai întâi de toate crede că există un singur Dumnezeu, 
Care a întemeiat toate lucrurile şi le-a făcut pe ele, şi că nu 
există altă cauză, prin care toate lucrurile au venit întru 
existenţă" 551 . 

Căci El cuprinde toate lucrurile dar El nu e cuprins de 
nimeni. Căci, cu dreptate, a spus Maleahi Prorocul: „Oare nu 
este un singur Dumnezeu care ne-a creat pe noi? Nu avem 
noi un singur Tată?"(Mal. 2, 10). 

Şi, în acelaşi cuget cu acesta, şi Apostolul [Pavel] 
spune: „Există un singur Dumnezeu, Tatăl, Care este peste 
toate şi în noi toţi" (Efes. 4, 6). 

Iar Domnul spusese la fel: „Toate lucrurile sunt date 
Mie de către Tatăl Meu" (Mt. 11, 27). Iar prin aceste 
cuvinte El spune, în mod lămurit, că El este Cel prin Care s- 
au făcut toate lucrurile. Fiindcă Tatăl nu I-a dat lucrurile 
altuia, ci pe ale Sale 552 . 

Iar aceasta implică faptul ca nimeni să nu le poată lua 
de la El. Căci aceasta e raţiunea pentru care aceeaşi persoană 
este Judecătorul viilor şi al morţilor, „având cheile lui 
David. Iar dacă El va deschide, niciun om nu va închide iar 
ceea ce El închide niciun om nu poate deschide" (îs. 22, 22 / 
Apoc. 3, 7). 

Fiindcă nimeni nu e în stare din cer, de pe pământ sau 
de sub pământ ca să deschidă cartea Tatălui sau să-L vadă pe 
El, ci numai Mielul înjunghiat (Apoc. 5, 8), Care ne-a 
răscumpărat pe noi cu sângele Său şi Care a primit puterea 
asupra tuturor lucrurilor, de la acelaşi Dumnezeu, Care a 
făcut toate lucrurile prin Cuvântul şi le-a înfrumuseţat prin 
înţelepciunea Sa (Qui omnia Verbo fecit et Sapientia 
adornavit) . 

Iar „Cuvântul S-a făcut trup" (In. 1, 14), pentru ca 
Cuvântul lui Dumnezeu, Care împărăţea în cer, să 
împărătească şi pe pământ. 

S-a făcut Om Drept, „Care nu a avut păcat, nici nu a 
fost înşelăciune în gura Sa" (I Petr. 2, 22). Şi astfel a putut 
avea stăpânire şi asupra tuturor celor de sub pământ, pentru 
că S-a făcut pe Sine „începătura [învierii] celor adormiţi" (I 
Cor. 15,20). 



551 E un citat din Păstorul Sfântului Herma, cf. Lat. 2, p. 213, n. 7. 

552 Fiului. 

553 Lat. 2,p. 214. 



221 



Şi astfel, după cum am spus deja, toate lucrurile au 
putut să vadă pe împăratul lor şi cum lumina Tatălui s-a 
odihnit peste trupul nostru luat de Domnul (in carnem 
Domini noştri occurrat Paterna lux) şi cum a venit la noi 
cu un trup care strălucea (and come to us from His 
resplendent flesh) [de lumină dumnezeiască]. 

Şi prin acesta 555 omul poate primi nemurirea, căci a 
fost umplut de lumina Tatălui 556 . 

3. Şi noi am demonstrat pe larg faptul, că Cuvântul 
este Fiul şi El a fost dintotdeauna cu Tatăl. Iar înţelepciunea 
este Duhul, Care a fost mereu cu El şi este mai înainte de 
toată creaţia, după cum El însuşi mărturiseşte prin Solomon: 

„Dumnezeu prin înţelepciune a întemeiat pământul şi 
prin înţelegere a întărit cerurile. Prin înţelepciunea Sa a 
deschis adâncurile şi a făcut norii să picure rouă" (Pilde 3, 
19-20). 

Şi iarăşi: „Domnul m-a făcut pe mine la începutul 
lucrărilor Lui. Eu am fost întemeiată din veşnicie, dintru 
început, mai înainte ca El să facă pământul, înainte de a 
întemeia adâncurile şi înainte ca izvoarele de apă să 
ivorască, înainte ca munţii să fie întăriţi şi înainte de toate 
înălţimile, El pe mine m-a făcut" (Pilde 8, 22-25). 

Şi iarăşi: „Când El pregătea cerurile, Eu eram cu El, şi 
când El a întemeiat izvoarele în adâncuri. Când El a făcut 
tăria pământului, Eu am lucrat-o împreună cu El. Eu am fost 
Cel în care El S-a bucurat şi în toate veacurile Eu am fost 
mereu bucuria dinainte feţei Sale, căci El S-a veselit de 



554 Ibidem. 

55 Prin trupul lui Hristos transfigurat, plin de lumină dumnezeiască. 
556 Avem aici un pasaj copleşitor, în care Sfântul Irineu arată că răscumpărarea 
noastră prin Hristos nu înseamnă numai răstignirea Sa şi moartea Sa pe cruce, nu 
înseamnă numai vărsarea preasfântului Său sânge ci, în acelaşi timp, înseamnă şi 
învierea Sa din morţi, ca un biruitor şi umplerea trupului Său de slava cea veşnică a 
Tatălui. 

Mântuirea înseamnă îndumnezeire, sfinţire, transfigurare a trupului şi a sufletului 
nostru. învierea Domnului pune în adevărata lumină trupul nostru şi viaţa omenească 
pentru că trupul şi sufletul, omul în întregime e destinat îndumnezeirii, penetrării lui 
de lumina divină, care vine din trpul lui Hristos cel îndumnezeit, cel plin de toată 
slava Tatălui. 

Fără teologia învierii, teologia crucii ne duce la omorârea trupului şi la marasmul 
sufletesc, la o perspectivă închisă, neagră a existenţei. Dacă rămânem numai la 
asceză şi nu vedem coborârea harului, a luminii dumnezeieşti în noi, absolutizăm 
efortul uman, disociindu-1 de lucrarea şi prezenţa lui Dumnezeu, 
însă asceza, chinul despătimirii este copleşit de vederea luminii divine, se împlineşte 
în lumina divină, fără ca lumina divină să fie un bonus dat nevoitorului pentru efortul 
lui, ci arătarea dragostei nemărginite a lui Dumnezeu, Care face toate spre folosul 
nostru. 



222 



desăvârşirea lumii şi S-a bucurat întru fiii oamenilor" (Pilde 
8,27-31). 

4. De aceea există un singur Dumnezeu, Care prin 
Cuvântul şi înţelepciunea Sa a creat şi a potrivit toate 
lucrurile. Acesta este Creatorul, Care a făcut această lume 
pentru neamul omenesc şi Care, conform cu măreţia Sa, este 
necunoscut tuturor acelora, care au fost creaţi prin El. 

Pentru că niciun om nu poate cerceta înălţimea Sa, 
după cum nici cei din vechime, care au adormit, nu au putut 
să o facă şi nici vreunul din cei care sunt acum în viaţă. Insă 
în ceea ce priveşte dragostea Sa, El este cunoscut prin Cel 
prin care El a rânduit toate lucrurile. Şi Acesta este Cuvântul 
Său, Domnul nostru Iisus Hristos, Care în timpurile din 
urmă S-a făcut om printre oameni, ca să poată unii începutul 
cu sfârşitul, adică pe om cu Dumnezeu {utfinem conjungeret 

CC-7 

principio, id est, hominem Deo ; that He mightjoin the end 

c c o 

to the beginning, that is, man to God) . 

Căci Prorocii, primind darul prorociei de la Cuvântul, 
au vestit venirea Sa în trup, prin care strălucirea şi 
comuniunea omului cu Dumnezeu s-a făcut după buna 
plăcere a Tatălui. Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu a vestit 
de mai înainte, dintru început, că Dumnezeu va fi văzut de 
către oameni şi că va vorbi cu ei pe pământ, că li se va da lor 
şi că El va fi împreună cu creaţia Sa. 

Adică le-a spus că se vor învrednici să vadă toate 
acestea şi că El ne va scoate din mâinile celor care ne urăsc 
pe noi, adică de la duhurile răutăţii. De aceea şi noi trebuie 
să îi slujim Lui în toată sfinţenia şi dreptatea în toate zilele 
vieţii noastre, fiind îmbrăcaţi în Duhul lui Dumnezeu, pentru 
a intra în slava Tatălui. 

5. Aceste lucruri au fost rostite de către Proroci într- 
un mod profetic. însă ei nu au spus, cum spun unii, că Cel pe 
care ei L-au văzut a fost un alt Dumnezeu, decât Tatăl 
tuturor, Care e nevăzut. Dar ceea ce spun aceştia [ereticii], îi 
arată că sunt cu totul neştitutori faţă de natura prorociei. 

Pentru că prorocia este o prevestire a lucrurilor 
viitoare, adică o vedere şi o spunere de mai înainte a 



557 Lat. 2,p. 215. 

8 Scopul întrupării Domnului este unirea omului cu Dumnezeu. îndumnezeirea 
omenităţii Sale, ca o consecinţă directă a unirii ipostatice, înseamnă tocmai unirea 
cea mai strânsă, absolută între Dumnezeu şi om, care s-a realizat în persoana lui 
Hristos. Numai pentru că Hristos a fost Dumnezeu şi om şi pentru că El a 
îndumnezeit trupul pe care şi 1-a asumat, numai astfel putem vorbi de unirea omului 
cu Dumnezeu şi de îndumnezeirea oamenilor. 



223 



lucrurilor care vor veni. Prorocii au văzut mai dinainte că 
Dumnezeu va fi văzut de către oameni. 

Căci de aceea a spus Domnul: „Fericiţi cei curaţi cu 
inima, pentru că aceia vor vedea pe Dumnezeu" ( Mt. 5, 8). 

Fiindcă în ceea ce priveşte măreţia Sa şi slava Sa cea 
minunată „niciun om nu poate să-L vadă pe Dumnezeu şi să 
fie viu" (leş. 33, 20), pentru că Tatăl este 
incomprehensibil 559 . 

Dar în ceea ce priveşte dragostea Sa şi bunătatea Sa şi 
infinita Sa putere, acestea se dau celor care îl iubesc pe El, 
adică îl văd pe Dumnezeu, după cum au prevestiţi Prorocii; 
pentru că „lucrurile care sunt cu neputinţă la oameni sunt cu 
putinţă la Dumnezeu" (Le. 18, 27). 

Fiindcă omul nu-L poate vedea pe Dumnezeu prin 
puterile sale (Homo etinem a se non videt Deum) . Dar 
când El binevoieşte ca să fie văzut de către oameni, [atunci 
Se arată] la cel pe care îl voieşte El şi când voieşte El şi 
după cum El voieşte {Iile autem volens videtur ab 
hominibus, a quibus vuit, et quando vuit, et quemadmodum 

ta 562 

vuit) . 

Pentru că Dumnezeu este puternic în toate lucrurile şi 
El a putut fi văzut în vechime de către Proroci prin Duhul 
(per Spiritum) 563 şi e văzut şi acum prin înfierea întru Fiul. 

însă va fi văzut şi întru împărăţia Cerurilor pregătită 
de către Tatăl, fiindcă Duhul pregăteşte, cu adevărat, pe 
oameni, prin Fiul lui Dumnezeu şi Fiul ne conduce pe toţi 
către Tatăl. 

Iar Tatăl ne dă nemurirea vieţii veşnice, pe care o vor 
primi numai (uniquique) cei care L-a văzut pe Dumnezeu 
(quod videat Deum) . 

Fiindcă toţi cei care au văzut lumina sunt în lumină şi 
sunt părtaşi la strălucirea [dumnezeiască] ( "Qoirep oi 
pXeirovtec; to cpcot;, evtot; elot tov (pcovoţ, /cal rfjc 



în limbaj teologic actual, spunem că fiinţa lui Dumnezeu este nevăzută. 

560 Lat. 2,p. 216. 

561 Precizări foarte importante despre vederea lui Dumnezeu. Extazul este binevoirea 
lui Dumnezeu faţă de cineva anume, care se dă când vrea Dumnezeu şi în care se 
vestesc cele pe care Dumnezeu le vrea. Extazul nu e un rezultat al sforţărilor umane, 
subliniază Sfântul Irineu, ci milostivirea lui Dumnezeu faţă de un om anume şi El Se 
arată cui voieşte, când voieşte şi după cum voieşte. 

562 Lat. 2,p. 216. 

563 Ibidem. 

564 Ibidem. 

565 Ibidem. 



224 



Aa/ii7rpoT?]TO<; aurou petex^OLU ; Quemadmodum videntes 
lumen intra lumen sunt, et claritatem ejus percipiunt) . 

Adică cei care L-au văzut pe Dumnezeu sunt în 
Dumnezeu şi au primit strălucirea [slavei] Sale. Şi 
strălucirea Sa îi umple pe ei de viaţă, căci cei care L-au 
văzut pe Dumnezeu au primit viaţa. 

Şi pentru această raţiune, El, deşi este mai presus de 
înţelegere şi necuprins şi nevăzut, Se face pe Sine văzut şi 
înţeles, pentru ca să fie înţeles de cei care cred în El şi astfel 
să poată umple de viaţă pe cei care L-au primit pe El şi L-au 
văzut pe El prin credinţă. Fiindcă măreţia Sa nu poate fi 
cuprinsă iar bunătatea Sa e mai presus de orice cuvânt. 

Dar prin ea II vedem pe Dumnezeu şi El revarsă viaţa 
peste cei care îl văd pe El. Căci nu e cu putinţă să fii viu 
dacă eşti despărţit de viaţă. Iar a avea viaţă înseamnă a fi în 
unire cu Dumnezeu. Fiindcă numai unit cu Dumnezeu II 
cunoşti pe Dumnezeu şi te bucuri de bunătatea Sa. 

6. Astfel oamenii trebuie să vadă pe Dumnezeu ca să 
poată fii vii, căci prin această vedere ne facem nemuritori şi 
primim apropierea de Dumnezeu. Fiindcă, aşa cum am spus 
deja, s-a spus prefigurativ de către Proroci, că Dumnezeu va 
fi văzut de către oamenii, care au Duhul Său în ei şi aşteaptă 
cu multă răbdare venirea Sa. 

Căci acestea a spus Moise în Deuteronom: „Noi vom 
vedea în acea zi că Domnul va vorbi cu omul şi el va rămâne 
viu" (Deut. 5, 24). 

Şi aceşti oameni au văzut, cu siguranţă, acestea, prin 
Duhul prorocesc şi cum va revărsa El tot felul de daruri. 
Căci unii au văzut venirea Domnului şi mântuirea primită 
dintru început, prin Cel care împlineşte voinţa Tatălui cu 
privire la cele cereşti şi pământeşti. Iar alţii au văzut slava 
Tatălui potrivită fiecărui veac şi au văzut şi auzit cele arătate 
lor şi le-au vestit şi celorlalţi. 

Căci astfel S-a revelat Dumnezeu. Pentru că 
Dumnezeu Tatăl este cunoscut prin toate lucrările Sale. 
Fiindcă Duhul lucrează cu adevărat iar Fiul poartă de grijă, 
pe când Tatăl a încuviinţat şi a desăvârşit mântuirea omului. 

Căci astfel spune El prin Prorocul Osea: „Eu am 
înmulţit vedeniile şi M-am folosit de închipuri / de pilde prin 
mâinile Prorocilor" (Os. 12, 11). 



566 Ibidem. 



225 



Iar Apostolul [Pavel] a spus pe larg despre acestea: 
„Acum darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi sunt felurite 
slujirile, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite dar este 
acelaşi Dumnezeu, Care lucrează toate în toţi. Căci fiecăruia 
i se dă arătarea Duhului spre folos" (I Cor. 12, 4-7). 

Pentru că Cel care lucrează toate lucrurile în toţi, după 
firea şi măreţia Sa este Dumnezeu nevăzut şi indescriptibil, 
pentru toate lucrurile care au fost făcute de către El. însă 
prin aceasta nu înseamnă că Dumnezeu este necunoscut 
[oamenilor]. Fiindcă toate lucrurile învaţă, prin Cuvântul 
Său, că există numai un singur Dumnezeu Tatăl, Care ţine 
toate lucrurile şi Care dăruie tuturor existenţa, după cum 
scrie în Evanghelie: „Niciun om nu a văzut vreodată pe 
Dumnezeu, ci numai Fiul Unul Născut, Care este în sânul 
Tatălui. El L-a făcut cunoscut" (In. 1, 18). 

7. Fiindcă Fiul Tatălui a vorbit despre El dintru 
început, pentru că El a fost cu Tatăl dintru început. Şi El a 
arătat oamenilor vedenii proroceşti şi mulţime de daruri şi 
purtarea Sa de grijă şi slava Tatălui, într-un mod anume şi în 
unire [cu oamenii] iar la plinirea vremii a dat daruri 
oamenilor. 

Pentru că acolo unde exista o succesiune obişnuită 567 
[a harului], exista de asemenea şi statornicie [în credinţă]. Şi 
unde este statornicie, acolo este şi prilej potrivit [pentru 
harul şi cunoaşterea lui Dumnezeu]. 

Şi unde este atmosferă potrivită [pentru primirea 
harului] este de asemenea şi folos [real]. Căci aceasta a fost 
raţiunea pentru care, Cuvântul S-a deşertat de slava Tatălui: 
pentru a-i folosi pe oameni. Şi prin aceasta El a dat 
oamenilor o mare mântuire, revelând oamenilor, cu 
adevărat, pe Dumnezeu şi arătând pe oameni lui 
Dumnezeu 568 . 

Dar a păstrat pe mai departe nevăzutul Tatălui, pentru 
ca nu cumva omul să dispreţuiască pe Dumnezeu şi pentru 
ca el să aibă întotdeauna altceva de cunoscut, care să îi stea 
înainte. 

Căci a revelat oamenilor pe Dumnezeu prin multe 
lucruri mântuitoare, pentru ca nu cumva omul căzut, care s-a 
depărtat de Dumnezeu, să se piardă [cu totul]. 

Fiindcă slava lui Dumnezeu este viaţa omului şi viaţa 
omului constă în vederea lui Dumnezeu (Gloria enim Dei 



567 Adică la poporul lui Israel. 

568 în trupul Său îndumnezeit. 



226 



vivens homo; vita autem hominis visio Dei 569 ; For the glory 
of God is a living man; and the life of man consists in 
beholding God). 

Iar dacă Dumnezeu Se descoperă pe Sine prin cele 
făcute, adică prin creaţia Sa, şi aceasta dă viaţă tuturor 
celor care trăiesc pe pământ, cu atât mai mult revelarea 
Tatălui, Care vine prin Cuvântul şi dă viaţă celor care îl văd 

571 

pe Dumnezeu . 

8. Astfel, Duhul lui Dumnezeu a vestit prin Proroci 
lucrurile care vor veni, dându-le de mai înainte şi adaptându- 
le la capacitatea noastră [de înţelegere], pentru ca noi să ne 
supunem lui Dumnezeu. Şi a vestit şi faptul că, pe viitor, 
omul, prin buna plăcere a Duhului Sfânt, va vedea pe 
Dumnezeu. 

Căci se cuvenea ca în acest fel să se anunţe cele ale 
viitorului, adică faptul că vor vedea pe Dumnezeu, Care Se 
va uni cu ei şi că El va fi văzut de către oameni. 

Adică Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, Fiul şi Tatăl 
nu vor fi vestiţi numai de către Proroci, ci El va fi văzut de 
către toate mădularele Sale care sunt sfinţite şi învăţate în 
lucrurile lui Dumnezeu, pentru ca omul să poată să se 
înfrâneze de mai înainte şi să se lupte pentru a fi primit în 
slava, care va fi arătată celor care II iubesc pe Dumnezeu. 

Pentru că Prorocii nu au avut numai prorocii, ci şi 
vedenii, după felul vieţii lor şi după lucrurile pe care ei le 
făceau, date la îndemnul Duhului. 

Căci aceştia, într-un mod nevăzut au văzut pe 
Dumnezeu, după cum spune Isaia: „Eu am văzut cu ochii 
mei pe împăratul, pe Domnul Savaot" (Is. 6, 5). 



569 Lat. 2,p. 219. 

570 Cunoaşterea lui Dumnezeu din contemplarea creaţiei. 

571 Am văzut în aceste ultime două paragrafe ale capitolului al 20-lea, bogăţia 
extraordinară a teologiei luminii dumnezeieşti elaborate de Sfântul Irineu, care 
demonstrează că vederea lui Dumnezeu sau mistica ortodoxă nu este o „invenţie" de 
mileniu II, o „invenţie medievală", ci însăşi fundamentul relaţiei autentice cu 
Dumnezeu. 

A vedea pe Dumnezeu înseamnă a fi viu, a fi întru Duhul. Cei care văd aici, pe 
pământ, pe Dumnezeu îl vor vedea şi în viaţa viitoare şi ei vor sta întru lumina Sa. 
Trăirea întru lumina lui Dumnezeu nu înseamnă însă „o pierdere de timp, care te 
plictiseşte", după cum se gândesc mulţi liber cugetători de astăzi, ci o înaintare 
continuă, veşnică, în iubirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu. 

De aceea trebuie să arătăm în teolgia contemporană, că relaţia lui Dumnezeu cu 
oamenii a început odată cu crearea lumii şi că vederea lui Dumnezeu a fost un dat şi 
este un dat firesc al omului. 



227 



Adică omul vede pe Dumnezeu cu ochii Săi şi Ii aude 
vocea. Căci în acest mod ei L-au văzut pe Fiul lui 
Dumnezeu: ca un om care vorbeşte altor oameni. 

Dar ei vorbeau proroceşte despre cele văzute, spunând 
că El nu va veni ca acum, adică nepătimitor, ci ca Unul care 
va suferi. Şi mărturiseau că Cel care este în cer va veni într- 
un trup muritor. 

De aceea, referitor la cele pe care avea să le facă 
Acesta 572 , pe unele dintre ele ei le-au văzut prin vedenii, pe 
altele le-au vestit prin cuvânt [prorocesc], pe altele le-au 
indicat prin acţiuni tipice / prefigurative, ei văzând ca 
petrecute / întâmplate deja, pe cele care vor fi văzute [în 
viitor]. 

Ei au vestit prin cuvântul gurii lor pe cele care vor fi 
vestite [cândva] şi au făcut prin anumite gesturi cele care se 
vor face [pe viitor]. Căci aşa au vestit toţi Prorocii. Iar Moise 
spune că Dumnezeu este ca un foc mistuitor (Deut. 4, 24; 9, 
3) pentru poporul care calcă Legea şi îi ameninţă că 
Dumnezeu va aduce peste ei o zi de foc. 

Dar celor care se tem de Dumnezeu le spune: 
„Domnul Dumnezeu este bun şi binevoitor, rabdă îndelung 
şi are mare milă, este adevărat şi face dreptate şi milă pentru 
mii [de oameni], iartă nedreptatea, fărădelegile şi păcatele" 
(leş. 34, 6-7). 

9. Căci Cuvântul vorbea lui Moise, venind înaintea 
lui, „ca unul care vorbeşte cu prietenul său" (leş. 33, 1 1). 

Dar Moise dorea să-L vadă în mod deplin pe Cel care 
vorbea cu el şi de aceea i s-a spus: „Stai în scobitura stâncii 
şi Eu am să te acopăr cu mâna Mea. Iar când va trece slava 
Mea, atunci vei vedea spatele Meu, dar faţa Mea nu o vei 
vedea, pentru că nu poate vedea omul faţa Mea şi să rămână 
viu" (leş. 33, 22-23, 20). 

Iar aceste două lucruri sunt foarte importante: că nu 
poate omul să-L vadă pe Dumnezeu, dar că, prin 
înţelepciunea lui Dumnezeu, omul are să-L vadă pe El în 
timpurile din urmă, în scobitura stâncii, adică prin venirea 
Sa ca om. 

Şi pentru această raţiune Domnul a dat omului să-L 
vadă faţă către faţă pe vârful muntelui , fiind acolo şi Ilie 
prezent, după cum mărturiseşte Evanghelia, pentru a arăta 
plinirea celor bune, care au fost făgăduite celor din vechime. 



572 Hristos. 

573 Pe Tabor, la Schimbarea la Faţă. 



228 



10. Pentru că Prorocii nu au văzut, în mod deplin, faţa 
lui Dumnezeu, ci au văzut lucrarea mântuirii şi tainele pe 
care Dumnezeu le va arăta oamenilor. 

Căci de aceea i s-a spus lui Ilie: „Vei ieşi mâine şi vei 
sta în faţa Domnului. Şi iată, un vânt mare şi puternic [se va 
va înălţa], care va despica munţii şi va sparge pietrele în 
bucăţi înaintea Domnului. Şi Domnul nu va fi în acest vânt. 
Iar după acest vânt va fi cutremur, dar Domnul nu va fi nici 
în cutremur. Şi, după cutremur, va fi foc, dar Domnul nu va 
fi nici în foc. Şi după foc va fi un glas abia auzit" (III Regi 
19,11-12). 

Şi, prin aceste lucruri, Prorocul, care era mâhnit din 
cauza păcatelor poporului şi a uciderii Prorocilor (II Regi 
19, 10, 14), a înţeles, într-un mod duios, că Domnul va veni 
ca un om şi că va urma Legii dată prin Moise, cel blând şi 
liniştit, El fiind Cel care nu va frânge trestia strivită şi nici 
nu va stinge feştila fumegândă (Mt. 12, 20). Căci cel blând 
şi făcătorul de pace se vor odihni întru împărăţia Sa, după 
cum ne-a spus El (Mt. 5, 5, 9). 

Fiindcă după ce a trecut vântul / furtuna, care a 
despicat munţii, şi cutremurul, şi apoi focul, a venit liniştea 
şi pacea vremurilor împărăţiei Sale, în care S-a dat Duhul lui 
Dumnezeu, în modul cel mai duios cu putinţă, care a umplut 
de viaţă şi a întărit omenirea. Căci tot atât de clar se vede şi 
de la Iezechiel, că Prorocii au văzut în parte mântuirea lui 
Dumnezeu, însă nu pe Dumnezeu ca atare. 

Pentru că atunci, când acest om a avut descoperirea 
lui Dumnezeu şi a văzut Heruvimii şi roţile lor (Iez. cap. 1) 
şi când a vorbit despre taina întregii vedenii, el a văzut 
deasupra lor ceva ca un tron şi pe tron pe Cineva cu faţa 
unui om (Iez. 1, 26). 

Iar lucrurile care erau deasupra leilor erau de culoarea 
chihlimbarului iar cele de jos erau ca vederea unui foc. Şi 
când s-a terminat vedenia despre Tronuri, fără ca să 
gândească cele văzute ca fiind vederea lui Dumnezeu, el a 
adăugat: „Aceasta a fost arătarea chipului slavei lui 
Dumnezeu" (Iez. 1, 28). 

1 1 . Astfel, nici Moise, nici Ilie, nici Iezechiel, care au 
avut multe vederi cereşti, nu L-au văzut pe Dumnezeu. Ci 
au văzut asemănări / chipuri ale slavei Domnului şi au 
prorocit lucrurile ce aveau să vină. 



574 Chihlimbarul este o răşină fosilă de diferite culori, mai ales de culoare galben şi 
cenuşiu, cf. RoDEX, v. 1. 1 (dict. compui). 



229 



Şi este evident de aici că Tatăl a fost nevăzut pentru 
ei, pentru că Domnul a spus: „Nimeni nu L-a văzut vreodată 
pe Dumnezeu" (In. 1, 18). 

Dar Cuvântul Său, după cum El a dorit şi pentru 
folosul celor care L-au văzut, a arătat strălucirea Tatălui şi a 
vestit gândurile Sale. Pentru că Domnul a spus: „ci numai 
Fiul Unul Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut 
cunoscut" (Ibidem). 

Şi prin aceasta El a arătat, că Cuvântul Tatălui este 
mare şi puternic. Şi El nu S-a arătat celor care L-au văzut pe 
El în pildă sau în ghicitură, ci pe măsura gândurilor şi a 
simţămintelor nutrite de aceştia pentru mântuirea Lui, după 
cum scrie Daniel. 

Pentru că El a fost văzut de către cei care stăteau în 
jurul lui Anania, Azaria şi Misail, ca fiind împreună cu ei în 
cuptorul de foc, care era aprins şi îi păzea pe ei ca să nu fie 
vătămaţi de flacără. Căci e scris: „Şi al patrulea părea 
asemenea Fiului lui Dumnezeu" (Dan. 3, 25). 

într-o altă parte [a cărţii lui Daniel] El pare ca „o 
piatră tăiată fără mână [omenească] din munte" (Dan. 2, 34), 
care biruie toate împărăţiile pământeşti şi le răstoarnă la 
pământ şi care stăpâneşte peste tot pământul (Dan. 2, 34-44). 
Şi acesta vede de asemenea pe Fiul omului, Care vine pe 
norii cerului şi Se îndreaptă către Cel Vechi de zile şi 
primeşte de la El toată puterea şi slava şi împărăţia (Dan. 7, 
13-14). 

Şi apoi se spune despre El: „domnia Sa este una 
veşnică şi împărăţia Sa nu va pieri" (Dan. 7, 14). 

Iar Ioan, Ucenicul Domnului, când a văzut venirea 
împărăţiei Sale celei arhiereşti şi pline de slavă, a spus în 
Apocalipsă: 

„M-am întors să văd vocea care vorbea cu mine. Şi, 
întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur iar în mijlocul 
sfeşnicelor am văzut pe Cineva asemenea Fiului omului, 
îmbrăcat într-un veşmânt până la picioare şi încins pe sub 
sân cu un brâu de aur. 

Capul Său şi părul îi erau albe ca lâna albă şi ca 
zăpada iar ochii Săi erau ca o pară de foc iar picioarele Sale 
erau asemenea aramei fine, arse în cuptor. Iar glasul Său era 
ca vuietul de ape şi în mâna Lui dreaptă avea şapte stele şi 
din gura Sa ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri iar faţa Lui 
era ca soarele strălucind în puterea sa" (Apoc. 1, 12-16). 



230 



Căci aceste cuvinte II arată pe Domnul cu acea slavă 
pe care El a primit-o de la Tatăl Său, căci de aceea se 
vorbeşte despre capul Său 575 . 

Iar veşmântul cel lung, care îi cade până la picioare, 
vorbeşte despre arhieria Sa. Căci de aceea a îmbrăcat Moise 
cu veşmânt pe marele arhiereu, ca să fie asemenea Lui. Dar 
avem aici şi o aluzie la sfârşitul tuturor lucrurilor, pentru că 
El vorbeşte despre arama fină, arsă în cuptor, care înseamnă 
puterea credinţei şi stăruinţa în rugăciune, fiindcă focul va 
arde toate la sfârştitul vremurilor. 

Căci atunci când Ioan nu a mai putut îndura această 
vedere [dumnezeiască], a spus: „am căzut la picioarele lui ca 
mort"(Apoc. 1, 17). 

Fiindcă ce s-a scris trebuie să se petreacă: „Nu poate 
vedea omul pe Dumnezeu şi să rămână viu". Dar când 
Cuvântul 1-a ridicat şi i-a adus aminte că El este Cel pe al 
Cărui sân s-a plecat la Cină, întrebându-L cine are să-L 
vândă, atunci a auzit: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, 
Cel ce am murit, dar Care sunt viu şi iată sunt viu pentru 
veşnicie şi am cheile morţii şi ale iadului" (Apoc. 1, 17-18). 

Iar după aceste lucruri, 1-a văzut pe Domnul într-o a 
doua vedenie, şi despre aceasta a spus: „Şi am văzut, la 
mijloc, între tron şi cele patru fiinţe şi în mijlocul bătrânilor, 
stând un Miel înjunghiat şi Care avea 7 coarne şi 7 ochi, care 
sunt duhuri ale lui Dumnezeu, trimise peste tot pământul" 
(Apoc. 5, 6). 

Şi mai departe vorbind despre acest Miel, el spune: 
„Şi am văzut un cal alb şi Cel care şedea pe El se numea Cel 
credincios şi adevărat, Care judecă şi face război întru 
dreptate. Ochii Săi erau ca o pară de foc şi pe capul Său erau 
multe coroane. El are un nume scris pe care numai El îl 
cunoaşte. 

Şi era încins cu un veşmânt stropit cu sânge şi numele 
Său era Cuvântul lui Dumnezeu. Şi ostile cereşti Ii urmau 
Lui pe cai albi, fiind îmbrăcaţi în haine de in, albe şi curate. 

Iar din gura Sa ieşea sabie ascuţită, ca să lovescă 
neamurile cu ea. Şi El îi va păstori pe ei cu toiag de fier (a 
rod of irori) şi va călca teascul aprinderii mâniei lui 
Dumnezeu, Atotţiitorul. Iar pe haina şi pe coapsa Lui era 
scris un nume: împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor''' 
(Apoc. 9, 11-16). 



75 Adică Fiul are aceeaşi slavă cu Cel Vechi de zile, de aceea capul Său şi părul Său 
erau albe ca neaua şi ca lâna albă. 



231 



Astfel Cuvântul lui Dumnezeu S-a îngrijit mereu să 
prevestească lucrurile care vor veni şi le-a grăit oamenilor în 
multe feluri, ca iconomii ale Tatălui, învăţându-ne să primim 
lucrurile lui Dumnezeu. 

12. însă nu au fost văzute numai aceste vedenii şi 
cuvintele care au fost arătate. Pentru că El lucrează şi acum, 
cele pe care le-a arătat Prorocilor, în sensul că prin ele El a 
prefigurat, a arătat de mai înainte lucrurile care se vor 
petrece în lume. Pentru această raţiune prorocului Osea i s-a 
spus să-şi ia „soţie desfrânată" (Os. 1, 2), arătând prin acest 
lucru, „că pământul va face desfrânare, fiindcă va cădea de 
la Dumnezeu 576 " (îs. 23, 17). 

Adică oamenii pământului. Căci oamenii care vor 
avea această pecete [a păcatului în fiinţa lor], prin buna voire 
a lui Dumnezeu, vor fi luaţi de către Biserică şi aceasta îi va 
sfinţi prin unirea cu Fiul Său, după cum această femeie [a lui 
Osea] a fost sfinţită prin căsătoria cu Prorocul. Căci de aceea 
spune şi Pavel: „femeia necredincioasă va fi sfinţită prin 
bărbatul credincios" (I Cor. 7, 14). 

Iar Prorocul le-a pus nume copiilor săi: „Nu am primit 
mila" şi „Nu sunt un popor" (Os. 1, 6, 10), după cum şi 
Apostolul a spus: „cel care nu e un popor va deveni un 
popor şi cea care nu a primit mila va primi mila. Şi vor trece 
acolo, adică în locul unde li s-a spus: „<Acesta nu este un 
popor >, pentru că acolo ei vor fi chemaţi fiii Dumnezeului 
Celui viu" (Rom. 9, 25-26). 

Iar că cele săvârşite de Proroc au fost fapte 
prefiguratoare, Apostolul o dovedeşte prin faptul că acestea 
au fost făcute de Hristos prin Biserică. Şi la fel a făcut şi 
Moise, care şi-a luat o soţie etiopiancă şi a făcut din ea o 
israelită. 

Căci el a anticipat faptul că măslinul sălbatic va fi 
altoit şi va deveni măslin roditor, care îşi va da grăsimea sa. 
Fiindcă Cel care S-a născut cu trup, Hristos, după ce a fost 
văzut murind de către oameni, pentru că a fost omorât, după 



57 Sensul literal al versetului e acela că oamenii se vor prostitua prin închinarea la 
idoli, că îşi vor da inima pentru lucruri inexistente, negând dragostea lui Dumnezeu. 
Desfrănarea în Scriptură nu este legată numai de sexualitate, ci şi de iubirea inimii. 
Cei care se închină la idoli sau îşi pun inima în lumea aceasta, iubind-o numai pe ea, 
fac desfânare înaintea lui Dumnezeu, pentru că noi trebuie să iubim, mai presus de 
toate, pe Dumnezeu şi nu lumea. Orice se interpune între noi şi Dumnezeu e 
desfrânare, chiar dacă se referă la studiu, familie, cultură, ştiinţă, iubire de părinţi 
sau de ţară. Ceea ce ne face să păcătuim împotriva dragostei de Dumnezeu e un act 
de desfrânare, de rebeliune, de indiferenţă marcantă faţă de El. 



232 



aceea a eliberat pe cei din Egipt, adică pe neamuri, sfinţind 
pe cei care erau prunci şi desăvârşind Biserica Sa. 

Căci Egiptul făcea parte dintre neamuri, ca şi Etiopia. 
Şi astfel înţelesul căsătoriei lui Moise este acela de a arăta 
unirea noastră cu Cuvântul. Căci prin mireasa lui etiopiancă 
s-a arătat cum Biserica a luat pe cei dintre neamuri . Pe 
când aceia, care au negat Biserica, care au insultat-o şi şi-au 
bătut joc de ea nu au fost curăţiţi. 

Ci ei sunt plini de lepră şi scoşi afară din pământul 
celor Drepţi. Fiindcă şi Rahab cea stricată, care făcea parte 
din neamuri, dacă s-a găsit pe sine vinovată de toate păcatele 
şi s-a simţit condamnată pentru ele, primid pe cele trei 
iscoade 579 , care veniseră să vadă pământul, i-a ascuns în casa 
sa (Iosua 2, 6). 

Iar cei trei au fost tipul Tatălui şi al Fiului, împreună 
cu al Sfântului Duh. Iar atunci când ei au intrat în cetate ea a 
rămas în viaţă. 

Când au căzut zidurile la suntetul celor 7 trâmbiţe, 
Rahab cea stricată a fost mântuită, împreună cu toţi cei din 
casa ei, prin credinţa semnului roşu (Iosua 6, 23). 

Căci pentru aceasta a spus Domnul celor care nu au 
primit venirea Lui (adică fariseilor, care negau semnul funiei 
roşii (Iosua 2, 21), adică al Paştilor, mântuirea şi ieşirea 
poporului din Egipt): „Vameşii şi desfrânatele vor merge 
înaintea voastră în împărăţia cerurilor" (Mt. 21,31). 



77 Nu în sensul vârstei şi al înţelepciunii. Neamurile erau prunci, erau neştiutoare în 
cele ale lui Dumnezeu. Biserica lui Dumnezeu a fost cea care a maturizat neamurile 
şi ne maturizează continuu şi pe noi, spre starea bărbatului desăvârşit în Hristos. 
578 Pe cei care au crezut în Hristos dintre neamuri. 

79 în KJV ca şi în ediţia BOR 1988 şi 2001 se vorbeşte despre două iscoade. La fel 
vorbeşte şi LXX-ul. 



233 



Capitolul al 21-lea 



Credinţa lui Avraam a fost aceeaşi cu cea a noastră. 
Această credinţă a fost prefigurată de cuvintele şi faptele 
Patriarhilor din vechime 



1. Credinţa noastră însă a fost prefigurată în Avraam 
şi din această cauză el a fost patriarhul / părintele credinţei 
noastre şi a Prorocilor. Fiindcă Apostolul a spus pe deplin 
aceasta, când a scris în Epistola către Galateni: „De aceea, 
Cel care vă dă vouă Duhul şi face minuni între voi, le face 
din faptele Legii sau din ascultarea credinţei? 

Căci şi Avraam a crezut lui Dumnezeu şi i s-a socot 
aceasta ca dreptate. Deci să ştiţi şi voi, că cei care sunt din 
credinţă, sunt de asemenea fiii lui Avraam. Căci Scriptura, 
văzând mai dinainte că Dumnezeu va îndrepta neamurile 
prin credinţă, dinainte a vestit lui Avraam, că întru el se vor 
binecuvânta toate neamurile. Astfel cei care sunt din 
credinţă se vor binecuvânta împreună cu Avrram cel 
credincios" (Gal. 3, 5-9). 

Fiindcă din acest motiv spune şi Apostolul că Avraam 
nu este numai un Proroc al credinţei, ci şi Părintele acelora 
dintre neamuri, care au crezut în Hristos, deoarece credinţa 
lui şi a noastră e una şi aceeaşi. Căci el a crezut în lucrurile 
viitoare, care abia s-au împlinit, fiindcă erau făgăduite de 
către Dumnezeu. Şi, la fel, facem şi noi astăzi, fiindcă 
făgăduinţa lui Dumnezeu este aceea, că vedem prin credinţă 
moştenirea, care ni se va da nouă în împărăţie (Evr. 11, 1). 

2. Şi nici viaţa lui Isaac nu este fără o semnificaţie 
simbolică. Pentru că în Epistola către Romani, Apostolul 
spune: „Iar când Rebeca a zămislit dintr-unul, adică din 
părintele nostru Isaac" (Rom. 9, 10), atunci a primit răspuns 
de la Cuvântul: „că scopul lui Dumnezeu rămâne conform 
alegerii, nu din fapte, ci după Cel care cheamă, şi i-a zis ei: 
<Două neamuri sunt în pântecele tău şi două popoare sunt 
în trupul tău. Şi un popor va stăpâni asupra celuilalt şi cel 
mai în vârstă va sluji celui mai tânăr>" (Rom. 9, 1 1-12). 

Şi din aceasta este evident, că nu numai Prorocii şi 
Patriarhii, ci şi copii născuţi de Rebeca au prevestit cele 
două neamuri şi că unul va fi mai mare iar altul mai mic, că 



234 



unul va fi dus în robie iar că altul va fi liber, dar că şi unul şi 
celălalt au acelaşi tată. 

Fiindcă Dumnezeul nostru este unul şi acelaşi pentru 
toţi. Iar Dumnezeul lor, Care cunoaşte cele ascunse, Care 
cunoaşte toate lucrurile înainte ca ele să se petreacă, de 
aceea a spus: „L-am iubit pe Iacov iar pe Esau l-am urât" 
(Rom. 9, 14). 

3. Iar dacă cineva priveşte la faptele lui Iacov, va găsi 
nu puţine înţelesuri, căci va vedea plinătatea multor 
iconomii. In primul rând naşterea sa. 

Căci el ia pe fratele său de picior şi de aceea se 
numeşte Iacov, adică cel care înlocuie, care ţine, dar care nu 
este ţinut, care ţine de picior, dar care nu e mărginit de ceva, 
care se luptă şi stăpâneşte, apucându-şi adversarul cu mâna 
de picior, adică biruindu-1. 

Căci pentru aceasta S-a născut Domnul, fiind un tip al 
celui născut mai înainte de El [al lui Iacov], după cum a spus 
Ioan în Apocalipsă: „El a venit să biruie, căci El a biruit" 
(Apoc. 6, 2). 

în al doilea rând, Iacov primeşte drepturile primului- 
născut, faţă de care fratele său şi-a manifestat dispreţul. La 
fel cei tineri L-au primit pe El, pe Hristos, pe Unul- 
Născut, pe când cei bătrâni 581 L-au tăgăduit, strigând: „Noi 
nu avem alt împărat decât pe Cezarul" (In. 19, 15). 

Căci în Hristos fiecare este binecuvântat iar poporul 
cel nou a câştigat prin înşelăciune binecuvântarea celui 
vechi de la Tatăl, după cum Iacov a luat binecuvântarea lui 
Esau. Şi pentru aceasta fratele său căuta să îl facă să sufere 
şi îl persecuta pe cel mai tânăr, după cum Biserica rabdă 
aceleaşi lucruri de la evrei (et Ecclesia hoc idem a Judaeis 
patitur) . 

Iar în pământ străin s-au născut cele douăsprezece 
neamuri ale lui Israel, după cum Biserica, în pământ străin, a 
născut pe cei 12 stâlpi ai Bisericii 583 . 

Simbria lui Iacov a fost oile cele cu multe culori (Fac. 
30, 32), după cum şi simbria lui Hristos este neamul 
omenesc, căci multe şi felurite neamuri s-au adunat în oastea 
credinţei, Tatăl împlinindu-I Lui, cele spuse [mai înainte]: 
„Cere de la Mine şi Eu îţi voi da Ţie neamurile ca 



580 Neamurile. 

581 Evreii. 



JJ/V1C11. 

582 Lat. 2, p. 227. 

583 Adică pe Sfinţii Apostoli. 



235 



moştenirea Ta, iar tot pământul va fi moştenirea Ta" (Ps. 2, 
8). 

Şi mulţimea de fii a Prorocului Domnului, pe care 
Iacov i-a avut de la cele două surori, vorbesc despre Hristos, 
Care a dat două legi ale unuia şi aceluiaşi Tată. Iar prin 
soţiile [lui Iacov], s-a arătat că Hristos a ridicat fii lui 
Dumnezeu, şi din cea liberă şi din roabă şi peste toţi a vărsat 
acelaşi Duh, Care ne face vii. 

însă el [Iacov] a dat toate [soţiei] celei mai tinere, 
celei iubite de el, Rahelei, care prefigura Biserica, pentru 
care Hristos a suferit cu multă răbdare. 

Pentru că aceste vremuri [ale Bisericii] au fost 
prefigurate prin Proroci şi Patriarhi, care au spus mai 
dinainte cele ce se vor întâmpla, împlinind prin Sine tot ce s- 
a vestiţi prin iconomia lui Dumnezeu şi dându-le moştenirea 
Sa prin ascultarea de Dumnezeu, făcându-i să treacă prin 
lume ca nişte rătăcitori, care urmează cuvântului Său şi 
indicând prin aceasta lucrurile ce or să vină. 

Pentru că la Dumnezeu nu există nimic fără vreun rost 
şi fără vreo importanţă anume (Nihil enim vaccum, neque 
sine signo apud Deum) . 



584 Lat. 2, p. 228. 



236 



Capitolul al 22-lea 



Hristos nu a venit numai din dragoste pentru cei din 
vechime, ci şi din dragoste pentru toţi cei care, trăind drept 
şi prin credinţă, au crezut în El dar şi pentru cei care vor 
crede în El 



1 . însă acum, în zilele din urmă, când a venit plinirea 
vremii şi a venit libertatea la noi, despre care Cuvântul 
însuşi a spus, atunci „a spălat murdăria fiicelor Sionului" (îs. 
4, 4), adică atunci când El a spălat picioarele Ucenicilor Săi. 

Căci aceasta este împlinirea neamului omenesc: 
moştenirea lui Dumnezeu. Fiindcă, dintru început, adică de 
la primii noştri părinţi, noi am fost duşi cu toţii în robie, 
supunându-ne morţii. Dar, în cele din urmă, adică prin Noul 
Adam, toţi cei care dintru început au fost ucenicii Săi, au 
fost curăţiţi şi spălaţi de cele ale morţii şi au intrat în viaţa 
lui Dumnezeu. 

Pentru că Cel care a spălat picioarele Ucenicilor Săi a 
sfinţit întregul lor trup şi prin aceasta le-a redat curăţia. Căci 
aceasta a fost raţiunea pentru care El le-a dat de mâncare şi 

coc 

apoi s-a plecat în faţa lor , ca să indice că şi celor care zac 
în pământ El le va da viaţa. 

Fiindcă spusese Ieremia: „Domnul Cel Sfânt îşi va 
aminti de Israelul Său cel mort, care doarme în pământul 
celor adormiţi. Şi va coborî la ei şi le va face cunoscută 
mântuirea Sa, ca ei să se mântuiască" 586 . 

Şi de aceea şi ochii Ucenicilor erau îngreuiaţi când se 
apropiau Patimile lui Hristos. Iar când Domnul vine prima 
dată, şi îi găseşte adormiţi, El îi lasă în pace, arătând că 
Dumnezeu este răbdător cu toropeala celor adormiţi (Mt. 26, 
44). 

Dar când vine a doua oară El îi trezeşte şi le spune să 
se ridice (Mt. 26, 46), pentru că Patima Sa este trezirea 
Ucencilor Săi adormiţi, cât şi a celor pentru care s-a spus: 
„S-a pogorât întru cele mai de jos ale pământului" (Ef. 4, 9), 
ca să fie văzut cu ochii de către aceia, care se odihneau de 
lucrurile lor. 



585 Ca să spele picioarele Ucenicilor. 

586 A se vedea întreaga discuţie a notei 3 12 pe tema acestui fragment. 



237 



Căci de aceea le spusese Ucenicilor: „Mulţi Proroci şi 
Drepţi au dorit să vadă şi să audă ceea ce vedeţi şi auziţi 
voi" (Mt. 13, 17). 

2. Pentru că nu numai cei care au crezut în El în 
vremea lui Tiberiu Cezar, recunoscându-L ca Hristos, [au 
primit mântuirea] şi nici doar cei care sunt acum în viaţă, 
cărora Tatăl le arată purtarea Sa de grijă, ci [ea s-a dat] 
pentru toţi oamenii, deopotrivă, care, dintru început, după 
puterea lor, în vremea în care au trăit, s-au temut şi L-au 
iubit pe Dumnezeu şi au lucrat dreptatea şi evlavia pentru 
aproapele lor şi au vrut din toată inima să-L vadă pe Hristos 
şi să audă glasul Său. 

De aceea, când El va veni, la a doua Sa venire, mai 
întâi vor învia toţi cei adormiţi şi se vor ridica [din 
morminte] şi vor fi judecaţi şi apoi li se va da lor un loc întru 
împărăţia Sa. 

Căci era potrivit ca „Dumnezeu care", a dat 
Patriarhilor, în mod direct, iconomiile Sale, tot El să fie Cel 
care „a îndreptat pe cei tăiaţi împrejur prin credinţă şi pe cei 
netăiaţi împrejur tot prin credinţă" (Rom. 3, 30). 

Pentru că noi am fost prefiguraţi [de către ei], adică ei 
ne simbolizau pe noi, Biserica şi am primit făgăduinţa 
pentru lucrurile pe care ei le-au împlinit . 



' 7 Sfântul Irineu indică univeralitatea mântuirii celor care au crezut în Hristos, 
indiferent dacă L-au văzut la faţă, ca Dumnezu întrupat sau nu. El insistă asupra 
acestui fapt, pentru a arăta că există un singur Mântuitor, Iisus Hristos, Fiul lui 
Dumnezeu întrupat şi că mântuirea nu exclude pe nimeni dintre cei care au crezut în 
El şi au trăit cu dreptate. 



238 



Capitolul al 23-lea 



Patriarhii şi Prorocii au făcut diverse referiri la 
venirea lui Hristos şi au întărit pe urmaşi lor pe calea 
credinţei lui Hristos. Munca de propovăduire a Apostolilor 
a fost o strângere a roadelor muncii celor de dinaintea lor. 



1. Şi, de aceea, le spune Domnul Ucenicilor Săi: „Iată 
zic vouă, ridicaţi ochii voştri şi priviţi lanurile, căci sunt albe 
de secerat. Iar cel care seceră primeşte plată şi strânge roadă 
spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună cu el şi cel ce 
seamănă şi cel ce seceră. 

Căci în aceasta se adevereşte cuvântul, că unul a 
semănat iar altul a secerat. Pentru aceasta Eu v-am trimis să 
seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit [ca să semănaţi]. Alţii au 
muncit [să semene] şi voi aţi intrat în munca lor" (In. 4, 35- 
38). 

Aşadar, cine sunt cei care au muncit mai înainte şi au 
fost ajutaţi prin iconomiile lui Dumnezeu? E clar că aceştia 
sunt Patriarhii şi Prorocii care, deşi au prefigurat credinţa 
noastră, ei au însămânţat în tot pământul venirea Fiului lui 
Dumnezeu, cine este El şi ce va face. 

Şi de aceea urmaşii lor, care au rămas în frică de 
Dumnezeu, au putut să primească cu uşurinţă venirea 
Domnului, fiindcă fuseseră învăţaţi, de aceasta, prin Proroci. 

Căci pentru această raţiune s-au petrecut toate. Iar 
atunci când Iosif s-a îngrijorat că Măria va avea un prunc şi 
se gândea să o lase în ascuns, îngerul Domnului i-a spus lui 
în vis: „Nu te teme să o iei pe Măria logodnica ta, pentru că 
ceea ce este zămilsit întru ea este de la Sfântul Duh. Pentru 
că ea va naşte un Fiu şi vei pune numele Lui Iisus, pentru că 
El va mântui de păcatele sale pe poporul Său" (Mt. 1, 20- 

21 )- 

Şi îngerul 1-a sfătuit mai departe, spunându-i: 

„Acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a 

spus de Domnul prin Prorocul, zicând: Iată, o Fecioară va 

lua în pântece şi va naşte Fiu şi se va chema numele Lui 

EmanueF (Mt. 1,22-23). 

Astfel 1-a învăţat pe el prin cuvintele Prorocului şi a 

apărat-o de orice blam pe Fecioară, precizându-i că Ea este 



239 



Fecioara despre Care, mai înainte, vorbise Isaia, şi Care va 
naşte pe Emanuel. 

Iar când Iosif a fost convins de toate acestea, mai 
presus de orice îndoială, atunci a luat-o pe Măria, 
supunându-se cu bucurie şi primind ascultarea de a se ocupa 
de creşterea lui Hristos şi a făcut călătoria până în Egipt şi 
înapoi s-a stabilit în Nazaret. Şi de aceea, cei care nu cunosc 
Scripturile, nici făgăduinţele lui Dumnezeu, nici iconomia 
lui Hristos, îl numesc pe el drept tată al Copilului 588 . 

Insă Domnul tocmai pentru aceasta a citit în 
Capernaum prorocia lui Isaia: „Duhul Domnului este peste 
Mine, fiindcă M-a uns pe Mine. Şi El M-a trimis pe Mine să 
predic Evanghelia celor săraci, să vindec pe cei zdrobiţi cu 
inima, să propovăduiesc eliberarea celor robiţi şi vederea 
celor orbi" (îs. 61, 1/Lc. 4, 18). 

Şi a arătat, de asemenea, că El este Cel vestit de către 
Prorocul Isaia, când le-a zis lor: „Astăzi, Scriptura aceasta s- 
a împlinit în urechile voastre" (Le. 4, 21). 

2. Şi pentru această raţiune, Filip, când a descoperit pe 
eunucul reginei Etiopiei, citind cuvintele care fuseseră 
scrise: „A fost dus ca o oaie spre junghiere şi ca un Miel 
tăcut înaintea celui ce-1 tunde, aşa nu şi-a deschis gura Sa. 
Intru smerenia Lui judecata Sa S-a ridicat" (Le. 8, 32-33 / 
îs. 53, 7), şi toate cele spuse de către Proroc, le-a legat de 
Patima Sa şi de venirea Sa în trup, arătându-i cum a fost 
necinstit de cei care nu au crezut în El. 

Şi astfel 1-a convins cu uşurinţă ca să creadă întru El, 
adică să creadă că El a fost Iisus Hristos, Cel care a fost 
răstignit sub Ponţiu Pilat şi a pătimit toate cele prezise de 
către Proroci şi că El a fost Fiul lui Dumnezeu, Care dă viaţă 
veşnică oamenilor. 

De aceea şi Flip 1-a botezat imediat şi apoi a fost luat 
de la el 590 . Căci de nimic nu avea lipsă pentru botez cel care 
fusese deja învăţat prin Proroci. 

El nu era un neştiutor al lui Dumnezeu Tatăl, nici al 
poruncilor vieţii, ci doar nu ştia venirea Fiului lui 
Dumnezeu. 

Dar când a auzit aceasta, pe dată el s-a bucurat şi a 
fost vestitorul venirii lui Hristos în Etiopia. Şi Filip nu s-a 



588 Adică pe Sfântul Iosif. 



89 Pentru a arăta că El, Hristos, e Fiul lui Dumnezeu întrupat, despre Care au vorbit 
Prorocii. 

590 



De la eunucul proaspăt botezat. 



240 



muncit mult cu acest om, fiindcă el deja era pregătit întru 
frica lui Dumnezeu, prin Proroci. 

Şi, din această cauză, Apostolii au găsit oaia cea 
pierdută a casei lui Israel şi le-a vorbit lor din Scripturi, 
dovedindu-le că acest Iisus răstignit a fost Hristos, Fiul 
Dumnezeului celui viu. 

Şi ei au convins o mare mulţime de oameni, pentru că 
aceia deja aveau frică de Dumnezeu. Şi numai într-o singură 
zi ei au botezat câte trei, patru sau cinci mii de oameni. 



241 



Capitolul al 24-lea 



Convertirea păgânilor a fost mult mai grea decât a 
evreilor. Munca Apostolilor, cea de la început, a fost mai 
mare decât a acelora, care au lucrat mai târziu 



1. Căci Pavel, Apostolul neamurilor (Paulus, gentium 
Apostolus) 591 , a spus: „Eu m-am trudit mai mult decât toţi" 
(I Cor. 15, 10). Fiindcă primii au fost învăţaţi [cele ale lui 
Dumnezeu] şi au fost mai uşor de povăţuit. Căci lor li se 
puteau grăi dovezi din Scripturi, deoarece au crescut 
ascultând cuvintele lui Moise şi ale Prorocilor. 

Şi de aceea au putut primi cu uşurinţă ca Dumnezeu 
pe începătura [învierii] celor adormiţi şi pe împăratul vieţii, 
pe Cel care, prin întinderea mâinilor, a nimicit pe Amalec 
(leş. 17, 11) şi a însănătoşit pe cei muşcaţi de şerpi, prin 
credinţa întru El (Num. 21,9). 

Şi am arătat în cartea anterioară, că Apostolii, mai 
întâi de toate, au învăţat neamurile să se lepede de 
superstiţiile idolilor şi să slujească unicului Dumnezeu, 
Creatorului cerului şi al pământului şi Făcătorului întregii 
creaţii. Şi să creadă că Fiul Său a fost Cuvântul, prin Care El 
a făcut toate lucrurile. 

Şi că Acesta, în timpurile din urmă, S-a făcut om 
printre oameni, că El a re-creat neamul omenesc şi a învins 
şi distrus pe duşmanul omului şi a dat lucrului mâinilor Sale 
biruinţă împotriva duşmanului său. 

Căci aceştia, cei tăiaţi împrejur, chiar dacă nu s-au 
supus cuvintelor lui Dumnezeu, ci le-au dispreţuit, totuşi ei 
au fost învăţaţi mai dinainte să nu săvârşească adulter, să nu 
se desfrâneze, să nu fure, să nu înşele, să nu pricinuiască 
nedreptate aproapelui, să nu facă răul şi să nu se 
împotrivească lui Dumnezeu. Şi, de aceea, au primit cu 
uşurinţă asemenea lucruri, fiindcă ei deja fuseseră învăţaţi să 
le facă. 

2. Dar, pe cei din afară, pe neamuri, ei au trebuit să-i 
înveţe astfel de lucruri, fiindcă lucrările lor erau rele, 
păgubitoare şi nefolositoare şi stricau pe cei care le făceau. 



591 Lat. 2,p. 231. 



242 



Iar el , primind apostolia neamurilor, s-a muncit mai 
mult ca să le predice acelora pe Fiul lui Dumnezeu, decât 
Apostolii, care au propovăduit celor tăiaţi împrejur. 

Căci cei din urmă erau ajutaţi de Scripturi, care 
confirmau şi întăreau [cele spuse despre] Domnul, pentru că 
ele au anunţat venirea Sa. 

Dar neamurile, care erau străine de adevărata 
înţelepciune, primeau o învăţătură nouă: cum că dumnezeii 
neamurilor nu sunt dumnezei, ci sunt idoli ai demonilor, că 
există un singur Dumnezeu, Care este „mai presus de orice 
Incepătorie, şi Stâpănie şi Putere şi a oricărui nume, care se 
numeşte"(Efes. 1, 21); şi că Cuvântul Său, nevăzut după 
firea Sa, S-a făcut pipăibil şi văzut pentru oameni, 
pogorându-Se din cer şi primind „moarte, şi încă moarte pe 
cruce" (Filip. 2, 8 ); şi că cei care au crezut în El vor fi 
nestricăcioşi şi nu vor fi învinşi de suferinţă şi vor primi 
împărăţia Cerurilor. 

Astfel de lucruri au fost predicate neamurilor, fără să 
fie nevoie de Scripturi. Iar cei care au predicat între neamuri 
s-au trudit din greu. 

Dar, pe de altă parte, credinţa neamurilor s-a dovedit 
mai presus de orice nobleţe, fiindcă ei au urmat cuvântului 
lui Dumnezeu fără să fie învăţaţi, mai înainte, prin scrieri 
sfinte 593 . 



592 Sfântul Apostol Pavel. 

593 Credincioşii veniţi dintre păgâni s-au arătat mai presus de cei învăţaţi de către 
Scripturi, pentru că ei au crezut fără a fi iniţiaţi mai întâi prin cuvântul scris, ci numai 
prin cuvântul viu, grăit către ei, al Apostolilor. 

Şi astăzi, cei convertiţi nu prin cărţi, ci prin exemple personale, se arată foarte nobili, 
pentru că dovedesc un ataşament faţă de Dumnezeu, care nu are nevoie de alte 
mijloace de înţelegere, decât simţirea vie a lucrării şi a prezenţei lui Dumnezeu în 
lume si în oameni. 



243 



Capitolul al 25-lea 



Ambele Testamente au fost prefigurate de Avraam şi 
de fapta T amarei. Insă un singur Dumnezu ne-a învăţat prin 
ambele Testamente 



1. Pentru că se cuvenea fiilor lui Avraam [să creadă], 
căci pentru ei Dumnezeu a scos apă din piatră şi au primit 
locul, pe care îl primise prin credinţă, întâiul [părinte] şi 
primul alergător în cele ale credinţei noastre. 

Căci el a primit legământul tăierii împrejur, după ce s- 
a îndreptat prin credinţă, fără să fi fost tăiat împrejur mai 
înainte. Şi în el s-au prefigurat astfel cele două Testamente. 

Pentru că el este tatăl celor care au urmat Cuvântului 
lui Dumnezeu şi a cărui viaţă a fost întărită în rătăcirea 594 sa 
pe acest pământ, adică a celor care sunt credincioşi prin 
tăierea împrejur sau fără tăierea împrejur, fiindcă Hristos 
este „piatra cea din capul unghiului" (Iov. 38,6 / Ps. 117, 22 
/ îs. 28, 17/ Zah. 10, 4 / 1 Petr. 2, 6), Care ţine toate lucrurile. 

Şi El a unit într-o singură credinţă pe cei din Avraam, 
şi pe cei ai celui de-al doilea Testament, fiindcă au fost aleşi 
pentru lucrarea / zidirea lui Dumnezeu. 

Şi această credinţă a celor netăiaţi împrejur a legat pe 
cei din urmă cu cei dintâi, fiindcă este, deopotrivă, şi a 
primilor şi a ultimilor. Pentru că, aşa cum am arătat, credinţa 
exista în Avraam mai înainte ca el să fi fost tăiat împrejur, 
întru ea odihnindu-se Drepţii, care au plăcut lui Dumnezeu 
iar în timpurile din urmă, ea a ţâşnit întregii omeniri prin 
venirea Domnului. Intre aceste două perioade, tăierea 
împrejur şi Legea au ocupat viaţa oamenilor. 

2. Acest lucru reiese şi din alte multe locuri. Unul 
dintre ele fiind relatarea despre Tamara, nora lui Iuda. 
Atunci când ea a născut doi gemeni, unul a scos mâna afară 
mai întâi. 

Moaşa a crezut că el este primul născut şi de aceea i-a 
legat la mână o fundă roşie. Dar după ce a făcut acest lucru, 
copilul şi-a tras mâna înapoi şi a ieşit fratele său Fares mai 
întâi. După el a ieşit Zara, cel care avea firul de aţă roşie, 
care s-a născut al doilea (Fac. 38, 27-30). 



594 Peregrinarea pe pământ. 



244 



Şi Scriptura spune astfel cu putere, că poporul care 
avea semnul cel roşu, adică credinţa în tăierea împrejur, s-a 
arătat mai înainte, adică în vremea primilor Patriarhi. 

Dar după ce şi-a retras mâna, s-a născut fratele său. Şi 
în acest fel, cel mai bătrân s-a născut al doilea şi el s-a 
deosebit de primul prin funda roşie, adică prin Patima Celui 
Drept, care a fost prefigurată prima dată de Abel şi a fost 
descrisă de Proroci, şi care s-a arătat, în mod lămurit, în 
timpurile din urmă prin Fiul lui Dumnezeu. 

3. Pentru că era necesar ca astfel de lucruri să fie 
anunţate în mod expres, mai dinainte şi într-un mod anume 
de către Părinţi, iar altele să fie arătate prin Proroci şi Lege, 
pe când altele să fie arătate de Hristos, pentru cei care au 
primit înfierea. 

Pentru ca un singur Dumnezeu să fie vestit de către 
toţi. Pentru că Avraam a prefigurat două Testamente, în care 
unii au semănat iar alţii au secerat. Căci s-a spus: „Intru 
aceasta se adevereşte cuvântul, că unul a semănat iar altul a 
secerat" (In. 4, 37). 

Dar este un singur Dumnezeu, Care a dat pe cele de 
folos amândurora, adică sămânţă semănătorului şi pâine de 
mâncare secerătorului. Căci unul a sădit, iar altul a udat, dar 
Domnul a făcut să crească (I Cor. 3, 6). 

Pentru că Patriarhii şi Prorocii au sădit cuvântul 
despre Hristos, dar Biserica a secerat, adică a primit recolta. 
Pentru acest motiv aceştia s-au rugat să aibă adăpost, ca 
Ieremia: „Cine îmi va da mie adăpost în pustiu până la 
sfârşit?". 

Adică şi semănătorul şi seceratorul s-au bucurat 
împreună în împărăţia lui Hristos, Care este împreună cu toţi 
cei care dintru început au fost încercaţi de Dumnezeu şi Care 
le-a dat Cuvântul Său ca să fie mereu cu ei. 



245 



Capitolul al 26-lea 



Hristos este comoara ascunsă în Scripturi. Adevărata 
înţelegere a Scripturilor se găseşte numai în Biserică. 



1 . De aceea, dacă cineva citeşte cu atenţie Scripturile, 
va găsi în ele cele despre Hristos şi umbrele noii vestiri. 
Pentru că Hristos este comoara ascunsă în ţarină, adică în 
aceast lume, pentru că e vorba de „pământul acestei lumi" 
(Mt. 13, 44). 

Şi faptul că această comoară ascunsă în Scripturi e 
Hristos, El a spus-o în multe tipuri şi parabole. Fiindcă firea 
omenească a Sa nu a fost înţeleasă mai înainte de a se 
petrece cele prezise, adică până nu s-a petrecut venirea Sa. 

Căci de aceea i s-a spus Prorocului Daniel: „Ţine 
ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul 
vremii, pentru că mulţi vor învăţa şi cunoaşterea va fi 
desăvârşită. Pentru că în această vreme, când împrăştierea / 
risipirea se va sfârşi, ei vor cunoaşte toate aceste lucruri" 59 ^ 
(Dan. 12, 4). 

Iar Ieremia a spus: „în zilele din urmă ei vor înţelege 
aceste lucruri". Pentru că fiecare prorocie, mai înainte de a 
se împlini, este enigmatică şi ambiguă pentru oameni. Dar 
când soseşte timpul ei şi se petrec cele prorocite, atunci 
prorocia devine clară şi nu mai stârneşte nicio îndoială. 

Căci pentru această raţiune, când se citeşte astăzi 
Legea de către evrei ea este asemenea unei fabule 596 ', pentru 
că ei nu pot explica toate lucrurile, care ţin de venirea lui 
Hristos, Cel care a luat firea umană. Dar când Legea e citită 
de către creştini, atunci ea este o comoară ascunsă în ţarină, 
însă care a fost scoasă la lumină de crucea lui Hristos. 

Fiindcă atunci când este tălmăcită ea îmbogăţeşte 
înţelegerea oamenilor şi arată cu putere înţelepciunea lui 
Dumnezeu şi vesteşte iconomiile Sale cu privire la om şi 
pregăteşte, mai înainte, pentru împărăţia lui Hristos, şi 
predică, prin anticipare, moştenirea Sfântului Ierusalim şi 
vorbeşte cu tărie despre faptul, că oamenii care iubesc pe 



95 A doua frază a citaţiei nu a fost reperată în traducerile moderne. 
596 Este o culegere de cărţi, care nu sunt înţelese în finalitatea lor, adică în cheia 
venirii lui Hristos şi a iconomiei mântuirii. 



246 



Dumnezeu, atunci când El va veni, vor vedea lămurit pe 
Dumnezeu şi vor auzi cuvântul Său. 

Şi cel care va auzi glasul Său va fi preaslăvit într-o 

CQ-7 

anume măsură . Pe când, ceilalţi, nu vor vedea arătarea 
slavei Sale, după cum a spus şi Daniel: „Cei care au înţeles, 
vor fi ca strălucirea soarelui pe cer şi mulţi Drepţi vor fi ca 
stelele în vecii vecilor" (Dan. 12, 3). 

Căci astfel am arătat că este cel care citeşte 
Scripturile. Fiindcă Domnul astfel le-a spus Ucenicilor Săi 
după învierea Sa din morţi, adică dovedindu-le lor din 
Scripturile însele, „că Hristos trebuia să pătimească şi să 
intre întru slava Sa, şi să se propovăduiască iertarea 
păcatelor întru numele Său în tot pământul" (Le. 24, 46-47). 

Şi de aceea am spus, că Ucenicii au fost desăvârşiţi şi 
asemenea unui om avut, „care scoate din comoara sa lucruri 
noi şi vechi" (Mt. 13,52). 

A SOS 

2. Insă pentru aceasta e nevoie să ne plecăm 
prezbiterilor (presbyteris obaudire oportet) 599 , care sunt în 
Biserică, adică celor care au succesiunea de la Apostoli 
{successionem habent ab Apostolis) , după cum am arătat. 
Adică celor care, împreună cu succesiunea episcopatului 
{episcopatus successione) , au primit şi darul adevărului 
icharisma veritatis) , după bună plăcere a Tatălui . 



597 Pe măsura sa, a persoanei sfinte. 

98 Să ascultăm, să ne supunem ierarhiei Bisericii. Pentru a primi adevărata învăţătură 
a Vechiului şi a Noului Testament, spune Sfântul Irineu, trebuie să ne supunem 
ierarhiei bisericeşti, ca să o putem primi în smerenie. 

Supunerea faţă de ierarhie, care astăzi e o glumă comună, a fost şi este de mare 
importanţă pentru mântuirea creştinilor. Creştinii nu se pot mântui desconsiderându- 
şi părinţii duhovniceşti şi hulindu-i, ci rugându-se pentru ei şi ajutându-i în toate. 
Cine îşi ajută duhovnicul, îngrijindu-se de viaţa sa, străduindu-se să-şi sfinţească 
viaţa personală, va aduce o mare bucurie şi sporire şi duhovnicului. 
Ucenicii Sfinţi îi fac Sfinţi şi pe duhovnicii lor. Nu trebuie să cerem numai de la 
Părinţii duhovniceşti să fie Sfinţi, ci trebuie să cerem mai întâi de la noi să ne sfinţim 
viaţa şi să ne curăţim sufletele şi trupurile de patimi şi apucături rele. 
599 Lat. 2, p. 236. 
600 Ibidem. 

601 Ibidem. 

602 Ibidem. 

603 Sfântul Irineu vede succesiunea bisericească ca pe o succesiune istorică dar şi 
duhovnicească, în care se primeşte harul Apostolilor dar şi adevărul lor 
nerăstălmăcit. 

în ceea ce îi priveşte pe protestanţii şi neoprotestanţii de astăzi, creştinii ortodocşi 
trebuie să vadă că ei nu sunt în succesiune cu Apostolii şi au răstălmăcit adevărul iar 
că romano-catolicii s-au rupt de Biserica adevărului, prin multele lor erezii, chiar 
dacă păstrează o succesiune istorică, însă vidată de har. 

Harul lui Dumnezeu nu este disociat de adevăr. încercările de nivelare între Biserică 
şi biserici, încercări fa Is teologice, vor să spună că harul poate să stea fără adevărul 
lui Hristos. însă numai unde adevărul nu este despărţit de har este adevărata Biserică. 



247 



Insă e nevoie să ne ferim de ceilalţi, care se despart de 
succesiunea de la început şi se adună în alte locuri şi să-i 
socotim pe ei eretici (haereticos) 604 cu minţi perverse sau 
schismatici (scindentes) 605 ai mândriei şi ai plăcerii de sine 
sau farisei, căci propovăduiesc numai ca să caute slavă 
deşartă. 

Pentru că toţi aceştia au căzut din adevăr. Şi ereticii 
sunt cu adevărat cei care aduc la altarul Domnului foc străin 
(strânge fire), adică dogme străine (alienas doctrinas ; 
strânge doctrines), care vor arde în focul venit din cer, ca 
Nadab şi Abiud ( Lev. 10, 1-2). 

Fiindcă ei se împotrivesc adevărului şi vestesc altele 
împotriva Bisericii lui Dumnezeu, fapt pentru care se vor 
duce cu toţii în Iad, fiind înghiţiţi de pământ, împreună cu fii 
lui Core, cu Datan şi Abiron (Num. 16, 31-32). 

Pentru că cei care se separă de la sine şi se despart de 
unitatea Bisericii, vor primi de la Dumnezeu aceeaşi 
pedeapsă ca a lui Ieroboam (III Reg. 13, 34). 

