pasii aa zana ga 3 0 RR OI Pa Căaee e ELD MUSEU pi Steindachner iii 00004 799 Pr X + , „i NI i) ) ic - i: , in Ă pia A Pe stu dau ai lg IRA i NU Si i / Y 4 Tait i ai A — d j e PIERIT ALA | ir E AAN n i, iti pu ERA A FAUNA ICHTIOLOGICĂ [E : i sila | :), A PC ROMÂNIEI A ina ) Digitized by the Internet Archive. pi Siza in 2013 ă http://archive.org/details ACADEMIA ROMÂNĂ PUBLICAȚIUNILE FONDULUI VASILE ADAMACHI No. XVI. FAUNA ECHIIOLOGICĂ A ROMÂNIEI DE Dr. GR. ANTIPA DIRECTORUL MUZEULUI DE ISTORIE NATURALĂ DIN BUCUREȘTI. PREMIUL ADAMACHI DIN 1906 CU 31 TABELE IN FOTOTIPIE 4) L, 4 470 =] i "a 194 1. UA AN, 4 | BUCUREȘTI INST. DE ARTE GRAFICE „CAROL GOBL“ S-son ION ST. RASIDESCU 16, STRADA DOAMNEI, 16. 1909. 21.506 rani te) anatema jeni ataman pe agitate A: JE asa at ED A) e mie aur era i zameuriaeem za ie i pie iz onora natale tai 01257 (E) > issa) ae _Pag._ IPizrexejuiisjei sie oi pia Alo Mar o Sula MIO ORI ARI Rl AN MN e A II 1 Introducere 3) CLASA PEȘTILOR (Pisces) A. ORD. TELEOSTEI (Pești osoși). . . EUL A a 0 e ANU a AOL a pi a E bau it 9 Subord. ACANTHOPTERI . ) ANDRE JEEP a e 0 AU tată Me DGE ARS ai PRON) Gea aia a 10 | Sen. "Perca Li e DADA a ce Aa ADN a IA 1 sp. Perca elit i iba mul A AT AA E e ca Ap A DR II. Gen. Lucioperca Cw. ..... e ARE N 14 1 sp. Lueioperea sandra Cuv. ci) Vad, Salăul ME e NA » 2 sp. Lucioperea volgensis Pall. Salăul vărgat . . . . 119 3 sp. Lucioperca marina Cuv. Șalăul de mare . . . . 20 Monstruozităţi (Lucioperca sandra et volgensis var. Capo untlele Lp pna) 00 o aa o o ai eo e 22 III. Gen. Aspro Cw. ... 200 a 079 ACTE (la i PRL PNI 23 S 1 sp. Aspro sireber Sieb. Fu sanui A ac 0 A. Va E ate » Dispo AS po zane Cui pietrarul 135 e a - . 25 INAIGen Acerina Cuv pa isa, 28 isp Acerima Cermua Ii Oniborţul 9... » 2 sp. Acerina schraeiser Lin. Răspărul . . . . . . . .. 31 FAM. SCLEROPAREI . îsi 8 agati o iati ab IA Pe ea 3D Gen. Cottus Lin... ... sp) [CA SOD co le AN ALI » 1 sp. Cottus gobio Lin. 55 vosida A Ta ec | E i e iu 30 200 Colas Doeezi Omu sEleele SS ta a ei a + 40 FAM. GASTEROSTEIDAE . . . e ce ua XE Asa Duce Br ze tă e a na IRI A 3) Gen. Gasterosteus pai ce cab Au „MA 1 sp. Gastorosteus platygaster Kess. Pălămida de baltă i d) 2 sp. Gasterosteus aculeatus Li. . . . . . . . . «. . 52 Gasterosteus aculeatus var. ponticus. . . . e... B4 FAM. GOBIOIDEI .. . Aj toata a Me Da IG O RD DD cae 60 Gen. Gobius Artedi Is (ici 'X 9 a. Lb Jo N IA VI ARI Re SAT » a sp. Gobius marmoratus Pal, Se a 00 DRE e ou o ou ep 2 Gobius Kessler Gina ai e 2 a e e . 64 vi 3 sp. Gobius trauhveltevi Kessl. . 4 sp. Gobius cephalarges Pall. . . 5 sp. Gobius fluviatilis Pall. FAM. MUGILOIDEI Ba 5 Gen. Mugii Artedi , 1 sp. Mugăl cephalus Cuv. Chefalul mare A 2 'sp- Magul eheloi Oua. AND IDEI oale SARI 3 sp. Mugil auralus Risso ă 4 sp. Mugil saliens Risso. . . . . . - d sp. Mugil capilo . Subord. ANACANTHINI JOH. MULL. TAM. GADOIDEI . pi Lota Cui 1 sp. Lota vulgaris Gata Mihalţul E AM PAIE URI O) NEO DD) AN SU e o e Gen. Pleuronectes L. SRR car 1 sp. Plewvonectes flesus L. Cambula Subord. PHYSOSTOMI ... FAM. SILUROIDEI . Gen. Siiurus i 1 sp. Silurus glunis L. Sub FAM. CYPRINOIDEI l. II. III. VII. Gen. Cyprinus L. ai e ae îi 1 sp. Cyprinus Carpio L. Crapul . Varietăţile Crapului din România 1 Oyprinus carpio forma typica, . 2 Cyprinus carpio var. gibbosus . . hungaricus Floci oblongus . . 3 » » » 4. » )) )) Monstruozități . . sh ş Cyprinus carpio var. caput delphini il Carassius Nils.. . .. .... : 1 sp. Carassius vulgaris Nils. iai Bastard: Cyprinus CarpioX Carassius vulgaris Marsieli Gen. Tinca Cuvier . 1 sp. Tinca vulgaris Cuv. Linul . , a Barbus Cuv. . 1 sp. Barbus fluvialilis Agass. Me