3. Insă aceia care sunt credincioşi numai pentru a fi 
prezbiteri şi slujesc numai pentru propriile lor pofte 
(serviunt autem suiş voluptatibus 607 ) 608 , nu au frica lui 
Dumnezeu Cel Prea înalt în inimile lor, ci se arată cu dispreţ 
faţă de ceilalţi şi se laudă şi se trufesc cu faptul că sunt 
conducători, dar fac fapte rele în ascuns, spunând: „Nu mă 
vede niciun om!". 

însă unii ca aceştia vor fi pedepsiţi de către Cuvântul, 
Care nu judecă după cele din afară şi nici nu se uită la faţa 
omului, ci la inima lui. 

Căci ei vor auzi aceste cuvinte, pe care le spune 
Daniel Prorocul: 

„O tu sămânţă a lui Canaan şi nu a lui Iuda, 
frumuseţea ta este înşelătoare şi pofta ţi-a stricat inima ta. Tu 
eşti o haină veche, învechită în rele, căci păcatele tale de mai 
înainte au ieşit acum la lumină. Pentru că tu ai făcut judecată 
falsă şi te-ai obişnuit să pedepseşti pe cei nevinovaţi şi celor 



Şi ea este Biserica Ortodoxă, Biserica lui Dumnezeu, Care e depozitara întregului 
adevăr al mântuirii. 

604 Lat. 2, p. 236. 

605 Ibidem. 

606 Ibidem. 

607 Ibidem. 

608 Adică sunt preoţi numai pentru a-şi împlini dorinţe pământeşti, păcătoase. 



248 



ticăloşi să le dai drumul, deşi Domnul a spus: Pe cel 
nevinovat şi drept să nu-1 ucideţi" (îs. 11, 3) 609 . 

Căci despre aceştia a spus Domnul: „Dar dacă sluga 
cea rea va zice în inima sa: <Domnul Meu întârzie să vină> 
şi va începe să bată pe slujitori şi pe slujnice, şi să mănânce 
şi să bea şi să se îmbete, Domnul acelei slugi va veni în ziua 
pe care ea nu o cunoaşte şi în ceasul de care ea nu se 
îngrijeşte şi o va tăia pe ea şi o va pune pe ea în partea celor 
necredincioşi" (Le. 12, 45-46). 

4. Căci de aceea trebuie să ne depărtăm de toate aceste 
persoane, care ne stresează / ne plictisesc şi să ne alipim de 
cei care, după cum am spus mai înainte, ţin dogmele 
Apostolilor şi care, împreună cu ceata preoţiei, se arată 
vorbind sănătos şi conduc fără vreo necinste pe ceilalţi, care 
au nevoie de sfat şi mustrare. 

Căci Moise în acest fel a făcut. Şi a fost un conducător 
de încredere, arătând o bună conştiinţă, despre care Domnul 
a vorbit în mod dezvăluit. Căci el a zis despre sine: „Eu nu 
am dorit să iau ceva de la vreunul din aceşti oameni, nici nu 
am făcut rău vreunuia din ei" (Num. 16, 15). 

De asemenea, Samuel, care a judecat pe popor mulţi 
ani şi i-a dat legi lui Israel fără ca să se mândrească, a spus 
în mod dezvăluit despre sine însuşi, zicând: 

„Am umblat înaintea voastră din copilăria mea şi până 
în ziua de astăzi. Mărturisiţi despre mine în faţa Domnului şi 
înaintea unsului Său! Pe al cărui bou sau măgar l-am luat sau 
pe cine am stăpânit cu forţa sau pe cine am năpăstuit? Iar 
dacă am întins mâna ca să iau de la voi bani sau ceva de 
încălţat, mărturisiţi împotriva mea şi eu vă voi despăgubi" (I 
Reg. 12, 2-3). 

Iar când poporul i-a răspuns: „Tu nu ne-ai stăpânit cu 
forţa, nici nu ai păgubit pe cineva şi nici nu ai întins mâna ca 
să iei ceva de la vreun om" (I Reg. 12, 4), atunci el L-a luat 
pe Dumnezeu de martor, zicând: „Domnul este martor şi 
Unsul Său va da mărturie pentru această zi, că voi n-aţi găsit 
nimic asupra mea. Şi ei au zis: El este martor" (I Reg. 12, 5). 

In acelaşi fel şi Pavel a arătat că are o conştiinţă bună 
ibonae conscientiae) , când le-a spus corintenilor: 



609 Cf. Lat. 2, p. 237 la acest verset prezentat de către Sfântul Irineu se citează trei 
versete, singurul corect fiind cel de la îs. 11, 3, pentru că nu există, în ediţiile critice 
actuale, Dan. 13, 20 şi Dan. 13, 52. Exista în timpul său şi un al 13-lea capitol la 
Daniel? De unde ştiu autorii ediţiei citate despre acest amănunt? Nu avem nicio notă 
de subsol legată de acest verset. 

610 Idem, p. 238. 



249 



„Pentru că noi nu suntem ca cei mulţi, care strică 
cuvântul lui Dumnezeu, ci [grăim] după adevăr, ca de la 
Dumnezeu, vorbind în Hristos, înaintea lui Dumnezeu" (II 
Cor. 2, 17). Sau: „Noi n-am nedreptăţit pe nimeni, n-am 
vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni" (II Cor. 7, 2). 

5. Astfel de prezbiteri au hrănit Biserica, despre care 
Prorocul spunea: „Eu voi da conducătorilor tăi să conducă în 
pace şi celor care te priveghează întru dreptate" (îs. 60, 17). 

Iar despre aceştia Domnul spunea: „Cine este sluga 
aceea credincioasă, pe care Domnul a pus-o peste casa Sa, 
ca să dea celor ai Săi să mănânce la timp? Fericită este sluga 
aceea, pe care Domnul, atunci când va veni, o va găsi făcând 
astfel" (Mt. 24, 45-46). 

Iar Pavel ne-a învăţat pe noi ca un întâistătător. Căci a 
zis: „Dumnezeu a rânduit în Biserică mai întâi pe Apostoli, 
apoi pe Proroci, iar în al treilea rând pe învăţători" (I Cor. 
12,28). 

Şi unde s-au dat darurile lui Dumnezeu? De unde am 
învăţat noi adevărul, decât de la cei care au succesiunea 
Bisericii de la Apostoli? 

Căci aici este adevărul şi conducerea fără greşeală, 
pentru că ni se vorbeşte adevărul nealterat şi nerăstălmăcit 
{inadulteratum et incorruptibile) . 

Pentru că aceştia păstrează această credinţă a noastră, 
într-unui Dumnezeu, Care a creat toate lucrurile şi ei trăiesc 
acea dragoste, pe care noi o avem de la Fiul lui Dumnezeu, 
Care a împlinit toată iconomia mântuirii din dragoste pentru 
noi. 

Şi ei lămuresc Scripturile noastre fără nicio cădere şi 
fără să spună blasfemii la adresa lui Dumnezeu, nici nu 
dispreţuiesc pe Patriarhi şi nici nu-i resping pe Proroci. 



611 Ibidem. 



250 



Capitolul al 27-lea 



Păcatele celor din vechime, care au atras mânia lui 
Dumnezeu şi care erau conduşi de purtarea Sa de grijă, s-au 
pus în scris, ca să ne fie nouă spre povăţuire şi nu pentru ca 
să ne mândrim faţă de ei. Noi nu trebuie să deducem din 
cele relatate în Vechiul Testament, că Hristos ne-a predicat 
un alt Dumnezeu. Trebuie, mai degrabă, să ne temem, 
pentru că e unul şi acelaşi Dumnezeu, Care i-a pedepsit pe 
cei din vechime şi Care nepoate lovi şi pe noi 



1. Căci eu am auzit de la un anume prezbiter (a 
quodam bresbytero) , care a auzit acestea de la cei care au 
văzut pe Apostoli, şi de la cei care au fost ucenicii acestora, 
că pedepsele istorisite în Scriptură au fost îndeajuns de 
multe pentru cei din vechime, pentru că ei erau fără 
conducerea / povăţuirea Duhului. Iar Dumnezeu nu se uită la 
oameni [când pedepseşte], ci El pedepseşte pedeapsă cu 
măsură, pentru faptele care nu îi plac. 

Căci în cazul lui David, când el suferea prigonire de la 
Saul pentru dreptatea sa, el a sfârşit prin a se ascunde de 
regele Saul şi nu s-a răzbunat pe vrăjmaşul său. Iar prin 
aceasta a preaslăvit venirea lui Hristos şi a învăţat pe 
neamuri înţelepciunea, căci a făcut lucruri conforme cu 
povăţuirea Duhului şi cu bună plăcerea lui Dumnezeu. 

Dar când pofta 1-a făcut să o ia pe Batşeba, soţia lui 
Urie, atunci Scriptura spune despre el: „Atunci, acest lucru 
pe care 1-a făcut David a părut o răutate în ochii Domnului" 
(II Reg. 11,27). 

Iar când Prorocul Natan a fost trimis la el, ca să îi 
vorbească lui despre crima săvârşită, pentru ca el să-şi dea 
pedeapsa de unul singur, şi să primească milă şi iertare de la 
Hristos, acesta i-a spus: 

„într-o cetate erau doi oameni, unul bogat şi altul 
sărac. Bogatul avea multe turme şi cirezi, pe când săracul nu 
avea decât o singură oiţă, pe care el o cumpărase şi o 
crescuse şi aceasta era cu el şi cu copiii lui. 



612 Ibidem. Cf. Idem, p. 238-239, n. 5 propune aici pe Sfântul Policarp, pe Papias, pe 
Sfântul Clement Romanul, pe Sfântul Justin Martirul şi pe Sfântul Sfinţit Mucenic 
Fotin, episcop de Lyon, căruia Sfântul Irineu i-a succedat. 



251 



Ea mâncase din pâinea sa şi băuse din cana lui şi îi era 
lui ca o fiică. Insă a venit la cel bogat un oaspete şi el nu a 
tăiat din turma lui vreo oiţă sau din cireada sa vreun tăuraş, 
ca să ospăteze pe cel venit la el, ci a luat oiţa celui sărac şi a 
pus-o înaintea aceluia care venise la el. 

Şi David s-a mâniat cumplit asupra unui astfel de om 
şi i-a spus lui Natan: După cum Domnul e viu, acest om care 
a făcut un lucru ca acesta e vrednic de moarte. Iar el trebuie 
să întoarcă de patru ori pentru această oaie, fiindcă a făcut 
un lucru ca acesta şi fiindcă nu i-a fost milă de cel sărac. 

Iar Natan i-a zis lui: Tu eşti omul, care a făcut 
aceasta" (II Reg. 12, 1-7). 

Şi după aceasta el continuă să-i vorbească, dojenindu- 
1 şi amintindu-i darurile lui Dumnezeu pogorâte peste el şi 
ce 1-a făcut pe el neplăcut în faţa lui Dumnezeu. Căci, îi 
spune el, pentru aceste lucruri el nu a mai plăcut lui 
Dumnezeu şi o mare mânie stă deasupra casei sale. David 
însă s-a zdrobit pe sine, când a auzit acestea şi a spus: „Am 
păcătuit împotriva Domnului" (II Reg. 12, 12). 

Şi a cântat apoi un psalm de pocăinţă, în care vestea 
venirea Domnului, Care spală şi îi face curaţi pe oamenii 
legaţi cu lanţurile păcatului. 

La fel s-a petrecut şi cu Solomon, când el a judecat 
după dreptate şi a mărturisit înţelepciunea lui Dumnezeu şi a 
ridicat templul ca tip al adevărului şi a adus laudă lui 
Dumnezeu şi a anunţat pacea, care va veni peste neamuri, şi 
a prefigurat împărăţia lui Hristos, şi a spus trei mii de 
parabole despre venirea Domnului şi cinci mii de cântece. 

Căci el a adus slavă lui Dumnezeu şi a arătat tuturor 
înţelepciunea lui Dumnezeu din creaţie, arătând felul 
fiecărui copac, a fiecărei plante, a fiecărei vieţuitoare 
domestice, a patrupedelor şi a peştilor. Fiindcă a spus el: 
„Nu ţine voinţa Domnului, oare, cerurile, şi nu locuieşte El 
cu oamenii pe pământ?" (III Reg. 8, 27). 

Şi astfel, el a plăcut Domnului şi a fost admirat de 
către toţi. Şi toţi regii pământului doreau să-i vorbească şi să 
îl vadă pe el, fiindcă auziseră de înţelepciunea pe care 
Dumnezeu i-o dăduse lui. Astfel a venit la el regina din sud, 
care a venit de la marginile pământului, ca să se încredinţeze 
de înţelepciunea sa. 

Şi aceasta i-a vorbit ca unuia care judecă cu dreptate 
neamurile acelea, care au auzit cuvintele Sale, dar nu cred în 
El şi care vor fi pedepsite. 



252 



Şi ea se supune înţelepciunii vestite de robul lui 
Dumnezeu, pe când oamenii au dispreţuit înţelepciunea, care 
a venit, în mod direct, de la Fiul lui Dumnezeu. 

Pentru că Solomon a fost un slujitor, dar Hristos este 
Fiul lui Dumnezeu cu adevărat şi Domnul lui Solomon. Iar 
când a slujit Domnului fără a necinsti şi a slujit iconomiile 
Sale, el a fost slăvit [de către Dumnezeu]. 

Dar când şi-a luat soţii dintre neamuri şi a început să 
îngăduie ridicarea de idoli în Israel, Scriptura spune despre 
el: „Şi regele Solomon a iubit [mai multe] femei şi el şi-a 
luat femei străine. Şi trecând vremea, Solomon îmbătrânind, 
inima lui nu a fost lipită cu totul de Domnul, Dumnezeul 
său. Şi femeile străine au întors inimia sa spre dumnezei 
străini. 

Şi Solomon a făcut rău înaintea Domnului şi nu a 
mers după Domnul, ca tatăl său David. Şi Domnul S-a 
mâniat pe Solomon, pentru că inima sa nu a fost întreagă cu 
Domnul, ca inima tatălui său David" (III Reg. 11, 2-4). 

Şi Scriptura 1-a mustrat din destul pe el, după cum 
spun şi prezbiterii, pentru că niciun trup nu se poate slăvi 
înaintea Domnului. 

2. Fiindcă, din această raţiune, Domnul a coborât până 
în cele mai de jos ale pământului, predicând venirea Sa şi 
acolo şi dând iertare de păcate tuturor care au crezut în El. 

Şi toţi cei care au crezut în El, care au nădăjduit spre 
El, adică cei care au propovăduit venirea Lui şi s-au supus 
iconomiilor Sale, adică Drepţii, Prorocii şi Patriarhii, au 
primit iertarea păcatelor în acelaşi mod ca şi noi {quibus 
similiter ut nobis remisit peccata) . 

Căci păcatele noastre nu sunt pentru noi o povară, 
dacă nu dispreţuim harul lui Dumnezeu. Iar acei oameni nu 
ne-au mustrat păcatele noastre 615 , căci cele de dinainte de 
Hristos s-au împlinit între noi. 

Fiindcă noi nu avem dreptul să-i mustram pe cei care 
au păcătuit înainte de venirea lui Hristos. Pentru că „toţi 
oamenii erau lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3, 23) şi 
nu s-au îndreptat prin ei înşişi, ci numai prin venirea 
Domnului. Acum au privit cu ochii lor, în mod desăvârşit, 
spre lumina Sa. 



613 



Sfinţii şi Drepţii Vechiului Testament au fost cei pe care Domnul i-a scos din Iad 



la învierea Sa din morţi. 

614 Lat. 2,p. 241. 

615 Celor dintre neamuri. 



253 



Şi faptele pe care le-au făcut aceia s-au scris spre 
învăţătura noastră, ca noi să cunoaştem, mai înainte de toate, 
că Dumnezeul nostru şi al lor e unul şi acelaşi şi că păcatele 
nu-i sunt plăcute lui Dumnezeu, mai ales, dacă sunt săvârşite 
de către oamenii reînnoiţi I restauraţi. 

Iar, în al doilea rând, [s-au scris] ca noi să ne ferim de 
răutate. Pentru că, dacă acei oameni din vechime, care ne-au 
precedat în ceea ce priveşte darurile venite peste ei şi pentru 
care Fiul lui Dumnezeu încă nu suferise, când au făcut vreun 
păcat şi au slujit plăcerilor trupeşti, au căzut în mare 
părăsire, ce vor suferi oamenii de astăzi, care dispreţuiesc 
venirea Domnului şi sunt robi ai propriilor lor pofte? Şi 
moartea Domnului a fost adevărata vindecare şi iertare a 
păcatelor (curatio et remissio peccatorum mors Domini 
fuit) 616 celor din vechime. 

Insă El nu a murit ca cei păcătoşi, căci moartea nu a 
avut stăpânire asupra Sa. Ci Fiul a intrat în slava Tatălui, 
cerând de la cei avuţi ai Săi şi de la medicii Săi 617 să se 
lepede de încrederea în bani şi de mită, căci celor cărora li s- 
a dat mult, mult li se va cere. Şi nu trebuie să uităm că 
prezbiterii nu trebuie să se îngâmfe şi nici nu trebuie să fie 
autoritari faţă de cei bătrâni, ci se cuvine să fie cu teamă, 
pentru ca să înveţe cunoaşterea lui Hristos. 

Căci dacă nu îi plăcem lui Dumnezeu, nu primim 
iertarea păcatelor noastre, ci vom fi scoşi afară din împărăţia 
Sa. Fiindcă de aceea a spus Pavel: „Dacă Dumnezeu nu a 
cruţat ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine, care, deşi ai 
fost un măslin sălbatic, te-a umplut de grăsimea unui măslin 
adevărat şi te-a făcut părtaş grăsimii lui" (Rom. 11,21, 24). 

3. Şi trebuie să reţii, de asemenea, că fărădelegile 
oamenilor obişnuiţi sunt descrise aici, nu pentru ca să 
păcătuim şi noi, ci pentru ca să fim povăţuiţi prin acelea şi 
pentru ca să înţelegem că este unul şi acelaşi Dumnezeu, 
împotriva Căruia au păcătuit acei oameni şi împotriva 
Căruia păcătuiesc aceştia, care luptă împotriva acelora, care 
mărturisesc credinţa în El. 

Dar aceasta spun şi prezbiterii, ceea ce Pavel a spus în 
mod dezvăluit în Epistola către Corinteni, când a zis: „Căci 
nu vreau, fraţilor, ca să fiţi neştiutori, şi să nu ştiţi că toţi 
părinţii noştri au fost sub nor şi au fost botezaţi de către 
Moise în mare, şi că au mâncat cu toţii aceeaşi mâncare 



616 Lat. 2, p. 241-242. 

617 De la ierarhia bisericească. 



254 



duhovnicească şi că au băut cu toţii aceeaşi băutură 
duhovnicească. 

Pentru că ei au băut din piatra duhovnicească ce îi 
urma. Şi piatra aceasta era Hristos. Dar mulţi dintre ei nu au 
plăcut lui Dumnezeu şi de aceea au căzut în pustiu. Aceste 
lucruri s-au făcut însă pilde pentru noi, ca să nu avem 
dorirea de a pofti la lucruri rele, cum au pofit aceia. 

Şi nici să nu fiţi închinători la idoli, după cum au fost 
unii dintre ei, precum s-a scris: <Poporul a stat jos, a mâncat 
şi a băut, apoi s-a ridicat să joace/ să danseze>. Nici să ne 
desfrânăm ca unii dintre ei, căci au căzut într-o zi douăzeci 
şi trei de mii. Nici să-L ispitim pe Hristos, precum L-au 
ispiti unii dintre ei şi au fost omorâţi de către şerpi. 

Nici să cârtim / să murmurăm cum au cârtit / au 
murmurat [împotriva lui Dumnezeu] unii dintre ei şi au 
pierit din cauza pierzătorului. Şi toate aceste lucruri s-au 
petrecut ca o prefigurare [pentru noi], şi au fost scrise spre 
povăţuirea noastră, la care au ajuns sfârşiturile veacurilor. 
De aceea, cel care crede că stă neclintit, să ia aminte să nu 
cadă" (I Cor. 10,1-12). 

4. De aceea e mai presus de orice îndoială faptul, că 
Apostolii au arătat că există unul şi acelaşi Dumnezeu, Care 
va intra la judecată cu toţi pe care El i-a făcut de la început 
şi până acum şi, mai ales, au arătat că lucrurile, care s-au 
petrecut, au fost scrise mai înainte. Iar aceşti oameni 
neînvăţaţi şi încrezuţi [de acum] neagă acest lucru, mai 
presus de orice ruşine. 

Adică pe acelea, care s-au petrecut în vechime. Şi 
mulţi dintre ei sunt neascultători şi spun că a existat un 
singur Dumnezeu pentru aceşti oameni şi că El este 
Făcătorul lumii, dar că Acesta era într-o stare 
degenerescentă. 

Şi că a existat un alt Tată, adică Cel mărturisit de către 
Hristos şi că această Fiinţă este Cel care a fost conceput de 
mintea fiecăruia dintre ei 618 . 

Aceştia nu înţeleg, că în cele din urmă, Dumnezeu nu 
a binevoit în mulţi dintre cei păcătoşi, după cum e scris: 
„mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi"(Mt. 20, 16). 

Căci nedrepţii, închinătorii la idoli, desfrânaţii vor 
pieri. Fiindcă aşa a spus Domnul nostru, că aceşti oameni 
vor fi trimişi în focul cel veşnic. 



618 Dintre eoni. 



255 



Iar Apostolul spune: „Oare nu ştiţi că nedrepţii nu vor 
moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă minţiţi pe voi 
înşivă: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici 
adulterinii, nici efeminaţii, nici cei care strică pe bărbaţi, nici 
hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici defăimătorii, nici 
răpitorii, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (I Cor. 6, 
9-10). 

Dar nu numai cei care sunt în rândul celor de aici, ci şi 
noi vom fi aruncaţi afară din împărăţia lui Dumnezeu, dacă 
facem astfel de lucruri. Căci de aceea a spus el: „Şi astfel de 
lucruri am făcut şi noi. Dar v-aţi spălat şi v-aţi sfinţit întru 
numele Domnului Iisus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului 
nostru" (I Cor. 6, 11). 

Şi, de aceea, cei care trăiesc o viaţă păcătoasă şi duc şi 
pe alţii pe drum greşit, aceia sunt condamnaţi şi scoşi afară, 
adică sunt smintiţi de ochiul şi de piciorul şi de mâna lor, şi 
de aceea vor pieri cu totul. 

Iar noi suntem sfătuiţi aşa: „Dacă vreun om îşi zice 
sieşi <frate> dar e un om desfrânat sau lacom sau închinător 
la idoli sau defăimător sau beţiv sau răpitor, cu acela nici să 
nu mâncaţi" (I Cor. 5, 11). 

Şi iarăşi spune Apostolul: „Să nu vă amăgească niciun 
om cu cuvinte deşarte, pentru că din astfel de lucruri vine 
mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Deci să nu vă 
faceţi părtaşi cu ei" (Efes. 5, 6-7). 

Şi astfel condamnarea păcătoşilor se lăţeşte şi la alţii 
care păcătuiesc şi se bucură de pritenia cu ei. în acest caz se 
petrece acestea, adică „puţină drojdie dospeşte întreaga 
frământătură" (Mt. 13, 33). 

Fiindcă mânia lui Dumnezeu pogoară peste cei 
nedrepţi, după cum spune Apostolul şi aici: „Pentru că 
mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată 
răutatea şi nedreptatea acelor oameni, care arată nedreptatea 
drept adevăr" (Rom. 1, 18). 

Şi, după cum a venit cândva răzbunarea de la 
Dumnezeu peste egiptenii, care îl robiseră pe Israel cu robie 
nedreaptă, tot la fel şi acum, Domnul spune acest adevăr: „Şi 
nu va răzbuna Domnul pe cei aleşi ai Săi, care strigă ziua şi 
noaptea către El? Eu vă spun, că El îi va răzbuna degrab" 
(Le. 18, 7-8). 

Şi, la fel, spune şi Apostolul, în Epistola către 
Tesaloniceni: „Căci vedeţi că este lucru drept ca Dumnezeu 
să răsplătească cu necaz celor ce vă necăjesc pe voi. Iar pe 



256 



voi, cei care sunteţi în necaz, să vă odihnească împreună cu 
noi, la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos din ceruri, cu 
îngerii puterii Sale, în văpaie de foc, dând răzbunare peste 
cei care nu cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu se 
supun Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos. 

Căci vor lua pedeapsa muncii veşnice de la faţa 
Domnului şi de la slava puterii Sale. Când va veni să se 
preamărească întru Sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire de 
către toţi cei care au crezut" (II Tes. 1, 6-10). 



257 



Capitolul al 28-lea 



Cei care au exagerat mila lui Hristos dar au tăcut în 
ceea ce priveşte judecata Sa, s-au arătat nişte oameni fără 
de minte. Ei au văzut numai mulţimea harului Său, arătat în 
Noul Testament, dar au trecut cu vederea marea măsură a 
desăvârşirii pe care El a cerut-o de la noi. Aceştia au dorit 
să arate că există un alt Dumnezeu mai presus de 
Dumnezeul care a creat lumea 



1. De aceea, în ambele Testamente există aceeaşi 
dreptate a lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu, pe de o parte, îşi 
arată răzbunarea Sa, doar în anumite cazuri, vremelnic şi cu 
multă îngăduinţă iar, pe de altă parte, o arată deplin, cu mai 
multă putere şi netrecător. Fiindcă focul este veşnic şi mânia 
lui Dumnezeu va fi descoperită din cer, de la faţa Domnului. 
Căci aşa a zis David: „Iar faţa Domnului este împotriva 
celor ce fac răul, ca să piară pomenirea lor de pe pământ" 
(Ps. 33, 15). 

Şi aceasta 619 atrage după ea pedeapsa asupra celor 
care au făcut răul. Dar sunt beţi şi fără de minte cei care 
aduc următorul argument, spunând că acestea 620 s-au petrecut 
celor din vechime, nu pentru că nu s-au supus lui 
Dumnezeu, ci pentru că au dorit să slujească unui alt Tată, 
Care e mai presus de aceste pedepse, fiindcă marile lucruri 
ale Domnului s-au făcut prin venirea Sa, când a venit să 
mântuiască pe cei ce cred în El, având milă faţă de ei. 

Dar aceştia tac din gură când e vorba de Judecata Sa. 
Şi toate lucrurile acelea care vor veni, pe care le-am auzit 
din cuvintele Domnului, nu vrem să se întâmple cu ei. Căci 
aceia 621 ar fi fost mai bine să nu se fi născut. Fiindcă va fi 
mai uşoară pedeapsa dată Sodomei şi Gomorei, decât acelor 
cetăţi care nu au primit cuvintele Domnului (Mt. 11, 24). 

2. Pentru aceasta, în Noul Testament, această credinţă 
a oamenilor plăcuţi lui Dumnezeu a crescut, primind pe cele 
despre Fiul lui Dumnezeu, [care deja fuseseră descoperite], 



619 Starea lui Dumnezeu împotriva noastră. 

620 Pedepsele oamenilor din partea lui Dumnezeu. 

621 Care le vor pătimi. 



258 



şi, de asemenea, faptul că omul poate fi părtaş la 
Dumnezeire (homo fieret particeps Dei) . 

De aceea, în toate căile vieţii noastre dorim să fim 
foarte atenţi, nu numai pentru a nu face fapte rele, ci şi 
pentru a nu avea gânduri rele şi cuvinte rele, şi să nu 
umblăm în deşert, şi nici să vorbim cuvinte de ruşine. 

Pentru că prin acestea primim pedeapsa celor care nu 
cred în Cuvântul lui Dumnezeu şi dispreţuiesc venirea Sa şi 
se întorc la cele dinapoi, la cele neînţelepte. Şi nu vom fi 
daţi spre aceasta numai vremelnic, ci pentru veşnicie 623 . 

Pentru că va spune Domnul unora: „Depărtaţi-vă de la 
Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic" (Mt. 25, 41), adică 
celor care vor fi chinuiţi pentru vecie şi altora le va spune: 
„Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia 
pregătită pentru voi din veşnicie" (Mt. 25, 34), adică celor 
care vor primi împărăţia pentru vecie şi care vor spori mereu 
în aceasta. 

Fiindcă există unul şi acelaşi Dumnezeu, şi Cuvântul 
Său, Care a fost dintotdeauna împreună cu neamul omenesc 
şi Care, prin multe iconomii şi prin lucrarea multor lucruri, a 
mântuit, dintru început 624 , pe cei care sunt mântuiţi 
(pentru că aceştia sunt cei care iubesc pe Dumnezeu şi 
urmează Cuvântului lui Dumnezeu pentru lucrurile puse 
înainte) şi Care judecă pe cei care sunt judecaţi, adică pe cei 
care uită de Dumnezeu şi hulesc şi calcă cuvintele Sale. 



622 Lat. 2, p. 245. 

623 Insistenţa Sfântului Irineu pe realitatea Iadului ar trebui să fie auzită şi de mulţi 
dintre cercetătorii postmoderni ai Sfinţilor Părinţi, care consideră Iadul o ficţiune sau 
un împrumut nelegitim din literatura păgână. 

Avântul demonic al criticii teologice recente sau mai îndepărtate arată cât de departe 
au ajuns cu contestarea dogmelor ortodoxe şi a Sfinţilor lui Dumnezeu, şi cât de 
departe sunt ei de credinţa simplă dar bogată a credinciosului, care nu se îndoieşte 
nicidecum de vreun cuvânt al lui Dumnezeu. 

Mărturisesc durerea profundă pe care o am în faţa contestatarilor de tot felul, care nu 
îşi pot impropria întreaga noastră credinţă şi viaţă duhovnicească pentru că nu vor, 
nu pentru că nu pot, dar o contestă cu înverşunare. Se practică o modă teribil de 
satanică, aceea de a-i edita pe Sfinţii Părinţi nu pentru a-i elogia, ci tocmai pentru a-i 
minimaliza, pentru a-i deprecia, pentru a-i desfiinţa pur şi simplu. 
Măreţia lor îi enervează. Mă uit la studiile ştiinţifice pe seama Sfinţilor lui 
Dumnezeu şi observ imediat, când cineva are iubire faţă de cel despre care scrie şi 
când are o ură şi un dispreţ disimulat. Sunt mai multe criticile şi contestările decât 
evidenţierea adevărului şi a sfinţeniei lor. 

Să mă ferească Dumnezeu şi să ne ferească, pe cei care-i iubim pe Sfinţi şi vrem să 
ne sfinţim viaţa în mod smerit, de o asemenea aborbare demonică şi nu „teologică" a 
vieţii şi a dumnezeieştii lor teologii. Am scris acestea pentru a preciza faptul, că 
traducerile noastre nu se încadrează în zona celor care îi dispreţuiesc pe Sfinţi, ci a 
acelora, care învaţă smerit de la Sfinţi şi care vor să arate măreţia lor vrednică de 
urmat în toate veacurile. 

624 De la începutul lumii. 



259 



3. Iar ereticii, despre care am vorbit mai înainte, de 
care noi ne îndepărtăm / ne dezicem, aceştia sunt cei judecaţi 
de Domnul, deşi ei se cred „credincioşi". 

Căci acestor lucruri despre care ei vorbesc, referitor la 
Dumnezeu, cum că El pedepseşte cu milă şi vremelnic pe cei 
necredincioşi şi îi bate pe egipteni, dar îi mântuieşte pe cei 
ascultători, eu spun şi acestea, că Domnul niciodată nu se 
mai întoarce [la ce a judecat] şi judecă pentru veşnicie pe 
cei care sunt vrednici de judecată şi eliberează pentru 
veşnicie pe cei care sunt vrednici de libertate. 

Şi El Se va arăta, potrivit vorbirii acelor oameni, ca 
Cel care este „cauza" 625 celui mai ticălos păcat al lor, 
asemenea acelora, care şi-au pus mâinile pe El şi L-au ţintuit 
[pe Cruce]. 

Căci dacă El nu ar fi venit urma faptul, că nici aceia 
nu puteau să-L omoare pe Domnul lor. Şi dacă El nu ar fi 
trimis la ei pe Proroci, cu siguranţă, că ei nu ar fi putut să-i 
ucidă şi, la fel, nici pe Apostoli. 

Dar cei care ne spun nouă acestea şi zic: < dacă 
egiptenii nu ar fi fost loviţi cu plăgi şi atunci când veneau cu 
mândrie după Israel, nu ar fi fost înecată mânia lor în mare, 
Dumnezeu nu ar fi putut mântui pe poporul Său >, acest 
răspuns trebuie să le dăm: Asta nu înseamnă, că dacă evreii 
nu deveneau ucigaşii Domnului (deşi s-a luat viaţa veşnică 
de la ei) şi dacă nu îi ucideau pe Apostoli şi nu prigoneau 
Biserica, căzând în abisul mâniei [lui Dumnezeu], noi nu 
puteam să ne mântuim. 

Căci dacă aceia au fost mântuiţi de orbirea [mâniei] 
egiptenilor, tot la fel şi noi suntem mântuiţi de cea a evreilor. 

Iar moartea Domnului este condamnarea acelora, care 
L-au ţintuit pe cruce şi care nu au crezut în venirea Lui, dar 
este mântuirea acelora, care cred întru El. 

Fiindcă spune Apostolul în a doua Epistolă către 
Corinteni: „Pentru că noi suntem lui Dumnezeu bună 



625 Ideea eretică de aici e aceea că se încearcă a se pune pe seama lui Dumenzeu 
cauzele păcatelor omeneşti. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu S-a întrupat, El „a 
încurajat" pe oameni ca să-L omoare şi ei nu ar fi făcut nimic rău, dacă aşa era 
prorocit să se Se întâmple cu Mesia. 

Ereticii marcioniţi doreau, mai degrabă, să nu Se fi întrupat Fiul lui Dumnezeu, 
pentru ca oamenii să nu mai păcătuiască ucigându-L pe Domnul, decât să fie 
mântuită întreaga umanitate. 

Dar ucigaşii Fiului omului au acţionat din voia lor nebună şi nu pentru că Dumnezeu 
ştia că asta o să se petreacă cu El. Preştiinţa divină nu a fost cauza deicidului şi nici 
întruparea Domnului nu a fost cauza urii şi a nebuniei lor. Extrapolarea vinei în altă 
parte şi nu în noi, cei care păcătuim, este caracteristica acelora, care nu se pocăiesc 
pentru păcatele lor. 



260 



mireasmă a lui Hristos, între cei care se mântuiesc şi între 
cei care pier: unora, fiind mireasmă a morţii spre moarte, pe 
când altora mireasmă a vieţii spre viaţă" (II Cor 2, 15-16) 626 . 

Şi care este această mireasmă a morţii spre moarte, 
fără numai faptul că cei care cred, şi nu şi ceilalaţi, se supun 
Cuvântului lui Dumnezeu? 

Şi cine sunt cei care se dau pe ei înşişi spre moarte? 
Fără îndoială că acei oameni, care nu cred şi nu se supun pe 
ei înşişi lui Dumnezeu. Şi iarăşi, cine sunt cei care se 
mântuie şi primesc moştenirea? 

Fără îndoială, că sunt aceia care cred în Dumnezeu şi 
care rămân întru iubirea Sa, ca acel Caleb, fiul lui Iefone, şi 
Iosua, fiul lui Navi şi ca pruncii nevinovaţi, care nu cunosc 
răul. 

Dar cine sunt cei care s-au mântuit şi primesc viaţa 
veşnică? Nu sunt cei care-L iubesc pe Dumnezeu şi care 
cred în făgăduinţele Sale şi care „s-au făcut prunci cu 
nerăutatea" (I Cor 14, 20)? 



626 Pentru lumea neo-păgână în care trăim, creştinii ortodocşi sunt „amintirea unei 

lumi prăfuite, anacronice, tembele", pentru că lumea de astăzi e în moarte. Noi 

suntem o mireasmă a vieţii, o frumuseţe a lui Dumnezeu percepută ca o mireasmă 

greţoasă, insuportabilă. Binele unei vieţi sfinte e socotit „depăşit" şi „anchilozat" 

pentru omul de astăzi, pentru că el este în moarte şi nu-şi mai simte urâţenia 

înfiorătoare, cadaverică. 

Nesimţirea omului păcătos e mare de tot, pentru că el se laudă, fără ruşine, cu cele 

mai blestemate păcate. Mireasma vieţii noastre însă nu poate fi ocolită, pentru că ea 

enervează. 

Dacă avem ură pe trandafiri şi vrem să călcăm în picioare o întreagă seră de 

trandafiri asta nu înseamnă că trandafirii sunt de vină sau că e un păcat să fii frumos 

şi să emani multă frumuseţe, mireasma vieţii, cea duhovnicească. 

Tocmai pentru că enervăm în mod redutabil dovedim că viaţa lui Dumnezeu, cea 

veşnică există întru noi şi nu în mizeria unei vieţi trăiată la întâmplare. Ne desparte 

mirosul sfinţeniei pe unii de alţii. Ne desparte mirosul pocăinţei, al lacrimilor, al 

milosteniilor de mirosul greu al tutunului, al desfrânării, al zgârceniei. Moartea se 

separă de viaţă şi moartea e lipsirea de harul lui Dumnezeu. Mireasma vieţii... Să nu 

uităm să fim miresme pentru întreaga lume!... 



261 



Capitolul al 29-lea 



Respingerea argumentelor marcioniţilor, care 
încercau să arate că Dumnezeu a fost autorul păcatului, 
fiindcă El l-a orbit pe faraon şi pe slujitorii lui 



1. Şi spun aceştia: „Dumnezeu a împietrit inima lui 
faraon şi a slujitorilor lui" (leş. 11, 10). Insă aceştia care vor 
să ne pună în dificultate, nu citesc în Evanghelie şi răspunsul 
pe care Domnul l-a dat Ucenicilor, când ei L-au întrebat: 
„De ce le vorbeşti lor în pilde?"(Mt. 13, 10): „Fiindcă vouă 
vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei Cerurilor.Pe când 
lor le vorbesc în pilde, ca văzând să nu vadă şi auzind să nu 
audă, şi înţelegând să nu înţeleagă. 

Şi prin aceasta se împlinesc cele spuse în prorocia lui 
Isaia: <S-a făcut groasă inima acestui popor şi auzul lor s-a 
făcut greoi şi au orbit ochii lor> (îs. 6, 11). Dar fericiţi sunt 
ochii voştri, care văd aceste lucruri şi urechile voastre, care 
aud aceste lucruri" (Mt. 13, 11-14, 15, 16). 

Pentru că este unul şi acelaşi Dumnezeu, Care loveşte 
cu orbire pe cei care nu cred şi care luptă împotriva Lui cu 
răutate. Insă, ca şi în cazul soarelui, care este creaţia Lui, 
privind spre el, nu pot vedea cu ochii lor lumina lui, datorită 
slăbiciunii minţii lor. 

Dar cei care cred întru El şi Ii urmează Lui, El le dă 
acestora o mare şi deplină luminare a minţii lor. De aceea, în 
acord cu acest cuvânt, şi Apostolul a spus, în a doua Epistolă 
către Corinteni: „în care lumea aceasta a orbit minţilor celor 
care nu cred, pentru ca lumina slavei Evangheliei lui Hristos 
să nu lumineze către ei" (II Cor 4, 4). 

Şi iarăşi, în cea către Romani: „Şi pentru că ei nu au 
au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, 
Dumnezeu i-a lăsat cu mintea lor ticăloasă, ca să facă cele 
care nu se cuvin [a se face]" (Rom 1, 28). 

Şi, de asemenea, vorbind despre Antihrist, el a spus 
foarte clar în A doua epistolă către Tesaloniceni: „Şi din 
această cauză Dumnezeu le trimite lor o lucrare de amăgire / 
rătăcire, pentru ca ei să creadă în minciună, ca toţi să fie 



262 



judecaţi pentru că nu au crezut adevărului, ci au consimţit 
nedreptăţii" (II Tes 2, 1 1 - 1 2) 627 . 

2. De aceea, Dumnezeu cunoscând de acum numărul 
celor care nu vor crede în El, prin preştiinţa Sa, le dă unora 
să fie necredincioşi şi îşi întoarce faţa Sa de la cei care II 
calcă în picioare 628 , lăsându-i pe ei în întunerciul pe care ei 
înşişi şi l-au ales. Şi ce minune este, dacă El le dă unora ca 
să fie necredincioşi, ca Faraon, care nu a crezut, împreună 
cu toţi cei care erau cu el? 629 

Căci acestea i-a spus Cuvântul lui Moise din rug: „Şi 
eu sunt sigur că regele Egiptului nu vă va da drumul să 
plecaţi, fără numai [dacă Eu îl silesc] printr-o mână tare" 
(leş. 3, 19). Şi pentru această raţiune spune şi Domnul în 
parabolele Sale, că a venit orbire peste Israel, ca văzând 
aceştia să nu poată vedea. Pentru că El cunoştea necredinţa 
lor 630 şi, din această cauză, el a împietrit inima lui Faraon. 



în contextul de la II Tes. 2, 10-12, nu Dumnezeu este cauza amăgirii. Cei care nu 
primesc adevărul dumnezeiesc şi sunt fii ai pierzării, se dovedesc a fi mediul cel mai 
propice, în care Dumnezeu îngăduie să se lucreze amăgirea, înşelarea brutală. 
Amăgirile de tot felul se petrec cu oamenii care au consimţit în fiinţa lor nedreptăţii, 
hulei, auto-idolatriei. Tocmai de aceea eu nu mă mir de înşelările de tot felului ale 
lumii postmoderne şi de falsele minuni apărute ba la romano-calotici, ba la 
penticostali, ba la hinduşi, pentru că aici se lucrează amăgirea demonilor, pentru că 
aceşti oameni au ales nedreptatea credinţei rătăcite. 

Eu nu spun că ei nu cred, ci ei cred rău. Eu nu spun că cele pe care le văd şi le simt 
ei sunt năluciri, că sunt iluzii optice. Ci spun că sunt false minuni satanice, care au 
drept scop pe acela de a-i păstra pe oameni în acea credinţă rătăcită. Demonii 
încearcă tot felul de tertipuri ca să se păstreze rătăcirea. 

Dacă aceşti oameni şi-ar smeri inima, dacă ar vrea să afle adevărul credinţei lor, dacă 
ar căuta cu adevărat pe Dumnezeu, Dumnezeu i-ar ajuta imediat să iasă din rătăcire. 
Rătăcirea, erezia nu este decât starea acelora, care nu vor să accepte sau să caute 
adevărul deplin, adevărul fără nicio micşorare sau greşeală. 

Dacă ar vrea să iasă din greşeală, oamenii ar putea să o facă, pentru că Dumnezeu 
abia aşteaptă ca această minunată dorinţă să apară în ei. Şi cei care sunt luminaţi de 
Dumnezeu ca să se lepede de erezie, cunosc din mărturia conştiinţei lor, că au ieşit 
din întuneric la lumină. 

Mulţi dintre cei care nu cred spun că mărturia noastră este o îndoctrinare parşivă, 
care nu dă nicio încredinţare oamenilor şi că noi le cerem o supunere oarbă acelora, 
care cred. însă cei care cred în Dumnezeu sunt încredinţaţi de însuşi Dumnezeu, că 
adevărul stă în Biserica Sa. 

Pacea inimii lor, sporirea lor în fapte bune şi în smerenie, lepădarea lor de patimile 
de odinioară nu se pot face la comanda Bisericii, ci numai dacă ai o legătură cu 
Dumnezeu, care te face să te schimbi radical, cu totul. Aceasta e mărturia Bisericii: 
că oamenii sunt schimbaţi şi se schimbă zilnic de către Dumnezeu şi că această 
schimbare e o minune mai preus de orice aşteptare, pentru că face din oameni 
netrebnici lumini ale cerului. 

628 Care calcă în picioare cuvintele şi poruncile Sale. 

629 Părăsirea celor necredincioşi de către Dumnezeu nu e decât o dezlipire a lor de 
El. Dumnezeu îi lasă în întunericul, în patimile pe care ei şi le-au ales şi pe care ei le 
consideră „virtuţi" ale lor. Dumnezeu nu lasă pe cineva, dacă acela nu se desparte de 
El. Şi, chiar dacă în interiorul său nu simte legătura cu El, totuşi Dumnezeu e Cel 
care îl ţine în viaţă şi îl apără de multe belele pe omul păcătos. 

630 A egiptenilor. 



263 



Adică văzând pe degetul lui Dumnezeu (digitus 
Dei) 631 , care scotea pe popor [din Egipt], aceştia nu au 
crezut acest lucru. Ci ei s-au aruncat în marea necredinţei (a 
sea of unbelief), „odihnindu-se" în ideea lor că ieşirea 
israeliţilor [din Egipt] a fost un lucru vrăjitoresc. 

[Şi au rămas la ideea] că Marea Roşie nu s-a despărţit 
în două, prin puterea lui Dumnezeu, ca să poată să treacă 
poporul, ci acesta lucru a fost un fenomen natural. 



631 Lat. 2, p. 247. 



264 



Capitolul al 30-lea 



Respingerea unui alt argument adus de către 
marcioniţi, cum că Dumnezeu, prin evrei, nu a făcut decât 
să-i fure / să-i jefuiască pe egipteni 



1 . Aceşti iarăşi găsesc un nod în papură şi un motiv de 
ceartă, fiindcă, spun ei, poporul, la porunca lui Dumnezeu, 
în ajunul plecării lor, a luat tot felul de vase şi veşminte de la 
egipteni şi numai astfel a plecat, adică după ce i-a jefuit pe 
aceia. Iar cortul ridicat în pustie, [spun ei], e dovada că aceia 
au fost nişte neştiutori ai voii celei drepte a lui Dumnezeu şi 
a iconomiilor Sale. 

Insă un prezbiter spunea : Dacă Dumnezeu nu a dat 
ieşirii un sens tipic, nici noi nu putem fi mântuiţi în ieşirea 
noastră cea adevărată, adică de către credinţa în care noi ne- 
am aşezat şi prin care noi am fost scoşi din numărul 
păgânilor. Şi, din acestea zise, urmează nu ceva mic, ci un 
lucru de mare însemnătate, cum că noi am fost dobândiţi de 
la mamona al nedreptăţii (mammona iniquitatis) . 

Şi datorită acestui lucru noi nu am ieşit din casele în 
care locuim, nici nu am părăsit hainele cu care ne îmbrăcăm, 
nici vasele de care ne folosim sau altceva din cele ale 
traiului nostru zilnic, şi nici altceva din acele lucruri, pe care 
atunci când eram păgâni, noi le strângeam din avariţie sau 
le-am primit de la părinţii noştri păgâni, prin căsătorie sau de 
la prieteni, care le-au obţinut pe căi nedrepte. 

însă nu spun, ca acum, când suntem credincioşi, să 
strângem astfel de lucruri. Şi ce sunt aceste lucruri pe care 
le vindem, fără să dorim să ne îmbogăţim din cele pe care le 
cumpărăm? Sau ce fel de agoniseli dobândim şi de ce nu 
dorim să obţinem câştiguri mari din cele pe care le vindem? 

Şi care este scopul acestui negoţ, dacă din el nu dorim 
decât să ne agonism cele ale traiului nostru zilnic? Fiindcă 
dintre cei care cred, unii sunt din palatele împărăteşti dar nu 
îşi iau cele necesare din cele ale Cezarului, pe când alţii nu 
s-au născut acolo. 



632 Nu ştim le cine se referă. Nici în Idem, p. 248 nu se dă niciun posibil nume al 
acestui prezbiter. 

633 Lat. 2, p. 248. 



265 



Insă niciunul dintre creştini nu trebuie pentru aceasta, 
ca să aibă această preocupare? Căci egiptenii erau datori 
poporului [lui Israel], nu numai cu bogăţiile lor, dar şi cu 
vieţile lor, datorită bunătăţii patriarhului Iosif din vechime. 
Insă în ce fel sunt păgânii datori nouă, de la care noi trebuie 
să primim câştig şi dobândă? 

Prin aceea, că ceea ce ei au dobândit prin muncă, de 
acelea noi ne folosim fără să fi trudit pentru ele, fiindcă noi 
suntem în credinţă. 

2. Şi pentru că mai sus ne-am referit la acele timpuri, 
când poporul [lui Israel] a slujit egiptenilor în cea mai 
ticăloasă robie, aceasta spune Scriptura: 

„Şi fiind neliniştiţi [de fiii lui Israel], egiptenii îşi 
arătau puterea lor cu multă străşnicie peste fiii lui Israel. Şi 
le făceau viaţa şi mai amară prin munci grele, la mortar şi 
cărămizi, şi la tot feluri de lucruri în câmp şi prin alte 
felurite munci, prin care îi oprimau cu multă străşnicie" [leş. 
1, 13-14]. 

Şi astfel, printr-o muncă imensă, ei au construit toate 
cetăţile lor împrejmuite, făcând să crească numărul acelora 
de-a lungul timpului 634 şi, prin aceasta, şi numărul felurit al 
sclavilor [pe care îi aveau]. Dar pentru toate acestea, 
[stăpânii] nu au fost nicidecum mulţumitori faţă de ei, ci se 
gândeau la completa lor nimicire. 

în acest fel, prin actul nedrept [faţă de israeliteni] - ca 
să spunem multe lucruri în puţine cuvinte - aceştia trebuie 
să aibă mai multă avere, deşi nu se slujeau de ea, şi trebuia 
să plece cu lucruri de valoare. însă, de fapt, primind numai o 
recompensă minoră pentru greaua lor slujire, nu au plecat ca 
un popor sărac? 

Căci era drept ca un om liber, care a fost forţat să 
poarte de grijă de un altul [tot la fel de liber ca şi el] şi i-a 
servit mai mulţi ani, în aşa fel încât i-a crescut neamul 
acestuia, gândim că atunci [la plecare], trebuia să obţină un 
anume sprijin [de la acesta], adică să primească o mică parte 
din averea lui. 

însă când aceştia s-au despărţit, [fiii lui Israel] au 
primit numai o mică parte din roadele muncii lor grele şi au 
fost daţi afară dintr-o largă proprietate, pe care o primiseră 
[legal], fără să existe vreun motiv de acuzare a lor, în sensul 
că ei nu ar fi primit acest drept în mod legal. 



634 Credem că Sfântul Irineu se referă la creşterea numărului de membrii ai populaţiei 
egiptene. 



266 



El, [acuzatorul egiptean], apare mai degrabă ca un 
judecător nedrept în această situaţie, în faţa celui pe care 1-a 
forţat să-i devină sclav. 

Astfel, aceştia 635 sunt un asemenea neam de oameni, 
care îi răsplăteşte pe oameni cu ocări [şi nu după meritul lor] 
- deoarece aceia aveau mai puţine bogăţii 636 - şi care nu le 
răsplăteşte [după meritul lor], pe cei care nu au răsplătit pe 
părinţii acelora după datorie, pentru slujirea lor, ci, 
dimpotrivă, i-au pus pe ei la cea mai obositoare robie, 
obţindând cel mai mare profit de pe urma lor. 

Şi astfel, ţinând cont de cele zise, aceştia 637 au fost 
necinstiţi, fiindcă, după cum am arătat, ei nu au primit o 
răsplată după munca lor, după cum înţeleg eu, ci un aur 
nemarcat şi argint, [din care erau făcute] puţinele vase pe 
care le-au luat. 

însă aceştia 638 spun, că ei 639 [de-a dreptul ridicolă 
afirmaţia lor şi fără să aibă ceva de-a face cu adevărul] 
trebuiau să fie oneşti [la plecarea lor din Egipt], când ei au 
grijă ca în chimirele lor să aibă munca altora, adică bani de 
aur, argint şi bronz, având pe ei chipul Cezarului 640 . 

3. De aceea, dacă vrem să facem o comparaţie între 
noi şi ei, eu aş întreba atunci: care parte ar fi trebuit să 
primească bunurile pământeşti în cazul pe care îl discutăm 
acum? Vor fi ale poporului [evreu], care le-a luat de la 
egipteni, care erau cu toţii datornicii lui? Sau noi, [în cazul 
nostru], care primim proprietăţile noastre de la romani şi de 
la alte neamuri, care nu au nicio datorie faţă de noi, [cum ne 
aflăm în această situaţie]? 

Mai mult decât atât, tocmai prin intermediul lor 641 
lumea se află în pace şi noi putem să călătorim şi să facem 
lungi voaiaje fără să ne temem şi să neguţătorim cele pe care 
le dorim 642 . 



635 Egiptenii. 

Cei care sunt ocărâţi pe nedrept, evreii. 
637 Fiii lui Israel. 



638 Marcioniţii. 

639 Evreii. 

640 Marcioniţii cereau onestitate de la evrei, pe când ei erau uzu-fructualii Imperiului 
roman, folosind bani romani. Sfântul Irineu sesizează penibilul situaţiei, când tu, 
acuzatorul, recte marcionit, dai lecţii la cei de dinaintea ta, evreilor, când tu nu arăţi 
niciun fel de onestitate în ceea ce priveşte avutul altora, ci te bucuri de munca altora. 

641 Al romanilor. 

42 Sfântul Irineu subliniază că pax romana este benefică şi pentru creştini şi pentru 
păgâni, deşi ea este instaurată de către ocupanţii lor. în comparaţie cu egiptenii, care 
subjugaseră un popor liber, căruia împăraţii anteriori le dăduse privilegii şi un ţinut 
întins, mănos, în Egipt, romanii, deşi sunt cuceritorii mai multor provincii se arată 



267 



De aceea zic, împotriva unor astfel de oameni 643 , este 
cuvântul Domnului care spune: „Ipocritule, mai întâi dă 
grinda la o parte din faţa ochilor tăi şi apoi să vezi firul de 
praf din ochiul fratelui tău" [Mt. 7, 5]. 

Căci dacă, cel care poate să mintă astfel te judecă pe 
tine şi se crede [prin aceasta] înţelept în ochii lui, el, care a 
fost luat din rândul păgânilor şi nu are nimic din cele ale 
oamenilor buni, atunci este, pe şleau spus, gol [de cele bune] 
şi în picioarele goale şi locuieşte prin munţi, pentru că nu are 
casă, aidoma acelor animale care pasc iarba. 

Pentru că el este [în această situaţie] - să-mi fie scuzat 
modul în care vorbesc - un neştiutor al regulilor modului 
nostru de viaţă. însă, dacă el se împărtăşeşte de ceee ce, în 
opinia multora, înseamnă proprietatea altora şi, dacă în 
acest fel cade pretenţia sa [faţă de evrei], el se dovedeşte în 
această situaţie un om extrem de nedrept [most unjust] şi 
acuzaţia [îndreptată împotriva altora] se întoarce împotriva 
lui. Pentru că el se găseşte [în acest caz, în situaţia] unuia 
care se foloseşte de o proprietate, care nu îi aparţine şi 
doreşte bunuri, care nu sunt ale sale. 

Căci de aceea a zis Domnul: „Nu judecaţi, ca să nu 
fiţi judecaţi! Pentru că, cu ce judecată veţi judeca, cu aceea 
veţi fi judecaţi" [Mt. 7, 1-2]. 

Şi acest adevăr e neîndoilnic. Căci noi nu vom fi puşi 
cu cei păcătoşi şi nici nu vom consimţi acelora, care lucrează 
nedreptatea. Iar dacă nu vom judeca nedrept vom primi 
iertarea lui Dumnezeu, întrucât El însuşi ne-a dat 
încredinţarea, că toate lucrurile se vor întoarce spre bine, 
pentru cei care au mers în calea dreptăţii. 

De aceea, fiindcă El cunoştea că noi vom face o bună 
întocmire a lucrurilor noastre, prin aceea că vom da din cele 
ale noastre şi altora, ne-a spus: „Cel care are două haine să 
dea una şi celui care nu are iar cel care are de mâncare să 
facă asemenea" [Le. 3, 11]. 

Şi iarăşi a spus: „Pentru că am fost flămând şi Mi-aţi 
dat să mănânc; am fost însetat şi Mi-aţi dat să beau; am fost 
gol şi M-aţi îmbrăcat" [Mt. 15, 35, 36]. Şi iarăşi: „Când vrei 
să faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta" 
[Mt. 6, 3]. 



drept făcători de pace, garanţii păcii în zonă şi cei care garantează libera trecere şi 

comerţul legal de mărfuri. 

643 Se referea la ereticii marcioniţi. 



268 



Căci noi dovedim că suntem drepţi prin lucrurile bune 
pe care le facem, prin care ne mântuim, adică prin aceea că 
dăm proprietatea noastră pe mâini străine 644 . 

Şi când am spus pe mâini străine, nu am spus că 
lumea aceasta nu este proprietatea lui Dumnezeu ci, că noi 
avem aceste daruri în acest fel, primindu-le pe ele de la alţii, 
în acelaşi fel cu acei oameni, [cu evreii], care le-au primit de 
la egiptenii, care nu îl cunoşteau pe Dumnezeu. 

însă prin astfel de lucruri, [prin faptele de milostenie] 
noi ridicăm în noi înşine cort al lui Dumnezeu 
(tabernaculum Dei) 645 . Pentru că Dumnezeu locuieşte în cei 
care lucrează dreptatea, după cum a spus Domnul: „Faceţi- 
vă prieteni prin mamona al nedreptăţii, căci atunci când va 
trece această lume, le veţi primi pe ele în corturile cele 
veşnice" [Le. 16, 9]. 

Căci ceea ce noi am primit de la cei nedrepţii 646 , când 
noi înşine eram păgâni, am primit cu dreptate, dar când am 
devenit credincioşi, cu atât mai mult le primim pe drept, prin 
ajutorul Domnului. 

4. De aceea, toate aceste lucruri care au fost făcute 
mai înainte ca tipuri [ale lumii de acum], pentru cei care 
construiau cort lui Dumnezeu; toate acele persoane care au 
primit pe drept ceea ce au primit [de la egipteni] 647 , după 
cum am arătat [mai înainte] - pentru că vorbeau mai înainte 
despre noi, [creştinii] -, toate acestea s-au făcut pentru noi, 
cei din viitor, care îl slujim pe Dumnezeu prin lucrurile 
altora. 

Pentru că întregul exod / întreaga ieşire a poporului 
din Egipt, care s-a făcut sub povăţuire dumnezeiască, a fost 
un tip şi o preînchipuire a exodului / a ieşirii Bisericii, care 
se găsea printre neamuri 648 . 

Şi, din această cauză, El a dus poporul din acea lume 
[a egiptenilor păgâni] în propria Sa moştenire, pe care nu am 
primit-o prin slujitorul lui Dumnezeu, Moise, ci prin Iisus, 
Fiul lui Dumnezeu, prin Care se va da moştenirea. 

Căci dacă vreunul [dintre noi] va arăta evlavie şi 
atenţie faţă de acele lucruri, care au fost scrise de către 



644 împroprietărim pe alţii, cu cele ale noastre, prin milostenie. 

645 Lat. 2, p. 250. 

646 Cu sensul de păgâni, oameni neîndreptaţi prin Hristos Dumnezeu. 

647 Se referă la bunurile cu care evreii au ieşit din Egipt şi au trecut Marea Roşie. 

648 Ai cărei membrii erau păgâni. 



269 



Proroci cu privire la timpurile din urmă 649 şi la cele pe care 
Ioan, Apostolul Domnului, le-a văzut în Apocalipsă 650 , va 
descoperi, că toate neamurile au primit aceleaşi pedepse, pe 
care le-au primit şi egiptenii. 



649 Sfântul Irineu îndeamnă la cercetarea scrierilor profetice ale Scripturii şi la 
înţelegerea lor duhovnicească. Un sfat excelent şi pentru noi cei de azi, care putem 
descoperi în întreaga Scriptură a Vechiului Testament prefigurările lumii noastre, a 
Bisericii şi a legii harului. 

650 Sfântul Irineu socoteşte Apocalipsă drept carte revelată, după cum vedem aici iar 
autorul ei este desemnat drept Sfântul Ioan Evanghelistul. Cum dar nu era în canonul 
Scripturii Apocalipsă, în secolele I şi II, dacă Sfântul Irineu o citea, vorbeşte despre 
ea şi o dă drept exemplu de profeţie autentică pentru timpurile din urmă? 



270 



Capitolul al 31-lea 



Nu trebuie să ne grăbim a-i acuza de omoruri pe 
oamenii din vechime şi ale căror acţiuni nu au fost 
condamnate de către Scriptură ci, mai degrabă, trebuie să 
vedem în ele tipuri ale lucrurilor viitoare. Un astfel de 
exemplu este incestul comis de Lot [Fac. 19, 30-38]. 



1. Când vorbim despre unele lucruri care privesc pe 
cei din vechime, Prezbiterul [mai înainte menţionat, adică 
Sfântul Ioan Evanghelistul] astfel ne-a învăţat pe noi şi ne-a 

• 651 

zis : 

„în ceea ce priveşte faptele rele ale celor pe care, 
înseşi Scripturile îi blamează pe Patriarhi şi Proroci, noi se 
cuvine să nu tunăm şi să fulgerăm împotriva lor, ca să nu ne 
facem ca un alt Ham, care, bătându-şi joc de tatăl său a fost 
astfel blestemat. 

Ci, mai degrabă, să dăm mulţumiri lui Dumnezeu 
pentru folosul ce ne vine de aici, întrucât păcatele lor au fost 
iertate prin venirea Domnului nostru 652 . 

Căci El 653 a zis, că ei au înălţat mulţumiri [pentru noi] 
şi s-au slăvit prin mântuirea noastră. Fiindcă în ceea ce 
priveşte acele fapte ale lor, pe care Scripturile nu le-au 
dezaprobat, dar care au fost pur şi simplu trecute în revistă / 
consemnate [în Scriptură], noi se cuvine să nu îi acuzăm de 
ele, pentru că nu avem mai multă ştiinţă decât Dumnezeu şi 
nici nu suntem superiori Stăpânului nostru. 

Ci trebuie să vedem în ele nişte tipuri. Pentru că nici 
unul dintre acele lucruri, care au fost consemnate în 
Scripturi şi care nu au fost condamnate [de către Dumnezeu] 
nu sunt fără o înţelegere anume". 

Un astfel de exemplu este cel al lui Lot, care a ieşit cu 
fiicele sale din Sodoma iar ele au rămas grele prin tatăl lor. 
Căci soţia lui, care privise în urmă, fiind legată de acel 
pământ, s-a prefăcut într-un stâlp de sare în acea zi [Fac. 19, 
26]. 



651 Aici Sfântul Irineu arată, în mod indubitabil, că a fost ucenic al Sfântului Ioan 
Evanghelistul şi că acesta 1-a povăţuit, în mod direct, în anumite lucruri de taină ale 
credinţei, ca şi în cazul înţelegerii unor lucruri referitoare la oamenii Vechiului 
Testament, despre care autorul vorbeşte aici. 

652 Se referă la păcatele Patriarhilor şi a Prorocilor. 

653 Mântuitorul Hristos. 



271 



[Referitor la incest], Lot nu le lăsase grele din cauza 
voinţei lui şi nici a poftei trupeşti, şi nici pentru vreo altă 
năzăreală de acest fel, ci fapta aceasta era un tip a lucrurilor 
viitoare. 

Căci astfel spune Scriptura: „Şi în acea noapte a intrat 
fiica cea mai în vârstă şi s-a culcat cu tatăl ei. Iar Lot nu a 
cunoscut nici când ea s-a pus lângă el şi nici când s-a ridicat 
de lângă el" [Fac. 19, 33]. Acelaşi lucru se spune şi despre 
fiica mai tânără: „Şi el", spune Scriptura, „nu a cunoscut 
când ea s-a culcat cu el şi nici când ea s-a sculat" [Fac. 19, 
35]. 

Din această cauză, Lot nu a cunoscut ce a făcut, el nu 
a fost un rob al poftei lui, ci aceasta s-a petrecut din purtarea 
de grijă a lui Dumnezeu, prin care, cele două fiice (adică 
cele două Biserici), care au dat naştere la câte un fiu cu tatăl 
lor, au făcut asta fără ca să fie mânate de pofta trupului. 

Fiindcă nu erau alţi bărbaţi cu care să împartă sămânţa 
lor, adică nu erau oameni cu care să facă copii, după cum e 
scris: „Şi a zis fiica cea mai în vârstă celei mai tinere: Nu 
există nici un om în pământul acesta, care să intre la noi, 
după cum e obiceiul întregului pământ. Vino dar, să îmbătăm 
pe tatăl nostru cu vin, să ne culcăm cu el şi să ne ridicăm 
urmaşi din tatăl nostru" [Fac. 19, 31-32]. 

2. Astfel, cu simplitate şi curăţie au vorbit fiicele lui 
Lot 654 , gândindu-se la faptul că se va pierde seminţia lor. Nu 
doreau să se întâmple cu ele ce se întâmplase cu sodomiţii, 
pentru care mânia lui Dumnezeu s-a pogorât peste întregul 
pământ. 

Pentru aceasta ele pot fi iertate, tocmai pentru că au 
presupus că numai cu el, cu tatăl lor, se putea păstra neamul 
omenesc. 

Căci numai din această raţiune ele şi-au înşelat tatăl. 
Mai mult decât atât, prin cuvintele pe care ele le-au rostit, 
[fiicele lui Lot] au arătat, că nu poate nimeni să dea naştere 
în Biserica veche şi nici în cea nouă la vreun copil, ci numai 
Tatăl 655 . 

Căci Tatăl firii umane este Cuvântul lui Dumnezeu, 
despre care a vorbit Moise când a zis: „Nu este Acesta însăşi 
Tatăl tău, Cel care te-a făcut, te-a zidit şi te-a clădit pe tine?" 
[Deut. 32, 6]. 



Deci nu a fost un banal incest, ci un act salvator pentru umanitate, alături de un 
act tipologic. 
655 Dumnezeu Tatăl este Cel care ne naşte de sus. 



272 



Fiindcă în acele vremuri, când El a revărsat \pour out] 
peste neamul omenesc sămânţa de viaţă făcătoare [life- 
giving seed], nu a fost aceasta Duhul iertării păcatelor, prin 
care noi suntem însufleţiţi 656 ? 

Şi nu a făcut aceasta şi când El a mâncat cu oamenii şi 
a băut vinul de aici, de pe pământ? Pentru că s-a zis: „Fiul 
omului a venit mâncând şi bând" (Mt. 11, 19)... 

Şi când El a murit a simţit / a resimţit moartea ca pe o 
adormire, a luat-o ca pe o odihnă. Căci El însuşi a spus în 
David 657 : „Am adormit şi m-am odihnit" (Ps. 3, 6, cf. LXX). 

Şi pentru că avea să facă acestea, pe când El era cu 
noi şi trăia printe noi, El spusese şi acestea: „Şi somnul meu 
a devenit dulce întru mine (Ier. 31, 26)". 

Şi toate acestea au fost indicate [de căptre Domnul] 
prin Lot. Pentru că sămânţa Tatălui (semen Patris) 658 
tuturor, adică Duhul lui Dumnezeu, întru Care au fost făcute 
toate lucrurile, prin venirea Cuvântului şi unirea Lui cu 
trupul, adică cu lucrul manilor Sale, prin care s-au 
întrepătruns şi unit cele două sinagogi (commixtionem et 
unitatem due synagogae) 659 , adică cele două Biserici, a făcut 
să se nască fiii vieţii din propriul lor Tată, adică fiii 
Dumnezeului Celui Viu 660 . 

3. Şi, pe când toate acestea se petreceau astfel, soţia 
lui Lot rămăsese în Sodoma. Dar nu în trupul acesta trecător, 
ci ca un stâlp de sare, care a rămas peste veacuri. 

Dar prin acest proces firesc la care asistam aici, acela 
de înmulţire a neamului omenesc, se indică Biserica, care 
este sarea pământului, care a lăsat în urmă legăturile 
pământeşti, care ne aduc numai suferinţe. 



656 întăriţi spre o viaţă duhovnicească, întru Duhul Sfânt. 

657 Prin Prorocul David. 

658 Lat. 2,p. 253. 

659 Ibidem. 

660 Un pasaj extraordinar, cu o teologie extraordinară, tipologică şi alegorică în 
acelaşi timp, cu o teologie mistică. Duhul e Cel întru Care Fiul a făcut toate sau Tatăl 
prin Fiul a făcut toate întru Duhul Sfânt. 

întruparea Cuvântului înseamnă luarea trupului, a lucrului mâinilor Sale pentru a unii 
Biserica veche cu cea Nouă şi pentru a face din oameni fii ai Dumnezeului vieţii. 
Şi toată această teologie extraordinară, Sfântul Irineu a descoperit-o în relatarea 
despre Sfântul Lot, care i-a fost descoperită de către Dumnezeu aici, unde cititorul 
atoateştiutor nu prea vede nimic deosebit sau chiar se sminteşte cu amar. 
De aici trebuie să vedem teologia harismată, revelată a Sfinţilor, pe care nu au 
învăţat-o de la oameni ci de la Dumnezeu însuşi. Noi credem că dacă avem biblioteci 
arhipline de cărţi despre Scriptură avem monopolul asupra înţelegerii Scripturii. însă 
nu e nimic mai fals decât această înţelegere. Scriptura e înţeleasă întru curăţia inimii, 
prin luminarea Sfântului Duh, Care a revelat Scriptura Sfinţilor. 



273 



Căci aceia care, pe de-antregul, se depărtează cu totul 
de acestea 661 şi doresc să fie în faţa lor 662 , mai degrabă, 
stâlpi de sare - căci [stâplul de sare] e un tip al tăriei 
credinţei, care ne face puternici şi ne face să mergem mai 
departe - sunt fiii Tatălui lor. 



661 De împătimirea faţă de lume. Asta vrea să spună Sfântul Irineu, când vorbeşte 
despre legăturile pământeşti. 

662 A împătimirilor de lume. 



274 



Capitolul al 32-lea 



Că un singur Dumnezeu a fost autorul ambelor 
Testamente, aceasta se confirmă prin autoritatea unui 
prezbiter, care a fost învăţat de către Apostoli. 



1. După cum spunea un prezbiter 663 , un ucenic al 
Apostolilor, raţiunea celor două Testamente e aceea că 
ambele au venit, cu adevărat, de la unul şi acelaşi 
Dumnezeu. 

Căci el spunea că nu există alt Dumnezeu în afara 
Aceluia, Care ne-a făcut şi ne-a modelat pe noi şi că 
discursul acelor oameni, care spun că lumea noastră a fost 
făcută prin îngeri sau prin vreo altă Putere anume sau printr- 
un alt Dumnezeu nu au niciun fundament. 

Căci dacă omul de odinioară s-a depărtat de Creatorul 
tuturor lucrurilor şi dacă el a crezut că această creaţie, din 
care noi facem parte, este făcută de altceva sau de către 
altcineva decât de Dumnezeu, acesta a căzut, fără doar şi 
poate, într-o mare neştiinţă şi în mari contradicţii în sine 
însuşi. 

Şi, din această cauză, nu va fi în stare să ne dea o 
explicaţie aproximativă sau reală despre lume. Căci, din 
această cauză, cei care introduc alte învăţături [în lume], prin 
care îşi ascund de noi crezurile pe care le au cu privire la 
Dumnezeu, fiindcă sunt conştienţi că ele sunt de neconceput 
şi că sunt absurde învăţăturile lor şi, fiindu-le teamă de 
aceasta 664 , încearcă totuşi să-i cucerească pe oameni, deşi au 
mari dificultăţi în a scăpa cu basma curată din confruntări. 

2. Căci, dacă cineva crede că există numai un singur 
Dumnezeu, Care a făcut toate lucrurile prin Cuvântul, după 
cum a spus Moise: „Şi Dumnezeu a zis: Să fie lumină!; şi a 
fost lumina" [Fac. 1, 3]; şi, în Evanghelia pe care o citim, 
găsim: „Toate lucrurile prin El s-au făcut şi fără El nimic nu 
s-a făcut" [In. 1, 3]; iar Pavel spune şi el: „Există un singur 
Domn, o credinţă, un Botez, un Dumnezeu şi Tatăl, Care 
este mai presus de toate şi prin toate şi în toate ale 
noastre" [Efes. 4, 5-6] - atunci acel om va „fi ţinut de Capul 
[Bisericii], prin Care întregul trup este adunat şi ţinut 



663 Cf. Lat. 2, p. 254, n. 5, persoana de aici ar putea fi Sfântul Policarp al Smirnei. 

664 De faptul de a nu fi luaţi în râs. 



275 



împreună şi, prin Care, fiecare este legat după măsura slujirii 
cu fiecare în parte, făcând să crească trupul şi să se zidească 
prin iubire" (Efes. 4, 16 şi Colos. 2, 19). 

Şi astfel fiecare cuvânt va avea tărie pentru el, dacă se 
va îngriji să citească Scripturile împreună cu cei care sunt 
prezbiteri ai Bisericii, întru care este învăţătura apostolică 
{Apostolica doctrină) 665 , după cum am arătat mai înainte 666 . 

3. Faptul că toţi Apostolii au învăţat că există doar 
două Testamente pentru două popoare, însă că există un 
singur Dumnezeu, Care le-a lăsat pe amândouă spre folosul 
acelor oameni, care vor crede în Dumnezeu, eu am dovedit 
asta în a treia carte din învăţătura Apostolilor 661 . 

Deopotrivă am arătat că primul Testament nu a fost 
dat fără o raţiune anume sau fără vreun scop sau în mod 
întâmplător. El a avut rolul de a domoli [subdued] pe cei 
care s-au dat pe ei înşişi în slujba lui Dumnezeu, spre folosul 
lor (pentru că Dumnezeu nu are nevoie de slujirea 
oamenilor) şi pentru a dezvălui tipologia lucrurilor cereşti, 
căci omul nu era capabil încă să vadă lucrurile lui 
Dumnezeu printr-o vedere directă [immediate vision]. 

Ci acestea prevesteau icoanele lucrurilor care acum 
sunt în Biserică, pentru ca propria noastră credinţă să fie 
întărită şi mai mult, cât şi prorocirea lucrurilor care vor veni, 
cu scopul de a-1 învăţa pe om, că Dumnezeu cunoaşte mai 
înainte toate lucrurile 668 . 



665 Lat. 2, p. 255. 

66 Se observă cum Sfântul Irineu chemă pe cel care vrea să cunoască Scriptura să o 
citească împreună cu ierarhii şi slujitorii Bisericii, pentru ca să înţeleagă adevărata 
interpretare, cea apostolică, a Scripturii. 

Biserica e apostolică pentru că are viziunea Sfinţilor Apostoli despre Dumnezeu 
Cuvântul şi despre împărăţie şi mântuire, despre Sfânta Treime şi viaţa veşnică, prin 
Sfintele Evanghelii şi pentru că slujitorii Bisericii păstrează, împreună cu poporul lui 
Dumnezeu, credinţa nealterată. 

Adevărata înţelegere a Scripturii, cea întru Duhul, ne face să simţim în noi puterea, 
autenticitatea şi sfinţenia fiecărui cuvânt dumnezeiesc. Ierahul nostru pune în grija 
ierarhiei proprovăduirea credinţei dar ea, propovăduirea credinţei se face în faţa 
poporului, pentru popor, pentru îndumnezeirea poporului şi a sfinţiţilor slujitori. 

667 în limba română o avem în ediţia: Sfântul Irineu din Lugdunum, Demonstraţia 
propovăduirii apostolice, trad. de Prof. Dr. Remus Rus, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 
2001. 

668 Scopul Vechiului Testament şi autentificarea faptului că ambele Testamente sunt 
creaţii ale lui Dumnezeu, ale aceluiaşi Dumnezeu sunt exprimate aici în mod 
magistral. 

Legea Vechiului Testament a avut rolul de a domoli [puteam traduce şi cu „a robi" 
verbul to subdue] pe cei credincioşi, de a-i învăţa cu smerenia, cu ascultarea de 
Dumnezeu şi cu simplitatea vieţii bisericeşti. 

Rolul pedagogic al Vechiului Testament este secundat, în descrierea ireniană, de cel 
tipologic. Trebuia să i se vorbească tipologic şi să i se prezinte tipologic lumea 



276 



Capitolul al 33-lea 



Cei care mărturisesc că există un singur Dumnezeu şi 
că El este autorul ambelor Testamente şi se îngrijesc să 
citească Scripturile împreună cu prezbiterii Bisericii sunt 
adevăraţii ucenici [ai Domnului] şi ei vor putea să înţeleagă 
şi să interpreteze cu adevărat toate cele pe care Prorocii le- 
au grăit despre Hristos şi despre libertatea Noului 
Testament 

1 . Iar un ucenic duhovnicesc (discipulus spiritalis) 669 
ca acesta, care a primit, cu adevărat, pe Duhul lui 
Dumnezeu, Care a fost dintru început în toate iconomiile lui 
Dumnezeu, fiind de faţă şi lucrând, şi vestind lucrurile 
viitoare, descoperind lucrurile prezente şi descriind lucrurile 
trecute 670 , un astfel de om, într-adevăr, îi „va judeca pe toţi, 
dar pe el nu îl va judeca nimeni" [I Cor. 2, 15]. 

Căci el va judeca neamurile, „care au slujit mai mult 
creaturii decât Creatorului" [Rom. 1, 25] şi care L-au 
respins, chinuindu-se cu mintea lor spre tot felul de gânduri 
vanitoase. 

Şi unul ca acesta va judeca, deopotrivă, şi pe evreii, 
care nu au acceptat cuvântul libertăţii (verbum libertatis) 671 
şi care nu au dorit să fie liberi [de robia Legii], deşi L-au 
avut pe Izbăvitorul printre ei. 

Bisericii şi a veşniciei, pentru ca credinciosul Vechiului Testament să meargă spre 

vederea directă a slavei Sale. 

Folosul lor e dublu, dar şi al nostru, în raportarea noastră la Vechiul Testament. Noi 

învăţăm că Vechiul Testament s-a împlinit în noi, în Biserică, în mod parţial, dar el 

se va împlini deplin în viitor. 

Tălmăcind Vechiul Testament noi vedem în el amănuntele atotştiinţei lui Dumnezeu 

şi prin aceasta credinţa noastră devine mai fermă, mai adâncă, pentru că sesizăm că 

planul lui Dumnezeu s-a împlinit, se împlineşte şi e în curs de împlinire cu noi, cu 

Biserica Sa şi cu întregul univers. 

669 Lat. 2, p. 256. 

Vorbind despre ucenicul duhovnicesc ca despre purtătorul Sfântului Duh, Sfântul 
Irineu descrie amănunte pnevmatologice importante şi anume, că Sfântul Duh a fost 
prezent (se înţelege, împreună cu Fiul), în toate iconomiile lui Dumnezeu Tatăl, în 
toate lucrările Sale cu lumea. 

Rolul Sfântului Duh e acela de a fi de faţă, împreună cu Tatăl şi cu Fiul şi de a lucra, 
de a vesti cele despre viitor şi prezent, despre ceea ce se întâmplă şi se va întâmpla 
cu omul şi cu lumea, cât şi de a lumina trecutul, de a spune ce a făcut Dumnezeu în 
lume dintru început. 

Sfântul Duh îl luminează pe om, pe omul care îl poartă şi care este purtat, mai 
degrabă, de către El. Fiul duhovnicesc al lui Dumnezeu, omul duhovnicesc nu e fiul 
oricărui duh, ci al Duhului lui Dumnezeu, al Duhului veşnic şi acesta este lucrul 
definitoriu, marca, semnul care îl distinge pe el de ceilalţi. 
671 Lat. 2, p. 256. 



277 



Dar va judeca, deopotrivă, şi pe cei care pretextează 
că nu au avut timp să-I slujească [lui Dumnezeu] şi să 
împlinească cele ale legii (deşi Dumnezeu nu are nevoie de 
nimic) şi care nu recunosc venirea lui Hristos, întru care El a 
desăvârşit mântuirea omului şi pe cei care nu doresc să 
înţeleagă, că toţi Prorocii au vestit venirea Lui. 

Căci, prin aceasta 672 , cu adevărat, El S-a făcut om al 
durerilor şi a cunoscut ce înseamnă a purta slăbiciunile [firii 
omeneşti], a şezut pe mânzul asinei, a fost piatra pe care au 
respins-o ziditorii, ca o oaie spre junghiere S-a adus şi a 
întins mâna Sa ca să-1 distrugă pe Amalec. 

Iar dacă El a strâns pe toţi copiii în casa Tatălui Său, 
pe cei care erau împrăştiaţi peste tot de la o margine la alta a 
pământului şi ne-a dat să ne reamintim moartea Sa cu puţin 
înainte de adormirea Sa 673 şi a coborât la ei ca să îi mântuie, 
de ce atunci la a doua Sa venire El va veni pe nori aducând 
cu Sine ziua, care arde ca un cuptor? [Ps. 20, 9]. 

De ce va bătea atunci pământul cu cuvântul gurii 
Sale? De ce va zdrobi pe necredincioşi cu suflarea buzelor 
Sale [îs. 11,4] şi vor fi ca un lucru de nimic în mâinile Sale 
şi ca nişte cârpe de lepădat şi îi va strânge ca pe grâu în 
hambarul Său dar pleava o va arde cu foc nestins [Mt. 3, 
12]? 

2. Insă cel care va cerceta învăţătura lui Marcion va 
vedea că el vorbeşte despre doi dumnezei şi că pe aceştia doi 
ii separă o distanţă imensă. 

Căci cum poate fi acela bun 614 , care îndepărtează de el 
pe oamenii, care nu îi aparţin lui prin creaţie şi îi cheamă pe 
aceştia în împărăţia sa? 

Şi în ce consată dumnezeirea sa, dacă nu poate să ne 
mântuie de toate păcatele? Sau de ce să fie cinstit ca bun, 
dacă este foarte nedrept cu cel care i-a creat pe oameni şi îl 
fură pe acesta, [pe creatorul oamenilor] de propria sa 
moştenire? 675 

De aceea, cum poate Domnul să fie drept, dacă El 
aparţine unui alt tată şi cum ne dă cunoaşterea pâinii trupului 



672 Prin întruparea Sa ca om. 

673 Se referă la Sfânta Liturghie, care este rememorarea şi retrăirea morţii şi învierii 
Domnului, a întregii iconomii a mântuirii. 

674 Se referă la unul dintre dumnezeii lui Marcion. 

675 Sfântul Irineu discută încă în interiorul sistemului marcionit şi observă că al 
doilea dumnezeu din sistemul marcionit nu face altceva decât să fure creaţia, 
moştenirea, posesiunea primului dumnezeu, dumnezeului creator şi să o ducă în 
paradisul său. 



278 



Său şi cum mai afirmăm că El Se amestecă cu paharul 
sângelui Său, când El este o parte din creaţia din care şi noi 
facem parte? 

Şi de ce S-a făcut El cunoscut pe Sine ca Fiul omului, 
dacă nu a trecut, la rândul Său, prin naşterea, care aparţine 
firii umane? Şi cum, de asemenea, poate El să ierte păcatele, 
când noi suntem răspunzători [pentru ele] numai în faţa 
Făcătorului şi Dumnezeului nostru? 

Şi iarăşi, cum poate El să nu aibă trup şi să fie în 
acelaşi timp om la înfăţişare şi cum a fost răstignit şi cum a 
curs sânge şi apă din coasta Sa? Ba, mai mult, cum au depus 
aceia trupul Său mort în mormânt şi cu ce a înviat acesta 
dintre morţi? 

3. [Acest om duhovnicesc] va judeca pe toţi care 
urmează lui Valentin, fiindcă ei mărturisesc ceea ce a spus 
Dumnezeu Tatăl şi că toate lucrurile îşi au existenţa din El 676 
dar, în acelaşi timp, spun că Cel care a creat toate lucrurile 
este rodul unei apostazii sau a unui defect. 

[El va judeca pe aceia], după cum a spus, cu gura Sa 
Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dar aceştia 
stabilesc în sistemul lor doctrinar existenţa unor entităţi ca 
Unul Născut, Cuvântul, Hristos şi Mântuitorul, alţii decât 
Fiul. 

Căci, în acord cu ceea ce spun ei, toate aceste fiinţe 
enumerate de noi ar fi în Scriptură şi fiecare e înţeleasă ca o 
existenţă separată una de alta şi fiecare are propria sa 
origine, una specială, survenită după o conjuncţie specială 
[între alte fiinţe]. 

Şi, după cum mărturisesc ei înşişi, într-adevăr, s-au 
făcut concesii pentru stabilirea unităţii lui Dumnezeu. 

însă, în realitate, în opinia şi înţelegerea lor (după ce 
am făcut investigaţii profunde asupra modului lor de viaţă) 
aceştia au căzut de la învăţătura unităţii lui Dumnezeu şi 
vorbesc despre o mulţime de divinităţi. Şi putem vedea acest 
lucru foarte simplu, din ceea ce ei încearcă să vorbească 
despre Hristos, pe baza celor pe care le-au inventat ei înşişi 
[despre El]. 

Acesta [Hristos], spun ei, a fost născut mai înainte 
decât pleroma eonilor şi producerea Sa a avut loc după 
apariţia unei degenerescente sau apostazii. 



676 Cred că se referă la Fiul. 



279 



Şi, continuă spunând, că după pasiunea pe care a trăit- 
o înţelepciunea, ei înşişi au fost aduşi la existenţă. 

Dar profetul lor principal, Homer 677 {Homerus 
proprius ipsorum propheta) 618 , auzind pe cei care inventează 
astfel de învăţături, i-a repudiat el însuşi, când a spus despre 
sine următoarele: 

„Este urât pentru mine, ca omul de la porţile 

Hadesului, 
cel care un lucru gândeşte şi altceva spune". 

[Acest om duhovnicesc] va judeca orice cuvânt deşert 
al perversităţii gnosticilor, prin care se arată pe ei înşişi a fi 
ucenicii lui Simon Magul. 

4. El îi va judeca, de asemenea, pe ebioniţi. Căci cum 
pot ei să se mântuie, fără ca Dumnezeu să Se fi întrupat 
pentru mântuirea lor? Sau cum se va face omul dumnezeu, 
dacă Dumnezeu nu S-ar fi făcut, mai întâi, om? 

Şi cum va scăpa omul de sub puterea morţii, dacă nu 
printr-o naştere din nou (novam generationemf 19 , dată în 
mod minunat şi mai presus de aşteptare, ca semn al mântuirii 
lui Dumnezeu, adică prin naşterea din nou, care a izvorât din 
Fecioară, prin credinţă? 680 



677 Sfântul Irineu vede învăţătura lui Simon Magul, a gnosticilor şi opera lui Homer 
ca având acelaşi fundament păgân. Profetul pe care se sprijină gnosticii este Homer 
şi nu Sfinţii Proroci iar gnosticii sunt urmaşii perversităţilor lui Simeon Magul şi nu 
un creştin. 

678 Lat. 2, p. 258. 

679 Idem, p. 259. 

680 Sfântul Irineu concentrează multe adevăruri dogmatice într-o singură frază într-un 
mod uluitor. Prin Botez, spune el, care a izvorât din Fecioară, din Pururea Fecioară, 
adică din Fiul întrupat, noi ne renaştem, ne naştem din nou, crezând în Cel care a 
izvorât, prin naştere, fără prihană, din Pururea Fecioară. Botezul e semnul, e minunea 
lui Dumnezeu cu noi, e confirmarea personală a lucrării Sale pentru noi şi în noi. 
Prin Botez primim ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi, pentru că primim în noi 
Treimea, harul Treimii. Fraza de aici ar fi părut aiurea, scrisă încâlcit, pentru un 
traducător distant, fără sensibilitate şi adâncime de spirit. 

El nu ar fi văzut într-o asemenea mostră de gândire o putere enormă de concentrare a 
mai multor subiecte teologice la un loc, a mai multor adevăruri fundamentale şi s-ar 
fi cantonat în păruta incoerenţă externă a frazei. Insă aici nu avem de-a face cu o 
incoerenţă interioară, ci cu o extraordinară coerenţă interioară şi exterioară, cu acea 
coerenţă a minţilor înduhovnicite, extraordinare, care sunt pline de teologie şi pot să 
facă fraze extrem de adânci şi de comprimate. 

Un începător în ale teologiei nu poate să comprime, nu are fraze delicate, pentru că 
nu poate să vibreze duhovniceşte şi teologic la marile adevăruri. Profunzimile apar în 
timp. Ele sunt rodul multului, al enormului experienţei duhovniceşti şi teologice. 
Chiar dacă ai vrea să imiţi astfel de capabilităţi duhovniceşti eşti prins repede, eşti 
mirosit repede că eşti farsor. Insă aici Sfântul Irineu ne arată imensitatea înţelegerii 
sale, profunzimea de spirit şi claritatea minţii şi a inimii sale teologice. 



280 



Sau cum vor primi ei înfierea 681 de la Dumnezeu, dacă 
rămân doar cu modul acesta al naşterii [trupeşti], care e un 
dat natural al omului în această lume? 

Şi cum poate El [Hristos] să fie mai mare decât 
Solomon şi mai mare decât Iona sau cum poate să fie 
Domnul lui David, dacă este doar de aceeaşi fire cu ei? 

De asemenea, cum a putut El să supună pe cel care era 
mai puternic decât oamenii? Căci nu numai că S-a făcut om, 
ci 1-a robit pe acela 682 cu puterea Sa şi 1-a biruit pe cel care 
biruia şi a eliberat neamul celor care fuseseră biruiţi. 

[Şi cum s-au putut acestea], dacă El nu era mai mare 
decât omul, care fusese învins? Şi cine poate să fie cel mai 
bun şi mai înalt în acelaşi timp, decât omul, care a fost făcut 
după asemănarea lui Dumnezeu, în afară de Fiul lui 
Dumnezeu, după a Cărui chip a fost creat omul (Filius 
Dei, ad Cujus similitudinem factus est homo) ? 

Căci pentru această raţiune El a arătat în zilele din 
urmă această asemănare / similitudine. Pentru că Fiul lui 
Dumnezeu S-a făcut om, asumându-Şi vechea lucrare [a 
mâinilor Sale] în firea Sa 685 , după cum am arătat în cartea 
anterioară. 

5. El va judeca şi pe aceia, care vorbesc despre 
Hristos ca om numai la nivelul discuţiei. Căci cum pot ei sa- 
şi imagineze, că poartă o discuţie reală [despre Hristos], 
când Stăpânul lor este numai o fiinţă imaginară? Sau cum 
pot ei să primească ceva drept mărturie sigură de la El, 
dacă El este numai o fiinţă imaginară şi niciodată una reală? 

Şi cum pot aceşti oameni să se facă cu adevărat 
părtaşi mântuirii, dacă Cel în care ei mărturisesc că cred, Se 
dezvăluie pe Sine numai ca o fiinţă imaginară? Fiindcă tot 
ce are conexiune cu aceşti oameni e de nivelul irealului şi nu 
posedă niciun adevăr. 

Şi, în aceste circumstanţe, trebuie să te întrebi (numai 
dacă nu cumva nici ei nu sunt oameni, ci sunt doar nişte 
animale necuvântătoare) dacă sunt şi ei de domeniul 
prezentului sau sunt doar umbre de oameni. 



681 înfierea prin Botez. 

682 Pe diavolul, puterea demonilor. 

683 Găsim aici mult cunoscuta şi uzitata formulă a Sfanţului Irineu că omul e creat 
după chipul Fiului şi de aceea Fiul S-a făcut om, S-a întrupat pentru ca să Se facă 
chipul propriului Său chip. Conformitatea Fiului cu omul constă în aceea că omul e 
creat după chipul Fiului, după icoana Sa. 

684 Lat. 2, p. 260. 

685 Prin firea Sa, trebuie să înţelegem persoana Cuvântului. 



281 



6. El va judeca şi pe falşii proroci, care, fără să fi 
primit harul prorociei de la Dumnezeu şi fără să aibă în ei 
frica de Dumnezeu, ci numai pentru slavă deşartă sau pentru 
avantaje personale sau acţionând în oarecare fel sub 
influenţa demonilor, pretind că profeţesc adevărul, în timp 
ce ei mint, pe de-a-ntregul, împotriva lui Dumnezeu. 

7. El va judeca, de asemenea, şi pe cei care au dat 
naştere la schisme, care sunt lipsiţi de dragostea de 
Dumnezeu şi care privesc numai la interesul lor personal, 
mai degrabă, decât la unitatea Bisericii {rrjw evcooLV tîjc 
'EKKÂrjaiac, unitatem Ecclesiae 6S6 ) 68 ~ '; şi care, pentru vreun 
fleac anume sau pentru vreo întâmplare, care îi vizează, taie 
în bucăţi şi împarte marele şi slăvitul trup al lui Hristos şi 
prin minciunile lor o distrug. 

Oameni care trăncănesc despre pace când ei dau 
naştere la războaie şi care strecoară ţânţarul, dar înghit 
cămila [Mt. 23, 24]. Pentru că nu prefacerea / reforma 
[Bisericii] este atât de importantă pentru astfel de oameni ci, 
prin acest lucru, ei vor să compenseze marele rău pe care îl 
naşte schisma lor. 

Acesta îi va judeca, de asemenea, pe cei care sunt 
dincolo de hotarul adevărului [extra veritatem ; beyond the 
pale of the truth], adică care sunt în afara Bisericii (extra 
Ecclesiam) 689 . Căci, cu adevărat, el îi judecă pe toţi dar pe el 
nu îl poate judeca nimeni, pentru că lucrurile lui au tărie. 

Căci el are credinţa deplină întru unul Dumnezeu 
Atotţiitorul, ale Căruia sunt toate lucrurile; şi în Fiul lui 
Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care sunt 
toate lucrurile şi în iconomia care ţine de El, prin care Fiul 
lui Dumnezeu S-a făcut om; şi o credinţa neclintită / fermă 
în Duhul lui Dumnezeu, Care ne dăruie nouă cunoştinţa 
adevărului şi ne pune înainte iconomiile Tatălui şi ale Fiului, 
în măsura în care El locuieşte în fiecare generaţie de oameni, 
după voinţa Tatălui. 

8. Căci adevărata cunoaştere este învăţătura 
Apostolilor (?} tcou 'AirootoXcdu âiSa^r] ; Apostolorum 
doctrina) 690 şi vechea constituţie a Bisericii din toată lumea 



686 Lat. 2,p. 261. 

687 Patosul extraordinar al Sfântului Irineu pentru pacea şi unitatea Bisericii. Cine 
atentează la pacea şi la unitatea ei nu face altceva decât să sfâşie trupul lui Hristos. 
Interesele meschine şi neiubirea de Dumnezeu sunt promotoarele schismelor. 

688 Lat. 2,p. 261. 

689 Ibidem. 

690 Idem, p. 262. 



282 



(/cal to âpxcdov rfjc 'E/c/crjatac avavr]fj,cc /cam irautoc; tov 
/cdapov; et antiquus Ecclesiae status in universo mundo) şi 
manifestarea distinctă a trupului Bisericii prin succesiunea 
episcopilor (et character corporis Christi secundum 
successiones episcoporum) 692 , prin care ei punându-şi 
mâinile [handed down] [au stabilit] ca Biserica din orice loc 
şi care a ajuns până la noi, să fie păzită şi păstrată fără vreo 
stricare a Scripturilor, printr-o foarte completă învăţătură şi 
fără a primi vreodată adăugiri sau micşorări [ale ei]; şi să fie 
citită fără vreo falsificare a ei, conform cu ea şi stăruind ca 
prezentarea ei să fie în armonie cu Scripturile, pentru a nu 
cădea în primejdia [ereziei] şi în blasfemie . 

Căci mai presus de toate e darul dragostei, care e mai 
înalt decât cunoaşterea, mai slăvit decât prorocia şi el întrece 
toate darurile [lui Dumnezeu]. 

9. Din acest motiv, Biserica aflată în toate părţile, 
datorită dragostei pe care o are pentru Dumnezeu, a trimis-o 
pe aceasta mai departe, prin toate veacurile, către Tatăl, prin 
mulţimea Mucenicilor 694 . 

Pentru că toţi aceştia 695 nu numai că nu au căutat ceva 
pentru ei înşişi, ci, deşi se spune că astfel de mărturii nu sunt 
întotdeauna necesare, pentru că învăţăturile lor sunt 
adevărata mărturie [a lui Hristos], cu excepţia a unul sa a doi 
dintre ei, de-a lungul timpului cât s-a scurs de la venirea 
Domnului pe pământ, am avut prilejul, împreună cu 
Mucenicii noştri, să purtăm reproşurile aduse acestui 
nume 696 [pe când ereticii au fost miluiţi] şi am fost daţi prin 
ei morţii, fiind astfel un fel de alai, care i-am recunoscut pe 



ei 697 . 



Pentru că numai Biserica suferă, cu curăţie, durerea 
acelora, care suferă prigoniri pentru dreptate şi îndură tot 
felul de pedepse şi sunt daţi morţii pentru iubirea pe care o 
au pentru Dumnezeu şi pentru mărturisirea Fiului Său. 



691 Ibidem. 

692 Ibidem. 

693 O mărturie clară, puternică a apostolicităţii Bisericii, a succesiunii apostolice şi a 
hirotoniei, cât şi a adevărului credinţei Bisericii, care e în acord cu Scriptura şi cu 
viaţa Bisericii, cu Tradiţia. 

694 Sfinţii Mucenici arată iubirea înflăcărată, către Tatăl, a Bisericii. în Sfinţi se vede 
cât de mult iubeşte Biserica pe Dumnezeu. 

695 Sfinţii Mucenici. 

696 A numelui de creştin. 

697 Biserica a participat la martirajul membrilor ei şi i-a recunoscut pe Sfinţii 
Mucenici. 



283 



Căci atunci când e slăbită 698 , imediat îi cresc mădulare 
şi devine întreagă numaidecât, în acelaşi fel ca şi tipul ei, 
căci soţia lui Lot s-a preschimbat în stâlp de sare. Căci ea 
trece prin experienţe ca cele ale Prorocilor din vechime, 
după cum spune Domnul: „Pentru că aşa i-au prigonit ei şi 
pe Prorocii de dinaintea voastră" [Mt. 5, 12]. 

Căci şi acum, având o nouă înfăţişare, [Biserica] 
suferă prigoniri de la cei care nu au primit lumea lui 
Dumnezeu, fiindcă acelaşi Duh Se odihneşte peste ea {idem 
Spiritus requiescens super eam) , [ca şi peste Prorocii din 
vechime]. 

10. Şi, într-adevăr, Prorocii şi lucrurile pe care ei le-au 
învăţat, pe care le-au prorocit, le-au spus din cauză că, peste 
toţi aceştia se odihnea Duhul lui Dumnezeu şi, ca unii care 
erau ascultători cuvântului Tatălui şi slujeau Lui după 
puterile lor, au suferit prigoniri [pentru ele], fiind omorâţi cu 
pietre sau înjunghiaţi. 

Pentru că Prorocii prefigurau ei înşişi toate aceste 
lucruri, pentru dragostea lor de Dumnezeu şi pentru cuvântul 
Lui. Şi fiecare dintre ei au fost mădulare ale lui Hristos (ipsi 
membra essent Christi 700 ) 101 . Fiecare a avut rolul unui 
mădular şi pentru aceasta fiecare a prorocit cele date lui. 

Fiecare dintre ei, deşi au fost mulţi, au vestit numai o 
singură credinţă şi au vestit lucrurile care ţin de ea. Căci e 
drept, ca întregul trup să îşi arate lucrarea prin fiecare dintre 
mădularele sale. 

Fiindcă chipul omului deplin nu se arată separat de 
vreun mădular al său, ci prin toate mădularele ţinute laolaltă, 
căci toţi Prorocii prevesteau doar pe Unul [pe Hristos]. 

Şi, fiecare dintre ei, având rolul său special ca 
mădular şi lucrând în acord cu acest lucru, au ridicat 
aşezământul iconomiei şi au vestit umbros lucrarea 
particulară a lui Hristos, Care a avut legătură cu fiecare 
mădular în parte. 

11. Şi unii dintre ei L-au văzut pe El în slavă (in 

709 

gloria videntes Eum) , au văzut viaţa Sa slăvită şi au vorbit 



Biserica prin persecuţii. 

699 Idem, p. 264. 

700 Ibidem. 

701 Sfinţii Proroci sunt mădulare ale lui Hristos şi fac parte din Biserica lui Hristos. 
Biserica, deşi s-a arătat în Hristos, a preexistat întrupării Cuvântului. Această idee 
este insinuată aici în mod evident. 

702 Idem, p. 265. 



284 



despre Cel care stă de-a dreapta Tatălui (îs. 6, 1 sq; In. 12, 
41; Ps. 109,1). 

Alţii L-au văzut venind pe norii cerului ca Fiul omului 
(Dan. 7, 13). Iar cel care a spus despre El: „Vor privi la Cel 
pe care L-au străpuns" [Zah. 12, 10], a indicat prin aceasta a 
doua Lui venire, după cum şi El însuşi mărturiseşte: „Dar 
Fiul omului când va veni, va găsi El oare credinţă pe 
pământ?" [Le. 18, 8]. 

De asemenea şi Pavel se referă la acest eveniment 
când zice: „Căci e lucru drept ca Dumnezeu să răsplătească 
cu necaz celor ce vă necăjesc pe voi iar vouă, celor necăjiţi, 
să vă dea odihnă împreună cu noi, la arătarea Domnului 
Iisus din cer, cu îngerii puterii Sale, în văpaie de foc" [II 
Tes. 1, 6-8]. 

Şi iarăşi ei 70 " au vorbit despre El ca Judecător, 
vorbind despre cuptorul de foc al zilei Domnului, când „va 
aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins" 
[Mt. 3, 12] 704 . 

Căci acesta era ameninţarea obişnuită pentru cei care 
sunt necredincioşi, după cum spune însuşi Domnul: 
„Depărtaţi-vă de la mine, blestemaţilor, unde este focul cel 
veşnic, pe care Tatăl Meu 1-a pregătit pentru diavol şi pentru 
îngerii lui" [Mt. 25,41]. 

Şi, la fel, spune şi Apostolul: „Ei vor lua ca pedeapsă 
moartea veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii 
Sale, când va veni să Se preaslăvească întru Sfinţii Săi şi să 
fie admirat în cei care cred în El" [II Tes. 1,9-10]. 

Altul dintre ei a spus: „Tu eşti mai frumos decât fiii 
oamenilor" [Ps. 44, 3]; şi: „Dumnezeu, Dumnezeul Tău, Te- 
a uns pe Tine cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe 
părtaşii Tăi" [Ps. 44, 9]; şi: „Încinge-Ţi sabia Ta peste 
coapsa Ta, Prea Puternice, cu frumuseţea Ta şi cu 
limpezimea Ta, mergi înainte şi prosperă. împărăteşte prin 
adevăr, blândeţe şi dreptate" [Ps. 44, 4-6]. 

Şi oricâte alte lucruri de felul acesta au spus despre El, 
au indicat prin ele frumuseţea şi strălucirea care este în 
împărăţia Sa, cât şi bucuria prea mare şi mai presus de toate 
a celor care sunt sub stăpânirea Sa, cât şi a celor care ascultă 
dorinţa puternică [din inima lor] de a găsi pe acelea şi de a 
face acele lucruri plăcute lui Dumnezeu. 



703 Sfinţii Proroci. 

704 Verset folosit şi în paragraful 1 al acestui capitol. 



285 



Şi iarăşi altul a zis: „El este un om şi cine II va 
cunoaşte pe El?"; şi: „Eu am venit ca să prorocesc şi Ea va 
naşte un Fiu şi numele Lui este Minunat, Sfătuitorul, 
Dumnezeu tare"[Is. 9, 5]. 

Căci [Isaia] L-a numit Emmanuel şi născut din 
Fecioară şi a arătat unirea dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi 
lucrul mâinilor Sale, spunând că Cuvântul Se va face trup şi 
Fiul lui Dumnezeu Fiul omului. 

Căci Cel singur curat a deschis cu curăţie acel pântec 
curat, care L-a născut om pe Dumnezeu şi pe care El însuşi 
l-a făcut curat 705 . 

Fiindcă făcându-Se ceea ce suntem noi, El, Care este 
Puterea lui Dumnezeu, a avut o naştere [din Fecioară] mai 
presus de cuvânt. 

Apoi altul a spus: „Domnul a tunat în Sion şi glasul 
Său s-a auzit cu putere din Ierusalim" [Amos 1, 2 / II Reg. 
22, 14; Ps. 17, 15; Sirah 46, 20; îs. 2, 3]; şi: „în Iuda este 
cunoscut Dumnzeu" (Amos 1, 2; Ps. 75, 2) - lucruri care 
indică faptul că El va veni dintr-un loc din Iudeea. 

Iarăşi este acela care a spus, că „Dumnezeu va veni de 
la miazăzi şi din muntele cel cu umbră deasă" [Avacum. 3, 
3], anunţând venirea Sa din Betleem, cum am spus şi în 
cartea anterioară. De asemenea s-a spus că Cel care conduce 
şi Care paşte poporul Tatălui Său va veni. 

Este şi acela care a spus că El vine „şi şchiopul va sări 
ca cerbul şi limba gângavilor va vorbi limpede şi se vor 
deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi" 706 
[îs. 35, 5-6]; şi: „mâinile slabe şi genunchii slăbănogiţi se 
vor întări" [îs. 35, 3]; şi: „cei morţi, care sunt în morminte 
vor învia" [îs. 26, 19; Iez. 37, 9]; şi că El „va lua slăbiciunile 
noastre şi va purta suferinţele noastre" [îs. 53, 4] şi toate 

707 

celelalte lucruri ale vindecării noastre pe care El le-a 
săvârşit. 

12. Mai mult, unii dintre [Proroci] au vorbit despre El 
ca despre un om slab şi neslăvit, Care va fi cunoscut ca unul 
neputincios (îs. 53, 3) şi Care va sta pe mânzul asinei şi aşa 



705 O frază fundamentală despre curăţia Prea Curatei şi despre naşterea Sa întru 
curăţie şi feciorie. 

706 în ediţia BOR 1988 avem versetele inversate: despre ochi şi surzi se vorbeşte în 
versetul 5 iar în al şaselea despre şchiopi şi gângavi. Aşa este şi în XXL. Se pare că 
Sfântul Irineu avea o varianta textuală, unde cele două versete sunt inversate sau 
Prea Sfinţia sa a vrut să le prezinte astfel. 

707 Mântuirea ca vindecare. Una din laturele răscumpărării este şi videcarea firii 
umane, îndumnezeirea umanităţii Sale. 



286 



va intra în Ierusalim (Zah. 9, 9); că îşi va da spatele spre 
bătăi, că va fi pălmuit cu neruşinare peste obraz (îs. 1, 6), că 
va fi adus ca o oaie spre junghiere (îs. 53, 7), că I se va da 
fiere şi oţet să bea (Ps. 68, 22, cf. LXX; Ps. 68, 25, cf. ed. 
BOR 1988), că va fi părăsit de prietenii Săi şi de cei 
apropiaţi ai Lui (Plâng, lui Ier. 4, 20); că va sta cu mâinile 
întinse o zi întreagă (îs. 65, 2), că va fi batjocorit şi insultat 
de cei care îl priveau (Ps. 21, 7, cf. LXX); că vor împărţi 
veşmintele Lui şi pentru cămaşa Lui vor arunca soţii (Ps. 
21, 19, cf. LXX); şi că va fi dat la moarte de ruşine şi toate 
celelalte (Ps. 21, 17-18, cf. LXX), prin care El e prezentat ca 
Omul, care vine în Ierusalim, pentru Patima şi Răstignirea 
Sa, timp în care s-au petrecut cu El toate cele zise până 
acum. 

Altul a spus: „Domnul Sfânt Şi-a adus aminte de cei 
morţi care dorm în ţărână şi a venit la ei ca să-i învie, căci El 
poate să-i mântuiască pe ei" 708 şi să ne dea nouă aceasta, 
pentru toate cele pătimite de către El. 

Iar altul a spus: „în acea zi, zice Domnul, voi apune 
soarele la miezul zilei şi voi întuneca pământul în zi 
luminoasă. Şi Eu voi întoarcere zilele voastre de sărbătoare 
în jale şi cântecele voastre în tânguire" [Amos 8, 9-10], 
anunţând, în mod deschis, ascunderea soarelui care a avut 
loc la răstignirea Sa, începând de la ceasul a şaselea şi că, 
după aceste eveniment, acele zile în care ei sărbătoreau 
conform Legii şi cântecele lor, se vor schimba în mâhnire şi 
în tânguire, atunci când vor fi daţi pe mâinile păgânilor. 

Ieremia a făcut acest lucru foarte clar, când el a vorbit 
despre Ierusalim: „Este ca una slăbită, care a născut. Sufletul 
ei e trist. Soarele ei a apus pe când era la amiază. Ea este 
ameţită şi suferă ruşinea. Rămăşiţa ei Eu o voi trece prin 
sabie înaintea ochilor duşmanilor ei" (Ier. 15, 9). 

13. Unii au vorbit despre odihna şi somnul Său, 
despre faptul că Domnul va învia întărit fiind de către Sine 
însuşi (Ps. 3,6, cf. LXX) şi că va porunci Puterilor cereşti să 
deschidă porţile cele veşnice, că împăratul slavei va intra 
prin ele (Ps. 23, 7-9), anunţând astfel, de mai înainte, 
învierea Sa din morţi prin puterea Tatălui şi primirea Lui în 
cer. 

Şi când unul dintre ei a spus că „Urcarea Sa este întru 
înălţimile cerului şi întoarcerea Sa mai presus de înălţimile 



708 Nu am nicio indicaţie despre locul citat nici în Lat. 2, p. 267. 



287 



cereşti şi nimeni nu se poate ascunde de focul Său" 709 , acesta 
a anunţat cu adevărat ridicarea Sa acolo de unde a coborât şi 
că nici unul nu poate scăpa de dreapta Sa judecată 710 . 

Altcineva a zis: „Domnul împărăteşte: să tremure 
popoarele. Stă pe scaun de Heruvimi: să se cutremure 
pământul" [Ps. 98, 1 / Ps. 92, 1; Ps. 95, 9]; prevestind prin 
aceasta furia tuturor neamurilor, care, după înălţarea Sa [la 
cer], a vărsat-o peste cei care au crezut în El, întregul 
pământ năpustindu-se împotriva Bisericii {adversus 
Ecclesiam) 711 . 

însă, în acelaşi timp, vorbeşte despre faptul, că atunci 
când El va veni din cer cu îngerii puterii Sale, întregul 
pământ se va cutremura, după cum El însuşi a spus: „Va fi 
un cutremur mare, cum nu a mai fost altul de la început" 
[Apoc. 16, 18]. 

Şi iarăşi altul a spus: „Cine este în stare ca să mă 
judece, să-mi stea împotrivă! Şi cine este judecătorul meu, 
să se apropie de fiul Domnului!" (îs. 50, 8); şi „vă strig 
(acestea), fiindcă toate se vor învechi precum un veşmânt şi 
cariile le vor mânca" (îs. 50, 9; Ps. 101, 27, cf. VUL); şi: 
„tot trupul va fi umilit şi numai Domnul va fi preaslăvit întru 
cele înalte" (îs. 2, 9) - acestea indicând faptul, că după 
Patima şi înălţarea Sa, Dumnezeu va supune sub picioarele 
Sale pe toţi cei care I se împotrivesc Lui şi că El va fi slăvit 
de către cei de sus şi că nu va fi cineva care să fie Drept ca 
El sau să fie comparat cu El. 

14. Şi cel care a spus că Dumnezeu va face un Nou 
Legământ cu oamenii, nu aidoma cu cel pe care 1-a făcut cu 
părinţii pe muntele Horeb, ci le va da oamenilor o inimă 
nouă şi un duh nou [Ier. 31, 31-33 / Iez. 16, 60; 34, 25; Dan. 
9, 27], a spus şi aceea că, „Nu vă mai amintiţi de lucruri din 
vechime, pentru că, iată!, voi face lucruri noi, care nu s-au 
mai văzut şi pe care le veţi cunoaşte. 

Căci voi face o cale în pustiu şi râuri în pământ uscat, 
voi da să bea poporului Meu ales, poporului Meu pe care 1- 
am dobândit, pentru ca ei să poată arăta până departe slava 



709 Din nou nu avem nici în Idem, p. 268 nicio indicaţie despre locul citat. 

710 Expresia: „dreapta Sa judecată" a rămas adâncită în memoria creştinilor ortodocşi 
şi în limbajul comun despre Judecata finală, universală a Domnului. Şi noi folosim 
sintagma „dreapta judecată" ce va să vină. 

711 Lat. 2, p. 268. Această adversitate continuă împotriva Bisericii Sale o trăim în 
fiecare zi, fie că ne referim la ispitele demonilor, fie la cele din partea oamenilor, 
înţelegem în mod zilnic cât de urâtă e viaţa şi învăţătura Bisericii de către demoni şi 
de către oamenii păcătoşi, pentru că suntem mereu tracasaţi din cauza conduitei vieţii 
noastre ortodoxe. 



288 



Mea" [îs. 43, 18-21/ îs. 35, 7-8] - anunţând prin aceasta, în 
mod vădi, despre libertatea pe care o vom avea în Noul 
Legământ şi despre vinul cel nou, care este pus în burdufuri 
noi (Mt. 9, 17), adică despre credinţa în Hristos, prin care El 
a făcut ca drumul dreptăţii să se ivească în pustiu şi apele 
Sfântului Duh în pământ uscat, prin care dă apă poporului 
ales al lui Dumnezeu, pe care El 1-a dobândit şi prin care ei 
pot să arate, până departe, slava Sa, pentru că nu pot 
blasfemia pe Cel care a făcut aceste lucruri, adică pe 
Dumnezeu. 

15. Şi toate celelalte lucruri pe care le-am arătat de la 
Proroci, care se găsesc în multe locuri ale Scripturii, cel care 
este, cu adevărat, duhovnicesc le va interpeta pe fiecare în 
parte, în acord cu fiecare lucru pentru care au fost spuse - 
pentru că fiecare vorbeşte despre un lucru al iconomiei 
Domnului - şi, prin înţelegerea întregii iconomii / lucrări a 
Fiului lui Dumnezeu, va cunoaşte un singur Dumnezeu; şi 
va vorbi întotdeauna despre un singur Cuvânt al lui 
Dumnezeu, aşa după cum ni S-a revelat nouă; şi va cunoaşte 
peste toate veacurile un singur Duh al lui Dumnezeu, Care 
ne-a reclădit ca pe nişte făpturi noi în timpurile cele din 
urmă, [cunoscut fiind faptul că El se pogoară] peste întreaga 
creaţie a lumii până la sfârşit şi peste neamul omenesc, peste 
cei care cred în Dumnezeu şi urmează cuvintelor Lui, 
primite ca mântuirea, care izvorăşte din El. 

Insă toţi cei care se depărtează de El şi dispreţuiesc 
poruncile Lui şi prin faptele lor aduc necinste Celui care i-a 
făcut pe ei şi prin opiniile lor blasfemiază pe Cel care îi 
hrăneşte pe ei, îşi strâng [heap up] lor înşişi fapte, care o să-i 
condamne la preadreapta Judecată. 

De aceea, acesta [omul duhovnicesc] îi va judeca şi îi 
va cerne pe toţi, dar pe el nu îl va judeca nimeni. Pentru că 
el nu blasfemiază pe Tatăl său, nici nu se depărtează de 
iconomiile Sale, nici nu luptă împotriva Părinţilor, nu 
necinsteşte pe Proroci, prin aceea că s-ar referi la alt 
Dumnezeu [pe care l-ar sluji] şi nici [nu spune] că prorociile 
lor au avut alt izvor [şi nu vin de la El]. 



289 



Capitolul al 34-lea 



Dovezi împotriva marcioniţilor, cum că Prorocii s-au 
referit în prorociile lor numai la Hristosul nostru 



1. Şi, ca să spunem pe scurt, [acesta este] în opoziţie 
cu toţi ereticii şi, mai ales, cu cei care îi urmează lui 
Marcion şi e împotriva tuturor acelora ca ei, care spun că 
Prorocii au avut alt Dumnezeu [decât Cel pe care II vesteşte 
Evanghelia], citind cu multă evlavie şi grijă această 
Evanghelie, pe care am primit-o de la Apostoli şi citeşte cu 
multă evlavie şi grijă şi pe Proroci, după cum şi tu vei 
înţelege aceasta, cum că aceştia toţi [Prorocii] au vorbit în 
prorociile lor despre toate învăţăturile şi toate suferinţele 
Domnului nostru {omnem doctrinam, et omnem passionem 
Domini noştri) 111 . 

Iar dacă gândind la toate aceste lucruri te vei întreba: 
De ce ne-a dat Domnul toate acestea despre venirea Lui?, 
cunoaşte dar că El ne-a adus toate noutăţile [posibile], fiind 
El însuşi Cel care ni le-a anunţat. Căci toate aceste lucruri au 
fost vestite de mai înainte, ca o noutate, care se va petrece şi 
care va reînnoi şi reface umanitatea. 

Pentru că venirea împăratului este anunţată de cei care 
îi slujesc Lui, pentru ca să se pregătească şi să se întărească 
acei oameni, care se bucură de Domnul lor. 

însă când împăratul a venit deja şi cei care sunt 
supuşii Lui L-au primit cu bucurie, aşa cum a fost prevestit 
de mai înainte, şi au primit acea libertate pe care El le-a dat- 
o şi s-au bucurat de vederea Lui şi au auzit cuvintele Sale şi 
s-au veselit de darurile pe care El le-a dat, întrebarea de mai 
sus nu poate fi pusă de cineva, care are lucrurile cele noi ale 
împăratului, pe acelea adică, care au fost prorocite de cei 
care au vestit venirea Lui. 

Pentru că El însuşi le-a făcut şi El a revărsat peste 
oameni acele lucruri bune, pe care le-a anunţat mai dinainte, 
acele lucruri la care şi îngerii vor să privească [I Petr. 1, 12]. 

2. Căci dacă slujitorii ar fi adus mărturii false şi nu ar 
fi fost primite de la Domnul, atunci când Hristos ar fi venit 



712 Idem, p. 269. 

713 Se referă la prorocii. 



290 



şi ar fi făcut tot ceea ce s-a prorocit mai înainte, nu s-ar fi 
împlinit cuvintele lor. 

Fiindcă de aceea a spus El: „Să nu socotiţi că am venit 
să stric Legea sau Prorocii; n-am venit să stric, ci să 
împlinesc. Căci adevărat vă spun vouă: înainte de a trece 
cerul şi pământul, o iotă sau un semn nu va trece din Lege şi 
din Proroci, până nu se vor petrece toate" [Mt. 5, 17-18]. 

Fiindcă El, prin venirea Sa, a împlinit toate lucrurile şi 
acestea încă se împlinesc în Biserica Noului Legământ, care 
a fost prorocită prin Lege şi se vor împlini până la 
desăvârşirea [tuturor lucrurilor]. 

Despre acest lucru a spus Pavel, Apostolul Său, când a 
spus acestea în Epistola către Romani 114 : „Dar acum, în 
afara Legii, s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu, fiind 
mărturisită de către Lege şi Proroci; pentru că Dreptul va fi 
viu prin credinţă" [Rom. 3, 21; 1, 17]. Şi acest fapt, că 
Dreptul va fi viu prin credinţă, fusese deja vestit prin 
Proroci. 

3. Căci cum ar fi avut Prorocii puterea de a proroci 
venirea împăratului şi cum ar fi putut ei să prorocească acea 
libertate, pe care o va da El şi să spună de mai înainte toate 
acele lucruri, care s-au făcut în Hristos, adică cuvintele Sale, 
lucrările Sale, suferinţele Sale şi să predice un Nou 
Legământ, dacă ei ar fi primit insuflare prorocească de la un 
alt Dumnezeu [decât Cel care S-a revelat în Evanghelie], 
neştiind, ca să zicem aşa, negrăitul Tatălui (inenarrabilem 
Patrem) 715 , împărăţia Sa, iconomiile Sale, pe care Fiul lui 
Dumnezeu le-a împlinit, când a venit pe pământ în timpurile 
cele din urmă? 

Fiindcă nu pot să spună că acele lucruri s-au petrecut 
aşa, din pură întâmplare sau că cele spuse de Proroci s-au 
referit la o altă persoană, când evenimentele acelea s-au 
petrecut cu Domnul. 

Căci toţi Prorocii au prorocit aceleaşi lucruri şi ele nu 
s-au împlinit în niciunul dintre cei din vechime. Fiindcă, 
dacă se întâmplau cu vreun om din timpurile cele vechi, 
atunci [Prorocii], care au trăit după ei, nu ar mai fi prorocit 
aceleaşi evenimente, dacă ele se petrecuseră deja. 



714 Confirmare a faptului că Pavel este Apostolul Domnului şi că el a scris Epistola 
către Romani. 

715 



Lat. 2, p. 270. 



291 



Şi nu există niciun Părinte, niciun Proroc, niciun 
Rege din vechime în care să se fi împlinit unul dintre aceste 
lucruri, după modul cum acestea au fost spuse. 

Ci pentru toate prorociile despre suferinţa lui Hristos 
ei înşişi au îndurat suferinţe aidoma cu cele pe care le-au 
prorocit. 

Insă lucrurile pe care ei le-au prorocit despre Patimile 
Domnului nu s-au împlinit în niciunul dintre ei 716 . Pentru că 
moartea niciunuia dintre cei din vechime nu a făcut ca 
soarele să apună la amiază, nici nu a făcut să se rupă 
catapeteasma templului, nici să se cutremure pământul, nici 
să se spargă pietrele, nici să învieze oamenii, niciunul nu a 
înviat după trei zile, nici nu a fost primit în cer, nici înălţarea 
lui nu a făcut să se deschidă cerurile şi niciun neam nu a 
crezut în numele lui, pentru că niciunul dintre ei nu a înviat 
din morţi şi nu a iniţiat Noul Legământ al libertăţii. Fiindcă 
Prorocii nu au vorbit despre altcineva decât despre Domnul, 
în Care toate prorocile s-au împlinit. 

4. Insă oricât ar vrea cineva să se facă avocatul părerii 
evreilor şi să spună că Noul Legământ constă în construirea 
templului ridicat sub Zorobabel, după plecarea din Babilon, 
după ce poporul fusese robit timp de 70 de ani, unul ca 
acesta cunoaşte, că templul a fost construit din pietre, că el a 
fost reconstruit (pentru că Legea era împlinită conform 
tablelor de piatră), dar că nu s-a dat niciun Nou Legământ, ci 
a rămas în practică Legea lui Moise până la venirea 
Domnului şi că venirea Domnului a adus Noul Legământ, 
care ne-a adus împăcarea şi legea, care dă viaţă, s-a împânzit 
pe întregul pământ, după cum a spus Prorocul : 

„Pentru că din Sion va ieşi legea şi cuvântul 
Domnului din Ierusalim; şi El va mustra multe popoare şi ei 
vor transforma săbiile lor în pluguri şi săgeţile lor în cosoare 
şi nu vor mai învăţa să se lupte" [îs. 2, 3-4; Mih. 4, 2-3]. 

Iar dacă altă lege şi alt cuvânt va ieşi din Ierusalim, 
aducând pacea între neamurile, care au primit [cuvântul] şi a 
convins, pe mulţi dintre ei, pe multe neamuri de nebunia lor, 
atunci nu mai înţelegem că Proroci ar fi vorbit despre o altă 
persoană [decât de Hristos]. 

717 

Căci dacă legea libertăţii {libertatis lex) , adică 

-7 1 O 

cuvântul lui Dumnezeu (verbum Deî) , care a fost predicat 



716 în sensul ca toate prorociile să se împlinească de la un capăt la altul. 

717 Lat. 2, p. 272. 

718 Ibidem. 



292 



de către Apostoli (care au ieşit din Ierusalim) pe întregul 
pământ, a produs o asemenea schimbare a lucrurilor, ca 
neamurile să facă pluguri din săbii şi lănci şi să schimbe 
săgeţile lor în cosoare cu care să secere grâul, adică în 
instrumente ale păcii iar ei s-au dezvăţat acum de războaie, 
şi când sunt loviţi întorc şi celălalt obraz, atunci Prorocii nu 
au vorbit despre lucrurile care se vor petrece cu o altă 
persoană, ci despre cele care s-au petrecut cu El. 

Căci persoana aceasta este Domnul nostru şi întru El 
s-au împlinit cele spuse. Că de când El ne-a dat plugul şi ne- 

7 1 Q 

a făcut să ştim săgeata , adică de la primul vlăstar 
omenesc, care a ieşit din Adam şi până la cei care s-au 
născut în timpurile din urmă, [s-au născut] prin Cuvântul. 

Şi, pentru această raţiune, El a unit începutul cu 

770 

sfârşitul {initium fini conjungebai) , fiind Domnul tuturor 
şi a arătat acum că plugul, prin aceea că uneşte lemnul şi 
fierul [în compoziţia lui], afânează pământul Său, fiindcă 
Cuvântul S-a unit defmitv cu trupul şi această unealtă bătută 
în cuie este cea care plugăreşte pământul sălbatic. 

Fiindcă dintru început El a fost închipuit de către 
Abel, asupra căruia s-a ridicat cosorul, pentru că El este 
împreună cu Drepţii neamului omenesc. 

Căci a spus: „Căci văd cum cel Drept piere şi niciun 
om nu se gândeşte la el; şi omul Drept este izgonit şi niciun 
om nu pune asta la inimă" (îs. 57, 1). 

Aceste lucruri [despre Domnul] au fost făcute mai 
înainte în Abel, au fost apoi prorocite de către Proroci şi s-au 
împlinit în persoana Domnului. Şi aceleaşi lucruri se petrec 
şi cu noi [astăzi], pentru că trupul trebui să urmeze exemplul 

77 1 

Capului său (consequente corpore suum Capui) . 

5. Acestea sunt argumentele care trebuie aduse 
împotriva acelora, ce spun că Prorocii [au fost insuflaţi] de 
un alt Dumnezeu şi că Domnul nostru [vine] din alt Tată, 
pentru ca aceşti eretici să înceteze odată să mai spună astfel 
de nebunii extreme. 

Acesta este lucrul cel mai la îndemână pentru mine, 
de a aduce dovezi ale Scripturii, pentru a-i respinge pe 
aceştia, în măsura în care cuvintele mele şi aceste pasaje [pe 



719 Agricultura şi vânătoarea vin de la Dumnezeu, ne spune Sfântul Irineu, pentru că 
Dumnezeu Cuvântul 1-a învăţat pe om cum să se hrănească. 

720 Lat. 2, p. 272. 

721 Ibidem. 



293 



care le prezint] îi opreşte de la astfel de mari blasfemii şi de 
la nebunia inventării a o mulţime de dumnezei. 



294 



Capitolul al-35-lea 



O respingere a celor care spun că Prorocii au făcut 
toate prorociile lor sub influenţa Celei mai mari puteri, alta 
decât Demiurgul. Despre dezacordul care există între 
valentinieni cu privire la aceste prorociri. 



1. Apoi, ca să vorbim iarăşi [despre aceştia], în 
opoziţie cu valentinienii şi cu alţi gnostici, numiţi în mod 

799 "" 

fals aşa , celor care spun că o parte a Scripturii a vorbit 
despre o Plenitudine, a cărei emanaţii a venit de aici iar altă 
parte [a Scripturii] despre un mod intermediar, prin 
cutezătoarea Mamă, însă mulţi sunt cei care trebuie să fie 
numiţi Creatorul lumii, despre care au prorocit Prorocii, noi 
spunem acestora că sunt cu totul fără raţiune, atâta timp cât 
coboară pe Tatăl universului la astfel de limitări, ca şi când 
El nu ar fi avut propriile Sale lucrări dar, în schimb, lucrurile 
din Plenitudine pot fi pe deplin dezvăluite. 

Pentru 723 că de cine se teme şi nu se revelează pe sine, 
potrivit sieşi şi cu totul liber şi nefiind reţinut de vreun duh, 
care îl aduce la existenţă şi este, totuşi, într-o stare de 
degenerescentă şi ignoranţă? De ce se teme el că vor fi 
mântuiţi foarte mulţi [oameni], când foarte mulţi au ascultat 
adevărul nealterat? Sau de ce este incapabil acesta să se 
pregătească tocmai pentru aceia, care îi anunţă venirea sa ca 
Mântuitor? 

2. Căci dacă atunci, când Domnul a venit pe acest 
pământ, El a trimis pe Apostolii Săi în lume ca să vestească, 
cu multă acurateţe, venirea Lui şi să-i înveţe voia Tatălui, El 
nu avea nimic în comun cu învăţătura neamurilor sau a 
evreilor ci, mai degrabă, El fiind unul din Plenitudine, şi-ar 
fi anunţat venirea Sa în lume prin trimişii Săi, atunci El nu 
are nimic în comun cu acei Proroci creaţi de către Demiurg. 

Iar dacă, pe când Se afla în Plenitudine, El ar fi folosit 
acei Proroci, care erau sub Lege şi ar fi vorbit prin ei ca prin 
nişte instrumente ale Sale, cu atât mai mult pe mai departe, 
El ar fi trebuit să folosească acelaşi fel de învăţători şi să 
predice, la fel, Evanghelia pentru noi. 



Adică gnostici, cunoscători. 
723 Frazele următoare se referă la concepţia despre Creator a ereticilor despre care 
Sfântul Irineu vorbeşte. 



295 



De aceea, ca să nu spunem mai mult, ar însemna că 
Petru şi Pavel şi ceilalţi Apostoli au predicat adevărul dar şi 
cărturarii şi fariseii, cât şi alţii, prin care legea ar fi fost 
confirmată. Iar dacă, la venirea Lui, El a trimis pe Apostolii 
Săi în Duhul Adevărului şi nu în cel al minciunii, El a făcut 
acelaşi lucru şi în cazul Prorocilor, pentru că Cuvântul lui 
Dumnezeu este întotdeuna Acelaşi {semper enim Idipsum I 
Idem Ipsum 124 Verbum Deî) 115 . 

Iar dacă Duhul a fost din Plenitudine, după sistemul 
[de gândire] al acestor oameni, adică Duhul luminii, Duhul 
adevărului, Duhul desăvârşirii, Duhul înţelegerii, pe când 
duhul din Demirug a fost un duh ignorant, degenerat, 
mincinos şi cu o naştere obscură, cum poate atunci să 
coexiste desăvârşirea şi defectul, cunoaşterea şi ignoranţa, 
eroarea şi adevărul, lumina şi întunericul? 

Iar dacă nu a fost posibil să se întâmple acest lucru în 
cazul Prorocilor, pentru că ei au predicat cuvântul Domnului 
de la singurul Dumnezeu şi au vestit venirea Fiului Său, cu 
atât mai mult Domnul însuşi niciodată nu poate avea 
cuvinte, uneori din cele cereşti iar alteori de la cele de jos, 
degenerate, pentru că, în acest caz, devine un învăţător, 
deopotrivă, cunoscător dar şi ignorant. 

Şi nu ar fi niciodată preaslăvit ca Tatăl, uneori ca 
Creator al lumii iar alteori ca cel care este deasupra 
acestuia, după cum El însuşi a spus: „Niciun om nu pune un 
petic nou la un veşmânt vechi, nici nu pune vinul nou în 
burdufuri vechi" [Mt. 9,16-17]. 

De aceea, aceşti oameni nu au nimic de-a face cu 
Prorocii, după cum nu au nimic [în comun] nici cu cei din 
vechime, ci vorbesc ca acei oameni, care spun despre o 
fiinţă trimisă de Demiurg, care spune lucruri sub acea nouă 
influenţă, care ţine de Plenitudine sau trebuie să se convingă 
de ceea ce spune Domnul nostru, când El a spus că vinul nou 
nu poate fi pus în burdufuri vechi. 

3. Dar de ce mama lor nu îşi trage cunoaşterea tainelor 
din Pleitudine şi nu vorbeşte, cu putere, despre acestea? 
Presupun că mama, fiind mai presus de Plenitudine, a dat 
naştere la multe fiinţe. însă ceea ce este deasupra 
Plenitudinii ei spun că este mai presus de limita cunoaşterii, 
adică este necunoaştere I ignoranţă. 



724 Cf. Lat. 2, p. 274, n. 4. 

725 Lat. 2, p. 274. 



296 



Cum pot însă acele fiinţe, care au fost concepute în 
ignoranţă, să posede puterea de a mărturisi cunoaşterea? Sau 
cum poate mama însăşi, ca fiinţă fără formă şi nedefinită, 
aruncată afară ca un avorton 726 , să obţină cunoaşterea 
tainelor, care sunt în Plenitudine, când ea a fost creată afară 
[de Plenitudine] şi acolo i s-a dat o formă şi i s-a interzis de 
către Margine să intre în ea şi a rămas afară de Plenitudine 
până la desăvârşirea [tuturor lucrurilor], adică mai presus de 
limita cunoaşterii? 

Iar atunci când ei spun că Patima Domnului este un 
tip al lărgirii / extinderii lui Hristos de deasupra, care s-a 
făcut prin Margine şi, prin aceasta, şi-a impropriat forma 
mamei lor, ei nu fac altceva decât să respingă Patimile 
Domnului, pentru că ei nu au nicio asemănare a vreunui tip, 
care să arate cele pe care ei le spun. 

777 

Căci când i s-a dat lui Hristos de deasupra oţet şi 
fiere ca să bea? Sau când i s-au împărţit veşmintele? Sau 
când a fost el străpuns şi i-a curs sânge şi apă? Sau când 
sudoarea lui a fost ca picături mari de sânge? Şi, la fel, 
referitor la toate cele care s-au întâmplat Domnului şi pe 
care le-au spus Prorocii [mai dinainte]. 

Căci, când mama acestora sau progeniturile ei au făcut 
aceste lucruri dumnezeieşti, care nu au avut loc, dar despre 
care noi spunem că s-au petrecuţi 

4. Pentru că ei spun că aceste lucruri s-au petrecut, 
după cum am spus deja, alături de altele din Plenitudine. 
Insă sunt negaţi de către cei care fac referiri la Scripturi, 
vorbind despre venirea lui Hristos. 

Căci cei care spune că acestea toate provin din 
Plenitudine nu sunt de acord între ei şi dau răspunsuri 
diferite. 

Iar dacă cineva ar dori să testeze pe toţi aceştia şi să-i 
întrebe pe unul despre un pasaj anume, pe altul de un alt 
pasaj [şi să le ceară] ce cred ei despre ele, şi-ar da seama că 
unul foloseşte pasajul pentru întâiul Tată, adică pentru 
Adânc, altul găseşte că el se referă la început, adică la Unul 
Născut, altul îl vede ca vorbind despre Tatăl tuturor, adică 
despre Cuvântul şi toţi ceilalţi, la fel, vor vorbi, în lanţ, 
despre toţi eonii Plenitudinii. 



726 Copilul avorton este o fiinţă umană, chiar dacă înfăţişarea sa nu e cu totul 
definită, nu e completă. 

727 Cel pe care îl inventau aceşti eretici. 



297 



Căci unul va găsi că pasajul se referă la Hristos, pe 
când altul va găsi de cuviinţă să spună că el se referă la 
Mântuitorul. 

Fiindcă unul, mai dibaci, după ce se va gândi puţin, va 
spune că pasajul îl are în vedere pe Margine, pe când altul va 
găsi că acesta vorbeşte despre înţelepciune, care face parte 
din Plenitudine. Unul va spune că aici avem de-a face cu 
Mama din afara Plenitudinii, pe când altul va susţine că aici 
avem menţionat pe Dumnezeul, care a făcut lumea, adică pe 
Demiurg. 

Şi astfel există moduri variate în care pot interpeta un 
pasaj anume, având poziţii contrare la aceeaşi porţiune a 
Scripturii. 

Şi, deşi există un singur pasaj al Scripturii [de 
comentat], fiecare îl vede diferit, după mintea fiecăruia, 
pentru că ei spun că avem aici un subiect extrem de înalt, de 
neînţeles şi că nu pot să cuprindă toţi măreţia gândirii, care 
e cuprinsă în acel pasaj. Tocmai de aceea, spun ei, lucrul 
cel mai înţelept e să păstrăm tăcerea [în ceea ce priveşte 
înţelegerea credinţei]. 

Pentru că Sige, adică Liniştea / Tăcerea, care este 
deasupra, trebuie să fie închipuită prin tăcerea pe care ei o 
păstrează [faţă de reperele credinţei lor]. 

Şi astfel mulţi dintre ei au păreri divergente, având 
mai multe opinii despre acelaşi lucru şi păstrează în mod 
inteligent înţelegerea pe care o au numai între ei. 

De aceea, când vor să se pună de acord vizavi de 
lucrurile pe care le propovăduiesc Scripturile, atunci ei o fac 
numai ca să ne repingă pe noi. Dar, datorită învăţăturilor rele 
pe care le au nu fac altceva, decât să se condamne pe ei 
înşişi, pentru că ei nu au o singură minte cu privire la toate 
cuvintele pe care le spun. 

Pe când noi, urmând pe Părintele nostru Cel unul şi pe 
singurul Dumnezu adevărat, pentru că avem cuvintele Sale 
ca regulă a adevărului (regulam veritatis) 128 , vorbim cu toţii 
despre aceleaşi lucruri, cunoscând un singur Dumnezeu, pe 
Creatorul universului, Care a trimis pe Proroci, Care a scos 
poporul din pământul Egiptului, Care în timpurile cele din 
urmă ne-a arătat pe propriul Său Fiu, pentru că El poate să-i 
pună în încurcătură pe cei necredincioşi şi să caute la 
roadele celor Drepţi. 



728 Lat. 2, p. 276. 



298 



Capitolul al 36-lea 



Prorocii au fost trimişi de Unul şi Acelaşi Tată, de la 
Care a fost trimis şi Fiul 



1. Căci Domnul nu a respins [pe Tatăl] şi nici nu a 
spus că Prorocii au vorbit despre un alt Dumnezeu decât 
despre Tatăl Său. El nu a vorbit nici despre vreo altă fiinţă, 
decât despre a Unuia şi a Aceluiaşi Tată. 

Nici nu a vorbit despre o altă fiinţă, care ar fi creat 
lumea, despre o alta în afara propriului Său Tată, ci El a 
spus: „Era un stăpân al casei şi el a sădit vie, a împrejmuit-o, 
a săpat în ea teasc, a zidit un turn şi a dat-o lucrătorilor iar el 
s-a dus departe de casă. Şi, când se apropia timpul roadelor, 
el a trimis slugile sale la lucrători, ca să primească roadele 
sale. Dar lucrătorii văzând slugile sale pe una au bătut-o, pe 
alta au lovit-o cu pietre iar pe alta au omorât-o. Iarăşi a 
trimis alte slugi şi le-a făcut [şi acestora] mai multe decât 
celor dintâi. 

Iar la urmă a trimis pe unicul său fiu, zicând: Poate 
vor avea temere faţă de fiul meu. Dar când lucrătorii au 
văzut pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul. Veniţi 
să-1 omoram pe el şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând 
mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Insă când va 
veni Domnul viei, ce va face acelor lucrători? 

Ei i-au răspuns: Pe aceşti răi cu rău îi va pierde iar via 
o va da altor lucrători, care vor aduce roadele lui la timpul 
lor". 

Iar Domnul a zis: „Nu aţi citit niciodată [Scripturile], 
că Piatra pe care ziditorii au respins-o, aceasta a ajuns în 
capul unghiului; de la Domnul s-a făcut aceasta şi este 
lucru minunat în ochii noştri? De aceea vă spun vouă, că 
împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da 
neamului care va aduce roadele ei"[Mt. 21, 33-43]. 

Şi, prin aceste cuvinte, Domnul a spus foarte lămurit 
ucenicilor Săi, că există doar un singur Stăpân al casei, adică 
un singur Dumnezeu Tată, Care a făcut toate lucrurile prin 
Sine; că El ne-a arătat numeroşi lucrători, dar mulţi s-au 
dovedit încăpăţânaţi, mândrii, nevrednici şi au ucis pe 
Domnul, dar că există şi cei care îi aduc Lui, cu toată 
ascultarea, rodurile la timpul lor şi că Stăpânul casei este, 



299 



deopotrivă, Cel care a trimis pe slugile Sale dar şi pe Fiul 
Său [în lume]. 

Căci de la Tatăl a fost trimis Fiul, pe care lucrătorii L- 
au omorât şi tot de către El au fost trimise şi slugile. Numai 
că Fiul, ca Unul care venea de la Tatăl, cu suprema 
autoritate / putere, spunea: „Dar Eu vă spun vouă", pe când 
slugile / slujitorii trimişi de către Domnul, vorbeau ca nişte 
slujitori, [care trimiteau un mesaj al Altuia] şi de aceea îşi 
începeau cuvântarea lor cu cuvintele: „Acestea zice 
Domnul". 

2. Insă aceşti oameni nu fac altceva decât să predice 
necredinţa faţă de Domnul, pe când Hristos îi învaţă pe toţi 
să se supună Lui. Pentru că Dumnezeu, Cel care a chemat pe 
toţi prin iconomiile Sale de la începutul lumii este Acelaşi 
cu Cel care Ii cheamă în zilele cele din urmă. 

Cu alte cuvinte, Cel care a dat la început Legea, care 
să-i robească, este Acelaşi, Care în zilele cele din urmă îşi 
cheamă poporul spre înfiere. Pentru că Dumnezeu a sădit ca 
o vie neamul omenesc, când, mai întâi, 1-a creat pe Adam şi 
i-a ales pe Părinţi (plasmationem Adae et electionem 
Patrum) 129 . 

Apoi El i-a făcut pe lucrători când a stabilit iconomia 
legii lui Moise. A zidit gard împrejurul viei, adică a dat 
porunci speciale cu privire la slujirea lor. A zidit turn, adică 
a ales Ierusalimul. A săpat teasc, adică a pregătit-o ca pe o 
fiinţă, care să primească pe Sfântul Duh. 

El a trimis Proroci mai înainte de robia lor în Babilon 
şi, după aceea, a trimis pe mulţi alţii, mai mulţi decât cei din 
vechime, ca să culeagă roadele, spunându-le lor [evreilor]: 

„Acestea zice Domnul: Dacă vă veţi îndrepta căile şi 
faptele voastre, dacă veţi face judecată cu dreptate, dacă vă 
veţi privi cu milă şi îngăduinţă [unul pe altul], [fiecare] ca pe 
fratele său, dacă nu veţi mai strâmtora pe văduvă sau pe 
orfan, pe prozelit sau pe cel sărac, şi nu veţi mai avea 
vistierii ale răutăţii în inima voastră împotriva fratelui vostru 
şi vă veţi iubi, fără false jurăminte, atunci vă voi curaţi pe 
voi, vă voi face curaţi, voi îndepărta răul din inimile voastre, 
vă voi învăţa să faceţi binele, să căutaţi judecata, să apăraţi 
pe cei necăjiţi, să judecaţi drept pe cei orfani şi să apăraţi pe 
văduve şi [vă voi învăţa] cum să fiţi una cu toţii, zice 
Domnul" [Ier. 7, 5-6.../ îs. 1, 7; Zah. 7, 10]. 



729 



Idem, p. 277. 



300 



Şi iarăşi le spune: „Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele 
tale să nu vorbească cu vicleşug; depărtează-te de la rău şi fă 
binele; caută pacea şi o urmează pe ea" [Ps. 33, 12-13/ I 
Petr. 3, 10]. 

Predicând aceste lucruri, Prorocii doreau să vadă 
rodurile dreptăţii. Insă la urma tuturor a trimis la cei 
necredincioşi pe însăşi Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus 
Hristos, pe care lucrătorii cei răi l-au scos afară din vie şi L- 
au ucis. 

De aceea Domnul Dumnezeu a dat via altor lucrători, 
acum ne mai punându-i gard împrejur ci deschizând-o 
întregii lumi, de la care aşteaptă rodurile ei la vremea lor şi a 
ales-o ca pe un turn frumos, care se vede de oriunde. 

Pentru că strălucirea Bisericii se vede peste tot şi 
oriunde [pe pământ] se află acum zidit câte un teasc, pentru 
că cei care au primit pe Duhul se află acum peste tot. Iar 
pentru că, cei [aleşi] din vechime 730 , au respins pe Fiul lui 
Dumnezeu şi Acesta i-a scos din vie, când L-au ucis pe El, 
Dumnezeu respingându-i cu dreptate pe ei şi a dat 
neamurilor de afară rodurile viei ca să o lucreze. 

Fiindcă acestea sunt în acord cu spusele lui Ieremia: 
„Domnul a respins şi a aruncat afară neamul celor care fac 
aceste lucruri, pentru că fiii lui Iuda au făcut rău înaintea 
mea, zice Domnul" [Ier. 7, 29-30]. Şi tot Ieremia zice: 
„Mereu sunt cu ochii aţintiţi spre voi. Voi auziţi glasul 
trâmbiţelor si spuneţi: Nu auzim niciun sunet. De aceea au 
auzit neamurile şi cei care vor paşte turmele în ele" (Ier. 6, 
17-18). 

Pentru că există Unul şi Acelaşi Tată, Care a sădit via, 
Care a condus poporul, Care a trimis pe Proroci, Care a 
trimis pe Fiul Său şi Care a dat via acelor lucrători, care vor 
da roadele la timpul lor. 

3. Şi pentru aceasta a spus Domnul Ucenicilor Săi 
[toate acestea], ca să ne facă pe noi să fim lucrătorii cei 
buni. 

Căci le-a spus: „Luaţi aminte la voi înşivă şi 
privegheaţi în orice clipă, ca nu cumva să se schimbe inimile 
voastre cu mâncarea şi cu băutura şi cu grijile acestei vieţi şi 
ziua aceea să vină peste voi fără de veste. Căci ca o cursă va 
veni ea peste toţi aceia, care locuiesc pe faţa întregului 
pământ" [Le. 21,34-35]. 



730 Israelul, care nu L-a primit pe Domnul. 



301 



Şi iarăşi: „De aceea să fie mijloacele voastre încinse şi 
făcliile voastre aprinse şi să fiţi ca oamenii care aşteaptă pe 
Domnul lor, când se întoarce de la nuntă" [ Le. 12, 35-36]. 

Şi iarăşi: „Pentru că aşa cum a fost în zilele lui Noe, 
când ei mâncau şi beau, vindeau şi cumpărau, se însurau şi 
se măritau şi nu cunoşteau [ce o să se întâmple cu ei], până 
când Noe a intrat în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit 
pe ei; de asemenea aşa cum a fost în zilele lui Lot, când ei 
mâncau şi beau, vindeau şi cumpărau, sădeau şi zideau, până 
când Lot a ieşit din Sodoma şi a plouat foc din cer şi i-a 
nimicit pe toţi; tot aşa va fi şi atunci, când va veni Fiul 
Omului "[Le. 17,26-30]. 

Şi iarăşi: „De aceea privegheaţi, pentru că nu ştiţi în 
care zi va veni Domnul vostru" [Mt. 24, 42]. 

[Şi în aceste pasaje], El mărturiseşte pe unul şi acelaşi 
Domn, Care în timpul lui Noe a adus potopul din cauza 
sclifoselilor celor neascultători şi Care în zilele lui Lot a 
plouat foc din cer din cauza mulţimii păcătoşilor, care se 
aflau între sodomiţi şi care s-a petrecut pentru aceeaşi 
neascultare şi păcate asemănătoare, pentru care vor fi 
pedepsiţi şi în ziua Judecăţii de la sfârşitul vremurilor. 

Căci El a spus că va fi mai uşor Sodomei şi Gomorei 
decât pentru acel oraş sau acea casă, care nu va primi 
cuvântul Apostolilor Săi. 

Căci a spus: „Şi tu, Capernaume: Nu ai fost tu înălţat 
până la cer? Te voi coborî până la Iad. Căci dacă s-ar fi făcut 
lucrurile cele mari, care s-au făcut întru tine în Sodoma, 
aceasta ar fi rămas până în această zi. Adevărat vă zic vouă, 
că Sodomei îi va fi mai uşor în ziua judecăţii decât ţie" [Mt. 
11,23-24]. 

4. Căci Fiul lui Dumnezeu este unul şi acelaşi 
întotdeauna şi El dă celor care cred întru El [să izvorască 
întru ei] izvor de apă spre viaţa veşnică, dat tot El este Cel 
care usucă imediat smochinul neroditor. 

Fiindcă în zilele lui Noe El a adus, pe drept, potopul 
pentru a nimici neamul omenesc extrem de mârşav de la 
acea dată, care nu aducea daruri lui Dumnezeu. Pentru că 
îngerii, care au păcătuit, se amestecaseră cu ei 731 (angeli 
transgressores commixti fuissent eis) . 



731 Era uniţi în gândurile şi faptele lor mai mult cu demonii decât cu harul lui 
Dumnezeu. 

732 Lat. 2, p. 279. 



302 



Şi, prin acesta [potop], El a oprit păcatele acelor 
oameni dar a păstrat, în acelaşi timp, arhetipul (arcae 
typum 13 '' I archetypum 134 ; dpxhviToi> 135 ) după care a fost 
făcut Adam 736 . 

Şi, de aceea, a plouat foc şi pucioasă din cer şi în 
zilele lui Lot peste Sodoma şi Gomora, după cum putem să 
cunoaştem cu toţii, ca „un exemplu al dreptei judecăţi a lui 
Dumnezeu, care pe tot copacul, care nu aduce roade, El îl 
taie şi în foc îl aruncă" [Le. 3,9]. 

Şi, pentru aceasta, dacă El spune că va fi mai uşor 
pentru Sodoma la Judecata tuturor, cum va fi [judecata] 
pentru cei care au văzut minunile Sale şi nu au crezut în El şi 
nici nu au primit învăţăturile Lui? 

Fiindcă El a dat, prin venirea Sa, o mare 
binecuvântare celor care au crezut în El şi care fac voia Lui 
iar, pe de altă parte, El a spus, că cei care nu cred în El vor 
avea o şi mai mare pedeapsă la Judecată. 

Căci prin aceasta El face dreaptă judecată tuturor şi va 
cere mai mult de la cei cărora le-a dat mai mult. Şi le va cere 
mai mult nu pentru că El le-a revelat o cunoaştere a altui 
Tată [fapt pe care l-am discutat de mai multe ori], ci pentru 
că El a dat curăţia neamului omenesc prin venirea Sa, adică 
darul cel mai mare al harului Părintesc. 

5. Iar dacă nu am convins, suficient de bine, pe 
vreunul, că Prorocii au fost trimişi de unul şi acelaşi Tată, 
prin venirea Domnului nostru fiecare poate să-şi deschidă 
gura inimii sale şi să strige către Stăpânul, către Domnul 
Iisus Hristos, căci auzi ce spune El: „împărăţia Cerurilor 
este asemenea unui împărat, care a făcut nuntă pentru fiul 
său şi a trimis pe slujitorii sai să cheme pe cei invitaţi la 
nuntă" [Mt. 22, 2-3]. 

Iar când ei nu au primit invitaţia, El spune: „Iarăşi a 
trimis alte slugi, zicând: Spuneţi celor invitaţi: Veniţi, iată eu 
am pregătit ospăţul meu. 

Junicii mei şi toate cele îngrăşate au fost înjunghiate şi 
toate sunt pregătite. Veniţi la nuntă! 

Dar ei nu au ţinut seama [de cele zise] şi au mers la 
treburile lor fiecare: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria sa 



733 Ibidem. 

734 Idem, p. 279, n. 8. 

735 Ibidem. 

736 Prin salvarea Sfântului Noe şi a familiei sale, Domnul a păstrat chipul 
adevăratului om, în starea în care se putea la acea dată, cât mai neîntinat de păcat. 



303 



iar ceilalţi punând mâna pe slugile lui, pe unele le-au 
batjocorit fără milă iar pe altele le-au ucis. 

Dar când împăratul a auzit asta s-a mâniat şi a trimis 
armatele sale ca să ucidă pe criminali şi cetăţii lor le-a dat 
foc. Şi a zis slujitorilor săi: Nunta este deja pregătită, dar cei 
care au fost invitaţi nu au fost vrednici. De aceea ieşiţi la 
drumurile mari şi pe câţi veţi găsi acolo, aduceţi-i la nuntă. 
Iar slujitorii au mers şi au adunat pe toţi câţi i-au găsit, răi şi 
buni şi nunta s-a umplut de oaspeţi. 

Iar când a intrat împăratul ca să-i vadă pe oaspeţi, a 
văzut pe un om, care nu avea haină de nuntă şi i-a zis lui: 
Prietene, cum ai intrat aici, dacă nu ai haină de nuntă? 

Dar el a rămas fără glas. Atunci a zis împăratul către 
slujitorii săi: Legaţi-1 pe el de mâini şi de picioare şi 
aruncaţi-1 în întunericul cel mai din afară. 

Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Pentru că 
mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi" [Mt. 22, 4-14]. 

Pentru că aceste cuvinte ale Lui le-a spus ca să fie 
clare pentru toţi. Căci există un singur împărat şi Domn, 
Tatăl tuturor, după cum El spusese mai înainte: „Să nu te 
juri nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui 
împărat" [Mt. 5, 35]; şi Acesta a pregătit, dintru început, 
nuntă Fiului Său şi a folosit pentru a chema la ea, cu cea mai 
mare bunătate, pe slujitorii Săi, pe oamenii dintru început ai 
iconomiei mântuirii, ca [întreaga umanitate] să vină la 
ospăţul de nuntă. Şi când aceia [de atunci] nu au ascultat, El 
şi mai mult a invitat pe toţi prin alţi slujitori, dar nici prin 
aceia nu a fost ascultat ci, mai degrabă, ei i-a omorât pe 
aceia, care veniseră cu mesajul Lui, cu pietre şi i-a 
înjunghiat. 

De aceea a trimis armatele Sale şi i-a nimicit pe ei şi a 
ars cu foc oraşul lor. însă El a chemat mai apoi pe toţi pe 
care i-a găsit pe marile drumuri, adică pe toate neamurile şi 
le-a invitat la ospăţul de nuntă al Fiului Său, după cum 
spusese El prin Ieremia: „Eu am trimis la voi pe slujitorii 
Mei, Prorocii, ca să spună: Să se întoarcă dar fiecare în parte 
de la calea lui cea rea şi să se pocăiască pentru faptele sale" 
[Ier. 18, 10]. 

Şi iarăşi a spus prin acelaşi Proroc: „Eu am trimis la 
tine pe slujitorii Mei, Prorocii, ziua şi înainte de lumină. Dar 
ei nu M-au ascultat, nici nu şi-au plecat urechile lor spre 
Mine. Iar tu le vei spune acest cuvânt acestora: Acesta este 



304 



un popor care nu ascultă glasul Domnului, nici nu primeşte 
certarea; credinţa a pierit din gura lor" [Ier. 7, 25-26, 28]. 

De aceea, Domnul, Care ne-a chemat pe noi toţi prin 
Apostoli, este Acela, Care i-a chemat pe cei din vechime 
prin Proroci, după cum reiese din cuvintele Domnului 737 . 

Iar Apostolii, deşi au predicat la multe neamuri, nu au 
predicat alt Dumnezeu decât al Prorocilor, ci fiecare dintre 
ei au vestit acelaşi lucru. Şi unul a vestit pe Domnul, altul a 
vorbit despre Tatăl, altul despre venirea Fiului lui 
Dumnezeu, pe când alţii au vestit că El este deja prezent cu 
toţi de pretutindeni. 

6. Dar, mai degrabă acum, când El însuşi S-a arătat pe 
Sine [ca Dumnezeu întrupat], se cuvine ca noi, după ce am 
fost chemaţi [de către El], să ne împodobim cu lucrările 
dreptăţii, adică cu Duhul lui Dumnezeu, Care Se odihneşte 
întru noi. 

Pentru că acesta este veşmântul de nuntă {indumentum 
nuptiarum 738 ) 739 , despre care Apostolul ne vorbeşte: „Deşi 
noi suntem acum neîmbrăcaţi [în nemurire], atunci când ne 
vom îmbrăca întru ea, căci stricăciunea de acum [a trupului 
nostru] va fi înghiţită de nemurire" [I Cor. 15, 54]. Căci cei 
care au fost chemaţi la Cina Domnului, dar nu au primit pe 
Sfântul Duh, din cauza răutăţii lor, spune El, „vor fi aruncaţi 
în întunericul cel mai din afară" [Mt. 22, 13] 740 . 

Şi ne-a arătat acest lucru foarte clar prin aceea că, 
împăratul, Care a strâns pe toţi din cele patru colţuri ale 
lumii la credinţă, prin nunta Fiului Său şi Care le-a dat lor un 
banchet nestricăcios, Acelaşi a găsit pe omul, care a fost 
aruncat în întunericul cel mai din afară, pentru că nu avea 
veşmânt de nuntă, adică era dispreţuitor. 

Pentru că în Legământul cel dintâi „mulţi dintre ei nu 
au plăcut Lui" şi, din această cauză, „mulţi sunt chemaţi, dar 
puţini aleşi" [Mt. 22, 14]. 



37 Din parabola pe care o discutăm acum. 



738 Lat. 2, p. 282. 

739 Veşmântul de nuntă e îmbrăcarea întru conştientă cu Duhul Sfânt, acesta fiind 
marele adevăr soteriologic asupra căruia a insistat Sfântul Simeon Noul Teolog şi 
toţi Părinţii Bisericii. Nu faptele, pe care le presupunem noi a fi bune ne sfinţesc dar, 
în urma lor, nu simţim nicio sfinţire în noi, ci acelea pe care le facem întru Duhul, la 
îndemnul şi cu mişcarea Lui şi simţim că ne reclădesc interior. 

740 Sfântul Irineu, ca şi Sfântul Simon Noul Teolog, insistă pe legătura interioară, 
fără de care nu se poate, a primirii Sfintelor Taine şi a simţirii Sfântului Duh. Cine îl 
are pe Duhul simte pe Domnul în el ca Viu, ca Mântuitor şi Sfinţitor al vieţii lui. Dar 
nu te poţi împărtăşi, pe de altă parte, cu vrednicie, dacă nu simţi că Hristos şi Duhul, 
întreaga Treime te fac nou, un om realmente nou. 



305 



Şi, de aceea, nu există un Dumnezeu, care judecă şi un 
alt Tată, care ne cheamă pe noi toţi la mântuire. Şi nu e unul, 
care ne dăruie lumina dumnezeiască {aeternum lumen) 141 şi 
altul care, pe cei care nu au veşmânt de nuntă, să îi arunce în 
întunericul cel mai din afară. 

Ci este unul şi acelaşi Dumnezeu, Tatăl Domnului 
nostru, de la Care Prorocii au avut slujirea, prin infinita Lui 
bunătate, de a chema pe cei nevrednici. Dar El cercetează pe 
cei chemaţi, ca să vadă, dacă au veşmânt pregătit şi propriu 
pentru nunta Fiului Său, fiindcă El nu doreşte nimic ruşinos 
sau rău. 

Aceasta este în acord cu ceea ce Domnul a spus 
omului bolnav: „Iată te-ai făcut sănătos / întreg. Să nu mai 
păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie mai rău!" [In. 5, 14]. Pentru că 
Cel care este bun, drept, curat şi fără pată nu va îndura nimic 
rău sau nedrept, nici ruşinos în cămara Sa de nuntă 742 . 

Acesta este Tatăl Domnului nostru, Care poartă de 
grijă la toate câte există şi toate sunt rânduite prin porunca 
Sa. Şi El dă darurile Sale gratuit celor care le primesc pe ele. 

Dar Cel mai drept Judecător dă şi pedepse conform 
dezertărilor lor , fiecăruia după meritul său, celor care sunt 
nemulţumitori şi insensibili la bunătatea Sa. Căci de aceea 
spune El: „A trimis armatele Sale şi a ucis pe criminali şi 
cetăţii lor le-a dat foc" [Mt. 22, 7]. 

Şi a numit aici armate ale Sale, pe cei care sunt 
moştenirea lui Dumnezeu. Pentru că „al Domnului este 
pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei care locuiesc întru 
ea" [Ps. 23, 1]. 

Iar Pavel, la fel a spus în Epistola către Romani: 
„Pentru că nu există stăpânire decât de la Dumnezeu, căci 
stăpânirile sunt de Dumnezeu rânduite. Oricine se 
împotriveşte stăpânirilor, se împotriveşte rânduielii lui 
Dumnezeu. 

Iar cei care se împotrivesc îşi vor primi pedeapsa. 
Pentru că conducătorii nu sunt pentru a ne fie frică de fapta 
bună, ci de cea rea. Voieşti să nu îţi fie frică de stăpânire? Fă 
dar ceea ce este bun şi vei avea laudă de la ea. Pentru că ea 
este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. 



741 Lat. 2, p. 282. 

742 Atributele sfinţeniei lui Hristos, a lui Dumnezeu întrupat. 

743 După cât de mult au părăsit căile binelui. 



306 



Dar dacă faci ceea ce este rău, atunci teme-te; căci nu 
în zadar poartă sabia: căci este slujitoare a lui Dumnezeu şi 
răzbunătoare a mâniei Lui asupra celui ce face răul. 

De aceea e nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru 
mânie, ci şi pentru conştiinţă. Pentru că de aceea plătiţi şi 
dări. Căci [conducătorii] sunt slujitorii lui Dumnezeu, 
stăruind în aceasta în fiecare lucru" [Rom. 13, 1-6]. 

Astfel, atât Domnul cât şi Apostolii au vestit pe unul 
şi acelaşi Dumnezeu Tatăl, Care a dat Legea, Care a trimis 
pe Proroci, Care a făcut toate lucrurile şi de aceea El a zis: 
„a trimis armatele Sale". 

Fiindcă fiecare om, pentru că este om, este lucrarea 
Lui, deşi el poate să nu cunoască pe Dumnezeu. Insă El a dat 
tuturor să existe, pentru că „face să răsară soarele şi peste cei 
răi şi peste cei buni şi trimite ploaie şi peste cei drepţi şi 
peste cei nedrepţi" [Mt. 5, 45]. 

7. Şi nu numai prin parabola aceasta [ne-a confirmat 
aceste lucruri], ci şi prin parabola celor doi fii, a fiului celui 
tânăr, care şi-a cheltuit averea în desfătări împreună cu 
desfrânatele [Le. 15, 11-32], unde Domnul ne învaţă că 
există un singur Tată, Care nu a dat nici măcar un ied fiului 
celui bătrân. Dar când s-a întors fiul cel pierdut, adică fiul 
cel tânăr, El a poruncit să se junghie viţelul cel îngrăşat (the 
fatted calf) şi să se dea acestuia cel mai bun veşmânt. 

Şi aici, la fel ca în parabola lucrătorilor, care au fost 
trimişi în vie la diferite ceasuri ale zilei [Mt. 20, 1-16], se 
arată că există un singur şi acelaşi Dumnezeu, Care a chemat 
pe fiecare dintru început, de când a fost creată lumea 744 . 

Dar că, după ceva timp, şi după o altă perioadă de 
timp, şi după o alta, şi până la sfârşitul zilei [au fost chemaţi 
lucrătorii], pentru că au fost mulţi lucrători în fiecare veac, 
însă doar un singur Stăpân i-a chemat pe fiecare în parte. 

Căci există o singură vie şi, de asemenea, există o 
singură dreptate, o singură iconomie, pentru că există un 
singur Duh al lui Dumnezeu, Care plineşte toate lucrurile. 

Şi, de aceea există, o singură plată, pentru că fiecare 
primeşte câte un dinar [Mt. 20, 2], care are inscripţionat pe 



744 Dumnezeu a chemat la Sine pe toţi oamenii, începând cu Sfinţii Protopărinţi şi 
cheamă şi va chema până la venirea Sa, pe toţi la Sine. Oricine este chemat. Dar 
pentru a fi şi ales, trebuie să răspundă cu toată fiinţa lui chemării lui Dumnezeu. 
Alegerea este o chestiune de adâncire în viaţa cu Dumnezeu, o consecinţă a 
comuniunii cu Dumnezeu, care se primeşte de la Dumnezeu şi nu se reclamă. 



307 



el imaginea împăratului şi numele Lui, adică cunoaşterea 
Fiului lui Dumnezeu, care este nemurirea 745 . 

De aceea El dă plata Sa tuturor, de la primii până la 
ultimii pe care îi angajează, căci în timpurile din urmă 
Domnul Se va arăta pe Sine în toţi [cei mântuiţi]. 

8. Şi, la fel, în cazul vameşului, care a întrecut pe 
fariseu cu rugăciunea sa [Le. 18, 10-14], noi nu găsim că el 
s-ar fi închinat altui Tată, pentru că mărturia despre el am 
primit-o de la Domnul şi nu de la altcineva. 

Căci acesta, cu mare umilinţă, depărtând de la el toată 
înălţarea şi mândria, a mărturisit pe acelaşi Dumnezeu [ca şi 
noi]. 

Tot aşa şi în cazul celor doi fii [Mt. 21, 28-30], care 
au fost trimişi în vie, şi în care unul s-a împotrivit tatălui 
său, dar după aceea s-a pocăit, iar pocăinţa lui i-a fost nu un 
mic câştig; pe când celălalt, a promis că merge, a asigurat pe 
tatăl său că va face acest lucru, dar nu a mers. Pentru că „tot 
omul este mincinos" [Ps. 115, 2] şi „el mereu doreşte, dar 
nu află niciun folos" (Rom. 7, 18). 

Şi în această parabolă găsim pe singurul şi acelaşi 
Tată. 

Găsim acelaşi adevăr arătat foarte clar şi în parabola 
smochinului [Le. 13, 6-9 ], în care Domnul a spus: „Iată, 
sunt trei ani de când vin să caut rodul acestui smochin şi nu-1 
găsesc" [Le. 13, 7]. Pentru că aici se vorbeşte despre 
Proroci, prin care El a venit să caute, din când în când, 
fructele dreptăţii de la ei 746 şi nu le-a găsit. Din cauza acestui 
lucru, tocmai de aceea s-a şi spus, că smochinul va fi tăiat. 

Dar, şi fără a se folosi de vreo parabolă, Domnul a 
spus despre Ierusalim: „Ierusalime, Ierusalime, tu care ucizi 
pe Proroci şi omori cu pietre pe cei care sunt trimişi la tine. 
De câte ori am dorit să adun pe copiii tăi, după cum adună 
cloşca puii sub aripile ei, dar voi nu aţi dorit! Iată casa 
voastră se va lăsa pustie" [Mt. 23, 37-38]. 

Pentru că de aceea s-a spus în parabola [de dinainte, a 
smochinului]: „Iată, sunt trei ani de când vin să caut rodul" 



745 Fiecare om care se mântuie, se mântuie prin cunoaşterea lui Hristos, a Celui care 
este Creatorul, Mântuitorul, Sfinţitorul şi Judecătorul întregii făpturi. Toţi primim 
câte un dinar, pentru că primim aceeaşi cunoaştere a lui Hristos, pe măsura noastră 
dar aceeaşi în conţinut şi moştenim aceeaşi împărăţie a Sa. 

Sfântul Irineu accentuează aici nespus de bine continuitatea mântuirii şi a chemării 
oamenilor de către Hristos Dumnezeu cât şi dimensiunea unitară şi universală a 
răsplătirilor dumnezeieşti. Toţi suntem chemaţi la aceeaşi împărăţie şi fiecare 
moştenim aceeaşi împărăţie în care credem şi au crezut toţi cei mântuiţi. 

746 De la fiii lui Israel. 



308 



iar aici [în ultima citaţie] s-a spus deschis: „De câte ori am 
dorit să adun pe copiii tăi". 

Şi este o minciună [o altă interpretare a acestor 
cuvinte], dacă nu le înţelegem pe acestea ca fiind legate de 
venirea Lui, care a fost vestită prin Proroci. 

Insă El a venit la ei şi odinioară, adică de la începutul 
vremurilor. Căci El a fost Acela care a ales pe Patriarhi şi pe 
cei [care au trăit sub Vechiul Legământ], fiind acelaşi 
Cuvânt al lui Dumnezeu, Care i-a cercetat pe ei prin Duhul 
prorocesc şi, pentru noi, Acesta este Cel care ne-a adunat din 

1 Al 

toate colţurile lumii prin venirea Lui . 

Şi a adăugat la cele zise mai înainte aceste adevăruri: 
„Mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă 
cu Avraam, şi Isaac, şi Iacov, în împărăţia Cerurilor iar fiii 
împărăţiei vor merge în întunericul cel mai din afară; acolo 
va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor" [Mt. 8, 11-12/Lc. 13, 
28-29]. 

Astfel, dacă cei care au crezut în El prin predica 
Apostolilor Săi, de la răsărit şi de la apus, vor sta la masă cu 
Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţia Cerurilor, împărtăşindu- 
se împreună cu ei de fericirea cerească, atunci există unul şi 
acelaşi Dumnezeu, Care i-a ales pe Patriarhi, a cercetat 
poporul şi a chemat neamurile. 



747 Dumnezeiescul Irineu vorbeşte explicit despre rolul activ al Cuvânului în lume şi 
în istoria lui Israel înainte de întruparea Sa, cât şi de acţiunea directă pe care Hristos 
o are în a aduna pe toţi cei credincioşi la sine, într-o singură turmă, El fiind Păstorul 
nostru. Dumnezeu Cuvântul ne-a vorbit prin Duhul şi Duhul vorbeşte cele ale 
Cuvântului şi despre El. 



309 



Capitolul al 37-lea 



Oamenii au voinţă liberă şi posedă puterea de a 
alege. De aceea nu este adevărată ideea cum că unii ar fi 
buni iar alţii răi prin natura /firea lor 



1. în cuvintele Domnului [pe care le-am citat]: „De 
câte ori am dorit să adun pe copiii tăi. . . dar voi nu aţi dorit!" 
se arată libertatea omului în Legea cea veche, fiindcă 
Dumnezeu a făcut pe om liber dintru început (liberum eum 
Deus fecit ab initio) , având această putere în sufletul său, 
de a se supune, prin voinţă, lui Dumnezeu şi nu prin 
constrângerea Acestuia. 

Pentru că nu este o constrângere a fi cu Dumnezeu, ci 
prin voinţa noastră cea bună suntem mereu împreună cu El. 
De aceea El dă sfaturi bune tuturor şi locuieşte în oameni, 
cât şi în îngeri, prin puterea alegerii lor (căci şi îngerii sunt 
fiinţe raţionale), adică în cei care fac ascultare prin puterea 
de a avea ceea ce este bun, care se dă de către Dumnezeu, şi 
întru care ei se adâncesc. 

Pe de altă parte, cei care nu vor asculta [de 
Dumnezeu], după dreptate, nici nu vor primi ceea ce este 
bun, ci vor primi pedeapsa cuvenită, pentru că Dumnezeu a 
revărsat peste ei ceea ce era bun. 

însă ei nu l-au ţinut cu sărguinţă şi nici nu au socotit 
[că darul Său] e ceva de preţ, ci au vărsat de la ei, cu dispreţ, 
bunătatea Sa cea prea mare. 

Iar pentru că au respins binele şi l-au aruncat, de aceea 
vor primi pe toate, după merit, la Judecata lui Dumnezeu, 
după cum mărturiseşte Pavel în Epistola sa către Romani, 
când spune: 

„Sau dispreţuieşti bogăţia bunătăţii Sale şi a 
îngăduinţei şi a îndelungii Sale răbdări, neştiind că bunătatea 
lui Dumnezeu te conduce pe tine la pocăinţă? Dar, după 
întărirea şi nepocăinţa inimii tale, te îmbogăţeşti în mânia 
venită asupra ta în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a 
lui Dumnezeu" [Rom. 2, 4-5]. „Dar slava şi cinstea", zice el, 
„va fi cu tot cel care face binele" [Rom. 2, 7]. 



748 Lat. 2, p. 285. 



310 



De aceea, Dumnezeu, Care dă ceea ce este bun, după 
cum ne spune Apostolul în Epistola sa, va da celor care 
lucrează binele slavă şi cinste, fiindcă au făcut ceea ce este 
bun, pe cât le-a stat în putere, pe când cei care nu au primit 
[darul lui Dumnezeu] vor primi dreapta judecată a lui 
Dumnezeu, fiindcă nu au făcut lucrul cel bun, pe cât le-a stat 
în puterea lor să facă. 

2. Dar dacă unii sunt prin firea / natura lor răi iar alţii 
sunt buni, atunci nu merită nicidecum să fie lăudaţi, dacă 
sunt buni, pentru că aşa au fost creaţi. Şi nici nu pot fi 
respinşi [cei răi], pentru că aşa au fost creaţi ei. 

însă toţi oamenii sunt de aceeaşi fire şi toţi pot posti 
şi face cele bune. Insă, dacă ei au puterea să nu facă aceste 
lucruri, atunci va primi laudă omul, care va împlini bine 
legile (şi, cu atât mai mult, de la Dumnezeu) şi care va primi 
mărturie bună datorită alegerilor lui bune şi a stăruinţei în 
acestea. 

Dar cei care sunt vinovaţi şi primesc pedeapsa pe 
drept sunt cei care au respins ceea ce este frumos şi bun. Şi, 
de aceea, Prorocii au îndemnat pe oameni spre ceea ce este 
bun, spre faptele de dreptate şi spre lucrarea dreptăţii, după 
cum am demonstrat pe larg [în cărţile anterioare]. Fiindcă e 
în puterea noastră să facem acestea şi, fiindcă, prin negrija 
cea mare, putem deveni neatenţi. Şi, de aceea, e nevoie să 
stăm în sfatul cel bun, pe care Bunul Dumnezeu ni-1 dă nouă 
prin Proroci. 

3. Căci pentru această raţiune a zis Domnul: „Aşa să 
strălucească lumina voastră înaintea omenilor, pentru ca ei 
să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl 
vostru, Care este în cer" [Mt. 5, 16]. 

Şi iarăşi: „Luaţi aminte la voi înşivă, ca nu cumva să 
se schimbe inimile voastre cu îmbuibarea şi băutura şi grijile 
lumii" [Le. 21,34]. 

Şi iarăşi: „încingeţi şalele voastre şi aprindeţi făcliile 
voastre şi fiţi ca oamenii, care aşteaptă pe Domnul lor, ca 
atunci când El se întoarce de la nunta şi când va veni şi va 
ciocăni, voi să puteţi să îi deschideţi Lui. Fericit este 
slujitorul acela pe care Domnul său, atunci când El va veni, 
îl va găsi pe el făcând aşa" [Le. 12, 35-37]. 

Şi iarăşi: „Slujitorul, care cunoaşte voia Domnului său 
şi nu o face, va fi bătut şi mai mult" [Le. 12, 47]. 

Şi iarăşi: „De ce îmi ziceţi Doamne, Doamne, dar nu 
faceţi ce vă zic Eu?" [Le. 6, 46]. 



311 



Şi iarăşi: „Dar dacă slujitorul a zis în inima sa, 
Domnul întârzie, şi va începe să bată pe cei care sunt 
împreună-slujitori ca şi el, şi să mănânce, şi să bea şi să se 
îmbete, Domnul va veni în ziua în care el nu se va aştepta şi 
îl va tăia pe el în două şi partea lui va fi cu făţarnicii" [Mt. 
24,48-51]. 

Toate aceste pasaje demonstrează că omul are voinţă 
liberă şi, în acelaşi timp, că sfatul lui Dumnezeu vrea să îl 
convingă pe om. Căci El ne învaţă pe noi să ne supunem Lui 
şi să căutăm să ne întoarcem de la păcatul necredinţei, cel 
împotriva Sa, fără ca să ne constrângă pe noi întru ceva. 

4. Şi, fără îndoială, că dacă cineva nu doreşte să 
urmeze Evanghelia, are puterea să o respingă, însă acest 
lucru este nefolositor pentru el. Pentru că există în om 
puterea de a nu se supune lui Dumnezeu şi prin aceasta de a 
pierde ceea ce este bun. 

Printr-o asemenea faptă nu mică ne este rana şi 
vătămarea. Fiindcă despre aceasta a spus Pavel, când a zis: 
„Toate lucrurile îmi sunt legiuite / îngăduite, dar nu toate îmi 
sunt de folos" [I Cor. 6, 12]. 

Căci se referea la libertatea omului (libertatem 
hominis) 749 când spunea, că „toate îmi sunt legiuite / 
îngăduite", Dumnezeu nesilindu-1 pe el cu ceva iar prin 
expresia „nu îmi sunt de folos", dorea să spună că „nu 
trebuie să folosim libertatea noastră ca mantie a răutăţii" [I 
Petr. 2, 16], pentru că nu ne e de folos. 

Şi iarăşi el spune: „Să spună fiecare om adevărul 
aproapelui său" [Efes. 4, 25]. 

Şi iarăşi: „Să nu stricaţi cuvintele, care vin la gura 
voastră, nici prin murdărie, nici prin vorbire deşartă, nici 
prin glume deocheate, care nu sunt folositoare ci, mai 
degrabă, aduceţi mulţumiri" [Efes. 5, 4]. 

Şi iarăşi: „Chiar dacă altădată eraţi întuneric, acum 
sunteţi lumină întru Domnul. Umblaţi cu cinste, ca nişte fii 
ai luminii [Efes. 5, 8 ]. Nu în desfrânări şi în beţii, nu în 
ospeţe şi în destrăbălări, nu în mânie şi în invidie [Rom 13, 
13]. Căci aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi 
asfinţiţi întru numele Domnului nostru" [I Cor. 6, 1 1] . 

Dar, dacă nu este în puterea noastră a face sau a nu 
face aceste lucruri, pentru ce raţiune Apostolul şi, mai întâi, 



749 Idem, p. 288. 

750 Sfântul Irineu compune aici un paragraf din mai multe versete disparate. Un 
procedeu stilistic rar, dacă nu unic în această carte. 



312 



Domnul însuşi, ne-a sfătuit să facem unele lucruri şi să ne 
ferim de altele? 

Insă, fiindcă omul are voinţă liberă dintru început 

ne i 

(liberae sententiae ab initio est homo) , pentru că şi 
Dumnezeu are voinţă liberă, după asemănarea Căruia a fost 
creat omul iet liberae sententiae est Deus Cujus ad 
similitudinem factus est) , acesta este întotdeauna sfătuit să 
ţină cu tărie de ceea ce e bine, lucru care se petrece prin 
ascultarea de Dumnezeu. 

5. Şi nu numai în fapte, ci şi în credinţă, Dumnezeu 
păstrează voinţa liberă a omului şi o ţine sub paza acestuia, 
spunând: „Facă-ţi-se ţie după credinţa, care e întu tine!" [Mt. 
8, 13]; arătând că există o credinţă aparte a acelui om, că el 
are o vedere specială a ei întru sine. 

Şi iarăşi: „Toate lucrurile sunt cu putinţă celui care 
crede" [Mc. 9, 23] şi: „Mergi, şi să-ţi fie ţie după credinţa 
care este întru tine!" [Mt. 15, 28]. 

Toate aceste ziceri demonstrează că omul are puterea 
să ţină credinţa . Căci pentru această raţiune, „cel care 
crede întru Mine are viaţă veşnică, dar cel care nu crede în 
Fiul nu are viaţă veşnică, ci mânia lui Dumnezeu (Ira Dei 754 ; 
the wrath ofGod) va rămâne peste el" [In. 3, 36]. 

în acelaşi fel Domnul ne arată bunătatea Sa, dar ne 
indică şi faptul că omul este liber şi că libertatea ţine de el, 
atunci când spune despre Ierusalim: „De câte ori am dorit să 
adun pe copiii tăi, după cum adună cloşca puii sub aripile ei, 
dar voi nu aţi dorit! Iată casa voastră se va lăsa pustie" [Mt. 
23,37-38]. 

6. Astfel, dacă ei spun lucruri contrare vizavi de 
acestea, nu vor altceva, decît să îl deposedeze pe Domnul de 
puterea Sa, ca şi când nu ar fi în stare să împlinească ceea ce 
El doreşte. 

Sau, pe de altă parte, uitând faptul că sunt firi 
„materiale", după cum spun ei înşişi, nu vor să primească 
nemurirea Lui. 



751 Lat. 2, p. 289. 

752 Ibidem. 

753 Credinţa e şi har dumnezeiesc, dar este şi adeziune şi permanentă lucrare a 
omului. înaintarea în credinţă presupune relaţia vie dintre Dumnezeu şi om, 
acceptarea continuă a luminărilor dumnezeieşti în viaţa noastră. 

754 Lat. 2, p. 289. 



313 



Căci acestea spun ei: „El nu a creat pe îngeri cu o fire 
capabilă de păcat şi nici pe oamenii care se dovedesc de la 

-7CC 

început nemulţumitori faţă de El . 

Pentru că ei sunt fiinţe raţionale au puterea de a 
cunoaşte şi de a judeca şi nu sunt aidoma unor lucruri 
neraţionale sau nu au o fire animală, [ca animalele], care nu 
pot să facă nimic din proprie voinţă, ci sunt trase de 
necesitate sau prin constrângere de ceea ce este bun şi întru 
care nu există minte şi obişnuinţă [asumată], lucrând numai 
sub impactul obişnuinţei [instinctuale] şi care sunt 
incapabile să fie altceva, decât ceea ce sunt prin creaţie". 

Insă pe baza acestei supoziţii, dacă nu mai recunosc 
nici ceea ce este bun pentru ei şi nici comuniunea cu 
Dumnezeu nu le este scumpă şi nici binele nu este un lucru 
vrednic de căutat, atunci nu mai au nicio dorinţă, grijă, 
preocupare de a cunoaşte, care să fie sădite în ei, fără 
acordul lor. 

Iar dacă mergem mai departe şi spunem, că ei sunt 
buni fără ca acest lucru să aibă vreo consecinţă [în firea lor], 
pentru că ei sunt aşa prin fire şi nu prin voinţă, atunci sunt 
posesorii unui bine spontan [instinctiv] şi nu ales [gândit]. 

înseamnă că ei nu înţeleg ceea ce fac, [nu înţeleg] că 
binele este un lucru frumos şi nici nu îşi găsesc plăcerea 
întru el. Şi cum pot astfel, cei care nu cunosc binele să se 
bucure de el? Ce nume are acesta la aceia, care nu năzuiesc 
după el? Şi ce cunună este acesta, pentru cei care nu 
urmează să o câştige, aidoma celor care sunt victorioşi în 
luptă? 

7. Căci pentru aceasta a spus Domnul, că de împărăţia 
Cerurilor au parte cei care „se silesc" [Mt. 11, 12]. Căci 
spune El: „cei ce se silesc pun mâna pe ea" [Ibidem]; adică 
cei care se străduie şi se luptă cu mult zel şi care veghează la 
faptul, cum să o răpească pe ea în fiecare clipă. 

Despre acest lucru şi Apostolul Pavel a spus 
corintenilor: „Nu cunoaşteţi oare, că cei care aleargă în 
stadion, aleargă cu toţii dar numai unul primeşte premiul? 



755 Ereticii de faţă credeau că îngerii şi oamenii nu pot păcătui, că au fost creaţi de 

către Dumnezeu fără puterea de a păcătui, adică fără voinţă liberă. 

Deşi recunoşteau că oamenii sunt neascultători faţă de Dumnezeu, cu toate acestea 

nu considerau păcatul ca o realitate, care ţine de alegerea omului şi care afectează în 

mod devastator persoana umană. Făceau dinstincţie netă între om şi animal, dar 

presupuneau că raţionalitatea umană este incompatibilă cu păcatul. 

Astăzi se cam petrece acelaşi lucru, pentru că păcatul este scos din sfera ontologiei 

umane şi el nu mai e văzut ca cel care ne strică frumuseţea noastră, ci ca o necesitate 

sau ca un mod de profit, ca un mod de câştig sau chiar ca o meserie onorabilă. 



314 



Aşadar alergaţi, ca să îl puteţi primi! Căci oricine se 
angajează în luptă se înfrânează în toate lucrurile. Insă acei 
oameni ca să ia o cunună stricăcioasă, pe când noi una 
nestricăcioasă. 

Eu deci aşa alerg, nu cu îndoială 756 . Eu mă lupt, dar 
nu ca unul care bat aerul. Ci îmi fac trupul să pălească şi îl 
aduc la supunere, pentru ca nu cumva, când predic altora, să 
mă fac pe mine netrebnic"[I Cor. 9, 24-27] /57 . 

De aceea, acest abil luptător ne învaţă să ne luptăm 
pentru nemurire, ca noi să ne încununăm cu ea şi să 
considerăm cununa ca fiind de preţ, ca una care se câştigă 
prin lupta / zbaterea noastră şi care nu ne învăluie, dacă nu 
suntem de acord cu ea. 

Iar aceasta cu atât este mai de preţ pentru noi, cu cât 
luptându-ne pentru ea ne întărim şi pe atât se cuvine să fi 
cinstită, pe cât este de valoroasă. Fiindcă, într-adevăr, nu 
cinstim foarte mult acele lucruri care ne vin de-a gata, ci pe 
acelea care sunt câştigate printr-o grijă încordată. 

De aceea, că această putere ne-a fost dată nouă, ne 
învaţă atât Domnul, cât şi Apostolul [Pavel], care ne-a 
îndemnat pe noi la o iubire şi mai mare pentru Dumnezeu, 
pentru ca să putem primi premiul după străduinţa noastră. 

Căci altfel, fără îndoială, că binele noastre ar fi unul 
iraţional, fiindcă nu ar fi rezultatul unei încercări / unei 

-7CQ 

probe. Iar capacitatea noastră de a vedea nu ar avea nimic 
de dorit, dacă noi am cunoaşte că e o pierdere de timp să 
vrei să vezi ceva. Şi, de asemenea, sănătatea, este văzută ca 
fiind foarte preţioasă numai dacă ai cunoscut boala, lumina 
este [preţioasă] dacă o compari cu întunericul, viaţa cu 
moartea. 

Tot la fel împărăţia Cerurilor este cinstită de către cei 
care au cunoscut viaţa pământească. Şi în funcţie de ceea 



756 Alerg având conştiinţa că voi primi mântuirea, premiul, cununa de la Dumnezeu. 
Sfântul Pavel ne spune ceva foarte important aici şi anume, că nu putem aştepta 
mântuirea fără să fim încredinţaţi de primirea ei; că nu putem avea o nădejde fără 
nicio aşteptare, fără nicio împlinire. 

57 Citatul de aici, în traducerea noastră, cf. textului grecesc din GNT: 
„ 24. Nu cunoaşteţi că în stadion, toţi alergătorii aleargă, însă doar unul ia premiu 
(io ppapclov). Astfel alergaţi ca să-1 ajungeţi. 

25. Şi oricine se luptă se stăpâneşte pe sine în toate. Şi aceia iau cunună stricăcioasă, 
[pe când] noi una nestricăcioasă. 

26. Deci eu astfel alerg, nu ca unul nesigur, nu ca unul care lovesc aerul cu pumnul. 

27. Ci îmi chinui trupul meu şi mi-1 robesc, ca nu cumva învăţând pe alţii, eu însumi 
să mă fac netrebnic (âSoiaiicx;)". 

758 Dumnezeiescul Pavel. 

759 Se referă la vederea ochilor. 



315 



este mai de cinste, pe atât trebuie să ne dorim premiul. Iar 
dacă am primit un premiu şi mai mare, atunci vom fi şi mai 
slăviţi în faţa lui Dumnezeu. 

Căci de aceea a pătimit Domnul toate aceste lucruri în 
folosul nostru, pentru ca noi fiind învăţaţi întru toate, să 
putem fi atenţi la vremurile care vor veni şi pentru ca, având 
gândirea raţională către dragostea lui Dumnezeu, să putem fi 
mereu în dragostea Sa desăvârşită. 

Căci Domnul a arătat îndelungă-suferinţă pentru omul 
căzut şi omul a fost învăţat [la bine] de către aceasta 760 , după 
cum spune Prorocul: „Căderea ta îţi va fi ţie spre mântuire" 
(Ier. 2, 19). 

Fiindcă Dumnezeu a stabilit toate lucrurile din veci 
pentru că să îl desăvârşească pe om, spre slăvirea acestuia şi 
revelarea iconomiilor Sale, ca bunătatea să se facă cunoscută 
şi dreptatea să fie desăvârşită şi ca Biserica să poată fi făcută 
după chipul Fiului Său şi pentru ca omul să fie prin toate 
acestea adus la desăvârşirea timpurilor viitoare, devenind în 
stare de cinstea vederii şi înţelegerii lui Dumnezeu 
{videndum et capiendum Deum 761 ) 762 . 



760 De răbdarea lui Dumnezeu. 



761 Lat. 2,p. 291. 

762 Toate au fost făcute de către Dumnezeu conform planului mai înainte de veci al 
Său. Acesta e lucrul fundamental pe care Sfântul Irineu îl spune în acest pasaj. 
Destinaţia omului este de a vedea şi a fi cu Dumnezeu şi nu există o altă destinaţie 
împlinitoare pentru el. 



316 



Capitolul al 38-lea 



De ce nu a fost făcut omul desăvârşit dintru început? 



1. Iar dacă cineva se întreabă: „De ce aceasta? De ce 
nu a făcut Dumnezeu pe om să fie dintru început desăvârşit 
(an' dpxfjc; t€Ă€lou 16?, )T\ acesta trebuie să cunoască, că 
Dumnezeu este fără început şi Acelaşi mereu 764 şi că toate 
lucrurile sunt în puterea Sa. Insă lucrurile create trebuie să 
fie inferioare Lui atâta timp, cât El le-a creat pe ele şi sunt 
aşa sunt felul creării lor. Căci nu este cu putinţă ca lucrurile 
create, care nu sunt de mult create, să fie necreate. 

Iar pentru că lucrurile create nu sunt necreate, de 
aceea e normal ca ele să tindă spre desăvârşire. Fiindcă 
lucrurile acestea [create] sunt de dată tărzie, pentru aceasta 
sunt copilăreşti. 

Căci ei erau neîntăriţi şi neexersaţi în viaţa 
desăvârşită. Iar după cum ştim, mama poate să dea mâncare 
tare pruncului ei [dar nu o face], pentru că pruncul nu este 
în stare să primească o mâncare tare. La fel, Dumnezeu 
putea să-1 facă pe om desăvârşit dintru început, dar omul nu 
putea să o primească pe aceasta [desăvârşirea], fiindcă era 
asemenea unui prunc (infans; vTJmo<; 765 ) 766 . 

Căci, din acest motiv, Domnul nostru, în timpurile din 
urmă, când El a recapitulat / a unit toate lucrurile întru Sine 
[âmKccpaĂaLCOoafievot; dţ Avtbu vă irăvm; recapitulans in 
Seipso omnia 767 ; summed up all things into Himself], sl venit 
la noi, nu cum era El în stare să vină, ci după cum am fost 
noi capabili să-L primim. 

Căci El putea foarte uşor să vină la noi întru slava Sa 
cea veşnică însă, în acest caz, noi nu puteam îndura măreţia 
slavei. Căci, de aceea, El, Care este Pâinea desăvârşită a 
Tatălui ni S-a oferit pe Sine ca lapte, fiindcă noi eram nişte 

•768 

prunci . 

Insă când El a venit la noi ca om, a venit pentru ca să 
ne hrănească pe noi de la sânul trupului Său (from the breast 



763 Lat. 2, p. 292. 

764 Identic cu Sine. 

765 Lat. 2,p. 293. 

766 Nu la vârstă era ca un prunc, ci la experienţă. 

767 Lat. 2,p. 293. 

768 A acoperit slava Sa şi ne-a vorbit ca unor prunci, nu ca unor bărbaţi desăvârşiţi. 



317 



of His flesh) şi astfel, prin laptele hranei Sale, ne-am învăţat 
să mâncăm şi să bem Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca să 
fim în stare să luăm în noi Pâinea nemurii, Care este Duhul 
Tatălui {rou vfjQ âOavaoicu; "Aptou, Oirep iau to Iluevpa 
tov IJarpoc immortalitatis Panis, Qui est Spiritus 
Patris 769 ) 110 . 

2. Şi, din acest motiv, şi Pavel le spune corintenilor: 
„Eu v-am hrănit cu lapte, nu cu hrană [tare], pentru că voi nu 
eraţi în stare ca să o primiţi" [I Cor. 3, 2]. Adică eu v-am 
învăţat pe voi despre venirea Domnului nostru ca om. 

De aceea, din cauza neputinţei voastre, Duhul Tatălui 
nu odihneşte peste voi. Căci, spune el: „Până când este între 
voi pizmă şi luptă şi certuri, nu sunteţi voi trupeşti şi umblaţi 
ca nişte oameni [trupeşti]?^! Cor. 3, 3]. Adică, pentru aceea 
Duhul Tatălui nu este întru ei, datorită nedesăvârşirii lor şi a 
neîmplinirii lor pe calea vieţii. 

Căci Apostolul era în stare ca să le dea lor mâncare 
tare - căci cei peste care Apostolii îşi puneau mâinile 
primeau pe Duhul Sfânt, Care este hrana vieţii [veşnice] - 
dar ei nu erau capabili ca să o primească, pentru că ei aveau 
simţurile sufletului încă slabe şi neorânduite spre lucrarea 
lucrurilor lui Dumnezeu. Astfel, din acest motiv, Dumnezeu 
a dat, dintru început, putere omului să se desăvâşească. 

Insă, ca ultima şi cea mai nouă făptură a Sa, el nu 
avea putere să o primească sau, chiar dacă ar fi primit-o, nu 
putea să o poarte sau să o aibă în sine [mereu], ca unul care 
nu o putea păstra. 

Şi, pentru această raţiune [s-au făcut toate], ca Fiul lui 
Dumnezeu, Cel desăvârşit, să treacă prin starea de prunc, ca 
tot neamul omenesc [să aibă parte întru El] - împărtăşindu- 
se de ea nu spre folosul Său - ci pentru ca de la starea 
[primă] a copilăriei umane [şi până la ultima] omul să fie în 
stare să îl primească pe El. 

Fiindcă nu e nimic cu neputinţă şi nu există 
nedesăvâşire la Dumnezeu, dacă omul nu este o fiinţă 
necreată. Ci [faptul că a fost creat] arată că el a fost creat 
de curând, fapt pentru care e om [şi nu altceva]. 

3. Căci Dumnezeu îşi arată [aici], deodată, puterea, 
înţelepciunea şi bunătatea Sa. Fiindcă puterea şi bunătatea se 
văd în aceea că, prin voia Sa, El cheamă lucruri întru fiinţă 
şi existenţă, care nu avuseseră o existenţă anterioară. 



769 Lat. 2,p. 293. 

770 Un paragraf extraordinar de frumos, uluitor. 



318 



înţelepciunea Sa se arată în aceea că a putut crea 
lucrurile ca părţi armonioase şi depline ale unui întreg. Şi 
acele lucruri, care prin prea marea Sa bunătate [au apărut], 
au primit puterea de a creşte şi de a trăi o anumită perioadă 
şi le-a făcut să reflecte slava necreată a Celui Unu, a lui 
Dumnezeu, Care revarsă bunătăţi fără seamăn. 

Căci din multele motive pentru care aceste lucruri 
sunt [, în mod evident, lucruri] create, înţelegem că ele nu 
sunt necreate. însă prin aceea că ele continuă să existe de-a 
lungul secolelor, arată că au primit o însuşire a Celui 
Necreat, prin harul cel veşnic revărsat peste cele create de 
către Dumnezeu 771 . 

Şi astfel, între toate lucrurile, Dumnezeu este Cel A- 
toate-desăvârşit, Singurul necreat, întâiul între toate şi Cauza 
primă a existenţei tuturor, pe când toate celelalte lucruri sunt 
sub puterea lui Dumnezeu. 

însă, fiind supuse lui Dumnezeu, ele sunt veşnic întru 
nemurire şi nemurirea este slava Celui singur necreat [km 
wapafiovr) âcpOapoiac; 86ţa 'AycuwnTOt; ; and immortality is 
the glory ofuncreated One]. 

De aceea, pentru această orânduire şi armonie a 
tuturor lucrurilor şi ca o parte a acestei firi, omul, fiind creat 
şi alcătuit [de către Dumnezeu], a primit chipul şi 
asemănarea Dumnezeului Celui nezidit / necreat, Tatăl 
plănuind tot binele şi dând porunci, Fiul purtând de grijă ca 
ele să fie împlinite şi să fie lucrate toate cele create iar 
Duhul hrănind şi făcând să crească, fapt pentru care omul 
sporeşte de la o zi la alta şi creşte în desăvâşire, adică în 
intimitatea Celui singur necreat / nezidit. Pentru că Cel 
Necreat e desăvârşit, adică este Dumnezeu. 

Şi era necesar ca omul să fie creat, pentru că fiind 
creat putea să crească. Şi putând să crească el poate să se 
întărească. Şi putând să se întărească el se poate umple [de 
har]. 

Şi, fiind plin [de har], el se răscumpără [din boala 
păcatului]. Şi fiind răscumpărat el se îndumnezeieşte. Şi 
îndumnezeindu-se, el vede pe Dumnezeu. 



771 Faptul observabil în timp, de-a lungul secolelor, că lucrurile sunt ţinute întru 
existenţă, că lumea creată de Dumnezeu e ţinută în existenţă, e un motiv puternic 
pentru noi, ca să înţelegem că lumea e ţinută de puterea cea veşnică a lui Dumnezeu 
şi că nu rămâne întru existenţă de la sine. 

Istoria lumii demonstrează faptul că Dumnezeu e prezent întru ea şi că El 
providenţiază totul şi că El duce lumea spre împlinirea ei veşnică. 

772 Lat. 2, p. 296. 



319 



Pentru că Dumnezeu este Singurul vrednic de privit. 
Şi privindu-L pe Dumnezeu are rodul nemuririi şi nemurirea 
ne dă să fim aproape de Dumnezeu. 

4. De aceea, pentru acest motiv, cei care sunt 
pătimaşi / neraţionali au nevoie să crească, fără însă să-I 
atribuim lui Dumnezeu slăbiciunile firii lor. Aceste persoane 
nu cunosc nici pe Dumnezeu şi nu se cunosc nici pe ei înşişi, 
fiind pătimaşi şi nemulţumitori, nedorind să se întoarcă la 
starea în care au fost creaţi, adică, ca oamenii să îşi 
stăpânească patimile. 

Căci dacă trec peste legea neamului omenesc şi mai 
înainte ca ei să se facă oameni [maturi], doresc să fie 
dumnezei aidoma Creatorului lor, aceştia cad din mintea 
omului şi devin ca animalele necuvântătoare, care nu fac 
nicio distincţie între Dumnezeul Cel necreat şi om, aidoma 
unor fiinţe de câteva zile. 

Pentru că [aceste animale necuvântătoare] nu se 
împotrivesc lui Dumnezeu, pentru că nu au fost făcute de 
către oameni, ci fiecare dintre ele, ca unele care au fost 
create, dau mulţumire pentru faptul că au fost create. 

Iar noi aruncăm vina pe El, fiindcă nu am fost făcuţi 
buni dintru început, ci numai pe primul om, adică [să ne 
facă] pe toţi dumnezei. 

Dar Dumnezeu a luat asupra Sa acest blestem din 
bunăvoinţa Sa cea curată şi astfel nimeni nu poate să II 
acuze de invidie sau de lipsă de bunătate [faţă de noi]. Căci 
El spune: „Eu am zis: Voi sunteţi dumnezei şi sunteţi cu toţii 
fiii Celui Preaînalt" [Ps. 81, 6 / In. 10, 34]. 

Dar pentru că noi nu ţinem puterea dumnezeirii 

nn-t 

(potestatem divinitatis) [în fiinţa noastră], El a adăugat: 
„dar voi muriţi ca nişte oameni"; arătând, deopotrivă, 
ambele adevăruri, cum că iubirea Sa este un dar gratuit, dar 
[arată] şi slăbiciunea noastră, cât şi faptul că noi avem 

i - 774 

puterea de a o păstra 

Pentru că, după marea Sa bunătate binevoitoare El dă 
cele bune tuturor iar pentru că a făcut pe om după chipul 
Său, aceasta este în puterea lor 775 . 

Dar El ştia în preştiinţa Sa [His prescience] 
slăbiciunea fiinţei omeneşti şi consecinţele care vor decurge 
din aceasta. 



773 Idem, p. 297. 

774 Putem păstra în noi harul, iubirea lui Dumnezeu. 

775 E în puterea oamenilor de a păstra harul, de a dori să fie în harul lui Dumenzeu. 



320 



Şi, prin dragostea şi puterea Sa, El va copleşi firea 
celor create. Pentru că, în primul rând, de aceasta era necesar 
ca firea [noastră] să fie cunoscută 776 , pentru ca, ceea ce este 
muritor să fie biruit şi să fie înghiţit de nemurire şi ceea ce 
este stricăcios să devină nestricăcios. 

Căci omul, făcut după chipul şi asemănarea lui 

777 

Dumnezeu, a primit puterea de a cunoaşte binele şi răul . 



776 Să ştim adică, de ce suntem capabili. Să vedem că nu putem învinge noi înşine 
păcatul, moartea şi pe diavol, fără Hristos, fără iconomia mântuirii cea săvârşită în 
persoana lui Hristos. 

77 Ştiam să dicernem binele de rău şi înainte de cădere. Ideea va fi reluată şi de alţi 
Sfinţi Părinţi şi este un mare adevăr al ontologiei umane. 



321 



Capitolul al 39-lea 



Omul are puterea /facultatea de a deosebi binele de 
rău. Astfel, fără constrângerea cuiva, el are puterea, 
datorită alegerii şi voinţei proprii, să împlinească poruncile 
lui Dumnezeu, prin care face deşarte uneltirile războiului 
diavolesc împotriva sa 



1. Omul a primit cunoaşterea binelui şi a răului. 
Binele este a ne supune lui Dumnezeu şi a crede întru El şi 
a ţine poruncile Sale şi întru acestea este viaţa omului. Pe 
când a nu asculta de Dumnezeu este răul şi întru acesta este 
moartea lui. 

De aceea a dat Dumnezeu omului puterea de judecată 
a minţii pentru ca omul să cunoască binele ascultării şi răul 
neascultării şi pentru ca ochiul minţii [oculus mentis 778 ; the 
eye of the mind], primind amândouă felurile de experienţă, 
să poată face, cu judecată, alegerea lucrurilor celor mai bune 
şi pentru ca să nu devină niciodată leneş sau nepăsător faţă 
de poruncile lui Dumnezeu. 

Şi învăţând din experienţă ceea ce este un lucru rău, 
care curmă viaţa lui, adică neascultarea de Dumnezeu, va 
învăţa să nu încerce ceva din acestea şi cunoscând ceea ce 
păstrează întru el viaţa, adică ascultarea de Dumnezeu, adică 
binele, el va putea ţine, cu stăruinţă, toate cele care se fac cu 
râvnă. 

Căci omul are două feluri de experienţă, având astfel 

77Q 

două feluri de cunoaştere, pentru ca prin certare el să poată 
alege lucrurile cele mai bune. Dar cum putea, dacă el nu 
avea cunoaştere contrară, să se introducă în ceea ce este 
bun? Pentru că avem o înţelegere sigură şi fără îndoială a 
lucrurilor pe care le gândim atunci, când nu avem nici cea 
mai mică îndoială vizavi de ceea ce înţelegem. 

Căci dacă limba noastră primeşte cunoaşterea a ceea 
ce e dulce, când gustă acel lucru iar ochii ştiu să vadă 
diferenţa dintre alb şi negru prin ceea ce văd şi urechile să 
dinstingă sunetele pe care le aud, tot la fel face şi mintea, 
care primind prin experienţă cunoaşterea a ceea ce e bun, 
devine mult mai sărguincioasă în a-1 păstra, prin fapte făcute 



778 Lat. 2, p. 298. 
79 Certarea din partea lui Dumnezeu. 



322 



în ascultare de Dumnezeu; adică, mai înainte de toate, prin 
aruncarea răului - care se face prin pocăinţă - a neascultării, 
a tot ceea ce este greţos şi scârbos. 

Pentru că prin aceasta ajunge la înţelegerea a ceea ce 
este cu adevărat [bun], cât şi a ceea ce este contrar binelui şi 
frumosului, şi prin aceasta mintea nu va mai încerca să guste 
din neascultarea de Dumnezeu [inobedientiam gustare 
Dei ; to taste disobedience to God\. 

Dar, dacă cineva se fereşte de cunoaşterea celor două 
feluri de lucruri şi de obţinerea îndoită a cunoaşterii, 
înseamnă că a fost dezbrăcat, pe neaşteptate, de însuşirile 

no i 

fiinţei omeneşti . 

2. Aşadar, cum va fi el un dumnezeu, dacă nu e nici 
măcar om? Sau cum poate să fie desăvârşit dacă e ultimul 
din cele createi Şi iarăşi, cum va fi el nemuritor, dacă firea 
sa muritoare nu ascultă de Făcătorul ei? Insă trebuie să ştii 
de la început cele ce ţin de demnitatea omului şi apoi despre 
părtăşia ta la slava lui Dumnezeu {participare gloriae 
Dei) 782 . 

Căci, dacă nu te-a făcut Dumnezeu, nu poţi fi 
dumnezeu. Iar dacă tu eşti lucrul lui Dumnezeu, aşteaptă 
mâna Creatorului tău, Care a creat toate la timpul lor. La 
timpul cuvenit ai fost făcut, ca unul care ai fost adus la viaţă. 

Dă-ţi Lui inima ta ca un pământ moale şi uşor de 
lucrat (molie et tractabile) şi păstrează chipul {figuram) 
în care Creatorul tău te-a făcut pe tine, având umezeală întru 
tine 785 , pentru ca nu cumva, devenind [pământ] tare să pierzi 
amprentele degetelor Lui [vestigia digitorum Ejus ; the 

787 

impressions of His fingers] . 

Ci, mai degrabă, prin păstrarea firii tu te ridici la ceea 
ce este desăvârşit, pentru că pământul moale, care este în 
tine este taina / adâncul unde lucrează Dumnezeu. 

Căci mâna Sa te-a creat. El te va acoperi pe tine 
înăuntrul tău, fără aur curat şi argint, şi te va împodobi pe 



780 Lat. 2, p. 298. 

781 E o ironie la adresa celor care nu recunoşteau că omul are puterea de a judeca, de 
a discerne binele de rău. 

782 Lat. 2, p. 299. 

783 Ibidem. 

784 Ibidem. 

85 Având apa Duhului, care te face un pământ moale, blând, mănos, din care ies 
virtuţi şi nu un pământ arid, care nu scoate nimic din sine. 
786 Lat. 2, p. 299. 

i7 O imagine admirabilă, în care Olarul-Dumnezeu crează oala, fiinţa umană şi 
aceasta păstrează amprentele degetelor Lui. 



323 



tine ca pe un rege, căci e scris: „Regele însuşi a dorit 
(concupiscat) 788 frumuseţea ta" (Ps. 44, 2, cf. LXX). 

Dar, dacă tu, fiind cu îndărătnicie tare, vei respinge 
lucrarea Sa cea cu multă iscusinţă şi te vei arăta 
nemulţumitor faţă de El, pentru că faci parte din ţesătura 
celor create şi eşti doar un om, devenind nemulţumitor faţă 
de Dumnezeu, atunci vei pierde [măreţia chipului, faptul că 
eşti] lucrarea Lui, cât şi viaţa. 

Pentru că creaţia este o însuşire a bunătăţii lui 
Dumnezeu, care a creat firea omenească. Dar dacă tu te vei 
da pe tine Lui, prin credinţa şi ascultarea faţă de El, atunci 
vei primi [măreţia de a fi] lucrare a Sa şi vei fi o creaţie 
desăvârşită a lui Dumnezeu (perfectum opus Deî) . 

3. Dar dacă nu vei crede în El şi vei zbura din mâinile 
Lui 790 , atunci motivul pentru care vei fi nedesăvârşit este 
acela că nu eşti ascultător, că nu eşti întru Cel, Care te 
cheamă pe tine. Pentru că trimişii, care îi cheamă pe oameni 
la nuntă, dacă nu ascultă de El, sunt alungaţi afară de la 
ospăţul împărătesc. 

Iar iscusinţa lui Dumnezeu nu este neputincioasă, 
pentru că El poate să facă şi din piatră să răsară fii lui 
Avraam. Iar cel care nu primeşte [desăvârşirea] e din cauză 
că întru sine e nedesăvârşit. La fel, nici cei care îşi pierd 
vederea [nu o află] pentru că s-au orbit pe ei înşişi. 

Şi când rămân astfel mereu, cei care sunt orbi sunt 
întru întuneric, în unul în care au căzut [cu de la sine putere]. 
Iar lumina niciodată nu înrobeşte pe cineva de la sine şi nici 
Dumnezeu nu îşi manifestă puterea asupra cuiva dacă acesta 
nu vrea să primească lucrarea iscusinţei Sale. 

De aceea, acele persoane care au căzut / apostaziat din 
lumina dată de Tatăl şi au călcat legea libertăţii, au făcut 
aceasta din voia lor, căci au fost creaţi cu putere liberă şi au 
această putere în ei înşişi. 

4. Căci Dumnezeu, cunoscând de mai înainte toate 
lucrurile [foreknowing all things], a pregătit două locuri de 
sălăşluire, adică dând lumina celor care doresc cele ale 
luminii celei nestricăcioase şi să se sălăşluiască în ea; pe 
când aceia, care dispreţuiesc şi batjocoresc lumina şi se 
golesc şi se întorc de la ea, fâcându-se astfel nişte orbi, El le- 
a pregătit întunericul propriu acelora, care se opun luminii şi 



788 Lat. 2, p. 299. 

789 Ibidem. 

790 Ca o pasăre bezmetică, neascultătoare. 



324 



pedeapsa cuvenită acelora, care au încercat să se golească de 
supunerea faţă de El. 

Căci supunerea faţă de Dumnezeu este odihna cea 
veşnică, pe când cei care ocolesc lumina au pentru ei un loc 
pe măsura zborului lor. Şi cei care zboară din odihna cea 
veşnică primesc o sălăşuire pe măsură cu zborului lor. 

Astfel, toate lucrurile bune sunt la Dumnezeu, pe când 
cei care, prin propria lor voie, zboară de la Dumnezeu, se 
lipsesc pe ei înşişi de toate lucrurile cele bune. 

Şi, fiind ei lipsiţi de toate lucrurile bune, care cinstesc 

7Q 1 

pe Dumnezeu , din această cauză vor cădea sub dreapta 
judecată a lui Dumnezeu. Pentru că acele persoane, care 
ocolesc odihna, îşi vor atrage, pe drept, pedeapsa şi cei care 
se golesc de lumină se vor sălăşlui, pe drept, în întuneric. 

Pentru că şi acum, faţă de lumina aceasta temporală, 
cei care o ocolesc se dau pe ei înşişi întunericului. La fel cei 
care s-au despărţit de lumină s-au mutat la întuneric [pentru 
că au dorit acest lucru ] şi după cum am spus mai înainte, nu 
lumina i-a făcut nefericiţi în viaţa lor. 

Ci, cei care au zburat din lumina cea veşnică a lui 

709 

Dumnezeu (sic aeternum Dei quifugiunt lumen) , care are 
întru sine toate lucrurile bune (quod continet in se omnia 
bonă) 191 ', sunt cei care şi-au cauzat lor înşişi sălăşluirea în 
întunericul cel veşnic (aeternas tenebras) 194 , care e despărţit 
de toate lucrurile cele bune, pentru că au consimţit să 
trăiască astfel. 



791 Toată fapta bună este o slăvire a lui Dumnezeu iar orice faptă rea este o necinstire 
alui Dumnezeu. Reţinem de aici, din acest capitol, atât imaginea Olarului şi a oalei 
pe care Acesta îşi pune amprentele, cât şi libertatea rea, ca un zbor de la Dumnezeu, 
ca o părăsire a lui Dumnezeu, a cuibului care ne face bine. 

792 Lat. 2, p. 300. 

793 Ibidem. 

794 Ibidem. 



325 



Capitolul al 40-lea 



Unul şi Acelaşi Dumnezeu Tatăl a pricinuit pedeapsa 
celor netrebnici şi a dat răsplătire celor aleşi 



1. Fiindcă e Unul şi Acelaşi Dumnezeu Tatăl, Care a 
pregătit lucrurile cele bune ale Sale pentru cei care doresc să 
îi urmeze Lui şi care rămân în ascultare de Sine, cât şi Cel 
care a pregătit focul cel veşnic [the eternal fire] pentru 
începătorul apostaziei [rcp dpxrjycp tt)q dwooTaoLac; ; the 
ringleader of the apostasy], pentru diavolul, şi pentru cei 
care s-au răzvrătit împreună cu el, adică acel foc despre care 
Domnul a spus, că va fi pentru acei oameni, care vor fi 
despărţiţi de Sine şi vor sta la stânga Lui (Mt. 25, 41). 

Şi aceasta este ceea ce s-a spus prin Prorocul: „Eu 
sunt un Dumnezeu zelos (leş. 20, 5; 34, 14), Care fac pacea 
şi creez lucrurile rele" (îs. 45, 7). 

Adică El a creat pacea şi prietenia cu cei care s-au 
pocăit şi s-au întors la El şi i-a adus pe ei la unire [între ei], 
dar a pregătit pentru cei nepocăiţi (the impeniteni), pentru 
cei care ocolesc lumina, focul cel veşnic şi întunericul cel 
mai din afară [ignem aeternum et exteriores tenebras 796 ; 
eternal fire and outer darkness], care e pentru demoni şi 
pentru cei au căzut în cele ale lor. 

2. Iar dacă ar da un Tată odihnă şi un alt Dumnezeu ar 
pregăti focul, atunci fiii lor nu ar fi egali, pentru că unul i-ar 
trimite în împărăţia Lui, pe când celălalt în focul cel veşnic. 

însă, dacă este Unul şi Acelaşi Domn, Care a creat 
întreagul neam omenesc şi El îi va separa [pe cei buni de cei 
răi] la judecată, „după cum îşi separă un păstor oile de 
capre" şi este unul care spune: „Veniţi la mine 
binecuvântaţii Tatălui Meu, de primiţi împărăţia care vi s-a 
pregătit vouă" iar celălalt va spune: „Depărtaţi-vă de la Mine 
blestemaţilor, în focul cel veşnic, pe care Tatăl Meu 1-a 
pregătit diavolului şi îngerilor lui", atunci ambele pasaje 
vorbesc de Unul şi Acelaşi Tată, Care a spus „fac pacea şi 
creez lucrurile rele", pentru că El le-a pregătit pe amândouă. 



795 Idem, p. 301. 

796 Ibidem. 



326 



Şi astfel există un singur Judecător, Care va trimite în 
ambele locuri, după cum a spus Domnul în parabola grâului 
şi a neghinelor, când a zis: 

„De aceea neghinele sunt adunate la un loc şi arse în 
foc, căci aşa va fi la sfârşitul lumii. Fiul Omului va trimite 
pe îngerii Săi şi vor aduna dintru împărăţia Lui pe toţi care 
jignesc şi pe cei care lucrează nedreptatea şi îi va trimite pe 
ei în cuptorul de foc: acolo va fi plângerea şi scrâşnirea 
dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia 
Tatălui lor" [Mt. 13, 40-43]. 

De aceea, Tatăl a pregătit împărăţia pentru cei drepţi, 
întru care Fiul va primi pe cei vrednici de ea şi tot El a 
pregătit cuptorul de foc, întru care îngerii împuterniciţi de 
către Fiul Omului va trimite pe cei care nu i-au slujit Lui, 
după poruncile lui Dumnezeu. 

3. Căci, într-adevăr, Domnul rodeşte sămânţa cea 
bună a Sa în pământul [inimii] lor. Căci El a spus că 
„pământul este lumea" (Mt. 13, 38). 

Dar, pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul „şi a 
semănat neghine în mijlocul grâului şi s-a dus" (Mt. 13, 25). 
De aici noi învăţăm că acesta, [care a semănat neghinele], 
este îngerul apostat şi vrăjmaşul [nostru], fiidcă el a fost 
invidios pe lucrul lui Dumnezeu şi a dat în mâna acestuia 79 

798 

vrăjmăşia cu Dumnezeu . 

Din această cauză şi Dumnezeu 1-a izgonit de la faţa 
Sa pe cel care, în acord cu fapta sa de hoţie, a semănat 
neghine, adică pe cel prin care ne-a venit căderea. Dar având 
milă de om, de cel care, prin purtarea fără circumspecţie, dar 
păcătoasă, a devenit neascultător, [Domnul] a întors 
vrăjmăşia, prin care acela [diavolul] a vrut să facă din el 
[om] duşmanul lui Dumnezeu, împotriva autorului ei 799 , 
schimbând mânia Sa faţă de om şi întorcând-o în altă 
direcţie, adică îndreptând-o către şarpe. 

De aceea Scripturile ne spun că Dumnezeu a zis către 
şarpe: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între 
sămânţa ei şi sămânţa ta. El îţi va strivi ţie capul iar tu îi vei 
zgâria Lui călcâiul". Fiindcă Domnul a recapitulat în Sine 
această vrăjmăşie, când El S-a făcut om din Femeie şi a 
strivit pe şarpe. 



797 Adică omului. 

98 La făcut pe om să descopere reau relaţie cu Dumnezeu, vrăjmăşia faţă de El. 
799 A diavolului. 



327 



Capitolul al 41-lea 



Cei care nu cred în Dumnezeu şi sunt neascultători 
sunt îngerii şi fiii Satanei, nu prin firea lor, ci prin imitare. 
Sfârşitul cărţii şi scopul cărţii următoare 



1. Iar pentru că Domnul a spus că e vorba aici şi 
despre îngeri, adică despre demoni, pentru că pentru ei s-a 
pregătit focul cel veşnic, El a spus acestea şi faţă de neghine: 
„Neghinele sunt fiii celui rău" (Mt. 13, 38). Adică El a 
confirmat faptul, că cei care sunt apostaţi (abscessionis) 
sunt ai începătorului căderii. Insă El nu i-a făcut astfel pe 
îngeri şi pe oameni 801 . 

Pentru că noi nu găsim nicăieri că răul a fost creat 
vreodată sau că este o creaţie a lui Dumnezeu, ca îngerii. Ci 
Dumnezeu a făcut toate lucrurile, după cum spunea David, 
privind toate câte există: „Pentru că El a spus şi s-au făcut; 
El a poruncit şi s-au zidit / creat" (Ps. 32, 9, cf. LXX şi 
VUL). 

2. De aceea, toate lucrurile au fost făcute de către 
Dumnezeu iar răul a devenit o cauză a apostaziei pentru sine 
şi pentru alţii, după cum, pe drept, spune Scriptura, când cei 
care rămân în apostazie / cădere sunt numiţi „fiii diavolului" 
şi „îngerii celui rău". 

Pentru că. fiu, după cum mi-e dat să înţeleg, are două 
înţelesuri. 

Primul înţeles e acela, că fiul e fiu după natură / fire, 
din cauză că cineva a născut un fiu. Dar al doilea înţeles e 
acela că el a devenit, s-a făcut ca un fiu [deşi nu este după 
naşterea firească] şi aceasta este diferenţa între fiul prin 
naştere şi cel care se face fiu [prin comuniunea cu cineva 
iubit ca părinte]. 

Căci primul este fiu prin naştere, pe când al doilea se 
face fiu / devine fiu prin atenţia dată cuiva sau prin 
învăţătura pe care o urmează de la acela. 

Şi când cineva primeşte gândirea din gura altuia, el 
devin un fiu prin luarea învăţăturii de la acela iar acela îi 
devine lui tată. Iar după fire, adică prin creaţie, s-a spus că 



JU Lat. 2, p. 304. 
01 Adică răi. 



328 



noi suntem cu toţii fiii lui Dumnezeu, fiindcă am fost creaţi 
cu toţii de către Dumnezeu. 

Dar în ceea ce priveşte ascultarea şi învăţătura noi nu 
suntem cu toţii fiii lui Dumnezeu, ci numai cei care cred în 
El şi fac voia Lui. 

Iar cei care nu cred şi nu ascultă de voia Lui sunt fiii şi 
îngerii diavolului, fiindcă ei lucrează răul. Şi din această 
cauză a şi spus Isaia: „Am născut şi am purtat fii, dar ei s-au 
răsculat împotriva Mea" (îs. 1, 2). 

Şi iarăşi, când El a vorbit despre fiii străini a spus: 
„Fiii străini M-au minţit pe Mine" (Ps. 17, 46, cf. VUL). 
Pentru că, după firea lor, ei sunt copiii Lui, pentru că ei sunt 
creaţi [de către El]. Dar prin faptele lor, ei nu li sunt copii. 

3. Pentru aceasta, dacă la oameni, fiii, care sunt 
neascultători taţilor lor, sunt dezmoşteniţi (disinherited), 
deşi sunt fiii lor după fire / de sânge, însă prin lege ei sunt 
dezmoşteniţi, pentru că nu mai sunt moştenitori ai taţilor lor 
naturali, tot la fel şi la Dumnezeu, pe cei care nu ascultă de 
El îi dezmoşteneşte, ei încetând să mai fie/m Lui. 

De aceea, ei nu vor primi moştenirea Sa, după cum a 
spus David: „Instrăinatu-s-au păcătoşii din pântece; mânia 
lor e după asemănarea şarpelui" (Ps. 57, 4, 5, cf. VUL). 

Şi, de aceea, Domnul îi numeşte pe acei fii, pe care îi 
cunoştea [ca răi], ca fiind „un neam de vipere", fiindcă 
aidoma acestor animale ei lucrează cu atenţie / subtil, ca să 
rănească pe alţii. Căci El a spus: „Feriţi-vă de aluatul 
fariseilor şi al saducheilor" (Mat. 16, 6). 

De asemenea a vorbit şi despre Irod, când a spus: 
„Mergi şi spune vulpii acesteia..." (Le. 13, 32), ţintind aici 
răutatea lui vicleană şi înşelăciunea. 

Căci de aceea a spus Prorocul David: „Omul, în cinste 
fiind, s-a făcut asemenea vitelor" (Ps. 48, 21). 

Iar Ieremia a spus: „Ei sunt asemenea cailor, 
nechezând după iepe; fiecare din ei nechezând după femeia 
aproapelui său" (Ier. 5, 8). 

Iar Isaia, când predica în Iudeea, şi judeca Israelul, 
foloseşte cuvintele: „conducători ai Sodomei" şi „oameni ai 
Gomorei" (îs. 1, 10), ca să spună că aceştia imitau răutatea 
sodomiţilor şi să arate că păcatele erau forte multe între ei, 
numindu-i cu aceleaşi nume ca şi pe cei pe care îi urmau 
prin imitare. 

Insă ei nu au fost astfel prin fire creaţi de către 
Dumnezeu, ci [au ajuns aşa] prin puterea de a acţiona ca 



329 



atare, acelaşi Proroc sfătuindu-i pe ei la bine, în cuvintele: 
„Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, scoateţi răutatea din sufletele voastre 
înaintea ochilor Mei" (îs. 1, 16, cf. VUL). 

Şi astfel, nu e nicio îndoială că ei au greşit şi au 
păcătuit în acest fel, dacă au primit acelaşi reproş / aceeaşi 
mustrare ca şi sodomiţii. 

Căci dacă ei s-ar fi întors şi s-ar fi pocăit şi ar fi 
eliminat răul [din ei], atunci primeau puterea de a se face/m 
lui Dumnezeu şi puterea să primească moştenirea nemuririi, 
pe care o vor primi de la El. De aceea, pentru această 
raţiune, El i-a numit pe ei „îngeri ai diavolului" şi „fiii celui 
viclean", pentru că a luat aminte la diavolul şi la lucrările 
lui. Insă ei sunt, tot timpul, creaturile Unuia şi Aceluiaşi 
Dumnezeu. 

Dar dacă ei cred şi se supun lui Dumnezeu şi ţin de 
învăţătura Sa, atunci devin fiii lui Dumnezeu. Dar când ei 
apostaziază şi cad în păcate, atunci sunt de partea 
conducătorului lor, adică a diavolului, ca unul, care s-a făcut 
cauza apostaziei sale şi, prin aceasta, şi a altora. 

4. Iar astfel de cuvinte ale Domnului sunt numeroase, 
însă prin toate se vestesc Unul şi Acelaşi Tată, Creatorul 
lumii, după cum m-am muncit să demonstrez, de dragul lor, 
pentru a respinge multele argumente ale acelora, care sunt 
căzuţi în astfel de greşeli, ca atunci când ar vedea câte 
dovezi sunt împotriva lor ei să se întoracă la adevăr şi să se 
mântuie. 

Pentru că e necesar să fie adăugată în această lucrare a 
noastră, în următoarea carte, învăţătura lui Pavel, conformă 
cu cuvintele Domnului, în care să cercetăm părerile acestor 
oameni şi arătând cele ale Apostolului, să explicăm pe 
fiecare în parte, arătând interpretările date de către eretici, 
care au înţeles greşit cele pe care le spune Pavel şi să 
demonstrăm cât de nebună e mintea lor, care poate gândi 
astfel de lucruri. 

Şi să arătăm că Pavel, în lucrurile despre care ei ne 
chestionează şi despre care spun minciuni de la un cap la 
altul, a fost un Apostol al adevărului şi că gândirea sa este 
întru totul conformă cu predica adevărului [the preaching of 
the truth]. 

Şi astfel, că există un singur Dumnezeu Tatăl, Care a 
vorbit lui Avraam, Care a dat Legea, Care a trimis mai 
înainte pe Proroci, Care în zilele cele din urmă ne-a trimis 
nouă pe Fiul Său şi prin Care a mântuit lucrul mâinilor Sale, 



330 



adică firea trupului (et salutem Suo plasmati donat, quod 
est carnis substantia) . 

Astfel, voi grupa toate acestea într-o altă carte, 
punând aici cuvintele Domnului, pe care El le-a învăţat 
despre Tatăl nu prin parabole, ci prin expresii luate în sensul 
lor dezvăluit şi voi expune Epistolele Fericitului Apostol 
[Pavel], cu harul lui Dumnezeu, dându-ţi ţie o lucrare 
întreagă, în care voi expune şi respinge cunoaşterea lor, 
numită aşa în mod fals. 

Şi astfel, am să-ţi dau practic cinci cărţi în care voi 
prezenta respingerea tuturor ereticilor. 



802 Lat. 2, p. 307. 



331 



Cartea a V-a 



Prefaţă 



In primele patru cărţi, dragul meu prieten, pe care ţi 
le-am dat , am expus pe toţi ereticii şi am dat la lumină 
învăţăturile lor şi am respins pe acei oameni care au născocit 
astfel de opinii neevlavioase. Şi acum vreau să desăvârşesc 
acest lucru prin aducerea în discuţie a altor învăţături 
particulare ale acestor oameni, pe care ei le-au scris în cărţile 
lor, lucru pe care îl voi face prin aducerea a mai multor 
argumente de natură generală, care au aplicabilitate şi în 
cazul lor. 

Astfel, eu voi puncta adevărul şi voi arăta predica 
Bisericii, pe care Prorocii au vestit-o - după cum am arătat 
deja - dar pe care Hristos a dus-o la desăvârşire şi pe care 
Apostolii ne-au predat-o nouă, celor ai Bisericii, primind 
astfel [acele adevăruri de mai înainte] şi în întreaga lume 
singură ea s-a păstrat neştirbită, aşa cum a fost transmisă de 
către aceea 804 fiilor săi. 

De aceea, având la dispoziţie toate acele întrebări pe 
care ereticii ni le-au propus şi având explicaţiile învăţăturii 
Aspostolilor şi claritatea acelor multor lucruri despre care 
Domnul ne-a vorbit în parabolele Sale, mă voi strădui în 
această a cincia carte, ca în cuprinsul ei să expun şi să 
resping aşa-zisa cunoaştere falsă a acestora, aducând dovezi 
din celelalte învăţături ale Domnului şi din Epistolele 
Apostolilor. Şi prin aceasta am să răspund cererii tale, să 
răspund la ceea ce tu mi-ai cerut (după cum mi se cere mie, 
ca unul care am rânduiala de a sluji cuvântului) şi lucrând 
astfel, după puterea mea, ca să îţi furnizez ţie un bogat ajutor 
împotriva contradicţiilor acestor eretici (contradictiones 
haereticorum) . 

Şi, prin acestea toate, pe cei nesupuşi şi rătăciţi tu îţi 
poţi converti la Biserica lui Dumnezeu şi îi poţi întări şi pe 



803 Adică Sfântul Irineu i-a trimis cărţile pe măsură ce le-a scris, în mod episodic şi 
nu pe toate cinci deodată. 

804 De către Biserică. 

805 Lat. 2,p. 313. 



332 



cei începători / pe neofiţi în gândurile lor 806 , ca ei să se 
întărească şi mai mult în credinţă prin ceea ce primesc de la 
tine, păziţi fiind în Biserică pe de-a-ntregul. Pentru ca astfel 
să nu mai fie pervertiţi de către cei care doresc să îi înveţe 
falsele lor învăţături şi să îi poarte departe de adevăr 807 . 

Acestea îţi vor sluji ţie aşadar - şi tuturor celor care 
se va întâmpla să citească aceste cărţi, adică să citească cu 
mare atenţie ceea ce am spus deja - ca să poţi căpăta o 
cunoaştere a subiectelor împotriva cărora am scris. Pentru 
că în acest fel tu vei discuta cu ei într-un mod autentic şi vei 
fi pregătit să primeşti dovezile, pe care să le foloseşti 
împotriva lor, aruncând învăţăturile lor ca pe o murdărie şi 
primind învăţătura cerească [coelestem fidem ; the celestial 
faith]. 

Căci urmând unicului învăţător adevărat şi neclintit, 
Cuvântului lui Dumnezeu, Domnului nostru Iisus Hristos, 
unul ca acesta 809 , prin nemăsurata Sa dragoste, se va face 
aidoma nouă, căci El poate să ne facă pe noi să fim ceea ce 
este El însuşi 810 . 



Să-i întărească pe cei proaspăt botezaţi sau pe cei care nu ştiau prea multe despre 
credinţa adevărată. Cărţile împotriva ereziilor sunt aşadar întotdeauna folositoare, în 
orice veac, ca unele care răspund la problemele, la realităţile bisericeşti contestate de 
către eretici. 

Oricând există o problemă mai grea pentru cei neîntăriţi trebuie să creăm răspunsuri 
pe înţelesul tuturor. Oamenii Bisericii au datoria de a răspunde ereziilor cu 
mărturisiri ortodoxe aplicate, în termenii şi cu profilul pe care îl cere momentul. 

807 Erezia e o depărtare de comuniunea adevărului, de comuniunea întru adevăr, de 
adevărul ecumenic. Cel care pleacă din Biserică pentru o altfel de biserică închipuită 
de el nu face decât să se rupă de Biserica lui Dumnezeu, aşa cum spune Sfântul 
Irineu aici. 

808 Lat. 2,p. 314. 

809 Cel eretic. 

Adică: dumnezei după har. 



333 



Capitolul 1 



Numai Hristos este în stare să ne înveţe lucrurile 
dumnezeieşti şi să ne măntuie pe noi. El a luat trup din 
Fecioara Măria nu în aparenţă ci în mod real, prin lucrarea 
Sfântului Duh, pentru ca să ne reînnoiască. Condamnarea 
fanteziilor lui Valentin şi Ebion 



1. Fiindcă nu în alt fel putem învăţa lucrurile lui 
Dumnezeu, ci numai de la învăţătorul nostru, Care fiind 
Cuvântul S-a făcut om. Pentru că nu există altă fiinţă, care să 
aibă puterea de a ne revela nouă lucrurile Tatălui, în afară de 
propriul Său Cuvânt. „Pentru că cine" altul „a cunoscut 
gândul Domnului şi cine" altul „a fost sfetnicul 
(consiliarius 811 ) Lui" (Rom. 11, 34)? 

Fiindcă noi nu putem învăţa într-alt fel, decât privind 
la învăţătorul nostru şi auzind vocea Sa cu urechile noastre, 
ca, făcându-ne imitatori ai lucrurilor Lui prin împlinirea 
cuvintelor Sale, să avem comuniune cu El, primind puterea 
să creştem din desăvârşirea Lui şi din a Aceluia, Care este 
mai înainte de a fi toată făptura. 

Noi - ca unii care am fost creaţi ultimii de către 
singura Fiinţă bună şi preabună, prin Cel care are darul 
nemuririi, fiind făcuţi după asemănarea Lui (predestinaţi 
fiind după preştiinţa Tatălui, ca noi, cei care nu aveam 
existenţă, să intrăm întru existenţă) şi ca primă roadă a 
creaţiei - am primit, la vremea cunoscută de mai înainte 812 , 
[binecuvântarea mântuirii] prin slujirea Cuvântului, Care 
este desăvârşit în toate lucrurile, fiind atotputernicul Cuvânt 
dar şi om, Care ne-a mântuit pe noi prin Sângele Său, în 
felul înţeles de mintea noastră, pentru că El S-a dat pe Sine 
ca mântuire pentru cei care erau ţinuţi în robie. 

Şi pentru că [îngerul] cel căzut ne-a tiranizat pe noi în 
mod nedrept, pe noi, care prin firea noastră eram proprii lui 
Dumnezeu cel atotputernic, dar acesta ne-a înstrăinat pe noi 
şi ne-a făcut să fim contrar firii noastre, Cuvântul lui 
Dumnezeu ne-a făcut pe noi ucenicii Săi, El, Cel puternic 



811 Lat. 2,p. 314. 

812 Cunoscută din sfatul cel mai înainte de veci de către Treime sau stabilită de mai 
înainte de veci de Treime. 



334 



întru toate şi Care nu are nicio nedesăvârşire în a ne judeca 
pe noi. 

Căci ne-a făcut drepţi, scoţându-ne din căderea 
noastră şi dându-ne libertatea Sa ca proprie nouă. Şi nu a 
făcut aceasta prin violenţă, aşa cum s-a obţinut căderea 
noastră, la început, sub stăpânirea acelora 813 , când ni s-a 
răpit, cu lăcomie, ceea ce nu le era propriu. 

Ci s-a făcut prin convingere [persuasion], potrivit cu 
sfatul lui Dumnezeu, care nu ne violentează pentru a căpăta 
ceea ce El doreşte 814 . 

Pentru că astfel nici dreptatea nu e înfrântă şi nu este 

QIC _ 

distrus nici lucrul lui Dumnezeu dintru început. Fiindcă 
Domnul ne-a răscumpărat pe noi prin sângele Său, dându-Şi 
sufletul Său pentru sufletele noastre şi trupul Său pentru 
trupurile noastre, revărsând peste noi pe Duhul Tatălui prin 
unirea şi comuniunea dintre Dumnezeu şi om 816 , 
împărtăşindu-se astfel Dumnezeu, prin Duhul, oamenilor şi, 
pe de altă parte, unind pe om cu Dumnezeu prin întruparea 
Sa şi revărsând peste noi din adevărata şi netrecătoarea 
nemurire, prin comuniunea cu Dumnezeu, fapt pentru care 
toate învăţăturile ereticilor se nimicesc. 

2. Căci, cu adevărat, spun deşertăciuni toţi cei care 
afirmă că El a venit la noi numai în aparenţă 817 . Pentru că 
aceste lucruri [petrecute cu El] nu au fost aparente, ci reale. 



813 A demonilor. 

814 Convertirea noastră la Dumnezeu nu se face prin violenţă ci prin încredere, prin 
încredinţare. Noi credem din convingere, din încredinţare, din simţirea dragostei şi a 
măreţiei lui Dumnezeu şi nu pentru că El ne presează, ne forţează să ascultăm 
cuvintele Lui şi să acceptăm slava Lui. 

Demonii au produs căderea omului prin asalt direct, prin violenţă, prin parşivenie. Ei 
i-au dorit răul, i-au dorit căderea, pe când Dumnezeu nu vrea să ne mântuie cu forţa, 
chiar dacă e spre binele nostru acest lucru. Adevărata mântuire sau mântuirea este 
rodul alegerii, al iubirii libere, al iubirii neostoite, până la moarte a lui Dumnezeu şi 
nu e rodul unei siliri, a unei forţări de la spate a noastră ca să credem întru El. 
Tocmai de aceea e măreaţă credinţa noastră mântuitoare: pentru că e iubire liberă a 
Celui care ne-a iubit din veci şi S-a dat pe Sine pentru noi şi e iubire care ne 
împlineşte şi ne transfigurează şi nu e doar o retorică goală de har, de putere 
dumnezeiască transfiguratoare. 

815 Omul. 

816 Făcută în persoana Fiului întrupat. 

817 De unde acest fel de eretici sunt numaiţi dochetişti, conform titulaturii din limba 
greacă. Tot cel care spune că Hristos S-a întrupat în aparenţă neagă întruparea şi 
asumarea reală de către El a firii noastre şi face superfluă mântuirea noastră. Pentru 
că, numai dacă Hristos e Dumnezeu adevărat şi om adevărat, El ne-a mântuit pe noi, 
pentru că a luat toate ale noastre ca să le mântuiască şi să le desăvârşească. Dacă 
trupul Său nu era întreg ca al nostru, afară de păcat, atunci noi nu suntem mântuiţi. 
Dar dacă El a luat firea noastră în mod integral, atunci noi ne putem sfinţi deplin, în 
fiecare parte a trupului şi a sufletului nostru, ca şi umanitatea Sa. 



335 



Căci dacă El nu a venit ca om la noi, dacă nu a fost 
om, atunci nici Sfântul Duh nu S-a odihnit peste El - lucru 
care se petrece în mod real - pentru că Duhul este nevăzut. 

Şi nici nu este vreo măsură a adevărului în El, dacă El 
nu era El decât în aparenţă. Pentru că am remarcat faptul că 
Avraam şi alţi Proroci L-au văzut într-un mod prorocesc, 
văzând de mai înainte lucrurile ce aveau a se petrece. Astfel, 
dacă El a apărut [la Proroci] într-o altă înfăţişare decât ceea 
ce este în realitate e din cauza că vederile proroceşti au fost 

Ol Q 

ale unor oameni . 

După cum, despre a doua venire a Lui, noi ştim mai 
dinainte, pentru că aceasta se va petrece conform cu ceea ce 
s-a văzut în mod profetic. Şi am dovedit deja faptul, că acele 
lucruri care se spun, că El nu a venit decât în aparenţă, vor 
să spună că: El nu a primit nimic din Măria. Căci dacă El nu 
a avut, cu adevărat, trup şi sânge, prin care să ne răscumpere 
pe noi, atunci nici nu a recapitulat / asumat în Sine pe Adam 
cel întâi zidit. 

De aceea zadarnic accentuează ucenicii lui Valentin 
această părere, pentru a-mi exclude trupul de la mântuire 
(excludant salutem carnis) şi pentru a lepăda ceea ce 
Dumnezeu a făcut. 

3. Zadarnică este şi învăţătura ebioniţilor, care nu 
primesc, prin credinţă, în sufletul lor, unirea dintre 
Dumnezeu şi om, şi care rămân oameni vechi (veteri 

,. 820\ 821 

generatwnes ) 

Căci nu vor să accepte că Duhul Sfânt S-a pogorât 
peste Măria şi că puterea Celui Preaînalt a umbrit-o pe Ea 
[cf. Le. 1, 35], lucru care a făcut-0 să zămislească pe Fiul 
Sfânt, pe Fiul Preamarelui Dumnezeu şi Tatăl tuturor, adică 
faptul că S-a întrupat şi S-a arătat ca Făptură nouă {novam 
Generationem) J şi că, noi, făptura cea veche, care 
moştenea moartea, prin Făptura cea nouă moştenim viaţa. 

Pentru acest motiv aceşti oameni resping amestecarea 
vinului ceresc (commixtionem vini coelestis) şi doresc 
să bea numai apa lumii acesteia, adică fără să primească pe 
Dumnezeu, fără să aibă părtăşie / comuniune cu El, 



818 Au fost pe măsura oamenilor Sfinţi, care le-au văzut. 

819 Lat. 2,p. 316. 

820 Ibidem. 

821 Nerenăscuţi prin har. 

822 Lat. 2,p. 316. 

823 Resping Sfânta Euharistie. 

824 Lat. 2,p. 316. 



336 



rămânând ca Adam, care a fost învins şi a fost izgonit din 
Paradis. 

Pentru că ei nu vor să fie ca Adam cel dintru început, 
care avea în el suflarea de viaţă, care venea din Dumnezeu 
iab initio plasmationis nostrae in Adam ea, que fuit a Deo 
adspiratio vitae) 825 , având unire cu Cel care 1-a plămădit şi 1- 
a însufleţit şi i-a dat să se manifesta ca un om care are 
raţiune. 

Pentru aceasta, în timpurile cele din urmă, Cuvântul 
Tatălui şi Duhul lui Dumnezeu, unindu-se cu firea cea veche 
a lui Adam (Verbum Patris et Spiritus Dei, adunitus antique 
substantiae plasmationis Adae) , a dat omului viaţă şi 
desăvârşire pentru a primi desăvârşirea Tatălui, în aşa fel 
încât, dacă întru Adam toţi mor, în mod duhovniceşte, noi 
putem să fim vii. 

Pentru că nu a existat vreme ca Adam să zboare din 
mâinile lui Dumnezeu, de când Tatăl a zis: „Să facem om 
după chipul şi după asemănarea Noastră" (Fac. 1, 26). 

Căci pentru această raţiune, în timpurile cele din 
urmă, nu prin voinţa trupului, nici prin voinţa omului, ci prin 
buna plăcere a Tatălui, mâinile Sale au creat un om nou (ex 
placito Patris, manus Ejus vivum perfecerunt hominem) , 
pentru ca Adam să poată fi din nou după chipul şi după 
asemănarea lui Dumnezeu (uti fiat Adam secundum 
imaginem et similitudinem Dei) . 



825 Idem, p. 316-317. 

826 Idem, p. 317. 

S?7 T , ■ ■ 



827 Ibidem. 

828 Ibidem 



337 



Capitolul al 2-lea 



Când Hristos ne umple pe noi prin harul Său, El nu 
vine la unii care nu Ii aparţin. Căci ni se dă nouă, cu 
adevărat, în Euharistie prin adevăratul Său Trup şi Sânge 
şi, prin acestea, dă trupurilor noastre posibilitatea mântuirii 



1. De asemenea, [oameni] deşerţi sunt şi cei care 
spun, că Dumnezeu vine la noi ca la unii, care nu îi 
aparţinem Lui, invidiind lucrul altuia. Cu alte cuvinte, ei 
spun că El a mântuit pe omul pe care l-ar fi creat altul, că 
Dumnezeu nu a făcut şi nici nu a plăsmuit ceva, prin aceasta 
privându-L de faptul, dintru început şi propriu Lui, de a fi 
făcut pe om. 

De aceea, venirea Lui la aceşti oameni ar fi o venire la 
lucrurile altuia, lucru care nu ar fi drept. Din această cauză 
nu ne-a răscumpărat, cu adevărat, prin Sângele Său, dacă El 
nu S-a făcut om cu adevărat, pentru a restaura lucrul 
mâinilor Sale dintru început, pentru ca omul să fie după 
chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu. Insă El nu ne-a 
răpit printr-un anumit şiretlic din proprietatea altuia, ci ne-a 
luat în stăpânire într-un mod drept şi milostiv (sed Sua 
propria juste et benigne assumens) . 

Căci îngrijindu-Se de căderea noastră, El ne-a 
mântuit, pe drept, prin propriul Său sânge. Iar dacă privim la 
modul cum El ne-a răscumpărat, observăm că El a fost 
milostiv cu noi. Pentru că noi nu i-am dat nimic Lui pentru 
aceasta şi nici nu a cerut ceva de la noi. Pentru că El nu are 
nevoie de ceva de la noi, ci noi avem nevoie de intimitatea 
Lui (Eum communionis) . Şi, pentru această raţiun, El Şi-a 
revărsat mila Sa peste noi, pentru ca să ne adune pe noi în 
sânul Tatălui (ut nos colligeret in sinum Patris) . 

2. Şi deşartă este şi pledoaria acelora, care dipreţuiesc 
pe de-a-ntregul iconomia lui Dumnezeu (dispositionem 
Dei) 831 şi resping mântuirea trupului, care caută să 



829 Ibidem. 

830 Ibidem. 

831 Idem, p. 318. 

832 Ibidem. 



338 



dispreţuiască renaşterea {regenerationem ) , spunând că 
nu este în afara nestricăciunii. 

Căci, dacă nu câştigăm mântuirea, atunci nici Domnul 
nu ne-a răscumpărat prin sângele Său, nici potirul 
Euharistiei (calix Eucharistiae) nu ne aduce comuniunea 
cu sângele Său, nici pâinea pe care noi o frângem nu ne face 
să avem comuniune cu trupul Său (I Cor. 10, 16). Pentru că 
sângele vine numai din vene şi din trup şi îl are cineva care 
se face om, după cum S-a făcut Cuvântul lui Dumnezeu. 
Pentru că prin sângele Său El ne-a răscumpărat pe noi, după 
cum spune Apostolul Său: „întru care noi avem mântuirea 
prin Sângele Său, cât şi iertarea păcatelor" (Col. 1, 14). Iar 
dacă noi suntem mădularele Sale, atunci ne hrănim ca unii 
creaţi. 

Căci El a dorit să ne creeze pe noi, fiindcă El face să 
răsară soarele sau să cadă ploaie atunci când El doreşte. Şi 
El recunoaşte potirul (care e o parte din creaţie) ca 
sângele Său, prin care ne înrourează (bedewsf 21 sângele 
nostru şi pâinea (care e tot o parte a creaţiei Sale), prin care 
ne dă trupul Său, prin care întăreşte trupurile noastre. 

3. De aceea, când amestecăm potirul (to KeKpapeuou 
TTOTijpLou ; mixtus calix ), şi pâinea zidită primeşte pe 
Cuvântul lui Dumnezeu (/cal o yeyouax; ăptoc; eiridexctccL 
tbu Aoyou Tou 0eou 84 °; et factus panis percipit Verbum 
Dei 841 ), şi este făcută aşadar Euharistia sângelui şi a trupului 
lui Hristos, lucruri prin care trupul nostru se întăreşte şi se 
fortifică, cum pot aceştia atunci să afirme, că trupul este 
incapabil să primească darul lui Dumnezeu, care este viaţa 
veşnică, adică trupul acesta, care este hrănit din trupul şi 
sângele Domnului şi care este mădular al Său? 842 

Pentru că spune Fericitul Pavel în Epistola către 
Efeseni, că: „noi suntem mădularele lui Hristos, din trupul 
Lui şi din oasele Lui" (Efes. 5, 30). 



833 Ibidem. 

834 Prin Botez. 

835 Lat. 2,p. 318. 

836 Potirul euharistie. 

837 Ni-1 sfinţeşte cu Sfânt Sângele Său. 

838 Lat. 2,p. 319. 

839 Idem, p. 319-320. 

840 Ibidem. 

841 Idem, p. 320. 

842 Cum pot să spună ereticii, se întreabă Sfântul Irineu, că nu există mântuire şi 
îndumnezeire, dacă sfinţirea noastră se produce prin unirea noastră cu Hristos 
euharistie, ca unii care suntem mădularele Sale cele tainice? 



339 



Iar el nu spune aceste cuvinte despre oameni nevăzuţi 
I invizibili şi duhovniceşti, adică pentru nişte spirite fără 
oase şi trup, ci se referă la faptul că iconomia prin care 
Domnul S-a făcut om ca noi, L-a făcut să aibă trup, şi vene, 
şi oase, pentru ca trupul să se hrănească din potirul, care este 
Sângele Său şi să primească întărire din pâinea, care este 
Trupul Său. 

Iar dacă tai o j oardă de viţă şi o pui în pământ şi ea o 
să dea rod la timpul ei sau dacă bobul de grâu cade în 
pământ şi se descompune, el iese de acolo înmulţit prin 
Duhul lui Dumnzeu, slujind spre folosul oamenilor, tot la fel 
primim pe Cuvântul lui Dumnezeu, Care Se face Euharistie, 
Care este Trupul şi Sângele lui Hristos (tov Aoyov tov 
0eov, EvxccpLOtia yivemi, Owep iau Ucojua /cal Aljua tov 
XpLorov; Verbum Dei Eucharistia fiunt, Quod est Corpus et 
Sanguis Christi) 843 . 

Iar trupurile noastre, fiind hrănite prin acestea şi 
aşezate în pământ, şi suferind descompunerea, vor răsări la 
timpul potrivit, atunci când Cuvântul lui Dumnzeu le va da 
lor învierea prin slava lui Dumnezeu şi Tatăl, Care va dărui 
nemurirea celor muritoare şi nestricăciunea celor 
stricăcioase, fiindcă puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte 
întru slăbiciune, pe când cei care vom fi mândri, nu vom 
avea viaţă întru noi, pentru că ne-am războit împotriva lui 
Dumnzeu, ca unii care nu am avut mulţumire în minţile 
noastre. 

Şi învăţăm din experienţă, că noi avem viaţa veşnică 
din prea mare putere a acestei Fiinţe [a lui Dumnezeu] şi nu 
din cauza firii noastre. 

Căci noi nu putem dispreţui această slavă, care 
înconjoară pe Dumnzeu [tîjc vepi 0ebu âo£?jc; quae est 
circa Deum gloria ; that glory which surrounds God], 
Care este a Sa, nici nu putem dispreţui firea noastră, pentru 
că cunoaştem că Dumnezeu poate face şi ceea ce omul poate 
primi / înţelege, cât şi ceea ce nici nu poate să priceapă cu 
adevărat, despre Dumnezeu şi om. 

Căci nu este oare cazul să înţelegem faptul că, aşa 
cum am observat, scopul pentru care Domnul a permis 
hotărârea noastră de a avea în comun pământul muritor 845 , a 
fost pentru ca noi să ne folosim, prin orice mijloc, ca să 



843 Lat. 2,p. 323. 

844 Ibidem. 

845 Trupul muritor, făcut din pământ. 



340 



putem înţelege toate lucrurile viitoare, în aşa fel încât să nu 
fim nici neştiutori ai lui Dumnezeu şi nici de noi înşine? 



341 



Capitolul al 3-lea 



Puterea şi slava lui Dumnezeu strălucesc întru 
slăbiciunea fiinţei omeneşti, căci El vrea să dea trupului 
nostru să participe la înviere şi la nemurire, pentru că de 
aceea ne-a făcut din ţărâna pământului. El va vărsa peste 
noi veselia nemuririi, doar dacă El ne-a dat-o în această 
scurtă viaţă, având comuniune cu sufletul nostru 



1. Căci despre aceasta, Apostolul Pavel, într-un mod 
foarte pătrunzător, a spus că omul a fost izbăvit de 
slăbiciunea sa, pentru că prin înălţarea [minţii] 846 el căzuse 
de la adevăr. 

Acestea spune el în A Doua [Epistolă] către 
Corinteni: 

„Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia 
descoperirilor, atunci mi s-a dat un ghimpe în trup (stimulus 
carnis) , un trimis al Satanei, care să mă lovească. Şi 
pentru aceasta am rugat stăruitor pe Domnul de trei ori, ca să 
îl îndepărteze de la mine. Dar El a zis către mine: îţi este de 
ajuns harul Meu, pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în 
slăbiciune. De aceea mă voi bucura, mai degrabă, în 
slăbiciunile mele, ca puterea lui Hristos să locuiască întru 
mine" [II Cor. 12, 7-9]. 

De ce acestea?, ne putem întreba. De ce a dorit 
Domnul în cazul acesta, ca Apostolul Său să suporte 
suferinţa şi să poarte această slăbiciune? Pentru ca să se 
împlinească ceea ce a spus deja. Pentru că puterea se 
desăvârşeşte în slăbiciune, prefăcându-1 pe el într-un om mai 

QAQ 

bun, pentru că prin slăbiciunea sa cunoaşte puterea lui 
Dumnezeu (qui per suam infîrmitatem congnoscit virtutem 
Dei) 849 . 

Pentru că, cum altfel poate învăţa un om că este slab 
şi muritor prin firea lui, dar că Dumnezeu este nemuritor şi 
puternic, dacă nu le învaţă pe ambele din experienţă 850 ? 



846 Prin mândrie. 

847 Lat. 2, p. 324 



Fiind suportată prin har. 

849 Lat. 2, p. 325. 

850 Din experienţă proprie. 



342 



Căci nu e niciun rău în a învăţa neputinţele proprii 
prin suferinţă, bineînţeles, dacă iese de aici un ajutor, care să 
îl ferească de înţelegeri necuvenite faţă de firea sa 851 . Dar 
dacă se înalţă împotriva lui Dumnezeu şi socoteşte slava Lui 
drept a sa, se face om nemulţumitor, care aduce răul peste 
sine. [Iar dacă învăţă ambele lucruri ], atunci nu poate să 
cadă din adevăr şi nici din iubirea Creatorului său. 

Căci experienţa amânduror lucruri îi dă adevărata 
cunoaştere a lui Dumnezeu şi a omului şi îi face să crească 
dragostea sa de Dumnezeu. Fiindcă acolo unde există o 
creştere a dragostei, acolo există şi slavă multă (ubi autem 
augmentum est dilectionis, ibi major gloria Deî) , adusă de 
puterea lui Dumnezeu, în cei care îl iubesc pe El. 

2. De aceea, oamenii care nu bagă în seamă puterea 
lui Dumnezeu şi care nu dau niciun preţ pe aceste cuvinte, 
atunci când sunt plini de slăbiciuni trupeşti, nu iau în calcul 
puterea Lui, care învie morţii. Iar dacă El nu învie ceea ce 
este muritor şi nu face nestricăcios ceea ce acum e stricăcios, 
atunci El nu este Dumnezeu puternic. 

Dar, dacă El este puternic întru toate, se cuvine ca noi 
să înţelegem cauza noastră, adică pe Dumnezeu, Care a luat 
ţărână din pământ şi 1-a făcut pe om. 

Şi cum e greu de înţeles şi minunat, fără de îndoială, 
faptul că oase, care nu erau şi nervi şi vene şi tot omul s-a 
făcut [deodată], [El] aducând la existenţă toate câte sunt, şi 
făcând pe om o fiinţă însufleţită şi raţională, tot la fel se 
petrece şi descompunerea noastră, ca unii care am fost creaţi 
şi care ne întoarcem iarăşi în pământ (după raţiunea pe care 
am spus-o), devenind toate acele elemente, care compun 
omul şi care nu existau la un loc mai înainte ca omul să fie 
creat. 

Pentru că Cel care, dintru început, a fost cauza lui şi 
care 1-a făcut să fie pe cel care nu era, tot El, după buna Sa 
plăcere, va readuna pe toţi aceia, care au existat cândva, 
atunci când El le va da să moşteneasdcă viaţa acelora, cărora 
El le-a dat viaţă prin Sine. 



851 Neputinţele sunt bune dacă sunt văzute ca motive de smerire personală. Dacă 
facem însă din slăbiciunile şi neputinţele noastre, din bolile şi defectele noastre 
congenitale un motiv de a spune că trupul şi sufletul nostru sunt improprii vieţii cu 
Dumnezeu sau că noi nu avem ce ne trebuie pentru a fi oameni deplini, atunci 
infirmităţile noastre sunt motive de cădere, de hulă şi nu de smerire. 

852 Că este slab dar că Dumnezeu e puternic să îl ridice din toate neputinţele. 

853 Mult har dumnezeiesc. 

854 Lat. 2, p. 325. 



343 



Şi aceasta, pentru că trupul va fi în stare şi propriu 
faptului de a primi puterea lui Dumnezeu, pe care a primit-o 
dintru început, prin atingerile iscusite ale lui Dumnezeu [the 
skillful touches ofGod]. 

Pentru că o parte va deveni ochi care vede, alta ureche 
care aude, alta care simte şi lucrează, adică mădulare, care 
lucrează la unison şi le ţin pe toate împreună. Pentru că 
unele vor fi artere şi vene, prin care va trece sânge şi aer, 
altele vor fi diferite organe interne, pe când altă parte a 
omului va fi sângele, care uneşte sufletul şi trupul. Şi până 
unde mergem cu număratul? 

Căci nu există îndeajuns de multe numere pentru ca să 
numărăm părţile trupului nostru, care a fost făcut nu în alt 
fel, ci după prea mare înţelepciune a lui Dumnezeu. Şi toate 
lucrurile care s-au împărtăşit de iscusinţa şi de înţelepciunea 
lui Dumnezeu se vor împărtăşi şi de puterea Sa. 

3. De aceea, trupul nu este lipsit de participarea la 
lucrarea înţeleaptă şi puternică a lui Dumnezeu. Căci dacă 
puterea Lui este dătătoare de viaţă şi ea se desăvârşeşte întru 
slăbiciune, adică în trup, atunci le spunem acelora, că atunci 
când ei spun că trupul nu are capacitatea de a primi viaţa lui 
Dumnezeu, ei spun, de fapt, că acele lucruri, care sunt făcute 
de oameni în prezent şi sunt părtaşe la viaţă sau cunoaştere, 
nu au parte de viaţă în niciun fel, dacă ei sunt acum nişte 
oameni morţi. 

Iar dacă ei sunt morţi, cum pot atunci să vorbească şi 
să facă anumite gesturi, care nu sunt proprii morţilor ci 
numai celor viii Insă dacă ei sunt vii şi dacă trupurile lor 
sunt pe de-a-ntregul părtaşe la viaţă, cum se pot atunci 
aventura să spună că trupul nu este în stare să fie părtaş 
vieţii, când ei mărturisesc că sunt oameni care trăiesc acum? 
Căci nimeni nu ia [în mână] un burete îmbibat cu apă sau o 
torţă aprinsă, ca să declare apoi că buretele nu are apă în el 
sau că torţa nu este aprinsă. 

Tot astfel nici aceşti oameni [nu pot susţine o 
asemenea aberaţie], tocmai pentru că sunt vii şi au viaţă în 
toate mădularele lor, decât dacă se contrazic pe ei înşişi, 
atunci când vorbesc despre mădularele lor ca fiind 
incapabile de viaţă. 

Iar dacă în viaţa de acum, supusă timpului, care este 
inferioară după fire celei veşnice, nu se pot socoti drept 
însufleţite nişte mădulare moarte, cum oare în viaţa veşnică, 
care este mult mai puternică decât aceasta, nu se poate 



344 



susţine învierea trupului, şi cum ar fi aceasta contrară sau 
impoprie vieţii? 

Căci trupul se împărtăşeşte de viaţă, pentru că o arată 
în act, el fiind viu. Iar dacă el e viu acum, cum oare nu poate 
să nu facă Dumnezeu acest lucru cu el, [dacă vrea]? Fiindcă 
este evident că Dumnezeu are putere să îi dea viaţă, pentru 
că El ne-a dăruit viaţa şi existenţa noastră. 

Şi, de aceea, dacă Domnul a avut puterea să aducă 
viaţă în cel pe care El 1-a creat iar trupul este capabil de 
viaţă, cum să rămână nepărtaş la nestricăciune, dacă i se 
dăruie de către Dumnezeu viaţa şifericreafâră sfârşit? 



345 



Capitolul al 4-lea 



Aceste persoane înşeală pe oameni cu un Dumnezeu 
străin, cu un alt Tată, altul decăt Creatorul lumii. Iar dacă 
El a fost slab şi neputincios sau dacă a fost viclean şi cu 
totul pizmaş, atunci nu a putut să dea viaţă şi altor trupuri 



1. Aceste persoane, care înşeală cu existenţa unui alt 
Tată decât Creatorul şi care îl numesc pe acesta „Bunul 
Dumnezeu", nu fac decât să se amăgească pe ei înşişi. 

orc 

Fiindcă ei introduc prin acesta slăbiciunea, lipsa de putere 
şi nepăsarea [în existenţa lui Dumnezeu], ca să nu mai 
vorbim de viclenie şi de întreaga pizmă, dacă spun că 
trupurile noastre nu au viaţă de la el. 

Pentru că atunci când ei spun, că lucrurile prin care ne 
manifestăm rămân nemuritoare, adică spiritele şi sufletele şi 
alte lucruri de acest fel, pentru că ele sunt făcute vii de către 
Tatăl, dar că celălalt lucru care e viu, adică trupul, nu e 
diferit de celelalte decât prin aceea că alt Dumnezeu i-a dat 
viaţă şi din cauza aceasta îşi va pierde viaţa, ei nu 
mărturisesc altceva, decât că Tatăl lor e slab şi fără putere 
sau că e pizmaş şi viclean. 

Căci dacă Creatorul ne-a făcut vii trupurile noastre şi 
ne-a promis prin Proroci că ele vor învia, după cum am 
arătat deja, nu Se arată prin aceasta că este foarte puternic, 
că este tare şi că este cu adevărat bun? Căci cine este oare 
Creatorul nostru: Cel care face viu întregul om sau falsul lor 
Tată, despre care ei vorbesc? El e în mod fictiv viaţa acelor 
lucruri, care sunt nemuritoare prin fire, pentru că în acele 
lucruri viaţa este întotdeauna prezentă datorită firii lor. 

Insă el nu binevoieşte să dea viaţă acelor lucruri, care 
cer ajutorul său, ca ele să fie vii, ci le lasă fără ajutor, ca ele 
să cadă sub povara morţii. Astfel, în acest caz, dacă Tatăl lor 
nu poate să le dăruie viaţă, atunci cum poate fi el puternic, 
dacă nu are putere să facă acest lucru? 

Iar, pe de altă parte, dacă el nu poate să facă acestea, 
el, care se presupune a fi, atunci nu e puternic şi nici nu este 
mai desăvârşit decât Creatorul. Căci Creatorul ne dăruie şi 
noi primim ceea ce El ne dăruie, căci El ne poate da ceea ce 



855 Prin Dumnezeul închipuit de către ei. 



346 



nu e imposibil de dat. Iar, pe de altă parte, dacă el nu ne 
poate da ceea ce el poate să ne dea, atunci se dovedeşte că 
nu e bun, ci e un Tată viclean şi pizmaş. 

2. Şi iarăşi, dacă ei nu găsesc nicio cauză de susţinut, 
pentru care Tatăl nu poate să dea viaţă trupurilor, atunci acea 
cauză trebuie să fie în mod neapărat superioară Tatălui, fapt 
pentru care El e nevoit să îşi restrângă manifestarea 
bunăvoinţei Sale. Şi, prin aceasta, bunăvoiunţa Sa se 
dovedeşte slabă, pentru motivul pe care l-am spus anterior. 
Acum, fiecare dintre noi, trebuie să înţeleagă faptul, că 
trupurile sunt capabile să primească viaţă. 

Pentru că ele sunt vii tocmai pentru că Dumnezeu 
doreşte ca ele să fie vii. Şi aşa stând lucrurile, aceştia nu 
pot susţine că trupurile lor sunt incapabile de a primi viaţă. 

De aceea, este necesar, ca mai presus de orice cauză, 

or-7 

acele trupuri, care sunt capabile să participe la viaţă să nu 
fie înviate, pentru că altfel Tatăl lor se va arăta sclavul unei 
necesităţi sau cauze [superioare sieşi] şi nu cu voinţă liberă, 
ci fiind sub conducerea altuia. 



856 Ereticii care susţin asta. 

857 Care sunt vii deja. 



347 



Capitolul al 5-lea 



Lunga viaţă a celor din vechime, ridicarea lui Ilie şi a 
lui Enoh pe când ei erau încă în trup, scăparea lui Iona [din 
chit] şi a lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego din cuptor , 
dovedesc foarte clar faptul, că Dumnezeu poate ridica 
trupurile noastre la viaţa veşnică 



1 . Astfel, se poate învăţa faptul, că trupurile pot avea 
o existenţă îndelungată, după cum e buna plăcere a lui 
Dumnezeu ca ele să existe, dacă aceştia citesc Scripturile. 

Fiindcă aici vor găsi faptul, că strămoşii noştri 
ajungeau la vârste de 700, 800 şi chiar 900 de ani şi că 
trupurile lor ţineau pasul cu lungimea zilelor pe care le 
aveau şi că întreaga lor viaţă era după voia lui Dumnezeu cu 
ei. Şi de ce mă refer la aceşti oameni? 

Pentru că Enoh, ca unul care a plăcut lui Dumnezeu, a 
fost mutat cu trupul, după cum i-a plăcut Lui şi, prin aceasta, 
El anticipând mutarea altui Drept. Căci şi Ilie a fost ridicat 
cu trupul [la cer]. Astfel s-a arătat de către Proroci că 
ridicarea celor doi a fost duhovnicească şi că niciunul dintre 
ei nu s-a împotrivit mutării sau ridicării lor. 

Iar aceasta nu înseamnă nimic altceva, decât că prin 
mâinile 860 , care i-au modelat dintru început, tot prin ele au 
primit şi mutarea sau ridicarea. Pentru că în cazul lui Adam 
mâinile lui Dumnezeu l-au pus pe acesta într-o ordine 
[anume], ca să conducă şi au sprijinit lucrul mâinilor Sale, şi 
l-au adus în locul unde Lor le-a plăcut. 

Căci unde a fost aşezat primul om? In Paradis, cu 
certitudine, pentru că aşa spune Scriptura: „Şi Dumnezeu a 
sădit o grădină spre răsărit, în Eden, şi acolo a pus pe omul 
pe care El îl zidise"[Fac. 2, 8]. 

Iar când omul a devenit neascultător, el a fost izgonit 
în această lume. De aceea, Prezbiterii, care au fost ucenicii 
Apostolilor, ne-au spus, că ei 861 au fost izgoniţi în acest loc 
(pentru că Paradisul a fost pregătit pentru oamenii Drepţi, 



Numele celor trei tineri, ale lui Anania, Misael şi Azaria, date lor de către persani, 
cf. Dan. 1,7. 

859 Ereticii la care el face referire. 

860 Adică de Sfânta Treime. 

861 Sfinţii Protopărinţi. 



348 



care aveau pe Duhul, loc în care a fost Apostolul Pavel, când 
a fost răpit şi a auzit cuvinte de negrăit pentru noi cei de 
acum) şi că cei care au fost mutaţi 862 rămân aşa până la 
transfigurarea [tuturor lucrurilor], ca un preludiu al nemuririi 
lor. 

2. De aceea, oricine îşi poate imagina că este 
imposibil ca un om să supravieţuiască atât de mult timp [şi 
să nu moară] şi că Ilie nu a fost răpit în trup 863 , ci trupul său 
a fost transfigurat în carul de foc {5e5airavi]a6aL Se vqu 
oăpKa avTov eu tcp nupiuco apjuan; consumtam autem 
carnem ejus in ingneo curru) 864 (IV Reg. 2, 11), după cum 
poate să înţeleagă că Iona, când a fost ţinut în adânc şi 
înghiţit în pântecele chitului, numai la porunca lui 
Dumnezeu a fost aruncat nevătămat pe ţărm [Cf. Iona 2, 11]. 

Şi, tot la fel, Anania, Azaria şi Misael, care au fost 
aruncaţi în cuptorul aprins, încins de 7 ori [Dan. 3, 19], nu 
au rămas nevătămaţi printr-o vrajă, însă nici nu au simţit 
atingerea focului de ei. 

Ci Dumnezeu a fost împreună cu ei, făcând minuni - 
minuni imposibil de făcut de către om - care au minunat pe 
toţi. Căci cum altfel, decât în mod minunat, au fost ridicaţi 
[din foc], dacă nu aveau fapte făcute în ascultare de voia lui 
Dumnezeu şi a Tatălui? 

Căci despre Fiul lui Dumnezeu ne spun Scripturile, că 
a zis regele Nabucodonosor: „Oare nu am aruncat noi trei 
bărbaţi în cuptor? Căci eu văd acum patru bărbaţi mergând 
în mijlocul focului iar al patrulea este asemenea Fiului lui 
Dumnezeu" [Dan. 3, 24, 25]. 

Căci niciun lucru creat şi nici slăbiciunea trupului nu 
se pot împotrivi voii lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu 
este supus lucrurilor create, ci toate lucrurile sunt create de 
către Dumnezeu. 

Şi toate lucrurile sunt ascultătoare voinţei Sale. Căci 
de aceea spune Domnul: „Lucrurile, care sunt cu neputinţă 
la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu" (Le. 18, 27). 

De aceea, El poate arăta oamenilor de astăzi, care sunt 
neştiutori ai lucrării lui Dumnezeu, un lucru incredibil şi 
imposibil pentru oameni, ca un om să trăiască un anume 



862 Sfinţii Enoh şi Ilie, vrea să spună Sfântul Irineu aici. Dar nu numai ei au fost 
ridicaţi cu trupul şi cu sufletul la cer. Vieţile Sfinţilor amintesc de mulţi Sfinţi care 
au fost ridicaţi cu trupul la cer şi, îndeosebi, de ridicarea cu trupul la cer, de către 
Domnul, a Prea Curatei Lui Maici. 

863 în trupul său netransfigurat sau cu un trup netransfigurat. 

864 Lat. 2,p. 331. 



349 



număr de ani, în aşa fel încât să moară toţi cei care sunt de o 
vârstă cu el, aidoma celor care au fost ridicaţi [la cer] şi 
aveau lungime de zile şi sunt vii, ca mărturie pentru viitor 
{ab exemplum futurae) . 

Şi, ceea ce pare imposibil, ca să ieşi din pântecele 
chitului sau să iasă oamenii dintr-un cupot aprins fără nicio 
vătămare, care par imposibile pentru ei, pe acestea poate să 
le facă mâna lui Dumnezeu, cu scopul de a- Şi arăta puterea 
Sa. 

De aceea, unii, care nu cunosc puterea şi făgăduinţa 
lui Dumnezeu, se pot împotrivi mântuirii lor, considerând că 
sunt imposibile acestea pentru Dumnezeu, ca El să ridice pe 
cineva dintre morţi. Căci El are puterea de a le da viaţa 
veşnică, deşi există oameni sceptici, care nu dau importanţă 
acestui lucru şi fiind lipsiţi de credinţă, fac ca voia lui 
Dumnezeu să nu lucreze întru ei. 



865 



Idem, p. 332. 



350 



Capitolul al 6-lea 



Dumnezeu va revărsa mântuirea Sa peste întregul om, 
adică peste omului în întregime, cu trup şi suflet, după cum 
a spus Cuvântul şi-i va împodobi cu darurile Sfântului Duh, 
pentru că trupurile noastre sunt temple ale Sale 



1. Fiindcă Dumnezeu Se va preaslăvi întru lucrul 
mâinilor Sale, care e potrivit cu Cel asemnea şi după 
modelul cui este, adică a Fiului Său 866 . Pentru că prin 
mâinile Tatălui, adică prin Fiul şi Sfântul Duh (per manus 
enim Patris, id est, per Filium et Spiritum) , omul, şi nu 
numai o parte din om, a fost făcut după asemănarea lui 
Dumnezeu (similitudinem Dei ) . Sufletul şi duhul 
(anima et spiritus) sunt, cu certitudine, o parte din om, 
dar nu întregul om. 

Căci omul desăvârşit constă în amestecarea şi unirea 

— Q-7 1 

sufletului, care a primit pe Duhul Tatălui , cu trupul, 
amestecare care a fost creată după chipul lui Dumnezeu. 

Pentru că din această raţiune spune Apostolul: „Noi 
grăim înţelepciunea între cei desăvârşiţi (inter perfectos) S12 " 
(I Cor. 2, 6), caracterizând ca desăvârşiţi pe acei oameni, 
care au primit pe Duhul lui Dumnezeu şi prin care Duh al lui 
Dumnezeu vorbesc în toate limbile, ca unii prin care 
vorbeşte El însuşi. 

Tot la fel se petrece şi cu noi [acum], care ascultăm pe 
mulţi fraţi în Biserică, care au darul prorociei şi care, prin 
Duhul, vorbesc în tot felul de limbi şi aduc la lumină tot 
felul de lucruri ascunse oamenilor şi propovăduiesc tainele 
lui Dumnezeu, pe care Apostolul le-a numit duhovniceşti, 
ele fiind duhovniceşti, pentru că ei sunt părtaşi Duhului şi nu 
fiindcă trupurile lor au fost descărnate sau ridicate [la cer] şi 
ei sunt acum pe de-a-ntregul duhovniceşti. 



Aici avem enunţul foarte cunoscut şi adevărat, cum că noi suntem creaţi după 
chipul Fiului. 

867 Lat. 2,p. 333. 

868 Ibidem. 

869 Şi aici Sfântul Irineu precizează în mod capital că omul este în întregime după 
chipul lui Dumnezeu şi nu numai sufletul e după chipul Său. 

870 Lat. 2,p. 333. 

Omul desăvârşit este omul plin de Duhul Sfânt. 
872 Lat. 2,p. 333. 



351 



Căci dacă cineva îndepărteză firea trupului [prin 
cugetare], adică lucrul lui Dumnezeu, şi înţelege că o 
asemenea fiinţă este pe de-a-ntregul duhovnicească, o 
asemenea fiinţă nu poate fi un om duhovnicesc ci poate fi 
duhul omului sau Duhul lui Dumnezeu. Dar când duhul este 
unit cu sufletul şi acestea cu lucrul lui Dumnezeu, atunci 
omul devine duhovnicesc şi desăvârşit prin izbucnirile [în el] 
ale Duhului şi acesta este acela, care a fost făcut după chipul 
şi asemănarea lui Dumnezeu. 

Iar dacă Duhul nu este cu sufletul, atunci acela este 
într-adevăr după firea animalelor, ca unul care e trupesc, şi 
el va fi o fiinţă nedesăvârşită, având într-adevăr chipul lui 
Dumnezeu în fiinţa lui, dar neprimind asemănarea prin 
Duhul. 

Şi de aceea acesta este o fiinţă nedesăvrâşită. De 
asemenea, dacă cineva îndepărtează chipul şi elimină lucrul 

Q-7T 874. 

[lui Dumnezeu] , el nu poate să înţeleagă aceasta ca 
fiind omul, ci doar o parte din om, după cum am spus sau să 
vadă altceva decât un om. 

Pentru că trupul care a fost creat [de Dumnezeu] nu 
este omul însuşi, ci e doar trupul omului şi o parte din om. 
Insă nici sufletul însuşi nu e omul, ci doar o parte din om. 
Pentru că sufletul este al unui om şi e o parte dintr-un om. 
Nici duhul unui om, pentru că e numit duh [şi nu om], nu 
este omul. 

Ci amestecul şi unirea dintre toate acestea constituie 
omul desăvârşit. Şi pentru acest motiv Apostolul, 
explicându-se pe sine, lămureşte faptul că omul mântuit este 
un om desăvârşit, pentru că este un om duhovnicesc. Căci 
astfel spune acesta în Prima Epistolă către Tesaloniceni: 
„însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, 
şi întreg duhul, şi sufletul, şi trupul vostru să îl păzească, 
fără prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos" [I 
Tes. 5,23]. 

Astfel, de ce fac obiectul rugăciunii sale acestea trei, 
adică sufletul, trupul şi duhul ianimae et corporis et 
spiritui) 875 , dacă pot fi păzite întru venirea Domnului, dacă 
acesta nu aştepta viitoarea reîntregire şi unire a celor trei, 
pentru a se împărtăşi de una şi aceeaşi mântuire? 



873 Adică trupul. 

874 Ce mai rămâne din om. 

875 Lat. 2, p. 335. 



352 



Căci din această cauză el şi spune faptul, că aceia sunt 
desăvârşiţi, căci arată înaintea Domnului, că cele trei ale lor 
sunt fără de prihană. 

Astfel, aceia sunt desăvârşiţi, cei care au pe Duhul lui 
Dumnezeu întru ei şi şi-au păzit sufletele şi trupurile lor fără 
prihană, având credinţă puternică în Dumnezeu, adică acea 
credinţă, care este îndreptată numai spre Dumnezeu şi care 
lucrează cele ale dreptăţii faţă de aproapele lor. 

2. Nu de aceasta a zis el, că lucrul mâinilor Sale este 
„templu al lui Dumnezeu", după cum declară [corintenilor]: 
„Oare nu cunoaşteţi voi că sunteţi temple ale lui Dumnezeu 
şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi? De aceea, 
dacă un om va pângări templul lui Dumnezeu şi Dumnezeu 
îl va nimici pe el: pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, 
care sunteţi voi" [I Cor. 3, 16-17]. 

Şi el arată aici foarte clar că trupul este templul în care 
locuieşte Duhul. De asemenea Domnul a spus cu referire la 
Sine: „Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica" (In. 
2, 19). „Şi acestea le-a zis", se spune acolo, „despre templul 
trupului Său" (In. 2, 21). 

Căci el cunoştea că trupurile noastre nu sunt numai 
temple, ci sunt şi templul lui Hristos, după cum le spune 
corintenilor: „Oare nu ştiţi că trupurile voastre sunt 
mădularele lui Hristos? Voi lua atunci mădularele lui Hristos 
şi le voi face pe ele mădularele unei desfrânate?" [I Cor. 6, 
15]. Şi el spune aceste lucruri, fără ca să facă referire la ceva 
din acest om duhovnicesc, ci pentru a arăta că o astfel de 
fire nu are nimic în comun cu o femeie desfrânată. 

Căci el spune: „trupul nostru", adică trupul care se 
adânceşte în sfinţenie şi curăţie, sunt „mădularele lui 
Hristos" şi că atunci când devin una cu desfânata, ele devin 
mădularele unei desfrânate. Şi pentru această raţiune el 
spune: „Dacă un om va pângări templul lui Dumnezeu şi 
Dumnezeu îl va nimici pe el". 

Atunci cum nu este cea mai mare blasfemie să afirmi, 
că templul lui Dumnezeu, întru care Duhul Tatălui locuieşte 
şi care este mădularele lui Hristos, nu are parte de mântuire 
ci este destinat pierzaniei? 

Căci, dacă trupurile noastre sunt vii nu prin firea lor, 
ci prin puterea lui Dumnezeu, de aceea le spune corintenilor 
acestea: „Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru 



876 Apostolul Pavel. 
77 Un astfel de om, omul duhovnicesc. 



353 



Domnul, şi Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a 
înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa" [I 
Cor. 6, 13-14]. 



354 



Capitolul al 7-lea 



Dacă Hristos a înviat în trupurile noastre, atunci şi 
noi vom învia întru Sine. Iar învierea pe care ne-a făgăduit- 
o nu se referă la sufletele noastre, care sunt nemuritoare 
prin fire, ci la trupurile noastre, care sunt muritoare 



1 . De aceea, în acelaşi fel, dacă Hristos a înviat firea 
trupului Său şi le-a arătat Ucenicilor Săi semnele cuielor şi 
coasta Sa străpunsă (semne ale unui trup înviat din morţi), 
de aceea a zis acesta 878 : „ne va învia şi pe noi prin puterea 
Sa" [I Cor. 6, 14]. Căci el a spus şi romanilor: „Iar dacă 
Duhul Lui, al Celui care a ridicat pe Iisus din morţi locuieşte 
întru voi, Cel care a înviat pe Hristos din morţi va face vii şi 
trupurile voastre muritoare" [Rom. 8, 11]. Şi care sunt 
trupurile acestea muritoare? Pot fi ele sufletele? In niciun 
caz! Pentru că sufletele sunt netrupeşti, dacă este să le 
comparăm cu trupurile muritoare. 

Căci Dumnezeu „a suflat în faţa omului suflare de 
viaţă şi omul s-a făcut suflet viu" [Fac. 2, 7]. Iar suflarea de 
viaţă este un lucru netrupesc. 

Şi, cu siguranţă, că ei nu pot susţine că suflarea de 
viaţă este muritoare. Fiindcă de aceea a zis David: „sufletul 
meu în El viază" [Ps. 21, 35], arătând prin aceasta că firea 

Q-7Q 

lui este nemuritoare. Pe de altă parte, ei nu pot spune nici 
că duhurile sunt trupuri muritoare. 

Căci de ce le mai numim „trupuri muritoare", dacă 
acestea nu sunt zidite ca trupul, ci spunem că Dumnezeu le 
va învia pe ele? Pentru că trupul e cel care moare şi se 
descompune, dar nu şi sufletul sau duhul nostru. 

Căci a muri înseamnă a ne pierde puterea de viaţă şi 
a deveni fără suflare, neînsufleţiţi, ţepeni, lucru care e urmat 
de descompunerea în acele elemente din care a fost zidită 
firea trupului nostru. 

Nu acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul, pentru că 
este suflare de viaţă şi la fel nici cu duhul, pentru că duhul 
este simplu şi nu compus, şi nici nu se poate compune, ci 
este însăşi viaţa celor care îl primesc. 



Sfântul Apostol Pavel. 



879 A sufletului. 



355 



De aceea noi trebuie să concluzionăm faptul că numai 
trupul este cel care moare. 

Căci trupul, după despărţirea lui de suflet, devine fără 
suflare şi neînsufleţit şi că el se descompune în mod gradual 
în pământul din care a fost luat. Astfel acesta este cel care e 
muritor. Şi pentru aceasta a zis acela: „va face vii şi 
trupurile voastre muritoare" [Rom. 8, 11]. 

Căci despre acest lucru a spus şi în Prima [Epistolă] 
către Corinteni: „Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă 
[trupul nostru] întru stricăciune, înviază întru nestricăciune" 
[ I Cor. 15, 42]. Şi tot el spune aici: „Căci ceea ce tu semeni 
nu poate să aibă viaţă, până nu moare mai întâi" [ I Cor. 15, 
36]. 

2. Şi cine sunt acestea, care, aidoma cu bobul de grâu, 
sunt puse în pământ şi putrezesc, fără numai trupurile, care 
se pun în pământ, aidoma seminţelor aruncate în pământ? 
Fiindcă pentru această raţiune şi spune acesta: „Se seamănă 
întru necinste, înviază întru slavă" [I Cor. 15, 43]. 

Căci ce este mai de necinste decât moartea trupului? 
Sau, tot la fel, ce este mai slăvit decât aceea, ca acela 880 să 
învie şi să fie părtaş la nemurire? Şi de aceea: „se seamănă 
întru slăbiciune, înviază întru putere" [I Cor. 15, 43], pentru 
că este slab, ca unul care e din pământ şi e pământesc, dar 
prin puterea lui Dumnezeu învie, învie din morţi. 

Pentru că „se seamănă trup firesc, învie trup 
duhovnicesc" [I Cor. 15, 44]. Şi, fără îndoială, că el s-a 
gândit atunci, când a folosit aceste cuvinte, nu la suflet şi 
duh, ci la trupurile care au murit. Pentru că acestea sunt 
trupuri fireşti, adică părtaşe la viaţă, dar care au murit, 
pentru că au fost răpuse de moarte. Insă ele învie prin 
puterea Duhului, devenind trupuri duhovniceşti, pentru că 
prin Duhul moştenesc viaţa veşnică. 

Căci a spus acesta: „Pentru că acum în parte 
cunoaştem şi în parte prorocim, dar atunci faţă către faţă" [I 
Cor. 13,9, 12]. Şi acelaşi lucu a spus şi Petru când a zis: „Pe 
El, fără să-L fi văzut, voi II iubiţi; întru El, deşi acum nu-L 
vedeţi, voi credeţi şi crezând, vă veţi bucura cu bucurie 
negrăită" [I Petr. 1, 8]. 

Pentru că feţele noastre vor vedea faţa Domnului şi ne 
vom umple de bucurie negrăită, pentru că, aşa cum s-a spus, 
vom vedea, în mod clar, bucuria Sa. 



1 Trupul. 



356 



Capitolul al 8-lea 



Darurile Sfântului Duh pe care noi le primim sunt 
cele care ne pregătesc pentru nestricăciune, fâcăndu-ne pe 
noi duhovniceşti şi separăndu-ne de oamenii trupeşti. Cele 
două feluri de oameni sunt închipuite de animalele curate şi 
necurate prescrise în Lege 



1. Iar dacă noi vom primi din Duhul Său, tinzând 
mereu către desăvârşire şi ne pregătim pentru nestricăciune, 
atunci ne vom obişnui puţin câte puţin cu primirea şi 
purtarea lui Dumnezeu (capere et portare Deum ) . 

Pentru că, din acest motiv, şi Apostolul a folosit 
termenul „în parte", adică o parte din slava, care ne-a fost 
făgăduită de Dumnezeu, lucru pe care 1-a spus şi în Epistola 
către Efeseni, când a zis: „întru care şi voi, auzind cuvântul 
adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în El, aţi 
fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei, Care este 
arvuna moştenirii noastre" [Efes. 1, 13-14]. 

De aceea, această arvună (pignus) , care locuieşte în 
noi, ni s-a dat în mod duhovnicesc, pentru ca moartea să fie 
înghiţită de nemurire. Căci spune el: „Pentru că voi nu 
sunteţi în trup, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu 
locuieşte întru voi" [Rom. 8, 9]. 

Şi aceasta nu se petrece printr-o părăsire a trupului ci 
prin împărtăşirea de Duhul (Hoc autem non secundum 
jacturam carnis, sed secundum communionem Spiritus 
fit) 884 . Pentru că cei 885 despre care el a scris nu erau fără 
trup, ci erau unii, care primiseră pe Duhul lui Dumnezeu, 
„prin care noi strigăm: Avva! Părinte!" [Rom. 8, 15]. 

De aceea, dacă noi avem acum, în fiinţa noastră, 
arvuna şi strigăm: „Avva! Părinte!", ce va fi atunci, când noi 
vom învia şi ne vom vedea cu El faţă către faţă? 

Ce vom face atunci, când din toate mădularele noastre 
va ţâşni o continuă cântare de slavă, preaslăvind pe Cel care 



881 Lat. 2, p. 339. 

82 în măsura în care ne umplem de Duhul şi ne obişnuim cu purtarea Sa, cu prezenţa 
Sa în noi, înţelegem intimitatea pe care trebuie să o avem cu Dumnezeu. 

883 Lat. 2, p. 339. 

884 Ibidem. 

885 Oamenii duhovniceşti. 



357 



a înviat pe cei morţi şi ne-a dat darul vieţii veşnice? 

Căci dacă arvuna este cea pe care omul o are în sine, 
din cauza căreia strigăm: „Avva! Părinte!", ce va fi atunci, 
când vom avea în noi întregul har al Duhului, care va fi dat 
oamenilor de către Dumnezeu? Pentru că ne va da nouă să 
fim ca El şi să săvârşim, în mod desăvârşit, voia Tatălui, 
nouă, celor care ne-am făcut oameni după chipul şi 
asemănarea lui Dumnezeu. 

2. Astfel, acele persoane, care au în ele pe Duhul lui 
Dumnezeu şi care nu sunt robi ai plăcerilor trupeşti, ci sunt 
supuşi Duhului şi care, în toate lucrurile, merg după lumina 
raţiunii , aceia sunt oameni duhovniceşti, după cum a spus 
Apostolul, fiindcă Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru ei. 

Astfel, oamenii duhovniceşti nu sunt duhuri 
netrupeşti ci au firea noastră, adică au trupul unit cu duhul, 
primind pe Duhul lui Dumnezeu, pentru a se face oameni 
duhovniceşti. 

Pe când aceia, care resping sfaturile Duhului şi sunt 
robii poftelor trupeşti şi vieţuiesc contrar raţiunii şi care, fără 
constrângere, se scufundă în grabă în poftele lor, nedorind 
pe Duhul dumnezeisc, vieţuiesc asemenea porcilor şi 
câinilor. Pe aceşti oameni, după cum am spus, Apostolul i-a 
numit trupeşti, fiindcă nu gândesc la nimic altceva decât la 
lucruri trupeşti. 

3. De asemenea, pentru aceeaşi raţiune, şi Prorocii i-a 
comparat pe unii ca aceştia cu animalele fără raţiune, pentru 
că se conduc după iraţionalitatea lor, spunând: „Ei au ajuns 
ca nişte cai care nechează după iepe, fiecare nechezând după 
femeia aproapelui său" (Ier. 5, 8). 

Şi iarăşi: „Omul, în cinste fiind, s-a asemănat 
dobitoacelor" (Ps. 48, 21, cf. VUL). Şi aceasta arată, că 
pentru căderea lui, el s-a asemănat vitelor, ca unii care au o 
viaţă iraţională ca şi a acelora. Căci pentru aceea avem 
obiceiul să numim pe un astfel de om aidoma vitelor şi a 
fiarelor sălbatice. 

4. Căci Legea a prefigurat pe toţi aceştia, atunci când 
a comparat pe om cu diverse animale. Pentru că unele 



Nu poate exista om raţional, cu raţiune luminată fără harul lui Dumnezeu, fără să 
se supună Duhului. Mitul raţionalităţii, care a fost creat în afara Bisericii, toată 
această tevatură orgolioasă creată în jurul minţii omului căzut nu arată decât că 
elogierea minţii nerenăscute, a gândirii a-duhovniceşti e o lăudare a omului pătimaş. 
Trebuie să demarăm în spaţiul ortodox un proiect imens de scanare a literaturii, a 
filosofiei şi a ştiinţei căzute a oamenilor nerenăscuţi, pentru a arăta că ea este, în 
esenţă, un întuneric, care nu ne duce la lumina lui Dumnezeu. 



358 



animale sunt cu copita despicată şi rumegătoare şi acelea 
sunt curate [cf. Lev. 11, 3], pe când altele nu sunt astfel şi 
sunt necurate. Şi cine sunt cei curaţii 

Cei care îşi îndreptează şi îşi întăresc căile lor prin 
credinţa în Tatăl şi Fiul. Pentru că aceasta arată tăria lor, că 
ei sunt asemenea acelora cu copita despicată. Şi aceştia 
cugetă ziua şi noaptea la cuvintele lui Dumnezeu, ca să se 
împodobească cu fapte bune, pentru că aceasta înseamnă 
puterea lor de rumegare. Pe când cei necuraţi sunt toţi aceia 
care nu au copita despicată şi nici nu rumegă. 

Pentru că aceste persoane nu au credinţă în Dumnezeu 
şi nici nu cugetă la cuvintele Sale: căci aceasta este ocara 
păgânilor. 

Iar acele animale care rumegă dar nu au copita 
despicată sunt tot necurate [cf. Lev. 11, 4-8], pentru că sunt 
tipul care îi arată pe evrei, ca unii care au cuvintele lui 
Dumnezeu în gura lor, dar nu se fixează adânc şi temeinic în 
Tatăl şi în Fiul. 

Pentru aceasta ei sunt popor şubred. Pentru că acele 
animale, care au copita nedespicată alunecă repede, pe când 
cei care au copita despicată au piciorul mai sigur, copitele 
despicate ajutând să meargă repede, pentru că se ajută una 
pe alta. La fel, sunt necuraţi cei care au copita despicată dar 
nu rumegă. 

Acestea ne arată pe toţi ereticii, care nu cugetă la 
cuvintele Domnului şi nici nu se împodobesc cu faptele 
dreptăţii. Despre aceştia a spus Domnul: „De ce Mă chemaţi, 
Doamne, Doamne, dacă nu faceţi lucrurile pe care Eu vi le 
spun?" (Le. 6, 46). 

Pentru că oamenii, care se comportă ca aceştia, spun 
că cred în Tatăl şi în Fiul, dar nu cugetă niciodată la lucrurile 
lui Dumnezeu şi nici nu se împodobesc cu lucrările dreptăţii. 
Şi, aşa cum am spus deja, ei au vieţi aidoma porcilor şi 
câinilor, pentru că se dedau pe ei înşişi la toată murdăria, 
lăcomia şi nepăsarea în toate lucrurile. 

De aceea, pe drept i-a numit Apostolul: trupeşti sau 
animale, pentru că din cauza necredinţei şi desfătării nu au 
primit pe Duhul dumnezeiesc şi, în diferite feluri, au aruncat 
de la ei Cuvântul cel dătător de viaţă şi au mers după poftele 
lor prosteşti. Pentru că de aceea îi numesc Prorocii animale 
de povară şi animale sălbatice, pentru că au obiceiuri care 
se văd la vite şi la creaturile fără raţiune. Şi pentru aceasta 
Legea i-a numit necuraţi. 



359 



Capitolul al 9-lea 



Se prezintă acel cuvânt al Apostolului, pe care ereticii 
l-au corupt, pentru a putea fi înţeles şi anume: „ trupul şi 
sângele nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu " 



1. între adevărurile vestite de Apostol, este şi acesta: 
„trupul şi sângele nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" 
[I Cor. 15, 50]. Acesta e versetul pe care îl aduc toţi ereticii 
ca să îşi sprijine nebunia lor şi încearcă prin aceasta să ne 
supere pe noi, spunând astfel, că lucrul lui Dumnezeu 887 , nu 
este mântuit. Ei nu iau acest lucru în considerare însă, acela 
că există trei lucruri în om, după cum am arătat, din care este 
compus omul desăvârşit şi anume: din trup, suflet şi duh. 

Unii dintre ei vorbesc despre om ca despre un duh, pe 
când alţii spun că el este unit şi creat, adică e un trup. Vin şi 
alţii care vorbesc de ceva între cele două extreme, adică 
despre suflet, şi despre duh, care e împreună cu el, dar care 
simpatizează cu trupul şi care cad în pofte trupeşti. 

Toţi aceştia, şi toţi ca ei, care nu s-au mântuit şi clădit 
pentru viaţa veşnică, vor fi şi se vor chema numai: trup şi 
sânge. Pentru că ei nu au pe Duhul lui Dumnezeu în ei 
înşişi. 

De aceea, despre oameni de acest fel Domnul a spus 
că sunt morţi, atunci când a zis: „Lasă pe morţii lor să-şi 
îngroape morţii" (Le. 9, 60). Pentru că ei nu aveau pe Duhul, 
Care îi face vii pe oameni. 

2. De asemenea, există şi mulţi care se tem de 
Dumnezeu şi cred în venirea Fiului Său şi care, prin 
credinţă, au făcut să Se sălăşluiască Duhul lui Dumnezeu în 
inimile lor. Astfel de oameni sunt în mod propriu numiţi 
curaţi, duhovniceşti sau cei care trăiesc în Dumnezeu, 
fiindcă ei au pe Duhul Tatălui, Care îl curăţeşte pe om şi îl 
ridică la viaţa lui Dumnezeu. 

Pentru că Domnul ne-a încredinţat de faptul că „trupul 
este neputincios" dar că „duhul este osârduitor" (Mt. 26, 41). 

Iar cel din urmă 888 este capabil de efort numai dacă se 
întraripează. De aceea, dacă cineva amestecă voinţa sa cu 
Duhul, ca Unul care întăreşte neputinţa trupului, atunci unul 



Trupul. 
' Adică duhul nostru. 



360 



ca acesta e în stare să îşi depăşească neputinţa sa, pentru că 
slăbiciunea trupului va fi absorbită de tăria Duhului. 

Şi astfel, acest om nu va mai fi trupesc, ci 
duhovnicesc, fiindcă e împreună cu Duhul. Pentru că astfel 
îşi poartă Mucenicii (Martyres) mărturia lor şi 
dispreţuiesc moartea 890 , nu din cauza slăbiciunii trupeşti ci 
din cauza râvnei Duhului. 

Căci atunci când sunt absorbite neputineţele trupeşti 
se arată puternicia Duhului. Şi iarăşi, când Duhul este 
absorbit de neputinţa trupească, atunci omul este luat în 
stăpânire de slăbiciunea sa. Pentru că pe acestea le are omul 
viu . Şi este viu, fiindcă este părtaş Duhului, dar şi om, 
fiindcă prefire trupească. 

3. De aceea, trupul moare când se desparte de Duhul 
lui Dumnezeu, pentru că nu mai are viaţă şi din această 
cauză nu poate moşteni împărăţia lui Dumnezeu, pentru că 
este un sânge firesc, ca apa care vine din pământ. Fiindcă de 
aceea a spus el: „Cum este cel pământesc, aşa sunt cei 
pământeşti" [I Cor. 15, 48]. 

Dar când are pe Duhul Tatălui, atunci este un om viu, 
fiindcă este un sânge raţional (sanguis rationalis) , ferit de 
răzbunarea lui Dumnezeu 893 . 

Căci trupul are pe Duhul, uitând toate în dorinţa sa şi 
înfiat fiind prin Duhul, ajunge un om conform Cuvântului 
lui Dumnezeu. Căci despre acest lucru, Apostolul spune: 
„După cum am purtat chipul celui pământesc, aşa vom purta 
şi chipul Celui ceresc" [I Cor. 15, 49]. 

Şi de ce este pământesc? Pentru că din acesta 894 a fost 
zidit. Şi din cauza căruia este ceresc? Din a Duhului. Căci de 
aceea a spus el, că în vremurile de odinioară, când noi am 
pierdut Duhul ceresc, am mers în bătrâneţea trupului, 
neascultând de Dumnezeu. Dar că noi, care am primit pe 
Duhul, mergem întru înnoirea vieţii, ascultând de 
Dumnezeu. 

De aceea, pentru că fără Duhul lui Dumnezeu nu 
putem să ne mântuim, Apostolul ne îndeamnă pe noi, ca prin 
credinţă şi înfrânare să păstrăm pe Duhul lui Dumnezeu, ca 
nu cumva, neparticipând la Duhul dumnezeiesc, să pierdem 



,ffl Lat. 2, p. 343. 

890 El însuşi murind ca Mucenic. 

Are şi neputinţe dar şi pe Duhul lui Dumnezeu. 

892 Lat. 2,p. 343. 

893 Adică de judecata Sa. 

894 Din pământ. 



361 



împărăţia Cerurilor. Şi de aceea a spus că trupul şi sângele 
nu moştenesc împărăţia lui Dumnezeu. 

4. Şi astfel, dacă trebuie să vorbim cu acrivie 895 , 
spunem că trupul nu moşteneşte, ci este moştenit. Pentru că 
de aceea spune Domnul: „Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor 
moşteni pământul" (Mt. 5, 5). 

Fiindcă în viitoarea împărăţie, pământul acesta, din 
care este făcut trupul nostru, va fi în moştenirea lor. Aceasta 
este raţiunea pentru care El doreşte ca templul 896 să fie curat, 
pentru ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în el cu bucurie, 
aidoma mirelui cu mireasa. 

După cum mirele nu e cununat până nu se cunună, 
până când mirele nu vine să îşi ia mireasa, tot la fel nici 
trupul nu moşteneşte împărăţia lui Dumnezeu, până când nu 
intră în moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu. Iar la oameni, 
cineva moşteneşte bunurile altuia numai după moartea 
aceluia. 

Pentru că una este să moşteneşti şi alta e să fii 
moştenitor. Pentru că primul decide şi îşi manifestă puterea 
[asupra proprietăţii sale], pe când al doilea moşteneşte 
lucrurile pe care i le dă primul. Căci lucrurile primului sunt 
în proprietatea sa şi sub decizia sa şi el decide persoana care 
îl moşteneşte. 

Şi cine ne face vii? Fără îndoială că Duhul lui 
Dumnezeu. Şi care sunt lucrurile care se moştenesc de la cel 
adormit? Evident: diverse lucruri ale omului, care sunt 
pământeşti. însă cei care moştenesc pe Duhul, primesc 
moştenirea atunci, când intră întru împărăţia Cerurilor. 

Căci pentru aceasta a murit Hristos, ca Legământul 
Evangheliei să se arate şi să fie cunoscut de întregul pământ, 
în primul rând, pentru ca să îi dezrobească pe robii Săi iar, în 
al doilea rând, aşa cum am arătat deja, să le poată da 
moştenirea Sa, când Duhul îi va avea pe ei în moştenire. 

Pentru că cel care e moştenitor are trupul său în 
moştenire. Iar noi nu ne pierdem viaţa, dacă avem pe Duhul 
în noi, după cum ne spune Apostolul, care învăţându-ne pe 
noi de comuniunea Duhului, a spus, conform cu această 
raţiune, cuvintele la care am făcut referire până acum: 
„trupul şi sângele nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" 
[I Cor. 15, 50]. 

Căci el a vrut să spună: „Nu vă amăgiţi, căci dacă 

895 Cu stricteţe. 

896 Adică trupul nostru. 



362 



Cuvântul lui Dumnezeu nu locuieşte în voi, împreună cu 
Duhul şi cu Tatăl, şi dacă nu veţi dori şi nu vă veţi îngriji de 
aceasta, atunci trupul şi sângele nu pot moşteni împărăţia lui 
Dumnezeu". 



363 



Capitolul al 10-lea 



Prin compararea măslinilor sălbatici cu cei care nu 
şi-au schimbat firea prin altoire, el dovedeşte lucruri foarte 
importante. El spune că omul, fără Duhul Sfânt, nu este 
capabil să dea roade şi nici să moştenească împărăţia lui 
Dumnezeu 



1 . De aceea, el spune şi acest adevăr, că noi nu trebuie 
să respingem altoirea Duhului pentru a ne ghiftui trupul. 
Căci spune acesta: „Dar tu, fiind un măslin sălbatic, ai fost 
altoit pentru a fi măslin roditor şi ai fost făcut părtaş grăsimii 
măslinului" [Rom. 11, 17]. 

Căci dacă măslinul sălbatic nu se altoieşte şi rămâne 
după firea lui, atunci acel măslin „se taie şi se aruncă în foc" 
[Mt. 7, 19]. Insă, dacă se altoieşte cu bunăvoinţă, atunci el se 
schimbă într-un măslin roditor, care va da roadele sale, fiind 
răsădit în pământul împărătesc. 

La fel se întâmplă şi cu oamenii. Dacă vor creşte cu 
adevărat în credinţă, prin lucruri bune şi vor primi pe Duhul 
lui Dumnezeu şi vor aduce roadele lor, atunci vor fi 
duhovniceşti şi vor fi răsădiţi în Paradisul lui Dumnezeu. Pe 
când cei care vor izgoni pe Duhul din ei şi vor rămâne în 
condiţia lor firească, dorind mai degrabă trupul decât pe 
Duhul, aceia vor fi cu adevărat cei despre care s-a spus: „Că 
trupul şi sângele nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" [I 
Cor. 15, 50]. 

Asta, numai dacă cineva va spune [şi va crede] că 
măslinii sălbatici nu vor intra în Paradisul lui Dumnezeu. 
Insă prin aceste imagini, Apostolul ne-a arătat, într-un mod 
admirabil, firea noastră, cât şi universala lucrare a lui 
Dumnezeu, atât în referirea sa la trup şi sânge, cât şi la 
măslinul sălbatic. 

Pentru că măslinii roditori, dacă sunt neîngrijiţi ceva 
timp, încep să dea roade ca unii sălbatici, din pădure, adică 
devin măslini sălbatici. Şi iarăşi, dacă măslinul sălbatic este 
altoit şi îngrijit cu atenţie, atunci el ajunge să dea roade. 

Tot la fel se petrece şi cu oamenii: când ei devin 
delăsători şi aduc roadele poftelor trupeşti, încep să producă 
roade ca unii sălbatici, pentru că dau roade, potrivit cu 
căderea lor şi ca unii, care nu aduc roadele dreptăţii. Ei sunt 



364 



atunci ca omul care doarme şi duşmanul vine şi îi seamănă 
neghine în lan. Căci pentru aceasta a poruncit Domnul 
Ucenicilor Săi să fie atenţi. 

Şi, iarăşi, acele persoane care nu aduc roadele 
dreptăţii şi care îşi pierd mugurii, dacă devin sârguincioşi şi 
primesc cuvintele lui Dumnezeu ca pe o altoire, ajung la 
firea dintâi şi curată a omului. Căci astfel a fost creat omul: 
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 

2. Dar dacă măslinul sălbatic altoit nu îşi pierde firea 
sa dar îşi schimbă calitatea roadelor şi primeşte astfel un alt 
nume, atunci el numai este un măslin sălbatic, ci un măslin 
roditor şi se numeşte astfel pe drept. Pentru că omul, atunci 
când este altoit prin credinţă şi primeşte pe Duhul lui 
Dumnezeu, nu pierde firea trupului, ci îşi schimbă doar 
calitatea roadelor faptelor sale şi primeşte un alt nume, 
arătând că el s-a schimbat cu schimbarea cea bună, 
nemaifiind doar trup şi sânge, ci un om duhovnicesc şi se 
numeşte astfel. 

Şi iarăşi, măslinul sălbatic, dacă nu este altoit, rămâne 
nefolositor Domnului, pentru că are o fire sălbatică. Şi 
pentru că nu are roade se taie şi se aruncă în foc. Tot la fel, 
omul, dacă nu primeşte prin credinţă altoirea Duhului, 
rămâne întru firea lui cea veche şi fiind numai trup şi sânge 
nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, cu 
dreptate spune Apostolul: „trupul şi sângele nu vor moşteni 
împărăţia lui Dumnezeu" [I Cor. 15, 50] şi: „cei care sunt în 
trup nu pot să placă lui Dumnezeu" [Rom. 8, 8]. 

Pentru că prin aceste cuvinte el nu respinge firea 
trupului 897 , ci arată că ea trebuie umplută de Duhul. Şi 
pentru această raţiune a spus el: „trebuie ca acest trup 
muritor să se îmbrace în nemurire şi acest trup stricăcios să 
se îmbrace în nestricăciune" [I Cor. 15, 53]. 

Şi iarăşi spune el: „Dar voi nu sunteţi în trup, ci în 
Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi" [Rom. 8, 
9]. Şi el a spus şi mai clar acestea, când a zis: „Trupul este 
mort pentru păcat iar Duhul este viaţă datorită dreptăţii. Căci 
dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte 
întru voi, El, Cel care a înviat pe Hristos din morţi, poate să 
învie şi trupurile voastre muritoare, din cauza Duhului Său 
care locuieşte în voi" [Rom. 8, 10-11]. 

Şi tot în Epistola către Romani, el spune: „căci dacă 



97 De la îndumnezeire. 



365 



veţi trăi după trup, veţi muri" [Rom. 8, 13]. 

Şi acestea nu interzic viaţa în trup, pentru că el însuşi, 
cel care scria, era în trup, ci el taie drumul spre poftele 
trupeşti, care sunt cele care aduc moartea oamenilor. 

Şi pentru aceasta el şi spune în continuare: „Dar dacă 
prin Duhul omorâţi lucrările trupului, veţi fi vii. Pentru că 
toţi aceia, care sunt mânaţi / conduşi (ducuntur) 898 de Duhul 
lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu" [Rom. 8, 13-14]. 



Lat 2, p. 347. 



366 



Capitolul al 11-lea 



Discutarea faptelor trupeşti şi a realităţii persoanelor 
duhovniceşti. De asemenea, faptul că curăţia duhovnicească 
nu se referă la firea trupului ci la modul cum ne trăim viaţa 



1. Apostolul, văzând mai dinainte vorbirea rea a 
necredincioşilor, a vorbit pe larg despre ce însemnă a fi 
trupesc. El se explică pe sine, pentru a nu da ocazie celor 
care doreau să pervertească înţelegerea sa, spunând în 
Epistola către Galateni: „Faptele trupului sunt vădite, căci 
acestea sunt adulterele, desfrânările, necurăţia, destrăbălarea, 
idolatriile, vrăjitoriile, duşmăniile, geloziile, furiile, 
întrecerile [în rele], certurile, vorbirile răutăcioase, 
neînţelegerile, ereziile, pizmuirile, beţiile, chefurile şi altele 
de acest fel. Despre acestea v-am atenţionat şi iarăşi vă 
atenţionez, că cei care fac astfel de lucruri nu vor moşteni 
împărăţia lui Dumnezeu" [Gal 5, 19-21]. 

Astfel el le-a spus, în mod deschis, ascultătorilor săi, 
ceea ce înseamnă: „trupul şi sângele nu vor moşteni 
împărăţia lui Dumnezeu" [ I Cor. 15, 50]. 

Pentru că cei care fac astfel de lucruri merg după trup 
şi nu au în ei puterea de viaţă a lui Dumnezeu. 

Şi iarăşi, după aceea, el ne vorbeşte despre faptele 
omului duhovnicesc, care îl fac viu pe om, adică despre 
altoirea Duhului, când spune: „Dar roadă Duhului este 
dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, 
facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia: 
împotriva unora ca acestea nu există lege" [Gal. 5, 22-23]. 

De aceea, cel care se îndreaptă spre fapte bune şi 
aduce roadă Duhului, acela este mântuit, fiindcă are 
comuniune cu Duhul. Şi cel care continuă pe mai departe cu 
faptele trupului, fiind, cu adevărat, un om trupesc, acesta nu 
primeşte pe Duhul lui Dumnezeu şi nici nu are puterea să 
moştenească împărăţia lui Dumnezeu. 

Căci acelaşi Apostol mărturiseşte, spunând către 
corinteni: „Oare nu cunoaşteţi voi, că cei nedrepţi nu vor 
moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Să nu vă înşelaţi", spune 
el, „căci nici desfrânaţii, nici idolatrii, nici adulterinii, nici 



367 



sodomiţii, nici cei care abuzează de sine 899 , nici hoţii, nici 
zgârciţii, nici defăimătorii, nici răpitorii nu vor moşteni 
împărăţia lui Dumnezeu. Şi voi aţi făcut acestea. Dar acum 
v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele 
Domnului Iisus Hristos şi întru Duhul Dumnezeului nostru" 
[I Cor. 6,9-11]. 

Şi el a arătat astfel foarte lămurit lucrurile pe care le 
face omul decăzut, dacă continuă să vieţuiască după trup, cât 
şi lucrurile, care ne mântuie. Căci el spune că lucrurile care 
ne mântuie sunt numele Domnului Iisus Hristos şi Duhul 
Dumnezeului nostru. 

2. De aceea, în acest pasaj, el vorbeşte despre acele 
lucruri ale trupului, făcute fără Duhul, care ne aduc moartea, 
după cum exclamă la sfârşitul epistolei sale, în acord cu cele 
spuse până acum: „Şi după cum am purtat chipul celui 
pământesc, să purtăm şi chipul Celui din cer. Căci de aceea 
am spus, fraţilor, că trupul şi sângele nu moştenesc 
împărăţia lui Dumnezeu" [I Cor. 15, 49-50]. 

Căci, „după cum am purtat chipul celui pământesc" 
este la antipod cu ceea ce a spus mai înainte: „Dar acum v- 
aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele 
Domnului Iisus Hristos şi întru Duhul Dumnezeului nostru". 
Căci când am purtat noi chipul celui pământesc? Fără 
îndoială că atunci când am făcut acele lucruri despre care 
ne-a spus că sunt „lucruri trupeşti". Şi iarăşi, când purtăm 
chipul Celui ceresc? 

Fără îndoială, când el zice: „v-aţi spălat", crezând în 
numele Domnului şi primind Duhul Său. Iar dacă noi ne-am 
spălat, nu am aruncat fiinţa trupului nostru şi nici chipul 
nostru cel dintâi, ci lucrurile deşarte. 

De aceea, în aceste mădulare ale noastre întru care am 
decăzut lucrând lucruri stricăcioase, tot în acelea noi înviem 
lucrând lucrurile Duhului. 



99 Cei care îşi varsă sămânţa, care se masturbează. 



368 



Capitolul al 12-lea 



Diferenţa dintre viaţă şi moarte. Despre suflarea de 
viaţă şi învierea duhovnicească. Cum învie firea trupului 
odată ce a murit 



1. Pentru că trupul e pasibil de stricăciune, el este 
stricăcios, fiind al morţii, cât şi al vieţii. Acestea două îl au 
în mod reciproc. El nu poate să rămână în acelaşi loc, ci 
merge de la o stare la alta, pentru că prezenţa uneia o 
desfiinţează pe a celeilalte. 

Căci atunci când moartea ia în stăpânire pe om, atunci 
viaţa se scurge din el şi el se arată a fi mort, pentru ca, şi mai 
multa viaţă, dată omului, să îl ridice din moarte şi să îi redea 
viaţa întru Dumnezeu. Şi de ce a adus moartea mortalitatea 
şi nu viaţa, care învie pe om? 

Căci a spus Prorocul Isaia: „puterea morţii s-a 
zdrobit" [îs. 25, 8, cf. LXX]. Şi iarăşi: „Dumnezeu a şters 
toată lacrima de pe toată faţă" [Ibidem]. Pentru că a fost 
aruncată viaţa noastră de mai înainte, care nu era dată de 
Duhul, ci de moarte. 

2. Căci suflarea de viaţă, care s-a dat omului ca să fie 
fiinţă vie este un lucru şi învierea Duhului un altul, care îl 
face pe cel în cauză să fie un om duhovnicesc. Căci pentru 
această raţiune a spus Isaia: „Acestea zice Domnul, Care a 
făcut cerul, Care a întemeiat pământul şi lucrurile din el şi 
Care a dat suflare la tot omul de pe el şi Duh celor care 
umblă pe el"[Is. 42, 5]. 

Astfel ne învaţă că suflarea este comună tuturor 
oamenilor de pe pământ dar că Duhul este numai al acelora, 
care calcă în picioare dorinţele trupeşti. Pentru că şi Isaia, 
distingând între lucrurile despre care am vorbit, spune iarăşi: 
„Pentru că Duhul va ieşi de la Mine şi Eu am dat fiecăruia 
suflare" [îs. 57, 16, cf. LXX]. 

Şi, prin aceasta, el atribuie Duhului atributul specific 
lui Dumnezeu, Care, în zilele din urmă, S-a revărsat peste 
neamul omenesc şi ne-a înfiat pe noi. 

Şi acesta 900 a arătat că suflarea este comună întregii 



900 



Sfântul Proroc Isaia. 



369 



creaţii, ca unele care sunt create. Fiindcă ceea ce s-a făcut 
este diferit de Cel care le-a făcut. 

Căci suflarea e temporară pe când Duhul este veşnic. 
De asemenea, suflarea ţine în viaţă o anume perioadă şi un 
anumit timp. După acesta se produce despărţirea, moment în 
care nu mai rămânem cu suflare. însă când Duhul pătrunde 
în om şi în cele ale lui, atunci el există şi nu îl va părăsi pe 
el. 

Căci Apostolul a spus: „Dar acesta nu este mai întâi 
duhovnicesc", referindu-se la fiinţa noastră omenească, „ci 
acesta e mai întâi trupesc, şi după aceea duhovnicesc" [I 
Cor. 15, 46], conform cu raţiunea faptului. 

De aceea e necesar ca, în primul rând, să fie creată 
fiinţa umană şi aceasta, ca una creată, să primească suflet şi 
apoi să primească comuniunea Duhului. 

Fiindcă „Adam, primul om, a fost creat" de către 
Domnul, „întru suflet viu, pe când al doilea Adam întru Duh 
făcător de viaţă" (I Cor. 15, 45). Astfel, cel care a fost făcut 
întru suflet viu 901 şi-a pierdut viaţa, pentru că s-a întors spre 
ceea ce era rău şi, în acelaşi fel, când el s-a întors spre ceea 
ce e bun, a primit Duhul făcător de viaţă şi a aflat viaţa. 

3. Şi nu există un lucru, care moare şi altul, care este 
viu şi niciun lucru, care e pierdut şi altul, care e găsit. Ci 
Domnul caută aceeaşi oaie pierdută. Şi cine este cel care 
moare? Fără îndoială că. firea trupului. De asemenea ceea ce 
se pierde este suflarea de viaţă, fapt pentru care devenim 
fără suflare şi morţi. 

în acelaşi fel, ceea ce Domnul învie este ceea ce, în 
Adam, toţi mor, fiind trupeşti după fire, pentru că în Hristos 
toţi învie, ca fiinţe duhovniceşti, nu prin renunţarea la lucrul 
lui Dumnezeu 901 , ci prin renunţarea la poftele trupeşti şi prin 
primirea Sfântului Duh. 

Fiindcă despre acest lucru a vorbit Apostolul în 
Epistola către Coloseni, când a zis: „De aceea, omorâţi 
mădularele voastre cele pământeşti" [Col. 3, 5]. Şi pe 
acestea le arată el însuşi: „desfrânarea, necurăţia, patima, 
pofta cea rea şi lăcomia, care este idolatrie" [Col. 3, 5]. 

Şi alături de acestea le punem şi pe toate celelalte pe 
care Apostolul le-a proprovăduit. Căci el spune că cei care 
fac asemenea lucruri, sunt trup şi sânge şi nu vor moşteni 
împărăţia lui Dumnezeu. 



901 Adam, Protopărintele nostru. 

902 La trupul nostru. 



370 



Căci sufletul lor tinzând spre ceea ce e mai rău şi 
coborând în poftele trupeşti, devine părtaş la cele pe care le- 
am spus, care, atunci când Apostolul ne porunceşte să le 
lepădăm de la noi, ne spune, în aceeaşi Epistolă: „v-aţi 
dezbrăcat de omul cel vechi şi de faptele lui" [Col. 3,9]. Dar 
când el spune aceasta, nu desfiinţează firea omului de 
dinainte. Căci în acest caz nu ar face decât să ne împingă la 
faptul de a ne sinucide. 

4. Insă Apostolul, fiind şi el unul purtat în pântece, nu 
susţine acest lucru, ci ne scrie şi mărturiseşte despre sine 
acest fapt în Epistola către Filipeni, că: „a trăi în trup 
înseamnă a da roadă lucrului meu" [Filip. 1, 22]. 

Şi această roadă nu este decât finalul lucrării Duhului 
în mântuirea trupului. Căci ce alt rod văzut aduce Duhul cel 
nevăzut, decât să ne întărească trupul şi să îl facă propriu 
nestricăciunii? Căci de aceea spune: „dar, dacă trăiesc în 
trup, aceasta este pentru mine ca să dau rodul lucrărilor 
mele" [Filip. 1, 22]. Şi prin aceasta nu dispreţuieşte firea 
trupului, dacă, într-un verset ca acesta spune: „v-aţi 
dezbrăcat de omul cel vechi şi de faptele lui" [Col. 3,9]. 

Ci el vrea să ne spună că trebuie să ne depărtăm de 
comportamentul nostru cel vechi, de omul vechi şi 
stricăcios. Căci pentru această raţiune spune acesta: „şi v-aţi 
îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte în cunoaştere 903 , 
după chipul Celui care 1-a creat pe el" [Col. 3, 10]. 

De aceea, atunci când zice: „care se înnoieşte în 
cunoaştere", el spune că omul a fost un neştiutor în trecut, 
adică nu L-a ştiut pe Dumnezeu, Care înnoieşte prin 
cunoaştere pe cel care îl iubeşte pe El. Căci cunoaşterea lui 
Dumnezeu înnoieşte pe om. Şi când el spune: „după chipul 
Creatorului", atunci vorbeşte despre asumarea / recapitularea 
aceluiaşi om, care a fost făcut, dintru început, după 
asemănarea lui Dumnezeu. 

5. Căci şi el, Apostolul, a fost un om născut din 
pântece, adică, după firea trupului, după cum spune despre 
sine în Epistola către Galateni: „Dar când a binevoit 



903 Una din particularităţile cele mai evidente ale omului duhovnicesc este aceea că el 
se schimbă mereu, că se înnoieşte în cunoaştere, se îmbogăţeşte în ştiinţa tainică a 
îndumnezeirii. Cunoaşterea lui nu e statică ci e plină de un dinamism copleşitor, de o 
continuă îmbogăţire de evidenţe harice. 

Cunoaşterea lui este experenţială. Cunoaşterea lui este una cu viaţa lui, pentru că 
simte şi trăieşte şi înţelege ceea ce harul lui Dumnezeu îi sugerează. De aceea Sfântul 
Pavel vorbeşte despre cunoaştere şi despre schimbare, pentru că aşa arată omul 
duhovnicesc: mereu nou, mereu plin de o nouă înţelegere, de o nouă iubire, de un 
nou dor, de un nou proiect. 



371 



Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele maicii mele şi m-a 
chemat prin harul Său, Să descopere pe Fiul Său întru mine, 
pentru ca să-L binevestesc între neamuri..." [Gal. 1, 15-16]. 

Căci, după cum am spus deja, nu o persoană s-a 
născut din pântece şi o alta a propovăduit pe Fiul lui 
Dumnezeu, ci acelaşi om a făcut asta, care la început era 
neştiutor şi a persecutat Biserica, până când a avut o 
descoperire din cer (revelatione de coelo) 904 şi Domnul i-a 
rânduit lui, după cum am arătat în a treia noastră carte, să 
predice Evanghelia lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, 
Care a fost răstignit sub Ponţiu Pilat. 

Căci neştiinţa lui de la început a fost urmată de 
cunoaştere. Şi, după cum Domnul a vindecat pe orbi de 
orbirea lor, făcând ochii lor sănătoşi şi dându-le puterea să 
vadă cu aceeaşi ochi cu care nu vedeau, tot la fel întunericul 
a căzut [peste Pavel] din cauza vedeniei, fără ca firea ochilor 
să fie desfiinţată. 

Şi cu acei ochi, cu care nu mai vedea, cu care nu mai 
avea putere să vadă, când i-a mulţumit Lui, Acela i-a redat 
vederea. Şi el, care i-a vindecat pe alţii cu atingerea mâinii 
sale şi pe toţi pe care i-a vindecat, nu le-a schimbat trupurile 
cu care au ieşit din pântece, ci le-a dat să aibă o sănătate 
împrospătată. 

6. Pentru că Făcătorul tuturor lucrurilor, Cuvântul lui 
Dumnezeu, Care a dat chip dintru început omului, când 
lucrul manilor Sale s-a slăbit prin răutate, Acesta i-a dat 
vindecare în multe feluri. Şi El a rânduit o vreme în care să 
se separe mădularele, pe care El le-a făcut şi iarăşi altă 
vreme când să restaureze întregul om în mod deplin, 
fâcându-1 pe el, prin Sine, desăvârşit prin învierea Sa. 

Pentru că, cum putea să vindece Acesta mădularele 
trupului şi să le readucă la starea cea dintâi, dacă mădularele 
vindecate de El nu au puterea să primească mântuirea? Iar 
dacă e numai un dar temporar ceea ce El le-a dat, El nu a 
dat nimic important acelora, pe care El i-a vindecat. 

Sau cum pot spune ei, că trupul este incapabil să 
primească viaţa, care curge de la El, când au primit 
vindecarea prin El? Căci viaţa vine prin vindecare şi 
nestricăciunea prin viaţă. De aceea, El le-a dat vindecare şi, 
în acelaşi timp, viaţă. Şi Cel care dă viaţa este Cel care dă 
lucrului Său 905 nestricăciunea. 



904 Lat. 2, p. 354. 

905 Trupului. 



372 



Capitolul al 13-lea 



Prin moartea din care a înviat Hristos noi avem cea 
mai mare dovadă a învierii. Şi inimile noastre se dovedesc 
capabile să primească viaţa veşnică, fiindcă ele pot primi pe 
Duhul lui Dumnezeu 



1 . Să audă cei care ni se împotrivesc - adică cei care 
vorbesc împotriva mântuirii lor - ceea ce le spunem acum. 
Fiica marelui preot, care a adormit [Mc. 5, 22 sq], fiul femeii 
văduve, care a fost înviat la porţile oraşului [Le. 7, 12 sq] şi 
Lazăr, cel care a stat patru zile în mormânt [In. 1 1, 39 sq], cu 
ce trupuri au înviat? Fără îndoială că au înviat cu aceleaşi 
trupuri în care muriseră. Căci dacă nu au înviat cu aceleaşi 
trupuri, atunci, toţi cei care au murit nu au înviat nicidecum. 

Căci e scris: „Domnul, luând de mână pe cel adormit, 
i-a zis lui: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Şi s-a ridicat cel 
adormit, şi El a poruncit lui să îi dea să mănânce şi 1-a dat pe 
el mamei sale" [Le. 7, 14-15] 906 . Şi iarăşi El 1-a strigat pe 
Lazăr : „1-a strigat cu voce tare şi i-a zis: Lazăre, vino afară! 
Şi a ieşit cel mort legat cu fâşii de pânză 907 la picioare şi la 
mâini" [In. 11,43-44]. 

înfăţişarea lui estre un simbol al omului, care e legat 
de păcate. Căci de aceea a spus Domnul: „Dezlegaţi-1 şi 
lăsaţi-1 să meargă!" [In. 11, 44]. Căci de aceea, cei care s-au 
vindecat s-au făcut sănătoşi în toate mădularele în care erau 
bolnavi şi au înviat în aceleaşi trupuri, mădularele şi 
trupurile lor primind sănătate. 

Iar această [a doua] viaţă pe care Domnul le-a dăruit- 
o, este o prefigurare a lucrurilor celor veşnice în acest veac 
şi dovada că El poate să dea sănătate şi viaţă lucrului 
mâinilor Sale 908 , după cum va da învierea, prin cuvintele 
Sale, aşa după cum credem. 

Căci, la sfârşit, când la porunca lui Dumnezeu şi „la 
sunetul trâmbiţei" [I Cor. 15, 52] morţii vor învia, [se vor 
petrece cele pe care ni] le-a spus El: „Căci vine ceasul în 
care, toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului Omului şi 



90 în variantele româneşti nu apare fragmentul cu mâncarea, ci el apare în cazul 
învierii fiicei lui Iair, cf. Le. 8, 5. 

In original: cu bandaje. 
908 Trupului nostru. 



373 



vor învia. Cei care au făcut cele bune spre învierea vieţii iar 
cei care au făcut cele rele spre învierea judecăţii / a 
osândirii" [In. 5, 25, 29]. 

2. De aceea, deşerţi şi cu adevărat vrednici de milă 
sunt aceia, care nu aleg ceea ce este evident şi clar, adică 
strălucirea luminii adevărului, ci se orbesc pe ei înşişi ca 
tragicul Oedip (tragicum Oedipodem) 909 . 

Căci cei care nu se întrec în lupte [după regula 
jocului], atunci când se luptă cu alţii [în arenă], ci numai se 
ţin de trupul acelora, pierd din cauza acestui fapt, [şi, 
pierzând], îşi imaginează că ei au învins, pentru că s-au ţinut 
cu obstinaţie de trupul adversarului, lucru care îi face să 
piardă lupta şi să fie de râsul tuturor, tot la fel se petrece şi 
cu ereticii, care tot repetă: „trupul şi sângele nu vor moşteni 
împărăţia lui Dumnezeu" [I Cor. 15, 50]. 

Căci ei au luat două ziceri ale lui Pavel, dar nu au luat 
şi înţelesul pe care îl dă Apostolul sau nu au citit cu atenţie 
sensul acelor cuvinte, ci se ţin numai de expresii ca atare, ele 
fiind răstălmăcite de către ei, pentru că răstălmăcesc prin 
minciunile lor întreaga iconomie a lui Dumnezeu 910 . 

3. Fiindcă ei vor să spună că acest pasaj se referă cu 
stricteţe la trup şi nu la fapte le trupeşti, după cum am arătat, 
dând ideea că Apostolul se contrazice pe sine. Insă imediat 
după aceea, urmează, în aceeaşi Epistolă, concluzia sa, cu 
referire la trup: „Pentru că acest trup stricăcios trebuie să se 
îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace 
în nemurire. Astfel, atunci când acest trup muritor se va 
îmbrăca în nemurire, atunci se va petrece cuvântul care este 
scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă! O, moarte, unde 
este boldul [sting] tău? O, moarte, unde este biruinţa ta?" [I 
Cor. 15, 53-55]. 

Aceste cuvinte sunt proprii acelei vremi când acest 
trup muritor şi stricăcios, care este suspus morţii, care este 
supus domniei morţii, va învia la viaţă, pentru că va fi 
îmbrăcat în nestricăciune şi nemurire. 

Căci, cu adevărat, moartea va fi înfrântă, când trupul, 



909 Lat. 2, p. 356. 

910 Acesta este modul în care acţionează mereu ereticii: preiau numai cuvintele şi le 
fac să pară confuze sau le fac să fie antagonice cu alte cuvinte ale unui Sfânt. Nu iau 
tot sensul cuvintelor, adâncimea lor, ci preiau numai ideile, care le convin sau preiau 
idei pe care le deformează. 

Căci un om care doreşte să creadă acceptă toate cele ale credinţei şi nu le acceptă 
preferenţial. Preferenţialitatea în materie de credinţă arată o enorm de mare mândrie, 
pentru că se crede că individul singular este mai înţelept decât Tradiţia şi 
comunitatea largă a Bisericii. 



374 



care acum este ţinut de către ea, va învia de sub stăpânirea 
ei. 

Şi iarăşi, el spune filipenilor: „Cât pentru noi cetatea 
noastră este în cer, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe 
Domnul Iisus, care va transfigura trupul smereniei noastre ca 
să fie asemenea trupului slavei Sale, ca Cel care poate să 
lucreze ca să îl supună Sieşi" [Filip. 3, 20-21]. 

Şi când va transfigura trupul smereniei noastre ca să 
fie asemenea trupului slavei Salel Căci se ştie, că acest trup 
[de acum] e de carne şi e smerit, pentru că se întoarce în 
pământ. Insă atunci când va fi transfigurat, va deveni din 
muritor şi stricăcios unul nemuritor şi nestricăcios, nu din 
cauza firii sale, ci prin puterea lucrării Domnului, Care poate 
să dea celui muritor nemurirea şi celui stricăcios 
nestricăciunea. 

Căci de aceea a spus el: „ceea ce este muritor să fie 
înghiţit de viaţă. Căci Cel care ne-a desăvârşit pe noi spre 
aceasta este Dumnezeu, Care ne-a dat nouă arvuna Duhului 
(pignus Spiritus ; the earnest ofthe Spirity , [II Cor. 5, 4- 

5]- 

Şi, după cum se observă, el foloseşte aceste cuvinte cu 
referire la trup, pentru că sufletul nu este muritor şi nici 
duhul. Iar dacă ceea ce e muritor va fi înghiţit de viaţă, 
atunci trupul nu rămâne mort mult timp, ci [va învia şi] va 
rămâne viu şi nestricăcios, aducând laudă lui Dumnezeu, 
Celui care ne-a desăvârşit pe noi pentru aceasta. De aceea, 
noi vom fi desăvârşiţi pentru aceasta, după cum a spus, pe 
scurt, corintenilor: „Slăviţi pe Dumnezeu în trupul vostru"[I 
Cor. 6, 20], fiindcă El este Cel care dă nemurirea. 

4. Că el foloseşte aceste cuvinte cu privire la trupul 
acesta al nostru şi nu la altul, el o arată în mod deschis 
corintenilor, fără să existe vreo ambiguitate, în cuvintele 
sale: „Purtând întotdeauna în trupurile noastre moartea lui 
Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus Hristos să se arate în 
trupurile noastre. Pentru că noi, cei vii, suntem daţi la 
moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul 
nostru muritor" [II Cor. 4, 10-1 1]. 

Iar despre faptul că Duhul locuieşte în trup, el 
vorbeşte în aceeaşi Epistolă: „Că voi sunteţi epistolă a lui 
Hristos, slujită de către noi, scrisă nu cu cerneală ci cu 
Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe 



911 Lat. 2,p. 358. 



375 



tablele de carne ale inimii" [II Cor. 3, 3]. 

De aceea, dacă acum inimile de carne sunt făcute 
părtaşe Duhului, ce lucru minunat este, ca la înviere acestea 
să primească viaţa ca un dar al Duhului? 

Căci despre înviere Apostolul spune acestea în 
Epistola către Filipeni: „făcându-mă asemenea cu El în 
moartea Lui, ca prin aceasta să câştig învierea din morţi" 
[Filip. 3, 10-11]. 

De aceea, dacă în ceea ce priveşte trupul muritor, 
viaţa poate fi observată numai dacă ea există, cine atunci e 
dat morţii, în acord cu mărturia dată de Dumnezeu? Căci el a 
spus: „Dacă eu, ca om, m-am luptat cu fiarele Efesului, ce 
folos am dacă morţii nu învie [If, as a man, I have fought 
with beasts at Ephesus, what advantageth it mei d the dead 
rise notl]f n [I Cor. 15,32]. 

Căci dacă morţii nu învie, nici Hristos nu a înviat. Iar 
dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este propovăduirea 
noastră, zadarnică şi credinţa voastră. Pentru că în acest caz, 
ne aflăm ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că 
am mărturisit că El L-a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a 
înviat, [potrivit supoziţiei noastre]. Căci dacă morţii nu 
învie, nici Hristos nu a înviat. 

Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa 
voastră, pentru că sunteţi încă în păcatele voastre. Şi atunci 
cei, care au adormit în Hristos, au pierit. Căci dacă 
nădăjduim în Hristos numai în această viaţă, atunci suntem 
mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat 
din morţi, fiind primul-rod al celor adormiţi. Pentru că aşa 
cum printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit şi 
învierea morţilor" [I Cor. 15, 13-21]. 

5. Şi astfel, în toate aceste versete, după cum am spus 
deja, ei spun că Apostolul se contrazice pe sine, în legătură 
cu mărturisirea: „trupul şi sângele nu vor moşteni împărăţia 
lui Dumnezeu" [I Cor. 15, 50]. însă, cei care au forţat şi au 
pervertit sensul, care au interpretat cu vicleşug acest pasaj, 
nu au făcut decât să denatureze cuvintele şi să le dea un alt 
sens. 

Căci despre ce alt lucru văzut pot ei vorbi, dacă doresc 
să interpreteze în alt fel cuvinte ca acestea: „Pentru că acest 



912 Din aceste cuvinte ale lui Pavel, înţelegem că el s-a luptat cu oamenii din Efes, 
care s-au comportat ca nişte fiare, pe tema învierii morţilor. Sensul frazei ar fi acesta: 
dacă m-am luptat cu acei oameni păgâni pentru învierea morţilor, ce folos am din 
disputa cu ei, dacă morţii nu învie? 



376 



trup stricăcios trebuie să se îmbrace în nestricăciune şi acest 
trup muritor să se îmbrace în nemurire" [I Cor. 15, 53] şi: 
„pentru ca şi viaţa lui Iisus Hristos să se arate în trupurile 
noastre" [II Cor. 4, 11], ca şi toate celelalte pasaje ale 
Apostolului, în care el a vorbit în mod clar despre învierea şi 
nestricăciunea trupurilor? 

Căci ei vor să dea o falsă interpretare acestor pasaje şi 
a altora ca ele, pentru ca să nu aleagă şi să înţeleagă sensul 
lor adevărat. 



377 



Capitolul al 14-lea 



Dacă trupul nu poate fi mântuit, atunci Cuvântul nu a 
putut lua un trup aidoma cu al nostru. Şi dacă nu a putut să 
ia trup, să Se întrupeze, atunci nu ne-am împăcat prin El 



1. Şi faptul că Apostolul nu a vorbit împotriva firii 
trupului şi a sângelui, ca şi când acestea nu ar moşteni 
împărăţia lui Dumnezeu, [o vedem din aceea], că acelaşi 
Apostol foloseşte pretutindeni formula „trupul şi sângele" cu 
privire la Domnul Iisus Hristos, pentru a indica firea Sa 
umană (căci El vorbea despre Sine ca despre Fiul omului) şi 
pentru a confirma mântuirea trupului nostru. 

Căci dacă trupul nu este în stare să fie mântuit, atunci 
Cuvântul lui Dumnezeu nu a procedat înţelept să se 
întrupeze. Iar dacă sângele Drepţilor nu strigă către El, 
atunci nici Domnul nu are sânge în trupul Său. Căci ştim că 
sângele [lui Abel] striga către Dumnezeu împotriva lui Cain, 
atunci când acesta a fost ucis de fratele său: „Glasul sângelui 
fratelui tău strigă către Mine" [Fac. 4, 10]. 

Şi sângele oamenilor va fi cerut [de la fiarele 
sălbatice], după cum i-a spus El lui Noe: „Eu voi cere şi 
sângele şi sufletele voastre de la toate fiarele sălbatice" [Fac. 
9, 5]. Şi iarăşi: „Cel care va vărsa sânge de om, sângele 
acelui om va fi vărsat" [Fac. 9, 6]. 

Tot astfel a spus Domnul şi despre cei care i-au vărsat 
sângele Său: „Sângele tuturor Drepţilor care a fost vărsat pe 
pământ strigă către Mine, de la sângele Dreptului Abel, până 
la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi omorât 
între templu şi altar. Adevărat vă spun vouă: Toate aceste 
lucruri vor veni peste acest neam" [Mt. 23, 35-36]. 

Şi El face o recapitulare a acestor lucruri în propria Sa 
persoană, în care a curs sânge de la început 913 . Pentru că toţi 
Drepţii şi Prorocii, ca şi sângele Său, strigă către Dumnezeu 
prin sângele lor. 

Şi acest sânge [al Domnului] nu poate să strige către 
Dumnezeu, dacă el nu are capacitatea de a se mântui. Sau 
Domnul nu 1-a recapitulat / nu 1-a asumat întru Sine [dacă nu 



913 



Din prima clipă a întrupării Sale. 



378 



s-a mântuit], atâta timp cât El a făcut pe om cu trup şi sânge 
dintru început şi acum a mântuit, prin Sine, întregul om, care 
a pierit în Adam, la început. 

2. Insă, dacă Domnul S-a întrupat în altceva şi a luat 
altă fire a trupului, atunci El nu a recapitulat firea umană în 
propria Sa persoană şi, în acest caz, nu se poate spune că El 
are trup. Pentru că trupul perpetuează acea fire, care a fost 
făcută, din ţărână, dintru început. 

Iar dacă a fost necesar ca El să ia altă fire pentru 
trupul Său, atunci Tatăl a făcut trupul nostru, la început, 
dintr-o altă fire [decât cea luată de Hristos]. Insă lucrurile 
stau altfel, pentru că Cuvântul a mântuit ceea ce El a creat, 
adică pe omul cel pierdut, făcând acest lucru prin 
comuniunea cu ceea ce şi-a însuşit 914 , pentru că a urmărit 
mântuirea noastră. Iar ceea ce era pierdut avea tocmai trup şi 
sânge. 

Pentru că Domnul a luat ţărână din pământ şi 1-a făcut 
pe om. Şi din această cauză, prin asumarea lui 915 , El a adus 
tuturor iconomia [mântuirii] prin venirea Domnului. Căci El 
a luat trupul şi sângele nostru, recapitulând în Sine nu 
altceva, ci lucrul dintru început al mâinilor Tatălui, fiindcă a 
căutat lucrul cel pierdut. 

Şi, pentru aceasta, a spus Apostolul, în Epistola către 
Coloseni, zicând: „Şi pe voi, care eraţi odinioară înstrăinaţi 
şi duşmani ai cunoaşterii Sale prin faptele cele rele, acum aţi 
fost împăcaţi în trupul cărnii Sale, prin moartea Sa şi sunteţi 
Sfinţi şi curaţi şi fără greşeală în ochii Săi" [Col. 1, 21-22]. 
Şi el spune că: „aţi fost împăcaţi în trupul cărnii Sale", 
fiindcă trupul a fost pe drept împăcat, fiindcă acest trup, care 
a fost ţinut sub stăpânirea păcatului, a căpătat iarăşi prietenie 
cu Dumnezeu {in amicitiam adduxit Deo) 916 . 

3 . Astfel, dacă cineva spune că trupul Domnului a fost 

Q 1 7 

întru aceasta diferit de al nostru, acesta nu păcătuieşte, 
fiindcă nu a fost înşelătorie în sufletul Său, în comparaţie cu 
noi, care suntem păcătoşi. Dar dacă cineva pretinde că 
Domnul a avut altă fire a trupului [decât noi], atunci 
cuvintele despre împăcare nu au legătură cu acest om. 
Pentru că se împacă [cu Dumnezeu] lucrul, care a fost, din 
vechime, în duşmănie [cu El]. 



914 Umanitatea noastră, firea trupului nostru. 

915 A trupului. 

916 Lat. 2, p. 362. 

917 în faptul că nu a fost sub stăpânirea păcatului, ca unul care nu a păcătuit. 



379 



Şi dacă Domnul a luat trupul dintr-o altă fire, atunci 
El nu a luat firea noastră şi nu ne-a împăcat cu un Dumnezeu 
cu care eram vrăjmaşi prin căderea noastră. 

Insă acum, prin comuniunea cu Sine, Domnul a 
împăcat pe om cu Dumnezeu Tatăl, împăcându-ne pe noi în 
Sine prin carnea trupului Său şi răscumpărându-ne pe noi 
prin sângele Său, după cum le-a spus Apostolul efesenilor: 
„întru care noi avem răscumpărare, prin sângele Său, 
iertarea păcatelor" [Efes. 1, 7]. 

Şi tot el spune: „Voi, care eraţi odinioară departe, aţi 
fost apropiaţi prin sângele lui Hristos" [Efes. 2, 13]. Şi 
iarăşi: „desfiinţând în trupul Său vrăjmăşia, legea poruncilor 
şi învăţăturile ei" [Efes. 2, 15]. Şi în toate Epistolele sale 
Apostolul ne mărturiseşte lămurit, că noi am fost mântuiţi 
prin trupul Domnului nostru şi prin sângele Său. 

4. Dar dacă trupul şi sângele sunt lucruri care ne fac 
să existăm, dar nu sunt mărturisite ca trup şi sânge, în 
înţelesul lor propriu, atunci ele nu pot moşteni împărăţia lui 
Dumnezeu. 

Pentru că aceste cuvinte sunt aplicate la faptele cele 
trupeşti, care, după cum am spus deja, îl duc pe om în păcat 
şi îl lipsesc de viaţă. 

Fiindcă pentru această raţiune a spus el, în Epistola 
către Romani: „De aceea să nu lăsaţi păcatul să împărătească 
în trupul vostru cel muritor, ca să vă supună stăpânirii lui. 
Nici să puneţi mădularele voastre ca unelte ale nedreptăţii 
întru păcat, ci supuneţi- vă pe voi Domnului, ca nişte oameni 
înviaţi din morţi şi mădularele voastre ca unelte ale dreptăţii 
întru Dumnezeu" [Rom. 6, 12-13]. 

Căci aceleaşi mădulare pot lucra păcatul, ca să 
rodească moartea, dar El doreşte ca noi să ne supunem 
dreptăţii, pentru ca să aducem roadele vieţii. De aceea, 
aminteşte-ţi, iubitul meu prieten, că tu ai fost răscumpărat 
prin trupul Domnului nostru şi ai fost rezidit prin sângele 
Său. 

Şi „ţinut fiind de Cap, prin care întregul trup al 
Bisericii, fiind ţinut împreună, creşte" [Col. 2, 19], adică 
cunoscând venirea în trup a Fiului lui Dumnezeu şi 
dumnezeirea Lui. 

Căci privind cu tărie către firea Sa umană, îţi vei 
scoate mărturii folositoare din Scriptură, pentru ca să poţi să 
răstorni cu uşurinţă, după cum am arătat, toate învăţăturile 



380 



AlO 

eretice (haereticorum sententias) , care au fost născocite 
de către ei. 



918 Lat 2,p. 363. 



381 



Capitolul al 15-lea 



Mărturii despre înviere din Isaia şi Iezechiel. Acelaşi 
Dumnezeu care ne-a creat pe noi, acelaşi ne va şi învia din 
morţi. Consecinţele care pot fi trase din învierea celui orb 
din naştere 



1. Şi pentru că El a fost Cel care 1-a creat pe om dintru 
început, tot El i-a promis acestuia o a doua naştere după 
moarte, după cum spune Isaia: „Morţii vor învia şi cei care 
sunt pe pământ se vor bucura. Pentru că rouă, care vine de la 
Tine, este viaţa lor" [îs. 26, 19]. 

Şi iarăşi: „Eu vă voi mângâia pe voi şi veţi fi 
mângâiaţi în Ierusalim. Şi veţi vedea şi inimile voastre se 
vor bucura şi oasele voastre vor înflori ca iarba. Şi mâna 
Domnului se va cunoaşte de către cei, care îi slujesc Lui" 
[îs. 66, 13-14]. 

Iar Ezechiel a spus următoarele: „Şi a fost mâna 
Domnului peste mine şi Domnul m-a dus întru Duhul şi m-a 
aşezat în mijlocul unui câmp şi acesta era plin de oase. Şi El 
m-a purtat împrejurul lor. Şi, iată!, că acestea erau multe pe 
acest câmp şi foarte uscate. Şi El a zis către mine: Fiul 
omului vor învia aceste oase? Şi eu am zis: Doamne, Tu, 
care 1-e ai făcut pe ele cunoşti asta! Şi El a zis către mine: 
Proroceşte asupra acestor oase şi le spune: Oase uscate, 
ascultaţi cuvântul Domnului! 

Aşa grăieşte Domnul acestor oase: Iată! Eu voi face să 
intre în voi duh de viaţă şi vă voi da putere şi voi ridica 
trupurile voastre şi voi întinde piele peste voi şi voi pune în 
voi Duhul meu şi veţi fi vii. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt 
Domnul. Şi am prorocit aşa cum îmi poruncise mie Domnul. 
Şi când am prorocit, iată!, s-a făcut cutremur şi oasele au 
început să se apropie, fiecare la articulaţiile sale. Şi am privit 
şi, iată!, articulaţii şi carne crescuseră pe ele şi piele crescuse 
împrejurul lor, dar nu aveau viaţă întu ele. 

Şi El a zis către mine: Proroceşte duhului, fiul omului, 
şi spune acestea duhului: Acestea zice Domnul, vino din 
cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi ei vor învia. 
Şi am prorocit după cum Domnul mi-a poruncit şi a intrat 
suflare în ei. Şi ei au înviat şi s-au ridicat pe picioarele lor şi 
era mulţime foarte mare de oameni. 



382 



Şi mi-a zis iarăşi: Acestea spune Domnul, iată!, Eu 
voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi din 
mormintele voastre şi vă voi duce în ţara lui Israel. Şi voi 
veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul, când voi deschide 
mormintele voastre şi când voi ridica pe poporul Meu din 
morminte. Şi voi pune Duhul meu în voi şi veţi învia. Şi vă 
voi pune pe voi în ţara voastră şi veţi cunoaşte că Eu sunt 
Domnul. Şi ce am zis, Eu voi face, zice Domnul" [Iez. 37, 1- 
10, 12-14]. 

Şi după cum se poate vedea în acest pasaj, Făcătorul 
nostru este prezentat ca Cel care învie trupurile noastre 
moarte şi le făgăduieşte învierea şi învie pe oameni din 
mormintele lor, dându-le nemurirea. 

Căci el a spus: „pentru că le va da viaţă şi vor avea 
zile". Şi El este arătat aici ca singurul Dumnezeu, Care 
împlineşte aceste lucruri şi însuşi Tatăl cel bun, căci 
binevoieşte să dea viaţă celor lipsiţi de ea. 

2. Şi pentru această raţiune Domnul S-a arătat pe Sine 
întru totul şi pe Tatăl Ucenicilor Săi, pentru ca aceştia să nu 
caute alt Dumnezeu afară de El, Care să fii făcut pe om şi 
Care i-a dat viaţă. Şi pentru aceasta ei nu au căzut într-o 
astfel de jalnică nebunie ca să născocească un alt Tată în 
locul Făcătorului. Şi, de asemenea, El a vindecat, prin 
cuvânt, pe toţi cei care erau slăbiţi din cauza păcatului. 
Pentru că de aceea a spus El: „Iată, te-ai făcut sănătos pe de- 
a-ntregul, de acum să nu mai păcătuieşti, pentru ca să nu-ţi 
fie ţie şi mai rău" [In. 5, 14]. 

Şi a spus aceasta, pentru că păcatul neascultării a adus 
neputinţe în viaţa oamenilor. Iar omului, care era orb din 
naştere, nu i-a dat vederea prin cuvânt, ci printr-o acţiune 
[In. 9, 6]. Şi aceasta nu a fost fără un scop anume sau aşa, la 
întâmplare, ci pentru ca să se arate mâna lui Dumnezeu, care 
1-a făcut dintru început pe om. 

Şi, de aceea, când Ucenicii au întrebat despre cauza 
pentru care acel om s-a născut orb, dacă e de vină el sau 
părinţii lui, Acesta a răspuns: „Nici el nu a păcătuit şi nici 
părinţii lui, ci pentru ca să se arate în El lucrările lui 
Dumnezeu" [In. 9, 3]. 

Căci facerea omului a fost lucrul lui Dumnezeu 
{Opera autem Dei plasmatio est hominis) 919 . 

De aceea şi Scriptura spune că El a făcut pe om printr- 



919 



Idem, p. 365. 



383 



o lucrare: „Şi a luat ţărână din pământ şi 1-a făcut pe om" 
[Fac. 2, 7]. 

Şi, de aceea, şi Domnul a scuipat jos şi a făcut tină şi a 
uns cu ea ochii acestuia [In. 9, 6], vorbindu-ne astfel de 
facerea omului dintru început, cum a fost făcut el, şi a arătat 
astfel acelora mâna lui Dumnezeu, ca ei să poată să înţeleagă 
că omul a fost făcut din ţărână. 

Pentru aceasta acest Meşteşugar, adică Cuvântul, a 
lăsat aceasta 920 în pântece, pentru ca El să îl vindece la 
vedere şi pentru ca în acest fel lucrările lui Dumnezeu să se 

Q9 1 

manifeste în el , pentru ca noi să nu căutăm altă mână în 
afara celei care ne-a zidit şi nici alt Tată. 

Căci prin aceasta cunoaştem că mâna lui Dumnezu 
ne-a făcut pe noi dintru început şi că tot ea ne zămisleşte în 
pântece, pentru că în timpurile din urmă noi am văzut, cei 
care eram pierduţi, că El ne-a legat în spatele Său şi ne-a 
cărat pe umerii Săi, pe noi, oaia cea rătăcită şi că ne-a redat 
viaţa cu bucurie [Le. 15,5/ Zah. 11, 16]. 

3. Căci Cuvântul lui Dumnezeu ne zămisleşte pe noi 
în pântece, cum a spus El către Ieremia: „Te-am cunoscut pe 
tine mai înainte ca să te zămislesc pe tine în pântece. Şi 
înainte de a ieşi tu din pântece, te-am sfinţit pe tine şi te-am 
rânduit Proroc printre neamuri" [Ier. 1,5]. 

Şi într-un mod asemănător a spus şi Pavel: „Dar când 
a binevoit Dumnezeu, Care m-a scos pe mine din pântecele 
maicii mele... pe acesta îl vestesc printre neamuri" [Gal. 1, 
15, 16]. 

Astfel noi suntem zămisliţi de Cuvântul în pântece (in 

099 

ventre a Verbo plasmemur) , de acelaşi Cuvânt, Care a dat 
puterea vederii celui orb din naştere. Şi, prin aceasta, a arătat 
în mod deschis ceea ce El face cu noi în mod tainic, atunci 
când Cuvântul ne face să fim oameni. Şi tot acum s-a arătat 
zidirea dintru început a lui Adam şi modul în care el a fost 
creat şi mâna care 1-a făcut, indicând întregul prin parte 923 . 

Pentru că Domnul a dat putere să vadă acestuia, 
fiindcă tot El este Cel care 1-a făcut pe om pe de-a-ntregul, 
după voia Tatălui. Şi, pentru că omul aşa a fost făcut şi, ca şi 
Adam, a căzut în păcat, era nevoie de o renaştere a lui. 



920 Orbirea celui orb din naştere. 



921 în cel orb. 

922 Lat. 2, p. 366. 

923 Vindecarea ochilor orbului, adică vindecarea unei părţi a omului, arată că omul a 
fost făcut în întregime de către Dumnezeu. Căci Cel care 1-a făcut pe om pe de-a- 
ntregul poate să vindece o parte a omului, dacă El binevoieşte. 



384 



Căci de aceea a spus Domnul, după ce 1-a uns cu tină: 
„Mergi la Siloam şi te spală" [In. 9, 7]: pentru ca acesta să 
aibă o confirmare deplină 924 şi pentru ca să constate 
regenerarea ochilor. 

Şi pentru această raţiune el s-a spălat ca să vadă, 
pentru ca să cunoască că Acela este Cel care 1-a zidit şi 
pentru ca să înveţe că El i-a dat viaţă. 

4. De aceea, toţi cei care îl urmează pe Valentin pierd 
în acest caz, căci ei spun că omul nu a fost zidit din pământ, 
ci dintr-un substanţă lichidă şi difuză. Insă, pentru că 
pământul a fost folosit de către Domnul ca să zidească ochii 
omului, tot acelaşi pământ a folosit, ca să facă, întru început, 
pe om. Şi nu se poate ca ochii să fie făcuţi dintr-o substanţă 
iar trupul din alta. 

Căci dacă ar fi aşa atunci cineva a creat trupul iar 
altcineva ochii. Dar El, fiind Acelaşi care 1-a creat pe Adam 
dintru început, după cum a spus Tatăl zicând: „să facem pe 
om după chipul şi asemănarea Noastră" [Fac. 1, 26], ni S-a 
arătat nouă pe Sine, în timpurile cele din urmă, dând organul 
vederii celui care era orb [şi care avea trup] din Adam. De 
aceea Scriptura ne arată ceea ce s-a petrecut, când Adam nu 
a ascultat, atunci dând Domnul a venit seara şi 1-a strigat 
zicând: „Unde eşti?" [Fac. 3,9]. 

Căci, la fel, în timpurile cele din urmă, acelaşi Cuvânt 
al lui Dumnezeu a venit şi a chemat pe om, reamintindu-i 
faptele sale, adică viaţa pe care el o are în ascuns de 
Domnul. Pentru că din acea vreme Dumnezeu cheamă pe 
Adam, din acea seară, şi îl tot caută pe om. Şi, la fel, în 
zilele cele din urmă, cu acelaşi glas îi cheamă pe urmaşii 
acestuia 925 , cercetându-i El însuşi. 



92 Mergând spre apa Siloamului, cu porunca de a se spăla şi de a vedea, orbul din 
naştere îşi dă seama că cuvântul Său s-a împlinit aidoma şi că el vede. S-a împlinit 
astfel şi prorocia Domnului dar s-a produs şi minunea vindecării. 
925 Ai lui Adam. 



385 



Capitolul al 16-lea 



Trupurile noastre se reîntorc în pământ pentru că am 
fost luaţi din pământ. Prin venirea Cuvântului chipul lui 
Dumnezeu în noi apare în adevărata sa lumină 



1. Că Adam a fost creat din pământul pe care noi 
locuim, acest lucru ne învaţă Scripturile, căci Dumnezeu a 
zis către acesta: „In sudoarea ta îţi vei mânca pâinea şi te vei 
întoarce în ţărâna din care ai fost luat" [Fac. 3, 19]. De 
aceea, după moarte, trupurile noastre se întorc în aceeaşi 
fire, fâcându-se aidoma cu firea pământului. Şi dacă se 
întorc în pământ prin aceasta se arată, că omul a fost creat. 
Iar Domnul ne arată lămurit aceasta, când, ungând cu tină, 
dă vedere acelui om. 

Căci astfel s-a arătat că mâna lui Dumnezeu a fost cea 
prin care Adam a fost zidit şi prin care şi noi suntem zidiţi. 
Căci există unul şi acelaşi Tată, al Cărui glas, de la început 
şi până la sfârşit, este mereu cu lucrul mâinilor Sale iar firea 
din care noi am fost zidiţi este mărturisită lămurit în 
Evanghelie. 

De aceea noi nu căutăm alt Tată în afară de El şi nicio 
altă fire din care am fost zidiţi, după cum am spus mai 
înainte şi pe care ne-a arătat-o Domnul; nici alt Dumnezeu 
în afară de Acesta, Care de la început şi până la sfârşit ne-a 
creat pe noi şi ne-a pregătit pe noi pentru viaţă, pentru că 
suntem lucrul mâinilor Sale şi suntem, în mod desăvârşit, 
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 

2. Şi iarăşi, dacă Cuvântul S-a arătat, când Cuvântul 
lui Dumnezeu 1-a făcut pe om, atunci când El însuşi şi-a 
însuşit omenitatea şi S-a făcut om, pentru ca prin aceasta 
omul să fie asemenea Fiului, acesta 926 a devenit iubit 
[precious] de către Tatăl. 

Pentru că, dintru început, omul a fost făcut după 
chipul lui Dumnezeu, dar până acum nu se arătase / 
evidenţiase acest lucru. 

Căci Cuvântul, deşi nevăzut, după chipul Său a fost 



926 Omul, datorită asumării firii umane de către Hristos. 



386 



,927 

creat omul . 

Dar el şi-a pierdut asemănarea [cu Acesta] foarte uşor. 
Dar când Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup, El a 
confirmat ambele lucruri: a arătat adevăratul chip [după care 
a fost făcut omul] şi a devenit El însuşi chipul Său. Şi prin 
aceasta a restabilit asemănarea chipului, prin aceea că a 
asumat pe om în nevăzutul Tatălui prin venirea Cuvântului 
[la noi] 928 . 

3. Şi nu numai prin lucrurile prorocite S-a arătat pe 
Sine ci şi prin Patima Sa. Căci pentru a izbăvi pe om de 
consecinţele neascultării dintru început, prin mâncarea din 
pom, „El S-a făcut pentru noi ascultător până la moarte, şi 
încă moarte pe cruce" [Filip. 2, 8]. Şi, prin aceasta, a 
îndreptat neascultarea noastră făcută prin pom, prin 
ascultarea pe care a avut-o fiind ţinuit pe pom 929 . 

Şi El nu s-a ferit de ea 930 . Căci dacă făcea astfel, 
perpetua neascultarea pe care am avut-o noi faţă de 
Făcătorul nostru, proprovăduind un alt Tată. Şi prin acele 
lucruri, prin care noi suntem neascultători lui Dumnezeu, nu 
facem decât să necinstim cuvintele Sale, cuvinte prin care El 
ne chemaă la ascultare şi la primire a cuvintelor Sale. 

Căci prin ele, El Şi-a arătat dumnezeirea Sa, pe care a 
necinstit-o primul Adam, atunci când nu a împlinit porunca 
Sa. Insă al doilea Adam ne-a împăcat pe noi, fâcându-Se 
ascultător până la moarte. Căci eram datori nu altcuiva, ci 
Celui a Cărui poruncă am călcat-o dintru început. 



)J Un adevăr esenţial precizat de Sfântul Irineu. Am fost creaţi după chipul 
Cuvântului, al Logosului şi El întrupându-Se a arătat adevăratul chip, adevărata 
înfăţişare a omului, la care e chemat omul. 
28 Hristos a dus umanitatea Sa în sânul Treimii prin întruparea Sa. 

929 Pe lemnul crucii. 

930 De moartea pe cruce. 



387 



Capitolul al 1 7-lea 



Există un singur Domn şi Dumnezeu, Tatăl, Făcătorul 
tuturor lucrurilor, Care ne-a iubit pe noi în Hristos, ne-a dat 
porunci şi ne-a iertat păcatele. Fiul şi Cuvântul lui 
Dumnzeu, Hristos, Domnul nostru a dovedit acest lucru, 
când ne-a iertat păcatele 



1. Şi acesta fiinţă era Făcătorul nostru, care după 
dragostea Sa este Tatăl iar după puterea Sa este Domnul iar 
după înţelepciunea Sa este Făcătorul şi Ziditorul nostru. Iar 

QO 1 

noi, prin păcatul acelora , am devenit duşmanii Săi. Căci 
de aceea, în zilele cele din urmă, Domnul ne-a restaurat pe 
noi în intimitatea cu El prin întruparea Sa, devenind 
„Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni" [I Tim. 2, 5]. 

Căci ne-a împăcat pe noi cu Tatăl, împotriva Căruia 
păcătuiserăm şi a stricat neascultarea noastră prin ascultarea 
Sa, dându-ne nouă darul comuniunii şi al supunerii faţă de 
Făcătorul nostru. Pentru această raţiune ne-a învăţat pe noi 
să ne rugăm şi să zicem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre" 
[Mt. 6, 12], pentru că El este Tatăl nostru, pe când noi 
suntem datornicii Săi, pentru că am călcat poruncile Sale. Şi 
cine este această Fiinţă? Este cumva una necunoscută nouă 
şi un Tată, care nu ne-a dat nicio poruncă? Sau este 
Dumnezeul pe Care îl propovăduiesc Scripturile şi Căruia 
noi îi suntem datornici, pentru că l-am călcat poruncile? 

Căci porunca a fost dată omului de către Cuvântul 
(Datum est autem praeceptum homini per Verbum) . 
Pentru că i s-a spus lui Adam: „ascultă glasul Domnului 
Dumnezeu!" [Fac. 3, 8 şi 10]. Şi de aceea era drept ca 
Cuvântul să zică omului: „Iertate îţi sunt păcatele tale!" [Mt. 
9, 2]. Căci El era Acela faţă de Care noi am păcătuit la 
început şi tot El ne-a dat iertarea de păcate în cele din urmă. 
Iar dacă noi am fost neascultători faţă de porunca altuia, şi 
altul ne-a spus: „Iertate îşi sunt păcatele tale!", atunci 
niciunul dintre ei nu este Dumnezeu adevărat şi nici drept. 

Căci cum poate să fie bun, dacă nu ne dă din cele care 
ţin de El? Şi cum poate fi drept, unul care răpeşte bunurile 
altuia? Şi cum ne poate ierta păcatele cu adevărat, dacă nu 

931 A Sfinţilor Protopărinţi. 

932 Lat. 2, p. 369. 



388 



am păcătuit împotriva Sa, dar El ne-a dat iertarea păcatelor 
„prin măruntaiele milei Dumnezeului nostru (per viscera 
misericordiae Dei noştri) 933 " şi ne-a „cercetat pe noi" [Le. 1, 
78] prin Fiul Său? 

2. Şi, de aceea, atunci când El a vindecat pe omul 
paralitic, Evanghelistul a spus: „poporul a dat slavă lui 
Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere" [Mt. 9, 8]. 
Şi de ce a fost slăvit Dumnezeu de către martori [the 
bystanders] 934 ? 

Era oare vorba de acest Tată nescunoscut al ereticilor? 
Căci cum ar putea să slăvească pe cineva, pe care nu îl 
cunosc? Şi de aici este evident, că israeliţii L-au slăvit pe El, 
pe Cel care S-a mărturisit ca Dumnezeu prin Lege şi Proroci, 
adică pe Tatăl Domnului nostru. Şi de aceea El a învăţat pe 
oameni, prin evidenţa pe care o aduceau simţurile lor, care 
vedeau semnele pe care El le împlinea, ca să dea slavă lui 
Dumnezeu. 

Căci dacă El ar fi venit de la alt Tată şi oamenii ar fi 
preaslăvit un alt Tată la vederea minunilor Sale, atunci El S- 
ar fi arătat nemulţumitor faţă de Tatăl, Care i-a dat darul 
vindecării. Insă El fiind Fiul Unul-Născut [al Tatălui] a venit 
să-1 mântuie pe om, pentru că El este Dumnezeu şi prin 
minunile Sale a stârnit şi pe necredincioşi, ca prin faptele 
Sale să dea slavă Tatălui. Căci fariseii nu admiteau venirea 
Fiului Său şi nu credeau în iertarea păcatelor dăruită de către 
El, atunci când Acesta a zis: „Să ştiţi dar, că Fiul omului are 
puterea de a ierta păcatele" [Mt. 9, 6]. 

Insă când a zis aceasta, El a poruncit paraliticului să 
îşi ridice patul pe care era întins şi să meargă la casa sa 
[Ibidem]. Şi prin fapta Sa El i-a uimit şi pe necredincioşi şi 
le-a arătat că El este însuşi glasul lui Dumnezeu, prin care 
omul a primit poruncile, care, dacă sunt încălcate, te fac om 
păcătos. Pentru că paralizia era o consecinţă a păcatelor (ex 
peceatis enim paralysis subsecuta est) . 

3. De aceea, prin iertarea păcatelor, El a vindecat pe 
om şi S-a arătat pe Sine cine era. Căci dacă omul nu poate să 
ierte păcatele ci numai Dumnezeu, Domnul iertându-i 
păcatele şi vindecându-1, a arătat că El este însuşi Cuvântul 
lui Dumnezeu, Care S-a făcut Fiul omului şi Care a primit 
de la Tatăl puterea de a ierta păcatele. 



933 Idem, p. 370. 

934 De către cei care au văzut vindecarea paraliticului din Capernaum. 

935 Lat. 2, p. 370. 



389 



Căci El a fost şi Dumnezeu şi om, adică om, Care a 
suferit pentru noi dar, în acelaşi timp, Dumezeu, Care suferă 
pentru noi şi ne iartă păcatele, pentru că noi suntem greşiţii / 
datornicii lui Dumnezeu, Făcătorul nostru. 

Căci de aceea a zis David, prorocind: „Fericiţi sunt cei 
cărora li s-au iertat păcatele şi ale căror păcate li s-a 
acoperit. Fericit este omul căruia Domnul nu îi va socoti lui 
păcatul" [Ps. 31, 1-2, cf. LXX]. Fiindcă aici ni se arată că 
iertarea păcatelor ţine de venirea Lui, venire prin care „El a 
stricat înscrisul [the handwriting\" datoriilor noastre şi 1-a 
„ţintuit pe cruce" [Col. 2, 14]. 

Căci dacă prin pom ne-am făcut datornicii lui 
Dumnezeu, tot prin pom trebuie să primim şi iertarea 
păcatelor noastre. 

4. Acest fapt a fost arătat şi de alţii, în special de 
Prorocul Elisei. Căci atunci când el a urmat pe Prorocii, care 
au construit un altar din lemn şi când cineva a scăpat toporul 
în Iordan şi nu l-au mai găsit, atunci Elisei a venit acolo şi 
aflând ce i s-a întâmplat, a aruncat o bucată de lemn în apă 
[IV Reg. 6, 6]. 

Iar când s-a făcut aceasta, toporul a ieşit la suprafaţa 
apei şi ei au luat din apă lucrul pierdut [IV Reg. 6, 7]. Căci 
această lucrare prorocească vorbea despre faptul, că 
cuvântul lui Dumnezeu, pe noi, care ne-am pierdut, din 
neatenţie, prin pom şi care nu ne puteam salva, ne-a înnoit 
prin iconomia pomului 936 (per ligni dispositionem) 931 . 

Căci cuvântul lui Dumnezeu este asemenea unei 
securi, după cum spune Ioan Botezătorul: „Iată, securea stă 
la rădăcina pomilor" [Mt. 3, 10]. Şi Ieremia spune acelaşi 
lucru: „Cuvântul lui Dumnezeu despică piatra ca o secure 
OeXuO" [Ier. 23, 29, cf. LXX]. 

Căci acest cuvânt [al lui Dumnezeu], ascunzându-se 
în noi, face să se arate iconomia pomului, după cum am spus 
mai sus. Căci noi, care ne-am pierdut prin pom, tot prin pom 
se arată tuturor înălţimea şi lungimea lui, lăţimea şi 
adâncimea lui 938 . 

Căci s-au petrecut faptele aşa cum cineva dintre 
înaintaşii noştri a spus: „Prin întinderea mâinilor Fiului lui 
Dumnezeu [pe cruce], s-au strâns la un loc cele două 
popoare întru unul Dumnezeu" (per extensionem manuum, 

936 Adică prin moartea pe cruce. 

937 Lat. 2,p. 371. 

938 Adică a crucii. 



390 



duos populus ad unum Deum congregans) 939 . 

Căci Şi-a întins ambele braţe [pe cruce] pentru ca să 
strângă de la marginile lumii cele două popoare 940 . Şi a făcut 
astfel ca să fie un singur Cap în mijlocul lor, adică un singur 
Dumnezeu, Care e mai presus de toate şi prin toate şi în noi 
toţi. 



939 Lat. 2, p. 372. 

940 Pe Israel şi pe neamurile păgâne. 



391 



Capitolul al 18-lea 



Dumnezeu Tatăl şi Cuvântul Său au făcut toate 
lucrurile prin puterea şi înţelepciunea Lor şi nu dintr-un 
defect sau neştiinţă. Fiul lui Dumnezeu, Care a primit toată 
puterea de la Tatăl, nu S-a dezbrăcat niciodată de trupul pe 
care L-a luat 



1. Şi astfel, ceea ce este important aici e aceea că 
iconomia Sa nu se face faţă de o creaţie făcută de altcineva, 
ci de Sine. Şi nici faţă de lucruri, care au fost create dintr-un 
defect sau neştiinţă, ci pentru aceia, care îşi au firea lor 
provenită din înţelepciunea şi puterea Tatălui Său. 

Căci El nu a fost nedrept, adică invidios pe lucrul 
altuia şi nici neputincios, ca unul care nu ar fi putut să dea 
viaţă, ci pentru că suntem creaţia Sa El l-a mântuit pe om. 
Căci nu creaţia L-a sprijinit pe El [atunci când era pe cruce]. 
Dacă ar fi fost invers El ar fi fost un simplu împuternicit [să 
sufere], din cauza acestui rod al neştiinţei sau din cauza 
defectului 941 . 

însă, aşa după cum am tot spus aici, Cuvântul lui 
Dumnezeu întrupat a fost spânzurat pe lemn şi ereticii 
cunosc foarte bine că El a fost răstignit. 

Astfel, cum a fost El cauza unei ignorante sau a unui 
defect, când El are cunoaşterea tuturor lucrurilor şi este 
adevărul şi desăvârşirea? Sau cum se poate ca această 
creaţie, care a fost tăinuită de către Tatăl, să fie schimbată 
de către El şi să fie ţinută de Cuvântul Său? 

Iar dacă această lume a fost făcută de către îngeri 
(lucru care nu ne miră că îl susţin, la câtă necunoaştere au 
faţă de Dumnezeul cel desăvârşit), când Domnul spune: „Eu 
sunt în Tatăl şi Tatăl este întru Mine" [In. 14, 11], cum poate 
acest făcător al îngerilor să poarte [creaţia] şi să fie purtat 
[în acelaşi timp], împreună cu Tatăl şi cu Fiul? Şi iarăşi, cum 
poate această creaţie, care este mai presus de Plenitudine, să 
fie conţinută de către Cel, care conţine întreaga Plenitudine? 

Căci toate aceste lucruri sunt imposibil de argumentat 
şi de dovedit, căci învăţătura Bisericii este singurul adevăr 
(solum verum est Ecclesiae praeconium) 942 , care 



941 s~\ t~ ■ ■ ■ 

Care ar fi iniţiat existenţa. 

942 Lat. 2,p. 373. 



392 



propovăduieşte că El îşi poartă creaţia Sa, creaţie care e 
făcută prin puterea, lucrarea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. 

Şi aceasta este susţinută, în mod nevăzut, prin Tatăl, 
dar fără să existe contradicţie iar într-un mod văzut e purtată 
de către Cuvântul Său şi Acesta este Cuvântul Cel adevărat. 

2. Căci Tatăl poartă / ţine [bears] 943 creaţia în acelaşi 
timp [simul ; simultaneously] cu Cuvântul Său şi Cuvântul 
o poartă prin Tatăl, Care dă pe Duhul tuturor acelora, cărora 
Tatăl doreşte. Astfel, pe de o parte, El lucrează după felul 
creaţiei pe care a facut-o iar, pe de altă parte, după modul 
înfierii, adică după naşterea din Dumnezeu 945 . 

Şi acest singur Dumnezeu este Tatăl, Care e mai 
presus de toate şi prin toate şi în noi toţi 946 [Efes. 4, 6]. Căci 
Tatăl este mai presus de toate cu adevărat şi El este Capul 
lui Hristos. Insă Cuvântul este prin toate lucrurile şi este El 
însuşi Capul Bisericii [Efes. 5, 23]. Iar Duhul este în noi toţi 
şi El este apa vie [In. 7, 38-39], pe care Domnul o dă 
acelora, care cred drept în El şi îl iubesc pe El şi care cunosc 
că „există un singur Tată, Care este mai presus de toate şi 
prin toate şi în noi toţi" [Efes. 4, 6]. 

Şi aceste lucruri le-a spus Ioan, Ucenicul Domnului, 
care a mărturisit şi a spus adevărul în Evanghelia sa, zicând: 
„întru început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi 
Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era dintru început cu 
Dumnezeu. Toate lucrurile s-au făcut prin El şi fără El nimic 
nu s-a făcut" [In. 1, 1-3]. 

Şi acestea le spune despre Cuvântul însuşi: „El era în 
lume şi lumea prin El s-a făcut şi lumea pe El nu L-a 
cunoscut. La lucrurile Sale a venit şi poporul Său nu L-a 



943 Acest a purta de aici vine să sublinieze realitatea adâncă de Atotţiitor, de 
Pantocrator a Treimii, Care susţine toate. Tatăl susţine lumea în acelaşi timp cu Fiul 
şi cu Duhul. Treimea susţine toate, pentru că este fundamentul creaţiei. Porunca 
Treimii este fundamentul creaţiei şi porunca Treimii este prezenţa energetică a 
Treimii în lume, care susţine lumea. 

O idee capitală pentru cosmologie şi antropologie, pentru că Treimea e Cea care a 
făcut lumea şi Ea o ţine în slava Sa. 

944 Lat. 2, p. 373. 

945 Treimea susţine lumea şi o conduce, pe de o parte, prin modul creaţiei, în sensul 
că toţi sunt susţinuţi în viaţă şi îndemnaţi la unirea cu Dumnezeu, pe când, într-un 
mod lăuntric, intens, Ea lucrează în cel renăscut prin Botez, ajutându-1 la 
îndumnezeirea lui. 

Una este susţinerea tuturor şi alta e susţinerea şi conclucrarea cu cei ai Săi, renăscuţi 
prin Botez. Distincţia aceasta e foarte importantă pentru că arată, că cei ai Bisericii 
au un mod de viaţă şi o intimitate cu Dumnezeu mult mai mare şi sfinţitoare în 
comparaţie cu cei indiferenţi, eretici şi necredincioşi, care beneficiază de darurile lui 
Dumnezeu, dar nu pentru a spori în unirea cu El, ci în a se îndepărta de El. 

946 Prin harul Său. 



393 



primit. Dar celor care L-au primit, le-a dat puterea să se facă 
fiii lui Dumnezeu, adică celor care cred în numele Său" [In. 
1, 10-12]. 

Şi iarăşi, arătând iconomia cu privire la firea Sa 
umană, Ioan spune: „Şi Cuvântul carne / trup S-a făcut şi S-a 
sălăşluit între noi" [In. 1, 14]. Şi, în continuare, acesta 
spune: „Şi noi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut 
din Tatăl, plin de har şi de adevăr" [Ibidem]. 

Şi prin acestea toate ne-a arătat, în mod deschis, 
tuturor, care vor să audă, adică tuturor care au urechi de 
auzit, că există un singur Dumnezeu, Tatăl cel peste toate şi 
un singur Cuvânt al lui Dumnezeu, Care este prin toate, prin 
Care toate lucrurile s-au făcut. Şi că această lume Ii 
aparţine 947 şi a fost făcută de către El, după voia Tatălui şi 
nu prin îngeri, nici printr-o cădere, defect sau neştiinţă şi 
nici prin vreo putere a lui Prunicus, cum o numesc aceştia pe 
„Mamă" şi nici nu a fost făcută de un alt făcător, care nu 
cunoştea pe Tatăl. 

3. Pentru că Creatorul lumii este cu adevărat Cuvântul 
lui Dumnezeu. Şi Acesta este Domnul nostru, Care în 
timpurile din urmă S-a făcut om, a trăit în această lume şi 
Care, într-un mod nevăzut, poartă / susţine / ţine toate 
lucrurile create şi este interior întregii creaţii 948 {secundum 
invisibilitatem continet quaefacta sunt omnia, et in universa 
conditione infixus) 949 , căci Cuvântul lui Dumnezeu 
stăpâneşte şi orânduieşte toate lucrurile (quoniam Verbum 
Dei gubernans et disponens omnia) . 

Şi de aceea El a venit la ale Sale într-un mod văzut şi 
S-a făcut carne / trup şi a fost spânzurat pe lemn, ca El să 
poată recapitula [sum up] toate lucrurile întru Sine. „Şi El la 
ai Săi a venit dar ei nu L-au primit" [In. 1, 11], după cum a 
spus Moise despre aceşti oameni: „Şi viaţa ta va fi 
spânzurată în faţa ochilor tăi şi tu nu vei crede în viaţa ta" 
[Deut. 28, 66, cf. VUL]. 

Iar cei care nu L-au primit pe El nu au primit viaţa. 
„Dar celor care L-au primit, le-a dat puterea ca să se facă fiii 



947 Lui Dumnezeu Cuvântul 



948 Un pasaj capital pentru teologia creaţiei. Dumnezeu Cuvântul nu numai din afară 
ci şi dinăuntru sau, mai ales, dinăuntru susţine şi umple lumea de slava Sa. 
Dumnezeu nu depăşeşte numai creaţia dar El este şi interior ei prin harul Său. El este 
şi în afara dar şi înăuntrul ei prin slava Sa. Căci lumea, creaţia nu poate sta fără El, 
dacă El nu ar susţine-o, nu ar ţinea-o în slava Sa şi nu i-ar purta de grijă. 

949 Lat. 2, p. 374. 

950 Ibidem. 



394 



lui Dumnezeu" [In. 1, 12]. 

Pentru că Cel care are putere de la Tatăl peste toate 
lucrurile, căci este Cuvântul lui Dumnezeu şi om cu 
adevărat, comunică cu lucrurile nevăzute după modul minţii 
şi stabileşte o lege, care se lucrează mai presus de simţuri, 
ca toate lucrurile să meargă în această rânduială 951 . 

Şi stăpânirea Sa se arată peste toate lucrurile văzute şi 
peste cele care ţin de oameni şi le poartă pe toate cu dreapta 
Sa judecată şi prin puterea Sa cea peste toate. 

Căci de aceea a zis David, în mod clar, acestea, când a 
zis: „Dumnezeul nostru va veni în mod arătat şi nu va tăcea" 
[Ps. 49, 3, cf. VUL] . Căci el a arătat că judecata se va face 
prin El, zicând: „Un foc va arde în ochii Săi şi furtună mare 
va sufla împrejurul Lui. El va chema cerul cel mai de sus şi 
pământul ca să judece pe poporul Său" [Ps. 49, 3-4, cf. 
VUL]. 



951 în rânduială vieţii duhovniceşti, care e mai presus de simţuri, adică e o viaţă care 
e umplută de Duhul şi simţurile noastre experiează prezenţa Lui în fiinţa noastră 

952 Conţinutul versetului este identic, numai că, din punct de vedere morfematic, 
VUL e diferită de textul scriptural al Sfântul Irineu, lucru foarte evident cel mai 
adesea. 

Spre exemplu, în varianta Sfântului Irineu avem pentru acest verset : Deus noster 
manifeste veniet, et non tacebit. In VUL avem: Deus manifeste veniet, Deus noster et 
non silebit. 

De aceea, când spun că e conform LXX sau VUL, cel mai adesea vreau să spun că e 
aproximativ ca acolo, pentru că, de multe ori, din punct de vedere morfematic, 
textele diferă. Uneori diferă si la nivelul conţinutului. 



395 



Capitolul al 19-lea 



Paralelismul dintre Eva cea neascultătoare şi 
păcătoasă şi Fecioara Măria, măngăietoarea ei. Sunt 
prezentate diferite erezii care se exclud una pe alta 



1. Astfel Domnul S-a arătat venind la lucrurile Sale şi 
la cei pe care îi poartă, pentru că creaţia este ţinută prin El şi 
a făcut o recapitulare a celor care au păcătuit şi care au 
legătură cu pomul, prin ascultarea pe care a arătat-o pe 

pro 

pom . Căci prin aceasta urmările întristării au fost 
înlăturate. 

Căci fecioarei Eva, care era soţia bărbatului, care a 
fost dusă în greşeală, în mod nefericit, i s-au vestit cele de 
bucurie, prin adevărul grăit, prin înger, Feciorei Măria, Care 
era logodită cu un bărbat. Căci aceasta din vechime, s-a 
rătăcit prin cuvântul unui înger [căzut], şi prin aceasta s-a 
depărtat de Dumnezeu, când i-a călcat cuvântul Său, pe când 
Cea din urmă, prin vestirea îngerului, a primit vestire de 
bucurie, că îl va purta pe Dumnezeu, fiind ascultătoare 
cuvântului Său. 

Iar dacă cea din vechime a fost neascultătoare lui 
Dumnezeu, Cea din urmă s-a lăsat purtată de ascultarea de 
Dumnezeu şi, prin aceasta, Fecioara Măria s-a făcut 
mângâietoarea Fecioarei Eva. Şi astfel, cum neamul 
omenesc a căzut în robia morţii printr-o fecioară, tot printr-o 
Fecioară este şi mântuită. 

Căci ascultarea Fecioarei a întrecut neascultarea 
fecioarei. Pentru că în acest fel păcatul primului om creat a 
fost înlăturat prin Patima Fiului Unul-Născut şi venirea 
şarpelui a fost învinsă de nevinovăţia porumbelului şi cei 
robiţi au fost eliberaţi, prin care am scăpat din legătura 
morţii 954 . 

2. însă ereticii, fiind cu totul neînvăţaţi şi neştiutori ai 
rânduielilor lui Dumnezeu, şi nefiind familiarizaţi cu această 
iconomie, prin care El a luat firea noastră umană, sunt orbi 
ca să vadă adevărul şi vorbesc împotriva mântuirii lor. 



953 Fiind răstignit pe cruce. 

954 Celebru pasaj mariologic al Sfântului Irineu, unde Prea Curata Fecioară este 
prezentată ca fiind la antipodul fecioarei Eva, căci prin ascultarea Ei noi ne-am 
mântuit de păcat, de diavol şi de robia morţii. 



396 



Pentru că unii introduc alt Tată în afara Făcătorului, 
pe când alţii, spun că lumea şi materia au fost create de către 
îngeri. Alţii spun că ne desparte o mare distanţă de 
Margine, pe care ei îl prezintă ca fiind Tatăl, care a apărut 
din sine şi se poartă pe sine. 

Pe când alţii spun că acesta ţine materia în acele 
lucruri, care sunt conţinute de către Tatăl, dintr-un defect sau 
din neştiinţă. Vin alţii şi dispreţuiesc venirea Domnului 
văzută de către toţi, pentru că aceştia nu admit întruparea Sa. 
Alţii însă, neştiind taina rânduielii Lui, că El se va naşte din 
Fecioară, se pierd spunând că El a fost fiului lui Iosif. 

Unii afirmă că nici sufletul şi nici trupul lor nu vor 
primi viaţa veşnică, ci numai omul interior. Pentru că ei 
vorbesc de un om interior, pe care îl înţeleg a fi în ei şi pe 
care ei îl decretează ca fiind singurul lucru din om, care 
atinge desăvârşirea. 

Alţii spun - şi despre ei am vorbit în prima carte - că 
sufletul este mântuit, dar trupurile lor nu participă la 
mântuirea, care vine de la Dumnezeu. 

în această primă carte eu am arătat toate părerile 
acelor oameni, pe când în a doua am arătat slăbiciunile şi 
inconsistenţa gândirii lor. 



397 



Capitolul al 20-lea 



Acei păstori trebuie ascultaţi, care au învăţătura pe 
care Apostolii au dat-o Bisericilor şi au aceeaşi învăţătură a 
mântuirii cu ei. Ereticii sunt oameni deşerţi, fără adevăr. 
Noi trebuie să gândim cu înţelecpiune tainele credinţei 



1 . Toţi aceşti eretici sunt mai târzii, decât episcopii pe 
care Apostolii i-au trimis Bisericilor 955 . Acest lucru l-am 
demonstrat în a treia carte, unde am arătat toate erorile lor. 

Astfel, după cele spuse până acum, toţi aceşti eretici 
menţionaţi de către noi sunt orbi pentru adevăr şi s-au 
depărtat de la cale 956 şi merg pe căi diferite. Şi, de aceea, 
căile diferite ale învăţăturilor lor sunt dispersate, pentru că 
nu există înţelegere şi unire între ei. 

Insă calea celor ai Bisericii din întreaga lume, care au 
adevărata Tradiţie de la Apostoli, ne dă să vedem că credinţa 
tuturor este una şi aceeaşi, că aceştia toţi primesc pe unul şi 
acelaşi Dumnezeu Tatăl şi cred în aceeaşi iconomie a 
întrupării Fiului lui Dumnezeu şi sunt cunoscători ai 
aceluiaşi dar al Duhului şi sunt familiarizaţi cu aceleaşi 
porunci, şi păstrează aceeaşi formă de organizare 
bisericească, şi aşteaptă aceeaşi venire a Domnului şi aceeaşi 
mântuire a omului în integralitatea sa, adică a trupului şi a 
sufletului 957 . 

Şi, fără îndoială, propovăduirea Bisericii este 
adevărată şi puternică, pentru că una şi aceeaşi cale a 
mântuirii este vestită în întreaga lume. Pentru că ea este 
încredinţarea luminii lui Dumnezeu. Şi de aceea 
înţelepciunea lui Dumnezeu, prin care aceasta mântuieşte pe 
tot omul, „este vestită cu putere şi vesteşte credincioşia pe 
străzi, este propovăduită pe vârful munţilor şi vorbeşte 
neîncetat la porţile cetăţii" [Prov. 1, 20-21, cf. LXX]. 

Pentru că Biserica propovăduieşte adevărul 
pretutindeni şi ea este candelabrul cel cu şapte braţe, care 



955 Ereticii nu vin de la Apostoli, ci ei sunt cei care luptă cu învăţătura acelora, care îi 



ascultă pe Apostoli. 

956 De la calea cea d 

957 Un pasaj magisti 
de organizare bisericească moştenită de la Apostoli. 



956 De la calea cea dreaptă. 

957 Un pasaj magistral, în care se arată continuitatea de învăţătură, de har, de viaţă şi 



398 



poartă lumina lui Hristos . 

2. De aceea, cel care ia în deşert propovăduirea 
Bisericii, ia în calcul cunoaşterea Sfinţilor prezbiteri, nu 
pentru ca să devină un om mult mai evlavios, ci pentru a-şi 
face un crez al lui, aidoma unui sofist blasfemiator şi 
neruşinat (a blasphemo et impudente sophista) 959 . 

Căci aşa sunt toţi ereticii şi cei care îşi imaginează că 
ei au ceva mai mult decât adevărul şi urmează lucrurilor pe 
care le-am spus până acum, mergând pe căi diverse şi fără 
armonie între ele şi prosteşti, nu au întotdeauna aceeaşi 
opinie cu privire la aceleaşi lucruri, ci sunt ca nişte orbi 
conduşi de alţi orbi, care cad cu propria lor voie în groapa 
neştiinţei mincinoase urmând căilor lor, întotdeauna căutând 
adevărul şi niciodată găsindu-1. 

De aceea, se cuvine ca noi să ne depărtăm de deşartele 
lor învăţături şi să luăm amainte ca nu cumva să suferim 
vreo pagubă de la ei, ci să zburăm spre Biserică şi să stăm la 
sânul ei şi să ne hrănim cu Scripturile Domnului. Pentru că 
Biserica a fost sădită ca o grădină / un paradis în această 
lume (Plantata est enim Ecclesia Paradisus in hoc 
mundo) 960 . 

De aceea a spus Duhul lui Dumnezeu: „Poţi să 
mănânci din orice pom al grădinii" [Fac. 2, 16], adică poţi să 
mănânci din orice Scriptură a Domnului, dar să nu mâncaţi 
cu minte înfumurată şi nici atinşi de [duhul] de ceartă al 
ereticilor. 

Căci aceşti oameni dovedesc că au în ei cunoaşterea 
binelui şi a răului, dar îndrăznesc să gândească cu minţile lor 
neevlavioaseceva mai presus decât Dumnezeul, Care i-a 
făcut pe ei. Căci ei îşi fac păreri despre ceea ce este mai 
presus de marginile înţelegerii. 

Şi, din această cauză, Apostolul spune: „Nu fi înţelept 
mai presus de ceea ce e potrivit cu înţelepciunea, ci fii 
înţelept cu atenţie" [Rom. 12, 3]. Căci noi nu trebuie să 
mâncăm înţelepciunea acestor oameni (căci cunoaşterea este 
cunoaştere mai presus de toate) din paradisul vieţii. Căci în 
paradisul Domnului intră cei care sunt ascultători chemării 
Sale, ca Unul, Care a „recapitulat în Sine toate lucrurile, care 
sunt în cer şi pe pământ" [Efes. 1, 10]. 



958 O imagine profetică de la Sfântul Zaharia [Zah. 4, 2, 10] devine dezvăluită, 
evidentă în realitatea Bisericii, care având braţe peste tot, aduce tuturor lumina lui 
Hristos. 

959 Lat. 2, p. 379. 

960 Ibidem. 



399 



Iar lucrurile din cer sunt duhovniceşti, pe când aceia 
sunt oameni trupeşti după iconomia firii umane. Insă El a 
recapitulat în Sine acele lucruri, căci a unit pe om cu Duhul 
şi a făcut ca Duhul să locuiască în om. Căci El însuşi 961 este 
Capul duhului şi dă duhului ca să fie cap omului. Şi prin 
El 962 noi vedem, auzim şi grăim. 



961 Hristos. 

962 Prin Duhul Sfânt. 



400 



Capitolul al 21-lea 



Hristos este Capul tuturor lucrurilor. El a împlinit 
toate cele pe care L-a trimis Tatăl ca să le facă şi ca 
Făcător al tuturor lucrurilor Şi-a însuşit firea umană, a fost 
ispitit de Satana, a împlinit cele făgăduite şi a repurtat o 
biruinţă preaslăvită şi desăvârşită 



1. Şi, de aceea, în lucrarea Sa de recapitulare, de 
asumare a tuturor lucrurilor, a dus război împotriva 
vrăjmaşului nostru şi l-a zdrobit pe cel care ne-a dus pe noi 
în robie prin Adam, şi i-a zdrobit capul, după cum poţi citi la 
Facere, când Dumnezeu a zis către şarpe: „Şi voi pune 
vrăjmăşie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. 
El îţi va urmări ţie capul şi tu îi vei urmări Lui călcâiul" 
[Fac. 3, 15, c/VUL]. 

Căci, din acea vreme, de când El S-a născut din 
Femeie, din Fecioară, după asemănarea lui Adam, a 
propovăduit şi a ţinut sub supraveghere capul şarpelui. 

Acesta 963 este sămânţa despre care Apostolul a zis în 
Epistola către Galateni: „că faptele Legii au ţinut până când 
sămânţa (semen) 964 sl venit, ca să se împlinească făgăduinţa" 
[Gal. 3, 19, c/VUL]. 

Şi acest lucru este exprimat foarte clar în aceeaşi 
Epistolă, când se spune: „Dar când a venit plinirea vremii, 
Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie" [Gal. 4, 
4]. Căci, într-adevăr, vrăjmaşul nu fusese învins desăvârşit 
[de către cineva], pentru că niciun om, născut din femeie, nu 
îl putea birui. 

Căci prin femeie el 965 îl câştigase pe primul om şi se 
făcuse potrivnicul oamenilor. Şi, de aceea, Domnul S-a 
arătat pe Sine ca Fiul omului, pentru ca să cuprindă în Sine 
acest om de la început, din care a fost făcută femeia. Şi prin 
aceasta, firea noastră care căzuse în moarte prin înfrângerea 
omului, [întru El], noi putem să ne ridicăm la viaţă prin 
biruinţa Unuia. 

Căci dacă printr-un om moartea a primit laurii 
victoriei împotriva noastră, tot la fel, printr-un Om, noi am 



963 Hristos. 

964 Lat. 2, p. 381. 

965 Satana. 



401 



primit laurii victoriei împotriva morţii. 

2. Căci Domnul nu a recapitulat întru Sine acea 
duşmănie veche şi de la început împotriva şarpelui, 
împlinind făgăduinţa Făcătorului şi împlinind porunca Sa, 
dacă vine de la alt Tată. Insă El este unul şi acelaşi, Cel care 
ne-a făcut pe noi la început şi Care a trimis pe Fiul Său la 
sfârşit, pentru ca Domnul să împlinească porunca Sa, să fie 
născut de o Femeie şi prin aceasta să biruie pe vrăjmaşul 
nostru şi să desăvârşească pe om după chipul şi asemănarea 
lui Dumnezeu. 

Şi pentru această raţiune El nu ne-a lăsat să îl 
confundăm pe acesta 966 [cu altcineva], ci ne-a dat să îl 
cunoaştem din cuvintele Legii şi ne-a dat poruncile Tatălui, 
ca ajutor împotriva căderii şi a confuziei aduse de către 
îngerul căzut. 

De aceea [Domnul] a postit 40 de zile, ca Moise şi 
Ilie, şi după aceea a flămânzit. Şi aceasta, ca noi să putem 
vedea că El este om în mod real şi fiinţial, pentru că, fiind 
om a suferit de foame în timp ce a postit dar şi pentru ca 
adversarul 967 să aibă ocazia să îl atace. 

Pentru că, dacă la început, prin hrană, vrăjmaşul a 
convins pe om, deşi acesta nu suferea de foame, încălcând 
astfel poruncile lui Dumnezeu, tot la fel acum, el nu 1-a 
ocolit nici pe El, Cel care dă celor înfometaţi hrana, care 
vine de la Dumnezeu. 

Pentru că, atunci când L-a ispitit pe Acesta, el I-a zis: 
„Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, porunceşte acestor pietre 
ca să se facă pâini" [Mt. 4, 3]. Insă Domnul l-a respins pe el 
prin porunca Legii, zicând: „Scris este: Omul nu numai cu 
pâine va trăi" [Mt. 4, 4]. Şi, la aceste cuvinte [ale 
vrăjmaşului Său]: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu", 
Domnul nu le-a făcut niciun reproş, ci prin cunoaşterea firii 
Sale umane El a ruşinat pe adversarul Său şi a respins cu 
putere primul său atac, prin cuvântul Tatălui Său. 

Căci căderea omului, care s-a petrecut în Paradis, 
când ambii noştri părinţi au mâncat a fost îndepărtată de 
către Domnul, Care dă hrană acestei lumi. 

Iar el, fiind biruit prin Lege, a vrut să facă un al doilea 
atac la adresa Sa folosind un citat din porunca Legii. Pentru 
că ducându-L pe El pe cea mai înaltă aripă a templului, i-a 
zis Lui: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci 

966 Pe Satana. 

967 Satana. 



402 



scris este: Dumnezeu va trimite îngerii Săi ca să Te sprijine 
pe Tine şi Te vor purta pe mâinile lor, ca nu cumva să se 
lovească de piatră piciorul Tău" [Mt. 4, 5-6]. 

Căci astfel se ascunse falsitatea sub veşmântul 
Scripturii, lucru pe care îl fac toţi ereticii. Căci, într-adevăr, 
e scris: „El va trimite pe îngerii Săi ca să Te sprijine pe 
Tine" [Ps. 90, 11]. 

Dar „aruncă-Te jos" nu e spus în Scriptură cu referire 
la El, ci aceasta este o ispită a diavolului, scornită de către 
el. De aceea Domnul îl respinge pe el tot cu Legea [şi a treia 
oară], când îi spune: „Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe 
Domnul Dumnezeul tău" [Mt. 4, 7], arătând că cuvintele 
Legii sunt datoria omului şi că el nu trebuie să-L ispitească 
pe Dumnezeu. Şi, cu privire la Sine, arătându-S pe Sine cu 
chip de om, spune că acesta nu trebuie să ispitească pe 
Domnul Dumnezeul său. 

Şi, de aceea, mândria şarpelui a fost arătată de nimic 
de umilinţa Omului [de Hristos] şi în mod dublu diavolul 
afost învins prin Scriptură, căci s-a dovedit vorbind lucruri 
contrare poruncilor lui Dumnezeu şi s-a arătat vrăjmaş al lui 
Dumnezeu prin gândurile sale. 

Şi astfel a fost biruit în mod deplin, căci cel care îşi 
centra întreaga forţă ca să îi tragă pe toţi sub puterea 
falsităţii, a treia oară „i-a arătat Lui toate împărăţiile lumii şi 
slava lor", zicând, aşa cum ne spune Luca: că „toate mi-au 
fost date mie - pentru că ei îmi sunt daţi mie şi pe care, dacă 
Tu îi vrei, ţi-i voi da Ţie - dacă Tu vei cădea şi mi te vei 
închina mie" [Le. 4, 5-7/ Mt. 4, 8-9]. 

Insă Domnul arată adevărata realitate a cuvintelor 
sale, când spune: „Depărtează-te, Satano, pentru că scris 
este: Domnului Dumnezeului Tău să I te închini şi numai 
Lui singur să-I slujeşti" [Le. 4, 8]. Şi El a arătat, deopotrivă, 
numele aceluia şi a arătat şi cine este El însuşi. 

Pentru că în ebraică cuvântul „Satana" înseamnă 
apostat I căzut. Şi astfel, 1-a biruit pe el şi a treia oară, El 
dispreţuind cu totul pe acela şi biruind prin cele ale Legii. Şi 
prin aceasta a îndepărtat călcarea poruncii lui Dumnezeu 
făcută de Adam, prin cele ale Legii, căci Fiul omului, 
ascultând Legea, nu a călcat porunca lui Dumnezeu. 

3. Şi atunci, cine este Domnul Dumnezeu pe care 
Hristos L-a mărturisit, pe Care omul nu trebuie să îl 
ispitească, Căruia toţi trebuie să I ne închinăm şi numai Lui 
singur să-I slujim? Acesta este, mai presus de orice îndoială, 



403 



Dumnezeul care a dat Legea. 

Pentru că toate acele lucururi au fost prescrise în Lege 
şi prin cuvintele Legii Domnul a arătat că Legea este cea 
care vorbeşte despre Cuvântul lui Dumnezeu, Care vine de 
la Tatăl. Iar îngerul căzut al lui Dumnezeu este biruit prin 
cuvânt şi este arătată astfel adevărata sa fire şi este învins de 
către Fiul omului, de Cel care ţine poruncile lui Dumnezeu. 

Pentru că, după cum la început a ispitit / a momit pe 
om ca să calce Legea Făcătorului, pentru ca prin aceasta să îl 
ia în puterea sa şi puterea lui 968 având putere din păcatul şi 
căderea [omului] şi prin acestea 1-a legat pe om, tot la fel şi 
acum, era nevoie ca printr-un Om să fie biruit, să fie legat de 
aceleaşi lanţuri cu care el a legat pe om şi prin aceasta omul 
să fie eliberat, ca să se întoarcă la Domnul său, părăsind 
lanţurile aceluia, prin care el fusese înlănţuit, adică păcatul. 

Căci atunci când Satana e legat, omul este eliberat. 
Pentru că „nu poţi să intri la stăpânul puternic al casei şi să-i 
jefuieşti bunurile sale, până când nu e legat stăpânul" [Mt. 
12, 29; Mc. 3,27]. 

Căci prin aceasta Domnul 1-a arătat pe acesta 969 ca 
vorbind contrar cuvântului lui Dumnezeu, Care a făcut toate 
lucrurile şi 1-a biruit pe el prin poruncă. Pentru că Legea este 
porunca lui Dumnezeu. Iar omul s-a arătat repede ca un 
călcător al Legii, ca un apostat de la Dumnezeu. 

De aceea Omul, adică Cuvântul, 1-a legat pe el în 
grabă şi desăvârşit şi 1-a jefuit de bunurile sale, adică de 
oamenii pe care îi ţinea legaţi şi pe care, în mod nedrept, îi 
folosea după poftele sale. Şi pe drept a fost legat, el, cel care 
a ţinut pe om în robie pe nedrept. 

Şi omul, care fusese ţinut în robie în veacurile trecute, 
a fost izbăvit din mâna tiranului nedrept, pentru că a primit 
mila lui Dumnezeu Tatăl, Care S-a milostivit de lucrul 
manilor Sale şi i-a dat mântuire, restaurându-1 pe el prin 
Cuvântul, adică prin Hristos. Şi din aceasta omul poate să 
înveţe că el nu a primit nestricăciunea prin sine, ci prin darul 
gratuit al lui Dumnezeu. 



905 A Satanei. 
969 Pe Satana. 



404 



Capitolul al 22-lea 



Adevăratul Domn şi unul Dumnezeu este mărturisit 
prin Lege şi Acesta a fost arătat de Hristos, Fiul Său, în 
Evanghelie. Pe acesta singur noi toţi trebuie să îl adorăm şi 
la El noi trebuie să privim, spre a primi toate lucrurile bune, 
şi nu spre Satana 



1. Astfel Domnul ne arată în mod dezvăluit că 
adevăratul Domn şi unul Dumnezeu este Cel care a dat 
Legea. Pentru că El, Cel pe care Legea îl propovăduieşte ca 
Dumnezeu, pe Acelaşi Hristos îl numeşte drept Tată, pe 
Care se cuvine ca ucenicii lui Hristos, numai Lui singur să-I 
slujească. 

Căci prin mărturiile Legii El a pus pe vrăjmaşul nostru 
în totală confuzie iar Legea ne învaţă pe noi să-L lăudăm pe 
Dumnezeu ca pe Făcătorul nostru şi numai Lui unuia să îi 
slujim. Şi, în acest caz, noi nu mai trebuie să căutăm alt Tată 
în afară de El sau mai presus de El, pentru că există un 
singur Dumnezeu, Care a îndreptat prin tăierea împrejur, 
prin credinţă 970 şi acum prin netăierea împrejur, prin 
credinţă. 

Căci dacă exista un alt Tată desăvârşit mai presus de 
Acesta, atunci Hristos nu mai biruia pe Satana prin cuvintele 
şi poruncile Acestuia. însă o neştiinţă ne face să ne alipim de 
altă neştiinţă şi un defect de alt defect. Iar dacă Legea este 
plină de neştiinţă şi defecte, cum pot poruncile ei să 
nimicească neştiinţa demonului şi să învingă pe stăpânul 

07 1 

puternic al casei ? 

Pentru că omul acesta puternic nu poate fi învins de 
către unul inferior sieşi sau de un egal al său, ci de Unul care 
are putere mai mare deât el. Iar Cuvântul lui Dumnezeu este 
superior tururor, pentru că El mărturiseşte cu putere în Lege: 
„Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul tău este un singur 
Dumnezeu" [Deut. 6, 4]; şi: „Să iubeşti pe Domnul 
Dumnezeul tău cu toată inima ta" [Deut. 6, 5]; şi: „Numai pe 
El să îl adori şi numai Lui singur să îi slujeşti" [Deut. 6, 13]. 



970 Pe evreii de până la Hristos. 

971 Adică tot pe demon, pentru că se face referire la parabola stăpânului casei, la 
diavolul, căruia Hristos i-a jefuit bunurile prin Crucea Sa, adică pe oamenii pe care îi 
ţinea robiţi prin păcat. 



405 



Astfel, în Evanghelie, se arată învingerea căderii 
noastre prin aceste expresii, pentru că El a biruit pe omul cel 
puternic 97 prin cuvintele Tatălui Său şi a arătat că El 
cunoştea porunca Legii ca o expresie a simţirii Sale, atunci 
când a spus: „să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău". 
Căci El nu 1-a biruit pe vrăjmaş prin cuvintele altuia, ci prin 
cele ale Tatălui Său şi cu ele a învins pe omul cel puternic. 

2. El a gândit prin poruncile Sale că noi trebuie să fim 
eliberaţi. Căci atunci când ne e foame trebuie să mâncăm 
mâncarea care e dată de Dumnezeu. Dar când dorim să ne 
umplem de har, nu putem să facem asta decât prin 
încrederea în faptele dreptăţii sau când ne împodobim cu un 
dar mai mare al lucrării preoţeşti şi prin aceasta nu ne 
umplem de mândrie şi nici nu-L ispitim pe Dumnezeu, ci 
simţim umilinţă în toate lucrurile noastre, căci auzim aceste 
cuvinte pe care le-am spus deja: „să nu ispiteşti pe Domnul 
Dumnezeul tău". 

Şi de aceea a gândit Apostolul zicând: „Nu gândiţi 
lucururi mari [despre voi], ci consimţiţi cu lucrurile cele 
smerite" [Rom. 12, 16]. Căci noi nu trebuie să cădem în 
mrejele bogaţilor, nici în slavă omenească, nici în moda 
timpului nostru, ci trebuie să se cunoască faptul, că în noi [se 
petrec acestea:] „să te închini Domnului Dumnezeului tău şi 
numai Lui singur să-I slujeşti". 

Şi că noi nu trebuie să ţinem seama de falsele lui 
promisiuni, pentru că lucrurile nu sunt ale sale, chiar dacă el 
a spus: „toate acestea Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea la 
pământ şi mi Te vei închina mie". 

Căci prin aceasta [Satana] s-a arătat că se adoră pe 
sine şi face voia lui, ca unul căzut din slava lui Dumnezeu. 
Şi ce lucru plăcut şi bun poate avea omul, care e căzut? Sau 
la ce altceva poate să spere o asemenea persoană, în afară de 
moarte? 

Căci moartea este în vecinătatea celui căzut. De aceea, 
cel care îl urmează pe el [pe diavol] nu ia ce i s-a promis. 
Căci cum poate să ne dăruie ceva, cel prin care am căzut? 

De aceea, dacă legile lui Dumnezeu stăpânesc peste 
oameni şi peste el 974 , şi fără voia Tatălui nostru din cer nicio 
pasăre nu cade la pământ [Mt. 10, 29], cele ce a spus el: 
„toate aceste lucruri îmi sunt date mie şi eu le dau celor care 



972 Pe Satana. 

973 Ale Satanei. 

974 Peste Satana. 



406 



doresc" [Le. 4, 6] nu arată decât semeţie şi mândrie din 
partea lui. 

Pentru că creaţia nu este supusă puterii sale, ci el 
însuşi este unul dintre lucrurile create. Şi nici nu stăpâneşte 
peste oameni, ci toate lucrurile câte există şi toate vieţile 
omeneşti se petrec după voia şi îngăduinţa lui Dumnezeu 
Tatăl. 

Şi nu numai atât putem spune, ci şi ceea ce a spus 
Domnul, că „diavolul este mincinos dintru început şi adevăr 
nu este întru el" [In. 8, 44]. 

Iar dacă el este un mincinos şi adevărul nu este întru 
el, atunci, cu siguranţă că nu a spus adevărul, atunci când a 
zis: „Pentru că toate aceste lucruri îmi sunt date mie şi eu le 
dau celor care doresc". 



407 



Capitolul al-23-lea 



Diavolul seamănă peste tot mincinuna, prin care 
Adam s-a rătăcit, păcătuind în a şasea zi a creaţiei, în ziua 
în care el a fost reînnoit prin Hristos 



1 . Şi el era învăţat să mintă împotriva lui Dumnezeu, 
pentru că în acest fel 1-a dus pe om la rătăcire. Pentru că, 
dintru început, când Dumnezeu a dat omului o varietate de 
lucruri pentru mâncarea sa şi i-a poruncit să nu mănânce din 
pomul acela, Scripturile ne spun că acestea i-a spus 
Dumnezeu lui Adam: „Din toţi pomii care sunt în grădină tu 
să iei să mănânci, dar din pomul cunoştineţi binelui şi răului, 
din acela să nu mănânci. Pentru că în ziua în care vei mânca 
din el, vei muri" [Fac. 2, 16-17]. 

Dar el, minţind împotriva Domnului, a ispitit pe om, 
căci Scriptura spune că şarpele a spus către femeie: „A spus 
oare Dumnezeu: să nu mâncaţi din pomii grădinii?" [Fac. 3, 

!]• 

Şi când ea 1-a arătat mincinos, când i-a spus porunca, 

pe care El o spusese, adică: „Din toţi pomii grădinii puteţi 

mânca, dar din rodul pomului care este în mijlocul grădinii, 

Dumnezeu a zis: Să nu mâncaţi, nici să vă atingeţi de el, că 

veţi muri" [Fac. 3, 2-3], el a învăţat porunca lui Dumnezeu 

de la femeie, dar prin viclenia sa el a reuşit să o înşele cu 

minciuna lui, zicându-i: „Nu veţi muri, pentru că Dumnezeu 

cunoaşte că în acea zi în care veţi mânca vi se vor deschide 

ochii voştri şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul" 

[Fac. 3, 4-5]. 

Şi atunci, prima oară, în grădina lui Dumnezeu, el s-a 
opus lui Dumnezeu. 

Iar dacă Dumnezeu nu era acolo, el nu putea să ştie 
despre mărirea lui Dumnezeu. Pe când, a doua oară, după ce 
a învăţat de la femeie că Dumnezeu a zis că ei vor muri, 
dacă vor mânca din pom, şi-a deschis gura şi a spus a treia 
minciună: „Nu veţi muri!". 

însă, că Dumnezeu a spus adevărul iar şarpele a 
minţit, a fost dovedit prin aceea, că moartea i-a luat în 
stăpânire când au mâncat. 

Căci odată cu rodul acela ei au căzut sub puterea 
morţii, fiindcă mâncaseră cu neascultare. Şi neascultarea de 



408 



Dumnezeu atrage moartea. De aceea, când ei s-au pierdut 
prin moarte, din acel moment au fost daţi pe mâna ei. 

2. Căci în acea zi când au mâncat, atunci au şi murit şi 
au devenit datornici morţii, prima dată de la crearea lumii. 
Adică din acea zi de când s-a zis: „A fost seară şi a fost 
dimineaţă, zi una" [Fac. 1, 5]. Pentru că în acea zi în care au 
mâncat, aceştia au şi murit. 

însă în acord cu ciclul şi desfăşurarea zilelor, după 
care prima zi e urmată de a doua şi de a treia, dacă cineva 
caută cu atenţie să înţeleagă ziua, din cele şapte, când a 
murit Adam, el poate afla asta din cercetarea iconomiei 
Domnului. Pentru că prin recapitularea / asumarea întru Sine 
a întregului neam omenesc de la început şi până la sfârşit, El 
a recapitulat / asumat şi moartea. 

Şi este evident că Domnul a suferit moartea, în 
ascultare de Tatăl Său, din cauza acelei zile în care Adam a 
murit prin neascultarea sa de Dumnezeu. Iar acela a murit în 
aceeaşi zi în care a mâncat. Pentru că Dumnezeu a spus: „în 
acea zi în care veţi mânca din el, cu moarte veţi muri". 

De aceea, Domnul, recapitulând în Sine acea zi, a 
pătimit chinurile Sale în ziua de dinaintea sabatului, adică în 
a şasea zi a creaţiei, tocmai în ziua când a fost făcut omul. 

Şi prin aceasta el a primit o a doua facere prin Patima 
Sa, adică o facere în afară de moarte. Şi de aceea există unii 
care vorbesc de moartea lui Adam după o mie de ani, pentru 
că, [spun ei] : „o zi a Domnului este ca o mie de ani" [II 
Petr. 3, 8]. 

însă el nu a ajuns la o mie de ani, ci a murit, purtându- 
şi povara păcatului său. Căci unde e neascultare e şi moarte. 
Şi credem, referitor la acea zi, că ei au fost daţi morţii şi au 
devenit datornicii ei. 

Şi referitor la ziua în care au murit, aceasta este una şi 
aceeaşi zi cu ziua în care au fost creaţi. Căci, în ceea ce 
priveşte ciclul zilelor, ei au murit în ziua în care au mâncat, 
adică în ziua pregătirii, numită şi a „cinei celei curate", adică 
în ziua a şasea a sărbătorii, lucru arătat de Domnul, Care a 
suferit în acea zi. 

Căci noi credem că Adam nu a depăşit o mie de ani, ci 
a murit în limitele acestei perioade, de unde urmează toate 
celelalte consecinţe, după adevărul spus de Dumnezeu. 

Căci ei au murit când au gustat din pom. Iar şarpele s- 
a dovedit prin aceasta un mincinos şi cu ucigaş (mendax et 



409 



homicida) 975 , după cum a spus Domnul: „Pentru că el este 
un ucigaş dintru început şi adevăr nu este întru el" [In. 8, 
44]. 



975 Lat 2, p. 388. 



410 



Capitolul al 24-lea 



Despre continua înşelare a demonilor şi despre 
puterile şi stăpânirile lumii. Noi se cuvine să ascultăm de 
cele spuse de Dumnezeu şi nu de diavol 



1. Şi astfel, diavolul a minţit dintru început, şi face 
asta până la sfârşit, după cum a spus-o: „toate aceste lucruri 
îmi sunt date mie şi eu le dau celor care doresc". însă nu este 
el cel care a alcătuit împărăţiile lumii, ci Dumnezeu, pentru 
că „inima împăraţilor este în mâna Domnului" [Prov. 21,1, 
cf. VUL]. Şi Cuvântul acestea a zis prin Solomon: „prin 
mine împărătesc împăraţii şi conducătorii fac dreptate. Prin 
mine se ridică conducătorii şi prin mine împăraţii stăpânesc 
pământul" [Prov. 8, 15-16, cf. VUL]. 

Pavel, Apostolul, spune acelaşi lucru: „Să vă supuneţi 
cu toţii înaltelor stăpâniri, pentru că nu este putere decât de 
la Dumnezeu şi cei care sunt au fost rânduiţi de către 
Dumnezeu" [Rom. 13, 1]. 

Şi iarăşi, în legătură cu aceştia, el spune: „căci cel 
care poartă sabia nu o poartă în zadar. Pentru că el este 
slujitorul lui Dumnezeu, răzbunător al mâniei Lui asupra 
celui ce face răul" [Rom. 13, 4]. 

Iar el a spus aceste cuvinte nu despre Puterile 
îngereşti, nici despre Incepătoriile nevăzute, cum vor unii să 
speculeze pe seama acestui pasaj, ci despre stăpânirile de 
acum, omeneşti, după cum tot el a spus: „Din această cauză 
şi plătiţi dări, pentru că ei sunt slujitorii lui Dumnezeu, care 
fac această slujire" [Rom. 13, 6]. 

Şi acest lucru 1-a confirmat şi Domnul, când El nu a 
făcut ceea ce II ispitea diavolul să facă. Insă a poruncit să fie 
plătită dajdia către cei care percepeau taxele, pentru Sine şi 
pentru Petru, fiindcă: „ei sunt slujitorii lui Dumnezeu, care 
fac această slujire". 

2. Pentru că omul, prin depărtarea sa de Dumnezeu, a 
ajuns la acea nenorocită mânie, din cauza căreia priveşte pe 
fratele său ca pe un duşman şi se angajează fără nicio 
teamă, în lucruri pe care le plănuieşte fără răgaz, la crime şi 
lăcomie. 

Căci de aceea a dat Dumnezeu oamenilor acea frică de 



411 



om 976 , dacă nu vor să cunoască frica de dumnezeu, pentru 
ca, supunându-se puterii omeneşti şi ţinuţi fiind sub 
restricţiile legilor, aceştia să poată ajunge la acel nivel al 
dreptăţii, din cauza răbdării pe care o au în faţa celui de care 
se tem şi care poartă sabie, după cum a spus Apostolul: „căci 
cel care poartă sabia nu o poartă în zadar. Pentru că el este 
slujitorul lui Dumnezeu, răzbunător al mâniei Lui asupra 
celui ce face răul" [Rom. 13, 4]. 

Şi pentru această raţiune, înşişi judecătorii, având 
legile ca un veşmânt al dreptăţii, fac în toate cele drepte şi 
legitime, fapt pentru care nu sunt traşi la răspundere pentru 
purtarea lor şi nici nu sunt daţi pedepsei. 

Insă oricine nu respectă dreptatea şi se arată nedrepţi 
şi necuviincioşi, făcând cele ilegale sau fiind tirani, din 
cauza acelor lucruri ei vor şi muri. Pentru că dreapta 
judecată a lui Dumnezeu vine în mod egal peste toţi şi este 
fără prihană. De aceea, stăpânii pământului au fost 
încuviinţaţi de Dumnezeu pentru folosul neamurilor şi nu de 
către diavol, care nu stăpâneşte peste neamuri. 

Ba, mai mult, cei care nu iubesc să vadă neamurile 
conduse în pace, adică având frică de conducătorii omeneşti, 
nu vor decât să se mănânce unii pe alţii ca peştii. Căci prin 
acesta, prin rolul pe care îl au legile, se poate ţine în frâu 
excesul de răutate al neamurilor. 

Şi, din acest punct de vedere, noi îi considerăm pe cei 
care cer dajdie de la noi ca pe „slujitorii lui Dumnezeu, care 
fac această slujire". 

3. Şi astfel, când el a spus: „stăpânirile au fost 

077 

rânduite de Dumnezeu", s-a dovedit foarte clar că el a 
minţit când a zis: „toate aceste lucruri îmi sunt date mie şi eu 
le dau celor care doresc". 

Pentru că Legea a fost dată de aceeaşi Fiinţă, Care a 
chemat pe oameni la existenţă şi Care încuviinţează pe 
împăraţi, [alegându-i] după felul acelor oameni, pe care ei îi 
au sub conducerea lor. 

Căci unii sunt daţi pentru a te îndrepta şi pentru a te 
ajuta prin stăpânirea lor şi pentru a fi respectată dreptatea, pe 
când alţii cu scopul de a te înfricoşa şi de a te pedepsi şi 
dojeni, pe când alţii sunt pentru a ne supune lor, pentru că 
am fost mincinoşi, făcând fapte de ocară şi mândrii. 

însă dreapta judecată a lui Dumnezeu, după cum am 



976 De autorităţi şi lege, de pedeapsă. 

977 Satana. 



412 



spus deja, îi judecă pe toţi în mod egal. Iar diavolul, ca un 
înger căzut, nu poate să facă decât ce a făcut dintru început, 
când a amăgit şi a făcut mintea omului să rătăcească şi să nu 
mai asculte de poruncile lui Dumnezeu şi să întunece pe 
fiecare zi inima acelora, care vor să-i slujească lui, fâcându-i 
să uite de adevăratul Dumnezeu şi care încep să se adore pe 
ei în locul lui Dumnezeu. 

4. însă el este un apostat, care vine şi se luptă pe 
teritoriul oamenilor cu ei, hărţuindu-i pe cei de pe pământ, 
proclamându-se pe sine ca având slava unui împărat, în faţa 
unora care nu ştiu că este un apostat şi un hoţ. 

Căci diavolul este unul dintre cei care se luptă cu noi 
din văzduh, după cum a spus Apostolul Pavel în Epistola 
către Efeseni, pentru că a devenit gelos pe om, ca unul căzut 
din legea dumnezeiască: căci invidia este un lucru străin de 
Dumnezeu. 

Şi căderea lui a fost dată în vileag prin om, pentru că 

Q-7Q 

omul poate să cerceteze gândurile sale şi cu toate că avea 
mai mare putere de determinare, în opoziţie cu omul, el a 
invidiat viaţa aceluia şi a dorit să îl facă pe acela 979 să fie în 
puterea lui. 

De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu, Făcătorul tuturor 
lucrurilor, 1-a învins pe el prin firea omenească şi 1-a arătat 
pe el ca pe unul căzut şi 1-a pus pe el să fie sub puterea 
omului. 

Pentru că El a spus: „Iată, vă dau vouă puterea de a 
călca peste şerpi şi peste balauri şi peste toată puterea 
vrăjmaşului" [Le. 10, 19], în sensul că, cel care a obţinut 
putere asupra omului prin căderea acestuia, este lăsat acum 
fără puterea [primită] din căderea lui, prin aceea că omul se 
poate întoarce la Dumnezeu. 



978 Ale Satanei. 

979 Pe om. 



413 



Capitolul al 25-lea 



înşelătoarea, mândra şi tiranica împărăţie a lui 
Antihrist este descrisă de către Daniel şi Pavel 



1. Căci nu numai despre unele fapte s-a menţionat 
deja, ci şi despre ce înseamnă evenimentele care se vor 
petrece în vremea Antihristului. Căci el se va arăta atunci, ca 
un apostat şi ca un hoţ, care va căuta cu nelinişte să fie 
adorat ca Dumnezeu. Şi pentru că el este numai un rob va 
dori să se proclame pe sine ca împărat. 

Pentru că el 980 , fiind îmbrăcat cu puterea diavolului, 
va veni şi se va arăta nu ca un împărat drept sau ca unul 
legitim, care se supune lui Dumnezeu, ci ca unul neevlavios 
şi nedrept şi fără nicio lege. 

Va fi un apostat, un netrebnic şi un ucigaş. Va fi un 
hoţ, pentru că va concentra în sine căderea satanică şi va fi 
asemenea idolilor, încercând să-i convingă pe oameni că el 
este Dumnezeu. 

Şi el se va arăta ca singurul idol (unum idolum) m , 
care are în sine multiplele păcate ale idolilor. Şi el va face 
aceasta cu aceia, care îi slujesc diavolului prin multele lor 
fărădelegi şi care îl vor sluji ca pe un idol, despre care 
Apostolul a spus în A Doua Epistolă către Tesaloniceni: 
„căci acea zi 982 nu va veni, până ce nu va veni mai întâi 
căderea şi omul păcatului nu se va arăta, fiul pierzării, 
potrivnicul, care se înalţă pe sine mai presus de ceea ce se 
numeşte Dumnezeu sau este închinat. Căci acesta se va 
aşeza în templul lui Dumnezeu, arătându-se pe sine drept 
Dumnezeu" [II Tes. 2, 3-4]. 

Iar Apostolul ne vorbeşte foarte clar despre apostazia 
lui şi despre faptul că se înalţă pe sine mai presus decât tot 
ceea ce se numeşte Dumnezeu sau este închinat, adică se 
arată ca un idol. Pentru că ei aşa sunt numiţi de către 
oameni dar nu sunt dumnezei. Şi acesta va dori ca, într-un 
mod tiranic, să se arate pe sine ca Dumnezeu. 



™ u Antihristul. 
981 Lat. 2,p. 391. 
82 Ziua Domnului. 
983 Idolii. 



414 



2. De aceea, el 984 a arătat în multe feluri, că templul 
de la Ierusalim a fost făcut prin călăuzirea adevăratului 
Dumnezeu. 

Pentru că Apostolul însuşi, vorbind în numele său, 1-a 
numit pe acesta templu al lui Dumnezeu. Şi după cum am 
arătat în a treia carte, nu există alt Dumnezeu, despre care 
Apostolii să fi vorbit, în afară de Cel care este adevăratul 
Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru, prin ale Cărui călăuziri a 
fost construit templul de la Ierusalim, pentru motivele despre 
care am vorbit la un moment dat. 

în acesta 981 va sta vrăjmaşul, dându-se pe sine de 
Hristos, după cum a spus Domnul: „Dar când veţi vedea 
urâciunea pustiirii, după cum a spus Prorocul Daniel, stând 
în locul cel sfânt, atunci voi cei din Iudeea să alergaţi în 
munţi. Iar cel care este pe acoperişul casei, să nu se dea jos 
ca să ia ceva din casă, pentru că atunci va fi o aşa de mare 
strâmtorare / greutate, cum n-a fost alta de la începutul lumii 
până acum şi nici nu va mai fi" [Mt. 24, 15-17, 21]. 

3. Pentru că Daniel a văzut mai dinainte începutul şi 
sfârşitul împărăţiei, adică a celor 10 regi, prin care regatele 
au dăinuit, cât şi cele despre venirea fiului pierzării, spunând 
că 10 coarne vor ieşi din fiară şi că un altul, mai mic, va 
răsări în mijlocul lor şi că trei dintre cornele dintâi au fost 
smulse înaintea feţei lui [Dan. 7, 7-8]. 

Şi spune acesta 986 : „Şi iată, că acest corn avea ochi ca 
ochii de om şi gura lui vorbea lucruri mari şi acesta se arăta 
mai mare decât celelalte. Şi am privit, şi acest corn a făcut 
război împotriva Sfinţilor şi a biruit asupra lor, până ce a 
venit Cel vechi de zile [the Ancient of days] şi a făcut 
judecată Sfinţilor Dumnezeului Celui Preaînalt, până ce s-a 
plinit vremea şi Sfinţii au primit împărăţia" [Dan. 7, 20-22]. 

Şi apoi tot el ne dă şi tălmăcirea acestei vederi, când 
spune: „Fiara a patra înseamnă un al patrulea rege 
pământesc, care va întrece pe ceilalţi regi, care va mânca 
întregul pământ şi îl va călca în picioare şi îl va face bucăţi. 
Şi cele zece coarne sunt cei 10 regi care se vor ridica, şi 
după aceştia se va ridica un altul, care va întrece în fapte rele 
pe toţi cei de dinaintea lui şi acesta va doborî trei regi. 

Şi el va grăi cuvinte împotriva Dumnezeului Celui 
Preaînalt şi se va lupta / se va război cu Sfinţii Dumnezeului 



984 Apostolul. 

985 în templu. 

986 Sfântul Daniel. 



415 



Celui Preaînalt, şi îşi va propune să schimbe vremurile şi 
legile. Şi aceştia vor fi daţi în mâna lui o vreme din vremi şi 
o jumătate de vreme" [Dan. 7, 23-25]. 

Adică pentru 3 ani şi 6 luni, cât va dura vremea, când 
el 987 va veni şi va stăpâni pe pământ. 

Căci Apostolul Pavel a spus în A Doua [Epistolă] 
către Tesaloniceni acelaşi lucru şi a anunţat aceeaşi vreme a 
venirii lui, când a zis: „Şi atunci se va arăta cel rău, pe care 
Domnul îl va ucide cu Duhul gurii Sale şi îl va nimici cu 
prezenţa venirii Sale. 

Iar venirea aceluia se va face prin lucrarea Satanei, cu 
tot felul de puteri şi semne şi minuni mincinoase, şi cu tot 
felul de amăgiri ale răutăţii, pentru cei pierduţi. Pentru că nu 
au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuie. Şi de aceea, 
Dumnezeu le va trimite o lucrare a amăgirii, ca ei să creadă 
minciuna. Ca toţi să fie judecaţi, care nu au crezut 
adevărului, ci au consimţit cu nedreptatea" [II Tes. 2, 8-12]. 

4. De aceea Domnul le spune celor care II însoţeau dar 
nu credeau în El: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi 
nu M-aţi primit. Când un altul va veni în numele său, voi îl 
veţi primi" [In. 5, 43], numind aici prin altul pe Antihrist, 
fiindcă el este înstrăinat de Domnul. Acesta este judecătorul 
nedrept, despre care a spus Domnul, că „de Dumnezeu nu se 
temea şi la om nu se uita" [Le. 18, 2] şi care a lăsat pe 
văduvă în uitarea lui Dumnezeu, adică Ierusalimul, şi care 
va fi zdrobit de adversarul său 988 . 

Căci el 989 va avea o vreme împărăţia lui. El îşi va 
muta scaunul împărăţiei sale în acest oraş 990 şi va sta în 
templul lui Dumnezeu, conducând la rătăcire pe cei care i se 
vor închina lui, crezând că el este Hristos. Căci pentru 
aceasta a spus iarăşi Daniel: „Şi el va pustii sfântul locaş şi 
păcatul va înlocui jertfa şi dreptatea va fi măturată de pe 
pământ şi el se va îmbogăţi şi va prospera" [Dan. 8, 11-12]. 

Iar îngerul Gavriil, când i-a explicat lui vedenia, a 
spus cu privire la această persoană 991 : „Şi de aceea la 
sfârşitul stăpânirii lor, se va ridica un rege sălbatic la 
înfăţişare, unul care înţelege lucrurile [întunericului]. 

Acesta va creşte foarte mult în putere prin tot felul de 
miuni. Şi el va strica, pe faţă, va stăpâni şi va prăvăli la 



987 Antihrist. 

988 De Hristos. 

989 Antihristul. 

990 în Ierusalim, presupun, căci despre el s-a pomenit mai înainte. 

991 La Antihrist. 



416 



pământ chiar şi neamul Sfinţilor. Jugul lui va fi pe faţă, ca 
ştreangul [în jurul gâtului] . înşelăciunea va fi în mâna lui şi 
el se va semeţi în inima sa. Şi el va ruina pe mulţi prin 
înşelăciune şi va conduce pe mulţi la pierzare şi îi va strivi 
în mâna lui cape nişte ouă''' [Dan. 8, 23-25] " 2 . 

Şi apoi tot el 993 spune că vremea tiraniei sale va lua 
sfârşit, timp în care Sfinţii vor fi războiţi, ei dându-se pe ei 
înşişi ca nişte jertfe curate lui Dumnezeu: „şi la mijlocul 
săptămânii", spune acesta, „jertfa şi prinosul vor înceta şi 
urâciunea pustiirii va fi adusă în templu, până când sfârşitul 
vremurilor va veni peste locul pustiirii" [Dan. 9, 27]. Şi cei 
trei ani şi 6 luni sunt o jumătate de săptămână. 

5. Din toate aceste pasaje nouă ni se revelează, nu 
numai o apostazie particulară, ci despre cel care 
concentrează în sine căderea satanică, însă că există un 
singur şi acelaşi Dumnezeu Tatăl, Care a grăit prin Proroci, 
şi Care S-a făcut cunoscut prin Hristos. 

Căci ceea ce Daniel a prorocit despre sfârşit a fost 
confirmat de către Domnul, când a zis: „Dar când veţi vedea 
urâciunea pustiirii, după cum a spus Prorocul Daniel..." 
[Mt. 24, 15 sq]. 

Căci îngerul Gavriil a dat tălmăcirea vedeniei lui 
Daniel şi el este Arhanghelul Făcătorului, care a binevestit 
Măriei că va naşte, cu trup, pe Hristos. Şi este unul şi acelaşi 
Dumnezeu, Care S-a arătat nouă, Care a trimis pe Proroci şi 
a făgăduit pe Fiul şi ne-a chemat pe noi la cunoaşterea Lui. 



92 Cele două fragmente de text subliniate de către noi nu apar în versiunea BOR 
1988, dar nici în VUL. 
993 Sfântul Daniel. 



417 



Capitolul al 26-lea 



Ioan şi Daniel au vorbit despre destrămarea şi 
prăbuşirea Imperiului roman, care va preceda sfârşitul 
lumii şi veşnica împărăţie a lui Hristos. Gnosticii sunt cei 
respinşi, sunt uneltele Satanei, care inventează un alt Tată 
diferit de Făcătorul lumii 



1 . Şi, într-un mod foarte explicit, Ioan, în Apocalipsă, 
a arătat ceea ce Domnul a spus Ucenicilor că se va petrece în 
zilele cele din urmă, referitor la cei 10 regi, care se vor 
ridica, ai imperiului, care conduce acum lumea, până el se va 
împărţi. 

Căci el ne-a învăţat cine sunt cele 10 coarne, care au 
fost văzute de către Daniel, spunându-ne nouă cele spuse de 
acela 994 : „Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt 10 
regi, care nu au primit încă împărăţia, dar care vor lua 
puterea de împăraţi o oră, împreună cu fiara. Aceştiau au o 
singură minte şi tăria şi puterea lor o dau fiarei. Ei vor face 
război cu Mielul şi Mielul îi va birui, fiindcă El este Domnul 
domnilor şi împăratul împăraţilor" [Apoc. 17, 12-14]. 

Şi este vădit că pe aceste puteri, atunci când acela 99 
va veni şi va ucide pe cei trei [regi], le va supune sub 
puterea sa şi va fi al optulea dintre ei [cf. Apoc. 17, 11]. Şi ei 
vor nărui Babilonul şi îl vor arde cu foc şi va da regatul 
fiarei şi vor prigoni Biserica. După aceasta ei vor fi zdrobiţi 
de venirea Domnului nostru. Pentru că împărăţia trebuie să 
se împartă şi să ajungă ruină, După cum a spus Domnul: 
„Fiecare împărăţie care este împărţită în ea însăşi se ruinează 
şi fiecare oraş sau casă, care este împărţită întru sine, nu 
poate să stea" [Mt. 12, 25]. 

De aceea, trebuie ca această împărăţie, cetatea şi casa 
aceasta să se împartă în zece. Şi pentru această raţiune el a 
vorbit, mai dinainte, despre părţi şi împărţirea care va urma. 
Daniel a spus şi aceasta, că sfârşitul celor patru regate e 
cuprins în acele degete [de la picior] din viziunea văzută de 
Nabucodonosor, când a văzut piatra tăiată, dar nu de mână 
[Dan. 2, 34]. 

Căci el i-a spus [regelui Nabucodononor]: „Picioarele 



994 De îngerul, care i-a tâlcuit vedenia. 

995 Antihristul. 



418 



erau o parte de fier iar o parte de lut. Insă o piatră tăiată, dar 
nu de mâini [omeneşti], a lovit chipul peste partea de fier şi 
de lut şi le-a distrus în bucăţi şi le-a năruit" [Dan. 2, 33-34]. 

Şi, după aceste cuvinte, continuându-şi tălmăcirea sa, 
acesta a spus: „Şi picioarele pe care le-ai văzut şi degetele, 
unele de lut, pe când altele de fier, înseamnă un regat care se 
va împărţi şi acesta va fi tare ca fierul, după cum ai văzut [în 
vedenie], că fierul era amestecat cu lutul olarului. Şi 
degetele erau o parte din fier iar altă parte din lut" [Dan. 2, 
41-42]. 

De aceea, cele 10 degete sunt cei zece regi, între care 
se va împărţi împărăţia şi unii din ei vor fi puternici, vijelioşi 
sau aprigi, pe când alţii vor fi leneşi şi nefolositori şi nu vor 
avea importanţă prea mare. 

Căci spune Daniel: „O parte din împărăţie va fi 
puternică iar altă parte se va strica 996 . Şi după cum ai văzut 
că fierul era amestecat cu lutul olarului, tot aşa şi ei vor fi 
amestecaţi printre neamuri şi nu vor avea legătură unii cu 
alţii, după cum fierul nu poate să se unească la un loc cu 
lutul" [Dan. 2, 43]. 

Şi vorbindu-i despre cele ce vor avea loc până la 
sfârşit, el îi spune şi acestea: 

„Şi în zilele acelor regi, Dumnezeului cerului va ridica 
un regat, care nu va fi nimicit niciodată şi împărăţia Lui nu 
va trece la alt popor. El va sfărâma în bucăţi şi va nimici 
toate împărăţiile şi singur Acela va fi slăvit în veci. Căci 
după cum ai văzut tu, o piatră netăiată de mâini din munte, a 
zdrobit în bucăţi lutul olarului, fierul, arama, aurul şi 
argintul, după cum Dumnezeu a vestit regelui despre 
lucrurile care se vor petrece. Visul său este adevărat şi 
tălmăcirea lui este vrednică de crezare"[Dan. 2, 44-45]. 

2. Astfel, vedem aici că Marele Dumnezeu a 
descoperit lucruri din viitor lui Daniel şi i-a confirmat cele 
despre Fiul Său. Iar Hristos este piatra tăiată fără ajutorul 
mâinilor, care va distruge împărăţiile pământeşti şi va 
instaura una veşnică, care se face prin învierea Drepţilor" 
(Justorum resurrectio) 998 . 

Căci spune acesta: „Dumnezeului cerului va ridica un 
regat care nu va fi nimicit niciodată" [Dan. 2, 41]. 



996 Nu apare în versiunea BOR 1988. 

17 Sfântul Irineu nu vrea să spună că vor învia, la învierea cea de apoi, numai 
Drepţii, Sfinţii, ci că din toţi cei înviaţi, din întreaga lume înviată, în împărăţie vor 
merge numai Sfinţii, numai Drepţii lui Dumnezeu. 
998 Lat. 2, p. 395. 



419 



Să audă aceasta şi să îşi vină în minţi, cei care reping 
pe Făcătorul lor şi care nu sunt de acord cu faptul că Prorocii 
au fost trimişi mai înainte de unul şi acelaşi Tată, de la Care 
a venit şi Domnul, şi care vorbesc despre aceea că prorociile 
s-au făcut de către diverse puteri [cereşti]. Pentru că acele 
lucruri, care au fost prorocite de către Făcătorul prin toţi 
Prorocii, s-au împlinit în Hristos, Care a lucrat conform 
voinţei Tatălui Său şi Care şi-a desăvârşit iconomia Sa cu 
privire la neamul omenesc. 

Să audă acestea aceia, care blasfemiază împotriva 
Făcătorului în cuvinte vădite, cum sunt ucenicii lui Marcion 
sau cei care au pervertit Scripturile, ca cei ai lui Valentin şi 
toţi aşa-zişii şi falşii gnostici, care sunt mărturisiţi ca 
lucrători ai Satanei de către toţi cei ce se închină lui 
Dumnezeu. 

Căci pentru aceştia şi pentru cei de dinaintea lor, care 
sunt unelte ale Satanei, care vorbesc împotriva lui 
Dumnezeu, El a pregătit focul cel veşnic pentru apostaziile 
lor cele de multe feluri. 

QQQ A 

Pentru că acela nu s-a aventurat să II blasfemieze 
în mod deschis pe Domnul său, atunci, la început, când omul 
a fost rătăcit prin intermediul şarpelui, ascunzându-se pe 
sine de Dumnezeu. 

Căci, pe drept cuvânt, a spus Iustin [Martirul şi 
Filosoful] 1000 : înainte de venirea Domnului Satana nu a 
îndrăznit niciodată să II blasfemieze pe Dumnezeu, pentru că 
el nu cunoştea judecata asupra lui, fiindcă ea fusese spusă în 
parabole şi alegorii. 

Dar după arătarea Domnului 1001 , când el s-a lămurit 
din cuvintele lui Hristos şi ale Apostolilor Săi, că focul cel 
veşnic este pregătit pentru el, care a căzut de la Dumnezeu 
prin voie proprie şi pentru toţi cei care rămân nepocăiţi în 
căderea lor, el a început să blasfemieze, prin astfel de 
oameni, pe Domnul, Care îl va judeca ca pe unul deja 
condamnat şi care îl va găsi vinovat de apostazia / căderea 
lui de la Făcătorul său, care nu era voinţa sa naturală 1002 . 



999 Satana. 

1000 Cf. Lat. 2, p. 396, n. 4 e vorba despre citarea unei scrieri a Sfântului Justin 
împotriva lui Marcion. 

1001 în trup. 

1002 Satana, vrea să spună Sfântul Irineu, nu a fost creat de Dumnezeu ca un înger 
căzut, ci ca un înger, care nu avea voie contrară lui Dumnezeu. Voia contrară este 
păcatul Satanei, este alegerea lui şi nu era o dispoziţie firească a îngerului plin de 
lumină divină, care a fost. 



420 



Şi este cu dreptate aceasta ca aceia, care încalcă legile 
să fie traşi la răspundere pentru cele făcute. Iar cei care trag 
la răspundere pe cei care încalcă legea, nu se disculpă pe ei 
înşişi. 

La fel şi aceşti oameni, care sunt plini de duh satanic 
idiabolico spiritu pleni) , aduc nenumărate acuzaţii 
împotriva Creatorului nostru, Care ne-a dat viaţă şi a dat o 
lege potrivită cu toţi. 

Şi ei fac toate aceasta, pentru că nu vor să admită că 
judecata lui Dumnezeu e dreaptă. De aceea îşi imaginează 
un alt Tată, care nu are grijă de noi, dar care aprobă toate 
păcatele. 



Pasajul citat din Sfântul Iustin Martirul este luminător pentru noi. Satana şi îngerii 
lui, după căderea omului, se credeau stăpânii pământului şi ai oamenilor şi credeau 
că nu vor fi traşi la răspundere pentru mârşăviile lor. 

Ei nu cunoşteau planul lui Dumnezeu cu ei. Dar când Domnul mărturiseşte în mod 
vădit că Iadul şi chinurile sale sunt pentru Satana şi pentru cei nepocăiţi, dracii intră 
cu adevărat în panică şi caută cu tot dinadinsul să facă rău oricui. Cei de care se 
alipesc demonii, prin propria lor voinţă, manifestă acest tip de comportament: de 
oameni care se împotrivesc nebuneşte binelui şi îşi află satisfacţia în a face răul. 



1003 Lat. 2, p. 397. 



421 



Capitolul al 27-lea 



Judecata viitoare va fi făcută de către Hristos. Despre 
comuniunea cu Dumnezeu şi despre despărţirea de El. 
Despre pedeapsa veşnică a necredincioşilor 



1. Astfel, dacă Tatăl nu judecă pe nimeni înseamnă că 
judecata nu ţine de El sau că El consimte cu toate faptele 
care au loc. Iar dacă El nu judecă, atunci toate persoanele 
sunt egale [între ele] şi sunt de aceeaşi condiţie. Venirea lui 
Hristos, în acest caz, ar fi fără vreun motiv, chiar absurdă, 
dacă El nu are puterea să judece. 

însă, „El a venit să despartă pe fiu de tatăl său, şi pe 
fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa" [Mt. 10, 35] şi 
dacă vor fi doi într-un pat, se va lua unul şi va rămâne 
celălalt. Iar dacă vor fi două femei să macine la râşniţă, una 
va fi luată şi alta va fi lăsată [Le. 17, 34-35]. 

Iar în timpurile din urmă se va porunci secerătorilor să 
strângă mai întâi neghina la un loc, şi va fi strânsă snopi, şi 
va arsă cu foc nestins, pe când grâul se va strânge în hambar 
[Mt. 13, 30]. 

Şi vor fi chemate oile în împărăţia pregătită lor, pe 
când caprele vor merge în focul cel veşnic, pe care Tatăl Său 
1-a pregătit diavolului şi îngerilor lui [Mt. 25, 34, 41]. Şi de 
ce se vor întâmpla toate acestea? 

De ce Cuvântul va veni să-i nimicească pe unii şi să 
învieze [la viaţa veşnică] pe alţii? Pentru că va ruina, cu 
siguranţă, pe cei care nu cred întru El, pe care El i-a 
ameninţat cu o mai mare pedeapsă în ziua Judecăţii, decât au 
primit-o cei din Sodoma şi Gomora [Le. 10, 12]. Pe când, 
învierea [la viaţa veşnică] va fi a celor credincioşi şi a celor 
care fac voia Tatălui Său Celui din cer. 

Căci dacă venirea Fiului s-a făcut pentru toţi la fel 1004 , 
în ceea ce priveşte Judecata Sa se vor separa credincioşii de 
necredincioşi. 

Pentru că cei care au crezut întru El vor fi găsiţi 
plăcuţi, potrivit propriilor lor alegeri iar cei care sunt 
încrezători numai în voia lor, adică în neascultare, nu 
consimt cu învăţătura Sa. 



1004 Pentru că El a venit ca să mântuie pe tot omul. 



422 



Şi prin aceasta se arată că Tatăl Său i-a făcut pe toţi 
oamenii la fel, ca fiecare să aleagă liber şi potrivit modului 
său de a gândi. Iar El are grijă de toate lucrurile şi îşi 
manifestă puterea Sa peste toţi, pentru că „El face să răsară 
soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie şi 
peste cei Drepţi şi peste cei nedrepţi" [Mt. 5, 45]. 

2. Iar acelora, care au dragostea lor în mod continuu 
îndreptată spre Dumnezeu, El le dăruie comuniunea cu Sine. 
Iar comuniunea cu Dumnezeu este viaţă şi lumină şi bucurie 
de toate bunurile Sale. 

Iar cei care merg după voia lor se despart de 
Dumnezeu. El pricinuieşte despărţirea de Sine celor care 
aleg să facă voia lor. Iar despărţirea / separarea de 
Dumnezeu este moarte şi despărţirea / separarea de lumină 
este întuneric. Pentru că despărţirea de Dumnezeu constă în 
faptul de a pierde toate binefacerile lucrurilor Sale. 

De aceea, cei care cad / apostaziază pierd lucrurile 
mai sus menţionate, fiindcă sunt lipsiţi de tot binele şi fac 
experienţa a tot felul de pedepse. Căci Dumnezeu nu îi 
pedepseşte pe ei imediat, ci pedeapsa căderii lor este aceea 
că ei se lipsesc pe ei înşişi de tot binele. 

Pentru că lucrurile bune sunt veşnice şi fără sfârşit iar 
cei care le pierd pe acestea sunt pentru veşnicie. Din acest 
motiv cei Drepţi sunt într-un noian de lumină [a flood of 
light], pe când cei care s-au orbit pe ei înşişi şi care orbesc şi 
pe alţii se lipsesc pe ei înşişi de bucuria luminii. 

însă lumina nu este cea care a cauzat pedeapsa orbirii, 
ci orbirea însăşi este cea care a adus pedeapsa asupra lor. 
Căci de aceea a spus Domnul: „Cel care crede întru Mine nu 
este judecat" [In. 3, 18], adică nu e separat / despărţit de 
Dumnezeu, pentru că este unit cu Dumnezeu prin credinţă. 

Şi tot aici Domnul a spus: „Iar cel care nu crede este 
deja judecat, fiindcă nu crede în numele Fiului Unuia-Născut 
al lui Dumnezeu" [Ibidem], adică e despărţit / separat de 
Dumnezu prin voinţa sa. 

„Pentru că aceasta este judecata, că Lumina este în 
lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina. 
Pentru că oricine face rău urăşte Lumina şi nu vine la 
Lumină, pentru ca să nu se vădească faptele sale. Dar cel 
care este dintru adevăr vine la Lumină, pentru ca faptele sale 
să fie vădite, căci ele sunt făcute întru Dumnezeu" [In. 3,19- 
21]. 



423 



Capitolul al 28-lea 



Despre despărţirea care se va face între cei Drepţi şi 
între cei păcătoşi. Despre viitoarea apostazie din timpul lui 
Antihrist şi despre sfârşitul lumii 



1 . Astfel, în această lume sunt persoane, care se dăruie 
pe ele însele Luminii şi prin credinţă se unesc cu Dumnezeu, 
pe când altele ocolesc Lumina şi se despart pe ele însele de 
Dumnezeu, de Cuvântul lui Dumnezeu, Care va veni să 
pregătească loc tuturor. 

Pentru că cei care sunt în lumină îşi iau bucuria din 
aceasta şi din toate lucrurile pe care lumina le are, pe când 
cei care sunt în întuneric au parte de pedepse. Şi de aceea El 
spune, că cei care sunt de-a dreapta sunt chemaţi în 
împărăţia Cerurilor, pe când pe cei care sunt de-a stânga îi 
va trimite în focul cel veşnic, ca unii care s-au despărţit pe ei 
înşişi de tot binele [Mt. 25, 34 şi 41]. 

2. Şi pentru această raţiune şi Apostolul a spus: 
„Fiindcă ei nu au primit iubirea lui Dumnezeu idilectionem 
Dei 1005 ) 1006 , ca ei să fie mântuiţi, de aceea Dumnezeu le va 
trimite o lucrare a amăgirii, ca ei să creadă minciuna. Ca toţi 
să fie judecaţi, care nu au crezut adevărului, ci au consimţit 
cu nedreptatea" [II Tes. 2, 10-12]. 

Fiindcă acela va veni 1007 şi va concentra în sine toată 
căderea, făcând toate după voia sa liberă şi după alegerea 
proprie, şi va sta în templul lui Dumnezeu, amăgindu-se pe 
sine că este adorat ca şi Hristos. 

De aceea, pe bună dreptate, „va fi aruncat în iezerul 
de foc" [Apoc. 19, 20], pentru că Dumnezeu, în preştiinţa 
Sa, cunoscând mai dinainte toate lucrurile, la timpul potrivit 
va trimite un astfel de om, „ca ei să creadă minciuna, ca toţi 
să fie judecaţi, care nu au crezut adevărului, ci au consimţit 
cu nedreptatea" [II Tes. 2, 11-12]. 

Şi despre venirea aceluia Ioan a spus acestea în 
Apocalipsă: „Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea unui 
leopard şi picioarele ei erau ca ale unui urs iar gura ei era 



1005 Lat. 2, p. 400. 

1006 Fragmentul din ed. BOR 1988 e următorul: „fiindcă n-au primit iubirea 
adevărului". 

1007 Antihristul. 



424 



gura unui leu. Şi balaurul i-a dat ei puterea lui şi tronul său 
şi tărie mare. Şi unul dintre capetele ei era ca înjunghiat de 
moarte, dar rana cea de moarte a ei fu vindecată şi tot 
pământul s-a minunat de fiară. Şi ei s-au închinat balaurului, 
fiindcă i-a dat fiarei putere. Şi s-au închinat fiarei, zicând: 

Cine este asemenea fiarei şi cine este în stare să lupte 
cu ea? Şi i s-a dat ei gură ca să grăiască lucruri mari, şi hule 
şi putere i s-a dat timp de 42 de luni. Şi ea şi-a deschis gura 
ca să blasfemieze împotriva lui Dumnezeu, ca să hulească 
numele Lui şi cortul Lui şi pe cei care locuiesc în cer. 

Şi i s-a dat putere peste orice seminţie, popor, limbă şi 
neam. Şi toţi care locuiesc pe pământ se vor închina ei, ale 
căror nume nu sunt scrise în cartea Mielului înjunghiat de la 
întemeierea lumii. 

Dacă are cineva urechi, să audă! Cine duce în robie va 
fi dus în robie. Cine va ucide cu sabia, va trebui să fie ucis 
de sabie. Aici este răbdarea şi credinţa Sfinţilor" [Apoc. 13, 
2-10]. 

Şi când o descrie pe a doua fiară, o descrie ca pe un 
fals provoc: „ea grăia ca un balaur şi toată puterea fiarei 
celei dintâi ea o pune în lucrare în faţa ei. Şi face ca 
pământul şi cei care locuiesc în el să adore pe prima fiară, a 
cărei rană de moarte fusese vindecată. Şi ea face minuni 
mari, încât poate şi foc să pogoare din cer pe pământ în faţa 
oamenilor şi-i amăgeşte pe cei care locuiesc pe pământ" 
[Apoc. 13,11-14]. 

Şi toate acestea sunt o imagine nu a ceea ce face el cu 
puteri dumnezeieşti, ci prin lucrări vrăjitoreşti. Şi nu trebuie 
să fim surprinşi, dacă demonii şi duhurile căzute sunt în 
slujba lui şi acesta face minuni prin ele, prin care conduce la 
amăgire pe cei care locuiesc pe pământ. 

Căci Ioan spune mai departe: „Şi el va porunci să se 
facă un chip al fiarei şi îi va da suflare acelui chip, ca acela 
să vorbească. Şi acesta îi va ucide pe cei care nu îl adoră" 
[Apoc. 13, 14-15]. 

Şi, tot el, puţin mai încolo, zice: „Şi el va pune semn 
pe fruntea lor şi pe mâna lor dreaptă, ca niciunul să nu poată 
să cumpere sau să vândă, ci numai dacă are semnul fiarei şi 
numărul numelui fiarei. Iar numărul ei este 666" [Apoc. 13, 
16-18], adică 6 x 100, 6 x 10 şi 6 x 1. Pentru că el 1008 este o 
recapitulare a întregii căderi (recapitulationem universae 



1008 Numărul fiarei. 



425 



apos tas iae) 1009 care a durat 6000 de ani (in sex millibus 

nIOIO 

annorum) 

3 . Pentru că în câte zile a fost făcută această lume, tot 
după atâtea mii de ani va fi hotărnicită / încheiată. 

Fiindcă pentru această raţiune spune Scriptura: 
„Astfel cerul şi pământul a fost desăvârşite şi odată cu ele 
toată podoaba lor. Şi Dumnezeu a dus la sfârşit în ziua a 
şasea toate lucrările pe care le-a făcut. Şi Dumnezeu S-a 
odihnit în a şaptea zile de toate lucrările Sale" [Fac. 2, 1-2]. 

Această vorbire despre lucrurile create la început este 
de asemenea şi o prorocire a ceea ce va veni. Pentru că o zi a 
Domnului este ca o mie de ani [II Petr. 3, 8] şi El în şase zile 
a desăvârşit toate lucrurile. Şi de aici reiese că lucrurile vor 
avea un sfârşit al lor la 6000 de ani [de la creare]. 

4. Şi de-a lungul tuturor veacurilor, omul, care a fost 
plăsmuit la început de mâinile lui Dumnezeu, adică de Fiul 
şi de Duhul, a fost făcut după chipul şi asemănarea lui 
Dumnezeu. însă el a devenit ca pleava când a căzut şi s-a 
rătăcit. 

însă grâul, adică cei care au dat rodul lor prin credinţa 
în Dumnezeu, vor fi adunaţi în hambar. Şi, din acest motiv, 
necazul e necesar pentru cei care se mântuie, pentru ca cel 
căzut să se ridice şi să primească mângâiere şi să se 
întărească prin răbdarea Cuvântului lui Dumnezeu, trecând 
prin focul acesta curăţitor [al necazurilor], pentru a fi 
propriu nunţii împărăteşti. 

Şi un bărbat dintre ai noştri 1011 , atunci când el a fost 
condamnat să fie dat spre mâncare fiarelor, a mărturisit 
acestea faţă de Dumnezeu: „Eu sunt grâul lui Hristos şi am 
fost dat dinţilor fiarelor sălbatice, pentru ca să mă fac pâine 
curată a lui Dumnezeu" 1012 . 



1009 Lat. 2, p. 402. 
1010 Ibidem. 

1011 Sfântul Ignatie Teoforul. 

1012 în ed. rom. avem citatul de faţă în următoarea formă: „Sunt grâu al lui Dumnezeu 
şi sunt măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos", cf. Ignatie 
către Romani, cap. IV. 1, apud *** Scrierile Părinţilor Apostolici, trad., note şi 
indici de Pr. D.fumitru] Fecioru, col. PSB, voi. 1, Ed. iBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 
175. 



426 



Capitolul al 29-lea 



Toate lucrurile au fost făcute spre slujba omului, 
înşelăciunea, răutatea şi căderea sunt puterea lui Antihrist. 
Acesta a fost prefigurat de potop, iar, mai apoi, de chinuirea 
lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego 



1. în cărţile anterioare am arătat cauzele pentru care 
Dumnezeu a îngăduit să se petreacă aceste lucruri şi am 
punctat faptul că toate au fost create spre folosul neamului 
omenesc, care se mântuie. Căci desăvârşirea nemuririi se 
dobândeşte prin liberă voinţă şi putere, şi prin pregătirea şi 
predarea noastră pentru a fi proprii supunerii veşnice faţă de 
Dumnezeu. Fiindcă creaţia este cortegiul omului, fiindcă nu 
omul a fost făcut pentru creaţie, ci creaţia pentru om (non 
enim homo propter illam, sed condiţia facta est propter 

, . 1013x1014 

hominem ) 

Iar aceste neamuri, care nu îşi ridică ochii lor spre cer 
şi nu aduc mulţumiri Făcătorului lor, nici nu doresc să vadă 
lumina adevărului sunt ca nişte fiinţe oarbe, care merg în 
căile neştiinţei, după cum spune, pe drept, cuvântul: „ca apa 
care cade şi ca o clipă pusă în balanţă [îs. 40, 15]" şi „ca o 
prună, care nu foloseşte la nimic" [îs. 40, 17] 1015 . Pe când 
cei care se folosesc şi slujesc cu dreptate, sunt ca o câmpie 
mănoasă pe care creşte grâul şi al cărui spic, prin creştere, 
ajunge să fie ca aurul. 

Căci de aceea, sfârşitul Bisericii va fi ca un lan la 
secerat, după cum s-a spus: „Va fi o strâmtorare, cum n-a 
fost alta de la început şi nici nu va mai fi" [Mt. 24, 21]. 
Fiindcă atunci va fi ultima luptă a Drepţilor, în care ei vor 
învinge, ca unii care sunt încununaţi cu nestricăciunea. 

2. Şi, de aceea, va fi în această fiară, când ea va veni, 
o recapitulare a tot felul de nedreptăţi şi de înşelăciune, în 
sensul că toată puterea căderii va curge şi va striga din ea, ca 
să fie trimisă în focul cel veşnic. 



1013 Lat. 2, p. 404. 

1014 O frază foarte importantă în gândirea ortodoxă, care arată că omul e dator să îşi 
asume creaţia şi să o protejeze, pentru că ea este stăpânirea lui, este aceea care îl 
însoţeşte pe om în calea lui spre Dumnezeu. 

1015 Indicaţia textual e conformă Lat. 2, p. 404, însă în VUL nu avem o astfel de 
variantă textuală. 



427 



Şi, pe bună dreptate, numele ei poartă numărul 666 
(sexcentos sexaginta sex) , pentru că ea însumează în sine 
tot felul de răutăţi, care se vedeau la cei de dinainte de 
potop, care slujeau îngerilor căzuţi. 

Pentru că Noe avea 600 de ani când potopul a venit 
peste pământ, pentru a şterge răzvrătirea lumii şi să scape de 
acel neam spurcat pe [Sfinţii], care trăiau în vremea lui Noe. 

Iar [Antihrist] va însuma în sine pe toţi idolii 
fărădelegilor inventaţi înainte de potop, alături de răutăţile 
acelora, care au ucis pe Proroci şi au înjunghiat pe cei 
Drepţi. 

Iar chipul pe care 1-a ridicat Nabucodonosor, care 
avea înălţimea de 60 de coţi şi lăţimea de 60 de coţi şi în faţa 
căruia i-a îndemnat pe Anania, Azaria şi Misail să se închine 
şi aceia nu au vrut, sub pedeapsa că vor fi aruncaţi în cuptor 
de foc [Dan. 3, 1-6], este, de asemenea, un loc profetic, căci 
prin ceea ce s-a întâmplat cu ei s-a arătat mânia împotriva 
Drepţilor, care se va isca în timpurile din urmă. 

Căci acel chip era pe de-a-ntregul o prefigurare a 
acestui om care va veni şi care va porunci, ca lui să i se 
închine toţi oamenii. Şi astfel, 600 de ani avea Noe, când 
potopul a venit din cauza apostaziei şi numărul de coţi al 
chipului, pentru care Drepţii au fost aruncaţi în cuptorul de 
foc, fac acest număr al acestui om, întru care e concentrată 
întreaga cădere / apostazie a celor 600 de ani, nedreptatea, 
răutatea, falsele prorocii şi înşelătoria. Pentru că pentru 
astfel de lucruri va veni foc din cer pe pământ. 



1016 Lat. 2,p. 405. 



428 



Capitolul al 30-lea 



Acest număr al numelui lui Antihrist nu trebuie să fie 
înţeles ca un nume, pentru că numărul poate fi înţeles în 
multe nume. Raţiunea acestui nume este o taină a Sfântului 
Duh. Stăpânirea lui Antihrist şi moartea acestuia 



1. Aşa stând lucrurile, [trebuie să spunem] că acest 
număr se regăseşte în toate copiile vechi şi recunoscute [ale 
Apocalipsei], cât şi la acei oameni care l-au văzut pe Ioan 
faţă către faţă şi care mărturisesc acest lucru. 

Astfel, raţiunea ne dă să conchidem vizavi de acest 
lucru, că numărul numelui fiarei, dacă e calculat după 
valoarea numerică a alfabetului grecesc, vom avea 666, 
adică numărul zecilor va fi egal cu cel al sutelor şi cel al 
sutelor cu cel al unităţilor. 

Iar numărul şase, în intervalul de la 1 la 1 0, după cum 
gândim noi, indică o recapitulare a apostaziei / a căderii. Iar 
dacă luăm acest număr în mod extins, luând-o de la început 
şi văzând toate perioadele intermediare care îl formează, 
vom afla că e vorba de plinătatea căderii. 

Insă nu cunosc dacă cineva a greşit vorbind în acest 
fel şi dacă a viciat cumva numărul din mijloc al numelui, 
înţelegând aici pe 50, în aşa fel încât 6 decade să fie una 
singură. înclin să cred, că dacă s-a produs asta a fost o 
eroare de copist, în cel mai grav caz, fapt pentru care 
numărul a fost exprimat prin litere. Insă ştim că litera 
grecească, care exprimă pe 6, poate să fie uşor confundată 
cu litera iota grecească 1017 . 

Unii însă au primit această versiune fără să fie atenţi 
la acest detaliu, pe când alţii, din cauza simplităţii lor şi pe 
cont propriu, au făcut din acest număr o expresie a decadei. 
Există şi alţii, care fără să aibă experienţă [teologică], s-au 
aventurat să caute un nume, care să conţină acest nume scris 
greşit şi falsificat. 

Aşa că, faţă de cei simplii sau care au făcut acest lucru 
din rea intenţie, noi ne luăm libertatea să ne asumăm această 
eroare, pentru ca Dumnezeu să le dea iertare. 



1017 Adică s-a confundat e cu i. 



429 



Dar pentru cei care, din glorie deşartă, susţin pe mai 
departe că numele conţine acest număr greşit şi afirmă că 
acest nume, ghicit de către ei, va fi al celui care va veni 1018 , 
unii ca aceştia nu fac decât să se piardă pe ei înşişi, pentru că 
au căzut şi ei, şi cei care se încred în ei, în eroare. 

Căci, în primul rând, s-au pierdut pe ei înşişi, pentru 
că s-au rătăcit de la adevăr, susţinând lucruri care nu există 
iar, în al doilea rând, pentru că nu s-au luminat asupra 
pedepsei care vine peste aceia, care adaugă sau scoat ceva 
din Scriptură, lucru care s-a petrecut cu unii ca ei. 

Există şi un alt pericol, nici acest minor, care cade 
asupra acelora, care presupun, în mod fals, că ei cunosc 
numele lui Antihrist. Căci dacă astfel de oameni îşi asumă un 
număr iar Antihristul care va veni va avea un altul, atunci ei 
se vor da cu uşurinţă de partea lui, crezând că nu este el cel 
aşteptat, ci că trebuie să se teamă de un altul. 

2. De aceea, aceşti oameni se cuvine să înveţe [dacă 
sunt în stare să o facă] că trebuie să revină la numărul real al 
numelui, ca să nu fie socotiţi falşi proroci. 

Căci cunoscând numărul real declarat de Scriptură, 
adică 666, aceştia vor aştepta, mai întâi, să se dividă 
imperiul în 10. Apoi, în al doilea rând, când aceşti regi vor 
împăraţi şi când vor prospera, aceştia trebuie să ştie că el 1019 
se va declara rege şi va înfricoşa pe toţi cu cele de care am 
vorbit, având un nume, care va conţine numărul, care s-a 
spus mai înainte şi va fi, cu adevărat, urâciunea pustiirii. 

Căci acestea spune Apostolul: „Când ei vor zice: Pace 
şi linişte, atunci deodată va veni nimicirea peste ei" [I Tes. 
5,3]. 

Iar Ieremia nu a indicat numai venirea deodată a 
acestuia, ci a indicat şi seminţia din care va veni, atunci când 
a zis: „Noi vom auzi glasul cailor săi repezi din Dan; 
întregul pământ va fi cutremurat de glasul nechezatului 
cailor săi în galop. El va veni şi va mânca pământul întreg şi 
oraşele lui şi ei vor locui în ele" [Ier. 8, 16]. Pentru această 
raţiune, în Apocalipsă, această seminţie nu este pusă între 
cei mântuiţi. 

3. Şi este lucru cert şi fără niciun dubiu că trebuie să 
aşteptăm împlinirea prorociei mai degrabă, decât să facem 
tot felul de presupuneri şi să căutăm tot felul de nume, care 
au acest număr, pentru că în multe nume se pot găsi numărul 



1018 Al Antihristului. 

1019 Antihristul. 



430 



menţionat. 

Căci această problemă, ca toate [cel care ţin de viitor], 
rămân nerezolvate [până nu se împlinesc]. Pentru că există 
multe nume, care au acest număr, însă nu ştim care este 
omul, care îl va purta. Şi nu trebuie să ne preocupe, cred eu, 
faptul de a găsi nume, care să conţină numărul acestui nume, 
dacă avem frică de Dumnezeu şi râvnă pentru adevăr. 

Pentru că, spre exemplu, avem numele Efantas/ 
EYANOAX 1020 , care conţine numărul acesta, dar nu ştiu pe 
seama cui să îl pun. De asemenea şi Latinos/ AATEINOZ 1021 
are numărul de 666. Şi e foarte probabil ca a doua soluţie să 
fie numele acelui ultim rege, [al celui de al patrulea, cum ne 
spune Daniel]. 

Pentru că latinii sunt cei care au în prezent puterea 
/conducerea. Insă eu nu doresc să fac această alegere [a 
numelui de Latinos] şi să mă îngâmf din cauza coincidenţei 
de nume. Pentru că şi Titan (la greci numele având în 
componenţă pe e şi i: Teitan) şi toate numele pe care le mai 
putem găsi cu acest număr ar trebui luate atunci în 
consideraţie. 

Căci un astfel de nume trebuie format din şase litere, 
iar fiecare silabă ar trebui să conţină trei litere. Iar ultimul 
nume e unul vechi dar a suferit transformări în vorbirea 
noastră curentă. 

Pentru că între regii noştri noi nu găsim pe niciunul 
care să poarte numele de Titan şi nici nu avem vreun idol pe 
care să-1 fi cinstit în mod public grecii şi barbarii şi care să fi 
purtat un astfel de nume. Insă acum mulţi spun că acest 
nume e unul divin şi soarele e numit Titan de către cei care 

i • 1022 

nu au legi 

Acest nume conţine amprenta răzbunării şi cel care 
pricinuieşte [răul] merită pedepsit, fiindcă acesta pretinde 
că el răzbună pe cei nedreptăţiţi. 

Insă în afară de această semnificaţie, vechiul nume 
[Titan] avea semnficiaţia de demnitate regală şi încă se mai 
poartă numele de tiran/despot. 

Această semnificaţie a lui Titan e cea mai 
recomandată şi e foarte probabil ca, din multele nume pe 
care noi le putem găsi, să aşteptăm pe cineva, care să se 



1020 Lat. 2, p. 409. 

1021 Ibidem. 

1022 De barbari. 

1023 Antihristul. 



431 



numească: Titan. Insă noi nu ne asumăm riscul să spunem că 
acesta va fi, cu siguranţă, numele lui Antihrist. 

Căci e necesar ca acest nume să fie descoperit în mod 
lămurit, ca să ştim cine este cel care a fost văzut atunci, în 
vederea Apocalipsului. Pentru că altfel îl putem vedea nu în 
viitor, ci chiar în zilele noastre, la sfârşitul domniei lui 
Domiţian. 

4. Dar dacă el indică numărul unui nume, când va 
veni acel om noi putem să ne ferim de el, înţelegând cine 
este. însă numele său este tainic, pentru că nu este de folos 
ca el să fie descoperit de către Sfântul Duh. 

Căci dacă numele ar fi descoperit de către El, 
Antihristul ar putea să îşi continue lucrarea o lungă perioadă 
de timp. însă, după cum e scris: „el a fost şi nu mai este, şi 
se va ridica din abis şi va merge la moarte veşnică" [Apoc. 
17, 8], ca unul care va muri. Numele său nu a fost dezvăluit 
pentru că el nu are un nume, care merită dezvăluit. 

însă, când Antihristul va nimici toate lucrurile în 
această lume, el va împăraţi pentru trei ani şi şase luni, şi va 
sta în templul de la Ierusalim. 

însă când Domnul va veni din cer, în nori, întru slava 
Tatălui, va arunca pe acest om şi pe cei care urmează lui în 
iezerul de foc iar pe Drepţi îi va duce în împărăţia Sa, adică 
îi va odihni în ziua a şaptea, care a fost sfinţită. 

Şi va restaura pe Avraam în moştenirea făgăduită lui, 
în acea împărăţie despre care Domnul spune: „mulţi vor veni 
de la răsărit şi de la apus şi vor sta cu Avraam, Isaac şi 
Iacov"[Mt. 8, 11]. 



432 



Capitolul al 31-lea 



Păstrarea trupurilor noastre este confirmată de către 
învierea şi înălţarea Domnului la cer. Sufletele Sfinţilor, 
până la venirea Domnului, sunt în starea de aşteptare a 
acelei clipe, când vor primi deplin şi desăvârşit slava Lui 



1 . Există însă unii, care vorbesc despre aceea, că drept 
slăvitorii (recte credidisse) 1024 împlinesc un plan mai 
dinainte stabilit, care duce spre bucuria Drepţilor, dar care 
ignoră mijloacele prin care ei sunt pregătiţi pentru 
nestricăciune, dovedindu-se unii care au idei eretice. 

Pentru că ereticii, dispreţuind lucrul lui Dumnezeu, nu 
admit mântuirea trupurilor lor şi consideră făgăduinţa lui 
Dumnezeu demnă de dispreţ şi trec peste cele ale lui 
Dumnezeu în inima lor, spunând că imediat după ce mor, ei 
trec peste ceruri şi peste Demiurg şi merg la Mama lor, la 
Ahamot sau la Tatăl lor, pe care ei l-au născocit. 

Căci cum pot aceşti oameni, care resping învierea 
întregului om şi care prin minciunile lor schimbă interiorul 
[credinţei în Hristos], să se minuneze, dacă nu cunosc nicio 
făgăduinţă a învierii? Pentru că ei nu vor să înţeleagă, că 
dacă lucrurile acestea au fost spuse de către Domnul însuşi, 
ei trebuie să mărturisească că le cred, căci altfel nu cred că 
El a înviat a treia zi. 

Căci, după ce a murit pe cruce şi după ce a fost luat de 
pe ea, trupul Său a fost pus în pământ. însă, în aceste trei 
zile El a locuit [cu sufletul] în locul unde erau cei morţi 1025 , 
după cum a spus Prorocul despre El: „Şi Domnul şi-a adus 
aminte de Sfinţii săi morţi, care dormeau din vechime în 
pământul morţii şi a coborât la ei, şi i-a dezlegat şi mântuit 
pe ei" 1026 . 

Căci şi Domnul a spus: „După cum Iona a rămas trei 
zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa va sta şi Fiul 
omului în inima pământului" [Mt. 12, 40]. 

Iar Apostolul a spus: „Dar când El S-a înălţat, ce 
înseamnă decât că El S-a coborât în cele mai de jos ale 



1024 Lat. 2, p. 411. 

1025 Coborârea lui Hristos la Iad, cu sufletul Său unit cu dumnezeirea. 

1026 în Lat. 2, p. 41 1, n. 3 se vorbeşte despre faptul că e o mărturie conformă Crezului 
Apostolic. 



433 



pământului?" [Efes. 4, 9]. 

Căci şi David spusese, atunci când prorocise despre 
El: „şi tu ai mântuit sufletul meu din iadul cel mai de jos" 
[Ps. 85, 13, c/ LXX]. 

Şi înviind a treia zi din morţi, El i-a spus Măriei, 
atunci când L-a văzut prima oară şi a vrut să i Se închine 
Lui: „Nu Mă atinge, pentru că încă nu m-am suit la Tatăl. 
Du-te şi spunele Ucenicilor Mei: Mă duc la Tatăl Meu şi la 
Tatăl vostru" [In. 20, 17]. 

2. Iar dacă Domnul s-a plecat legii morţii, ca să fie 
Cel dintâi născut din morţi, şi zăboveşte trei zile „în cele mai 
de jos ale pământului", atunci când învie în trup, El arată 
Ucenicilor Săi semnul cuielor [In. 20, 20], ca Unul care se 
urcase la Tatăl. Iar când spunem acestea, atunci aceşti 
oameni nu-i aşa că nu ar trebui să fie nedumeriţi, dacă 
vorbesc „de părţile cele de jos", referindu-se la lumea 
noastră iar potrivit lor, omul care îşi lasă trupul aici, merge 
în locaşurile cele mai presus de ceruri? 

Iar Domnul „a mers în mijlocul umbrei morţii" [Ps. 
22, 4, cf. LXX], unde erau sufletele morţilor iubi animae 
mortuorum erant) 1027 , iar atunci când a înviat în trup şi după 
învierea Sa, i-a ridicat pe ei în cer, artătând că acestea sunt 
sufletele Ucenicilor Săi. Căci pe cei pe care Domnul i-a găsit 
în cele mai de jos ale pământului, i-a dus în locul nevăzut al 
celor care îl slăvesc pe Dumnezeu. 

Şi acolo vor rămâne până la înviere, aşteptând acel 
eveniment. Căci [la învierea cea de apoi] îşi vor primi 
trupurile lor şi se vor arăta în întregime, adică în trup, după 
cum a înviat şi Domnul, şi aşa vor merge în faţa Domnului. 
„Pentru că nu este ucenicul mai presus de învăţător, dar 
fiecare (ucenic) desăvârşit va fi ca şi învăţătorul său" [Le. 6, 
40]. 

Căci învăţătorul nostru, de care nu ne-am despărţit 
când S-a înălţat la cer, a aşteptat vremea învierii Sale 
prescrisă de către Tatăl, după cum s-a arătat prin Iona, şi a 
înviat a trei zi din morţi şi S-a înălţat la cer. 

De aceea, se cuvine, ca şi noi să aşteptăm vremea 
prescrisă nouă de către Dumnezeu şi prorocită de Proroci, 
când vom învia şi ne vom ridica [din mormânt], după cum 
Domnul va dori să ne învrednicească de aceasta. 



1027 Lat. 2,p. 412. 



434 



Capitolul al 32-lea 



In trupul întru care Sfinţii au suferit prigoniri, tot 
întru el vor primi roadele muncii lor. întreaga creaţie 
aşteaptă acest lucru, pentru că Dumnezeu l-a făgăduit lui 
Avraam şi seminţiei lui 



1 . De aceea, opiniile unora de-ai noştri, îşi au obârşia 
în cuvântările ereticilor, ca unii care sunt neştiutori ai 
iconomiilor lui Dumnezeu şi a tainei învierii celor Drepţi şi 
a împărăţiei, care este începutul nestricăciunii. 

Pentru că această împărăţie va fi a celor vrednici, care 
s-au făcut în mod neîncetat părtaşi Fiinţei dumnezeieşti. Şi e 
necesar să le spunem despre aceste lucruri, căci, cu dreptate, 
vor primii Drepţii cele făgăduite şi vor moşteni ceea ce 
Dumnezeu le-a făgăduit Părinţilor, şi vor împăraţi, când vor 
învia şi vor vedea pe Dumnezeu în această creaţie, care va fi 
restaurată şi Judecata, care va avea lor după aceea. 

Căci e drept ca în această lume, în care ei au trudit şi 
au fost bătuţi, fiind încercaţi astfel prin suferinţă, să 
primească şi răsplata suferinţelor lor. Şi în această lume în 
care ei au fost omorâţi pentru dragostea lor de Dumnezeu, 
tot în aceasta vor învia iarăşi. 

Şi în această lume în care ei au îndurat robia, tot în ea 
vor împăraţi. Pentru că Dumnezeu e bogat în toate lucrurile 
şi toate lucrurile sunt ale Sale. Şi la timpul potrivit această 
lume va fi restaurată în condiţia ei iniţială, nemaifiind nicio 
silire 1028 sub stăpânirea Drepţilor. 

Căci Apostolul spune despre acest lucru, în mod 
desluşit, în Epistola către Romani, atunci când spune: 
„Pentru că întreaga creaţie aşteaptă descoperirea/arătarea 
fiilor lui Dumnezeu. Pentru că creaţia a fost supusă 
deşertăciunii, nu dorind [ea], ci din cauza celui care a supus- 
o pe aceasta întru nădejde. Pentru că şi creaţia însăşi se va 
izbăvi de robia stricăciunii, întru slăvită libertate a fiilor lui 
Dumnezeu" [Rom. 8, 19-21]. 

2. Astfel, făgăduinţa lui Dumnezeu, pe care El a făcut- 
o lui Avraam, va rămâne neclintită. Pentru că El a zis: 
„Ridică-ţi ochii tăi şi priveşte locul acesta unde eşti tu acum, 



1028 Nicio coerciţie a cuiva. 



435 



spre miază-noapte şi spre miază-zi, spre răsărit şi spre apus. 
Pentru că tot pământul acesta pe care tu îl vezi, ţi-1 voi da ţie 
şi urmaşilor tăi, pentru toţi vecii" [Fac. 13, 14-15]. 

Şi iarăşi a spus El: „Ridică-te şi mergi de-a lungul şi 
de-a latul acestui pământ, pentru că Eu ţi-1 voi da ţie" [Fac. 
13,17]. 

însă el nu primit moştenirea, nici măcar un cot, ci a 
fost întotdeauna un străin şi un rătăcitor pe acest pământ. 
Şi, după moartea soţiei sale, Sarra, când hitiţii au dorit să îi 
dea lui un loc unde să o îngroape, el a cumpărat locul de 
îngropare (dând pe el 400 de talanţi de aur) de la Efron, fiul 
lui Zohar Hititul [Fac. 32, 8, 16]. 

Insă el a aşteptat cu răbdare făgăduinţa lui Dumnezeu, 
nedorind să primească nimic de la oameni, din ceea ce îi 
făgăduise Dumnezeu, căci El îi spusese altădată şi acestea: 
„Eu îţi voi acest pământ urmaşilor tăi, de la fluviul Egiptului 
şi până la marele fluviu Eufrat" [Fac. 15, 18]. 

însă, deşi Dumnezeu îi făgăduise lui moştenirea, el nu 
a primit-o în timpul vieţii sale, aşa cum trebuia să fie, căci 
împreună cu urmaşii săi, adică cu cei care se tem de 
Dumnezeu şi cred în El, acesta o va primi la învierea 
Drepţilor. 

Pentru că urmaşii săi / sămânţa sa e Biserica, care a 
primit înfierea lui Dumnezeu prin Domnul, după cum a spus 
Ioan Botezătorul: „Pentru că Dumnezeu e în stare să ridice şi 
din aceste pietre fii lui Avraam" [Le. 3,8]. 

Şi, la fel, spune şi Apostolul în Epistola către 
Galateni: „Dar voi, fraţilor, împreună cu Isaac, sunteţi fiii 
făgăduinţei" [Gal. 4, 28]. Şi iarăşi, în aceeaşi Epistolă, el 
spune în mod deschis, că cei care cred în Hristos, primesc de 
la Hristos făgăduinţa făcută lui Avraam: „Făgăduinţa a fost 
făcută lui Avraam şi urmaşului său. însă El nu a spus: şi 
urmaşilor, ci a spus doar despre unul, despre acel urmaş, 
care este Hristos" [Gal. 3, 16]. 

Şi iarăşi, întărindu-şi cuvintele sale anterioare, acesta 
spune: „Iar Avraam a crezut lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui 
aceasta ca dreptate. De aceea voi cunoaşteţi, că cei care sunt 
ai credinţei sunt fiii lui Avraam. Căci Scriptura, văzând mai 
dinainte că Dumnezeu va îndrepta neamurile prin credinţă, a 
spus mai dinainte despre Avrram, că: întru tine se vor 
binecuvânta toate neamurile. De aceea cei care sunt ai 
credinţei vor fi binecuvântaţi cu făgăduinţa lui Avraam" 
[Gal. 3, 6-9]. 



436 



Astfel aceia, care sunt ai credinţei, vor fi 
binecuvântaţi cu credinţa lui Avraam şi sunt fiii lui Avraam. 

Insă Dumnezeu a făgăduit pământul lui Avraam şi 
seminţiei sale. Insă nici Avraam şi nici seminţia sa, adică cei 
care sunt îndreptaţi prin credinţă, nu au primit moştenirea, ci 
o vor primi la învierea Drepţilor 1029 . 

Pentru că Dumnezeu este adevărat şi credincios şi va 
face ceea ce El a zis, adică: „Fericiţi sunt cei blânzi, căci ei 
vor moşteni pământul" [Mt. 5,5]. 



1029 Sfântul Irineu foloseşte de două ori în acest capitol sintagma „învierea 
Drepţilor", sintagmă ce nu trebuie să fie privită reducţionist. Adică nu trebuie să 
credem că el vrea să vorbească numai despre o înviere a Sfinţilor şi nu a tuturor, ci 
vrea să spună, în acord cu Sfântul Pavel, că învierea reprezintă arătarea slavei 
Sfinţilor, arătarea a ceea ce vor fi Sfinţii. 

De aceea el vorbeşte despre învierea Drepţilor, pentru că ei vor fi în prim-plan şi nu 
cei păcătoşi, care vor merge la munca veşnică. Cei Drepţi, Sfinţii vor moşteni 
pământul şi vor fi cei care îl vor întâmpina pe Domnul în văzduh, ca să fie cu 
Domnul mereu. 



437 



Capitolul al 33-lea 



Alte dovezi la aceleaşi afirmaţii, scoase din 
făgăduinţele Domnului Hristos, atunci când el a spus că va 
bea din rodul viţei cu Ucenicii Săi în împărăţia Tatălui, 
când a făgăduit să îi răsplătească pe ei însutit şi să-i facă 
părtaşi ai nunţii Stăpânului. Binecuvântarea lui Iacov s-a 
împlinit deja, după cum a tălmăcit Papias şi alţi Bătrâni 



1 . Pentru această raţiune, când a vorbit despre Patima 
Sa, El a spus că Avraam şi cei care sunt cu el sunt bucuroşi 
la auzul veştii că moştenirea s-a deschis. 

Iar după aceea El a adus mulţumire şi a dăruit paharul 
ca să fie băut de către Ucenicii Săi, zicându-le: „Beţi dintru 
acesta toţi, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care 
pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor. Căci vă spun 
vouă, că nu voi mai bea din rodul viţei, până în acea zi, când 
îl voi bea nou, cu voi, în împărăţia Tatălui Meu" [Mc. 14, 
23-25]. 

Adică atunci când El va reînnoi moştenirea 
pământului şi va arăta taina slavei fiilor Săi. 

Căci David a zis: „El va reînnoi faţa pământului" [Ps. 
103, 30]. Şi prin aceasta a făgăduit să bea rodul viţei cu 
Ucenicii Săi, indicând prin aceasta două lucruri: moştenirea 
pământului în care se va bea noul rod al viţei şi învierea 
Ucenicilor Săi în trup. Pentru că noile trupuri, care vor învia, 
sunt acelea, care au primit noul pahar. 

Şi El nu a vorbit despre nimic altceva, decât despre 
acel fruct al viţei pe care îl va bea, când va domni cu 
Ucenicii Săi în cele mai presus de ceruri sau că ei vor bea, 
ca unii fără de trup, pentru că această băutură de acum, care 
se scoate din viţă, este pentru trup şi nu pentru suflet. 

2. Şi pentru această raţiune Domnul a spus: „Când 
faci prânz sau cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe 
vecinii tăi, nici pe rudele tale, ca nu cumva ei să te cheme pe 
tine şi aceasta să-ţi fie ca răsplată. Ci cheamă pe ologi, pe 
orbi şi pe săraci, şi vei fi fericit că ei nu pot să te 
răsplătească pe tine, ci răsplata ţi se va da ţie la învierea 
Drepţilor"[Lc. 14, 12-14] 103 °. 



1030 Observăm din citarea lui Le. 14, 14, că Sfântul Irineu folosea expresia „învierea 
Drepţilor" ca pe una apostolică. 



438 



Şi iarăşi a spus El: „Oricine va lăsa pământuri sau 
case sau părinţi sau prieteni sau copii pentru Mine, le va 
primi în această lume însutit şi întru aceasta va moşteni viaţa 
veşnică" [Mt. 19, 29; Le. 18, 29-30]. Şi care este răsplata 
însutită [primită] în această lume, pentru veselia făcută celor 
săraci şi pentru cinele, pentru care se primeşte răsplată? 

Aceasta va avea loc întru împărăţie, adică în ziua a 
şaptea, pe care a sfmţit-o Dumnezeu, şi întru care Dumnezeu 
S-a odihnit de toate lucrurile pe care le-a făcut. Căci această 
zi este cu adevărat sabatul / odihna Drepţilor, fiindcă ei nu 
vor mai fi absorbiţi de nimic trupesc, ci vor avea o masă 
pregătită lor de Dumnezeu, adică o răsplătire a lor cu tot 
felul de bunătăţi [dishes]. 

3. Binecuvântarea lui Isaac, cu care a binecuvântat el 
pe fiul său cel mic, pe Iacov, atunci când a zis: „Iată, mirosul 
fiului meu este ca mirosul unui câmp bogat, pe care Domnul 
1-a binecuvântat" [Fac. 27, 27], ne spune că acest „câmp este 
lumea". 

Căci de aceea a adăugat [Iacov]: „Să-ţi dea ţie 
Dumnezeu din rouă cerului şi grăsimea/rodnicia pământului, 
mulţime de grâu şi vin. Să îţi slujească ţie popoarele şi regii 
să se plece înaintea ta. Şi vei fi tu un domn peste fraţii tăi şi 
feciorii tatălui tău se vor pleca înaintea ta. Blestemat să fie 
cel ce te va blestema şi binecuvântat să fie cel ce te va 
binecuvânta" [Fac. 27, 28-29]. 

Iar dacă cineva nu acceptă că aceste lucruri s-au spus 
cu referire la împărăţie, acela cade în multe contradicţii şi 
nelămuriri, cum s-a întâmplat cu evreii, care au intrat într-o 
totală nedumerire (in omni aporia) 

Pentru că niciun neam nu i-a slujit lui Iacov în timpul 
vieţii sale ci, dimpotrivă, după ce a primit binecuvântarea 
[de la Iacov, tatăl său], acesta a plecat din casa sa şi a slujit 
unchiului său Laban Sirianul pentru 20 de ani. 

Şi nici nu a fost domn peste fratele său, ci el s-a plecat 
înaintea fratelui său Esav şi când s-a întors din Mesopotamia 
el a dat multe daruri acestuia. Şi de unde a moştenit mult 
grâu şi vin pe pământ, când el a emigrat în Egipt, datorită 
foamei care era în pământul unde locuia el şi a devenit 
supusul lui Faraon, care stăpânea în Egipt? 

De aceea, prorocia acestei biencuvântări, aparţine fără 
doar şi poate timpurilor împărăţiei, când Drepţii vor stăpâni 



1031 Lat. 2,p. 417. 



439 



pământul, după ce vor învia din morţi. Adică atunci când 
creaţia întreagă va fi reînnoită şi eliberată [de păcat şi 
moarte], când va fi rodi tot felul de bunătăţi, când va coborî 
rouă din cer şi pământul va rodi. 

Căci Bătrânii 1032 , care l-au văzut pe Ioan, Ucenicul 
Domnului, au spus că ei au auzit de la el, că Domnul i-a 
învăţat cu privire despre acele vremuri, spunându-le: Vor 
veni zile, în care viţele vor creşte, fiecare având câte zece 
mii de j oarde şi pe fiecare j oardă vor fi câte zece mii de 
mlădiţe şi fiecare mlădiţă va avea câte zece mii de muguri şi 
din fiecare mugur va ieşi câte zece mii de ciorchini şi din 
fiecare ciorchine câte zece mii de boabe şi din fiecare boabă 
stoarsă va ieşi câte 25 de metrii de vin. Şi când vreunul din 
Sfinţi va fi rupt ca un ciorchine, altul va striga [în locul lui]. 
Pentru că: „eu sunt cel mai bun ciorcine, ia-mă; 
binecuvintează pe Domnul prin mine " 

Şi în acest fel, Domnul a spus, că un bob de grâu va 
rodi zece mii de fire de grâu, şi că fiecare fir va avea câte 
zece mii de spice şi fiecare spic de grâu va da câte zece mii 
de boabe şi din fiecare boabă va ieşi câte 10 litre din cea mai 
curată, fină şi bună făină. 

Şi că toate celelalte fructe ale pomilor, seminţele şi 
iarba, vor rodi asemenea. Şi că toate animalele se vor hrăni 
din cele produse de pământ şi că va fi pace şi bună 
înţelegere între fiecare şi că toate vor fi supuse omului în 
mod desăvârşit. 

4. Şi aceste lucruri sunt mărturisite în scris de Papias, 
în a patra carte a lui, ca auzite de la Ioan şi de la prietenul 
său Policarp. Pentru că avem cinci cărţi alcătuite de către el. 
Şi el a adăugat la acestea 1034 : „Aceste lucruri sunt crezute de 
către cei credincioşi". 

Căci a spus că, atunci „când Iuda vânzătorul nu le-a 
crezut şi a întrebat: Cum pot aceste lucruri să rodească atât 
de mult prin lucrarea Domnului? , Domnul a spus: Cei care 
vor trăi aceste [vremuri] le vor vedea''' 

Căci atunci când s-a prorocit despre aceste vremuri, 



1032 în Idem, p. 417, n. 3 se precizează faptul, că cel care i-ar fi spus Sfântului Irineu 
acest amănunt ar fi Papias. 

1033 Pasaj unic, pentru că conţine cuvinte ale Domnului păstrate tradiţional şi care au 
fost primite de la Sfinţii Apostoli. 

1034 Ca o notă la cele cinci cărţi ale sale. 

1035 Altă mărturie unică: o întrebare a lui Iuda şi un răspuns al Domnului vizavi de 
pasajul anterior, în care s-a prorocit rodirea extraordinară a pământului celui nou, 
reînnoit. 



440 



Isaia a spus: „Lupul se va hrăni împreună cu mielul şi 
leopardul se va odihni împreună cu iedul. Viţelul şi taurul 
vor mânca împreună cu leul şi un copil le va conduce pe ele. 

Boul şi ursul se vor hrăni împreună şi puii lor vor sta 
împreună şi leul va mânca paie ca boul. Şi un prunc de ţâţă 
va băga cu încredere mâna în cuib de viperă şi în sălaşul 
năpârcii. Nu va fi nicio stricăciune şi nimic nu va avea 
putere de a aduce suferinţa în muntele Meu cel sfânt"[Is. 11, 
6-9]. 

Şi iarăşi a spus acesta, recapitulând cele zise: „Lupii şi 
mieii vor mânca împreună şi leul va mânca paie ca boul şi 
şarpele pământului va mânca pâine. Şi ei nu vor răni şi nici 
nu vor supăra pe nimeni în muntele Meu cel sfânt, zice 
Domnul" [îs. 65, 25]. 

Şi ştiu faptul, că unele persoane doresc să prezinte 
aceste cuvinte, ca vorbind despre oamenii sălbatici, din 
diferite neamuri şi cu felurite obiceiuri, care atunci când vin 
la credinţă şi cred, ei intră în unire cu Drepţii. 

însă, deşi aceste cuvinte se pot potrivi cu cei care vin 
din multe neamuri la unirea credinţei {the harmony of the 
faith), niciodată nu se va petrece asta cu animalele până la 
învierea Drepţilor. 

Pentru că Dumnezeu nu este în toate lucrurile 1036 . Şi e 
drept ca, atunci când creaţia va fi restaurată, toate animalele 
să fie din nou supuse şi slujitoare omului şi să se întoarcă la 
hrana pe care Dumnezeu le-a dat-o dintru început (pentru că 
ele erau întru început supuse şi ascultătoare lui Adam), 
adică [hrana] pe care o produce pământul 1037 . 

Insă, cu altă ocazie, şi nu acum, îţi voi arăta că leul va 

• r 4- i 1038 

manca paie [atunci] 

Şi acestea vorbesc despre mărimea şi bogăţia 
fructelor. Pentru că, dacă animalul, leul, va mânca paie 
[atunci], ce calităţi trebuie să aibă spicele de grâu, pentru ca 
să fie hrană pentru lei? 



1036 Acceptat în mod voit 

1037 După cum se observă, Sfântul Irineu vorbeşte de o restaurare şi păstrare a întregii 
lumi făcute de Dumnezeu, adică şi a vegetaţiei şi a animalelor. Animalele se vor 
supune iarăşi omului, ca la început şi vor asculta de el şi nu vor mai mânca carne ci 
se vor hrăni numai cu roadele pământului. 

1038 Putem presupune de aici că acestui prieten al său, Sfântul Irineu i-a mai trimis şi 
alte lucrări personale. 



441 



Capitolul al 34-lea 



El întăreşte opiniile sale cu privire la moştenirea 
împărăţiei Sfinţilor după învierea lor din morţi, cu mărturii 
diverse de la Isaia, Iezechiel, Ieremia şi Daniel. Parabola 
slujitorilor care priveghează 



1 . Astfel, Isaia spune foarte clar că va fi o bucurie a 
acestei zidiri la învierea Drepţilor, atunci când spune: 
„Morţii vor învia. Toţi cei care sunt în morminte vor învia şi 
cei care sunt în pământ se vor bucura. Pentru că rouă Ta este 
sănătatea lor" [îs. 26, 19]. Şi despre acestea, Iezechiel spune: 
„Iată, Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate 
afară din gropile voastre. Când voi scoate pe poporul Meu 
din morminte şi voi pune suflare întru voi, voi veţi fi vii. Şi 
Eu vă voi pune pe voi în pământul vostru şi voi veţi 
cunoaşte că Eu sunt Domnul" [Iez. 37, 13-14]. 

Şi iarăşi a spus despre aceleaşi lucruri: „Aceste lucruri 
spune Domnul: Eu voi aduna pe Israel dintre toate 
neamurile, de unde ei au fost duşi şi Mă voi sfinţi întru ei, în 
faţa fiilor neamurilor. Şi ei vor locui în pământul lor, pe care 
Eu l-am dat slujitorului Meu Iacov. 

Şi ei vor locui în acela în pace. Şi ei vor construi case 
şi vor planta vii şi vor locui întru nădejde, când judecata 
Mea va cădea peste toţi cei care i-au necinstit pe ei, peste cei 
care i-au înconjurat pe ei. Şi ei vor cunoaşte că Eu sunt 
Domnul Dumnezeul lor şi Dumnezeul Părinţilor lor" [Iez. 
28,25-26]. 

Şi după cum am arătat puţin mai înainte, Biserica este 
seminţia lui Avraam. 

Şi pentru această raţiune noi spunem că El, Cel care în 
Noul Testament „ridică din pietre fii lui Avraam", este Cel 
care va strânge, potrivit Vechiului Testament, pe cei care se 
vor mântui dintre neamuri, după cum a spus Ieremia: „Iată, 
vin zile, zice Domnul, în care ei nu vor mai zice: Domnul 
cel viu, care conduce pe fiii lui Israel din miază-noapte, şi 
din toate părţile în care ei au fost duşi. Căci El îi va întoarce 
în pământul lor, pe care El 1-a dat părinţilor lor" [Ier. 23, 7- 
8]. 

2. Iar această întreagă creaţie, potrivit voii lui 
Dumnezeu, va avea o mare creştere, căci va rodi roadele 



442 



despre care am vorbit, după cum ne spune Isaia: „Şi aceasta 
va fi mai presus de munţii cei înalţi şi mai preus de fiecare 
deal înalt, apa curgând peste tot în acea zi, când mulţi vor 
pieri, când stâncile vor cădea. Şi lumina lunii va fi ca lumina 
soarelui, şapte zile ca o singură zi, când El va vindeca 
suferinţa poporului Său şi îl va vindeca de durerea 
stricăciunii sale" [îs. 30, 25-26]. 

Iar „durerea stricăciunii" (dolor plagae) 1039 este cea 
pricinuită la început, prin neascultarea omului în Adam, 
adică moartea. Căci pe aceasta 1040 o va vindeca Domnul, 
când ne va învia din morţi şi ne va reda moştenirea 
părinţilor, după cum a spus tot Isaia: „Şi tu vei fi încrezător 
în Domnul şi El îţi va da ţie să stăpâneşti întregul pământ şi 
te va hrăni pe tine din moştenirea părintelui tău Iacov" [îs. 
58, 14]. 

Şi aceste cuvinte sunt ceea ce spune Domnul: „Fericiţi 
sunt slujitorii aceia, pe care atunci când va veni Domnul, îi 
va afla priveghind. Adevărat vă spun vouă, că El Se va 
încinge şi le va da să mănânce, se va apropia de ei şi le va 
sluji. Şi dacă El va veni la ceasul serii şi îi va găsi pe ei aşa, 
fericiţi sunt, fiindcă El îi va face să stea şi le va sluji lor. Iar 
dacă va veni în straja a doua sau a treia, fericiţi sunt aceştia" 
[Le. 12, 37-38]. 

Şi Ioan spune acelaşi lucru în Apocalipsă: „Fericit şi 
Sfânt este cel care are parte de prima înviere" [Apoc. 20, 6]. 
Iar Isaia vorbeşte despre timpul când se vor petrece aceste 
evenimente, zicând: „Şi eu am zis: Doamne, cât va dura? 
Până când cetăţile vor rămâne pustii, fără locuitori, şi casele 
vor fi fără oameni, şi pământul va fi deşert. Şi după aceste 
lucruri Dumnezeu ne va schimba pe noi oamenii şi cei care 
vor rămâne se vor înmulţi pe pământ" [îs. 6, 11]. 

Şi Daniel a spus acest lucru: „Şi împărăţia şi domnia, 
şi măreţiile cele de sub cer sunt date Sfinţilor de Prea Marele 
Dumnezeu şi împărăţia acelora este veşnică şi toate domniile 
vor sluji şi se vor supune Lui" [Dan. 7, 27]. 

Dar şi această făgăduinţă trebuie înţeleasă ca 
referindu-se la acel timp, când Prorocul spune: „Şi voi veni 
la tine şi voi fi de partea ta la plinirea acelor zile" [Da. 12, 
13]. 

3. Astfel, aceste făgăduinţe nu au fost rostite numai de 
către Proroci şi Părinţi, cât şi de Bisericile unite dintre 



1039 Lat. 2, p. 420. 

1040 Stricăciunea firii omeneşti, care a fost cauzată de către păcate. 



443 



neamuri, pe care Duhul le-a numit „insule" (insulas) 1041 . 

Şi aceasta, pentru că ele sunt aşezate în mijlocul 
tulburării, suferă din cauza viscolului blasfemiilor [the storm 
of blasphemies], sunt un adăpost sigur pentru cei în 
primejdie şi un loc de scăpare pentru cei cu o dragoste mare 
[de cele cereşti], şi care năruie deşertăciunea Adâncului, 
adică calea păcatului, după cum spune şi Ieremia: 

„Ascultaţi cuvântul Domnului, voi, neamuri şi vorbiţi 
despre insule până departe. Spuneţi, că Domnul va risipi pe 
Israel şi El îl va aduna şi îl va ţine, ca unul care îşi hrăneşte 
turma sa de oi. Pentru că Domnul va răscumpăra pe Iacov şi 
îl va elibera pe el de mâna celui mai puternic decât el. Şi ei 
vor veni şi se vor bucura în muntele Sionului şi va veni ceea 
ce este bun şi în pământul acesta va fi grâu, şi vin, şi roade, 
animale şi turme. Şi pământul lor va fi ca un pom roditor şi 
ei nu vor mai flămânzi. Pentru că în acea vreme fecioarele se 
vor bucura împreună cu tineri, cei bătrâni se vor veseli şi Eu 
voi întoarce întristarea lor întru bucurie [and I will turn their 
sorrow intojoy]. 

Şi Eu îi voi face pe ei să se bucure foarte şi sufletele 
preoţilor, ale fiilor lui Levi, se vor sătura. Şi poporul Meu se 
va sătura de bunătatea mea" [Ier. 31, 10-14]. 

Şi în cartea anterioară ţi-am arătat că toţi ucenicii 
Domnului sunt leviţii şi preoţii, ei, cei care călcau sabatul în 
templu şi erau fără vină. Făgăduinţele acestea însă arată 
foarte clar că e vorba despre ospăţul acestei creaţii în 
împărăţia Drepţilor, acolo unde Dumnezeu a făgăduit că va 
sluji El însuşi. 

4. Şi iarăşi, vorbind despre Ierusalim şi despre domnia 
Lui acolo, Isaia spune: „Acestea zice Domnul: Fericit este 
cel care fii în Sion şi slujitori în Ierusalim. Iată, un rege 
drept va domni şi conducătorii vor conduce cu judecată" [îs. 
31, 9 şi 32, 1]. Şi cu privire la zidirea a ceea ce va fi rezidit, 
el spune: „Iată, Eu voi pune o piatră de rubin şi una de safir 
la temeliile tale. Şi îţi voi face întărituri de cristal şi zid din 
pietre alese. Şi toţi fiii tăi vor fi învăţaţi de către Dumnezeu 
şi mare va fi pacea fiilor tăi şi întru dreptate te vei rezidi" 
[îs. 54, 11-14]. 

Şi iarăşi vorbeşte despre aceleaşi lucruri, zicând: 
„Iată, Eu voi face Ierusalimul o bucurie şi poporului Meu [o 
veselie]. Pentru că glas de plângere nu se va mai auzi în ea, 



1041 Lat. 2, p. 421. 



444 



nici glas de strigare. Şi nu va mai fi niciunul neînvăţat şi 
niciun bătrân nu îşi va mai sfârşi viaţa. 

Pentru că un tânăr va avea o sută de ani şi păcătosul 
va muri la o sută de ani, însă ca unul blestemat. Şi ei vor zidi 
case şi vor locui în ele. Şi vor sădi vii şi vor mânca din 
roadele lor şi vor bea vin. 

Insă nu le vor zidi ei şi alţii le vor locui şi nici nu vor 
sădi ei via şi alţii o vor mânca. Pentru că acele zile ale veţii 
tale vor fi zile ale poporului tău şi lucrurile manilor tale vor 
rămâne" [îs. 65, 18-22]. 



445 



Capitolul al 35-lea 



El afirmă că aceste mărturii date aici nu trebuie 
interpretate alegoric sau cu referire la binecuvântările 
cereşti, ci ele se vor împlini după ceea ce va veni Antihrist, 
după învierea morţilor, în Ierusalim. Toate prorociile de la 
început el le subsumează celor ale lui Isaia, Ieremia şi 
Apocalipsei lui Ioan 



1. Iar dacă unii doresc să considere alegorice aceste 
[prorocii], ei se vor arăta incoerenţi în ceea ce susţin şi se 
vor nega pe ei înşişi în multe feluri. Căci, spre exemplu, 
avem: „Până când cetăţile" neamurilor „vor rămâne pustii, 
fără locuitori, şi casele vor fi fără oameni, şi pământul va fi 
deşert?" [îs. 6, 11]. 

Iar Isaia a mai spus: „ziua Domnului va veni ca un 
leac pentru cele dinainte, plină de mânie şi de urgie, 
distrugând cetăţile pământului şi dezrădăcinând pe păcătoşi" 
[îs. 13, 9]. Şi iarăşi, tot el: „acesta va fi luat, ca să nu vadă 
slava lui Dumnezeu" [îs. 26, 10]. 

Şi pentru atunci când se vor petrece aceste lucruri, el a 
spus: „Dumnezeu îi va izgoni pe oameni şi cei care vor 
rămâne se vor înmulţi pe pământ" [îs. 6, 12]. Dar şi acestea: 
„Şi ei vor zidi case şi vor locui în ele. Şi vor sădi vii şi vor 
mânca din ele"[Is. 65, 21]. 

Insă toate acestea, toate cuvintele care sunt luate în 
calcul sunt spuse cu referire la învierea Drepţilor, care va 
avea loc după venirea lui Antihrist şi după distrugerea 
tuturor neamurilor, care vor fi sub conducerea lui. In acea 
vreme va avea loc învierea Drepţilor, a celor care vor 
împăraţi pe pământ, făcând [să piară] cei puternici, ca ceara 
de la faţa Domnului. 

Şi, prin El, ei vor deveni părtaşi slavei lui Dumnezeu 
Tatăl şi se vor veseli întru împărăţie, în unire şi comuniune 
cu Sfinţii îngeri şi în unire cu fiinţele duhovniceşti. Şi în 
legătură cu cei pe care Domnul îi va găsi în trup, aşteptând 
venirea Sa din cer, şi care au suferit necazuri, pe aceia îi va 
scăpa din mâinile Celui rău 1042 . 

Pentru că la ei se referă Prorocul când spune: „şi cei 



1042 A Satanei. 



446 



care vor rămâne se vor înmulţi pe pământ". 

Iar Prorocul Ieremia a spus, că mulţi credincioşi ai lui 
Dumnezeu sunt pregătiţi pentru aceasta, să înmulţească pe 
cei de pe pământ, pentru ca să dea sub conducerea Sfinţilor 
Ierusalimul, pentru că împărăţia este a Sa, după cum s-a zis: 
„Priveşte către răsărit, Ierusalime şi priveşte bucuria, care îţi 
va veni ţie de la Dumnezeu însuşi! Iată, fii tăi vor veni de 
unde au fost trimişi. Ei vor veni ca o ceată de la răsărit şi de 
la apus, prin cuvântul Celui Sfânt, bucurându-se întru slava 
care este de la Dumnezeul tău. O, Ierusalime, dezbracă-ţi 
sacul plângerii şi al durerii şi pune-ţi această frumuseţe a 
slavei celei veşnice de la Dumnezeul tău! 

încinge-te cu îndoitul veşmânt al dreptăţii, care vine 
de la Dumnezeu tău. Pune-ţi coroana slavei veşnice pe capul 
tău. Pentru că Domnul va arăta slava ta întregului pământ de 
sub cer. Pentru că numele tău va fi veşnic chemat de către 
Dumnezeu însuşi, ca pacea dreptăţii şi slava celui care se 
închină Domnului. Ridică-te, Ierusalime, stai în picioare şi 
priveşte spre răsărit, şi, iată, fiii tăi de la răsăritul soarelui şi 
pană la apus, de Cuvântul Celui Sfânt, se vor bucura întru 
pomenirea lui Dumnezeu. 

Pentru că paşii lor se vor îndrepta spre tine, de unde 
au fost târâţi de vrăjmaş. Dumnezeu îi va aduce întru tine, 
fiind născuţi cu slava acelui tron al împărăţiei. Pentru că 
Dumnezeu a poruncit ca fiecare munte înalt să se plece şi 
fiecare deal veşnic, şi văile să se umple, pentru că întregul 
pământ se va netezi, ca Israel, slava lui Dumnezeu, să poată 
merge în siguranţă. 

Iar pădurile se vor face locuri umbroase şi fiecare pom 
frumos mirositor va fi pentru Israel, din porunca lui 
Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu va merge înaintea lor cu 
bucurie, în lumina slavei Sale [in the light ofHis splendor], 
căci mila şi dreptatea vin de la El" [Bar. 4, 36-5, 1-9]. 

2. Iar lucrurile care au fost spuse 1043 nu pot fi înţelese 
nici cu referire la lucrurile mai presus de ceruri, „pentru că 
Dumnezeu", s-a zis, „va arăta slava ta întregului pământ de 
sub cer". 

Iar în vremea împărăţiei, pământul va fi chemat de 
Hristos la starea sa cea dintâi iar Ierusalimul va fi rezidit 
după chipul celui de sus, după cum a spus Isaia: „Iată, Eu 



1043 Prorociile. 



447 



am făcut zidurile tale cu mâinile Mele şi tu eşti mereu în 
ochii Mei" [îs. 49, 16]. 

Iar Apostolul, scriind Galatenilor, le-a spus în acelaşi 
fel: „Iar cea liberă este Ierusalimul cel de sus, care e mama 
noastră a tuturor" [Gal. 4, 26]. 

Şi el nu a vorbit aici şi nici nu s-a gândit la vreun eon 
rătăcit sau la vreo putere care s-a despărţit de Plenitudine 
sau la Prunicus, ci la Ierusalimul, care a fost zidit de mâinile 
Sale. Căci în Apocalipsa lui Ioan se vorbeşte despre vederea 
acestui [Ierusalim] nou, care se va pogorî din cerul cel nou. 
Căci despre vremea împărăţiei, a spus acesta: „Am văzut un 
tron mare, alb, şi pe Cel care şedea pe el, de la a Cărui faţă 
pământul şi cerul au zburat şi nu s-a mai găsit loc pentru 
ele"[Apoc. 20, 11]. 

Şi lucrurile despre care el vorbeşte au legătură cu 
învierea şi cu judecata, vorbind despre „cei morţi, de cei 
mari şi de cei mici" [Apoc. 20, 12]. Şi mai spune el: „Şi 
moartea a dat pe cei morţi din ea, şi moartea şi iadul au dat 
pe cei morţi pe care îi aveau" [Apoc. 20, 13], atunci când 
cărţile au fost deschise [Apoc. 20, 12]. 

Şi iarăşi: „o altă carte a fost deschisă, care este cartea 
vieţii şi morţii au fost judecaţi după acele lucruri, care erau 
scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor. Şi moartea şi iadul au 
fost aruncate în iezerul de foc, care e moartea a doua" 
[Apoc. 20, 12, 14]. Şi acesta este ceea ce se numeşte 
Gheena, în care Domnul a spus că arde focul cel veşnic. 

Pentru că s-a zis: „Iar cine n-a fost găsit scris în cartea 
vieţii, a fost trimis în iezerul de foc" [Apoc. 20, 15]. 

Şi după ce a spus acestea, a zis iarăşi : „Am văzut cer 
nou şi pământ nou, pentru că cerul cel dintâi şi pământul au 
trecut şi marea nu mai era. Şi am văzut cetatea sfântă, noul 
Ierusalim, pogorându-se din cer, ca o mireasă împodobită 
pentru mirele ei" [Apoc. 21, 1-2]. 

Şi iarăşi: „Şi am auzit un glas puternic din tron, 
zicând: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va 
locui cu ei. Şi ei vor fi poporul Său şi Dumnezeu însuşi va fi 
cu ei ca Dumnezeul lor. Şi El va şterge orice lacrimă din 
ochii lor. Şi moartea nu va mai fi, nici întristare, nici suspin, 
nici nu va mai fi vreo durere, fiindcă lucrurile cele dintâi au 
trecut"[Apoc. 21,3-4]. 

Iar Isaia spune acelaşi lucru: „Pentru că va fi un cer 
nou şi un pământ nou. Şi nu ne vom mai aminti de cele 



448 



trecute, nici inima noastră nu se va mai gândi la ele 1044 , ci ei 
vor afla bucurie şi veselie" [îs. 65, 17]. 

Căci despre acestea a spus şi Apostolul, zicând: 
„Pentru că chipul [the fashion] acestei lumi va trece" [I Cor. 
7, 31]. Şi acelaşi lucru a spus şi Domnul, când a zis: „Cerul 
şi pământul vor trece" [Mt. 24, 35]. 

Astfel s-au petrecut aceste lucruri, când a văzut 
trecând toate cele pământeşti, Ioan, Ucenicul Domnului şi a 
spus că noul Ierusalim se pogora din cer, ca o mireasă 
împodobită pentru mirele ei. 

Şi că aceasta este cortul lui Dumnezeu, în care 
Dumnezeu va locui cu oamenii. Iar Ierusalimul cel vechi 
este un chip al acestui Ierusalim care va fi pe pământ, şi 
pentru care Drepţii s-au pregătit pentru nestricăciune şi se 
pregătesc pentru mântuire. 

Iar cortul lui Moise a fost făcut după chipul celui văzut 
în munte. Pe când acesta [ce va veni] nu e de domeniul 
alegoriei, ci lucrurile se dovedesc întărite şi adevărate, că 
este pe pământ, fiind făcut de Dumnezeu spre bucuria 
oamenilor Drepţi. 

Pentru că Dumnezeu îi va învia cu adevărat pe oameni, 
fiecare om va învia cu adevărat şi nu în mod alegoric, aşa 
după cum am arătat de mai multe ori. Şi cel care va învia, s- 
a pregătit de mai înainte pentru nestricăciune şi va ieşi şi va 
înflori în vremea împărăţiei, pentru că poate fi capabil să 
primească slava Tatălui (gloriae Patris) 

Şi când toate lucrurile se vor face noi, atunci el va 
locui cu adevărat în cetatea lui Dumnezeu. Pentru că s-a 
spus: „Şi Cel care şedea pe tron a zis: Iată, Eu fac toate 
lucrurile noi. Şi Domnul a zis: Scrie toate acestea, pentru că 
aceste cuvinte sunt vrednice de credinţă şi adevărate. Şi el 
mi-a spus: Ele s-au făcut" [Apoc. 21, 5-6]. Căci acesta e 
adevărul acestor lucruri. 



Inima care gândeşte şi gândirea care simte cele duhovniceşti sunt realităţi 
exprimate adânc în experienţa duhovnicească a Bisericii. Pentru că inima şi mintea 
nu sunt despărţite în receptarea celor dumnezeieşti, ci întregul om percepe prezenţa 
lui Dumnezeu. 
1045 Lat. 2, p. 426. 



449 



Capitolul al 36-lea 



Oamenii vor învia. Lumea de acum nu va fi distrusă. 
Vor fi multe locaşuri ale Sfinţilor, potrivit vredniciei lor. 
Toate lucrurile se vor supune lui Dumnezeu Tatăl pentru ca 
El să fie toate întru toţi 



1. După cum vedem există oameni reali, care trăiesc 
într-un pământ evident pentru toţi şi nimeni nu poate să 
spună că nu există aceste lucruri, ci fiecare trăieşte potrivit 
cu existenţa actuală. Căci nicio fire sau substanţă a creaţiei 
nu va fi distrusă (căci vrednic de crezare şi adevărat e Cel 
care a creat-o), ci doar „chipul acestei lumi va trece", adică 
lucrurile prin care am păcătuit şi întru care omul a 
îmbrătrânit în ele. Fiindcă chipul de acum al lumii este 
vremelnic, [după cum a vrut Dumnezeu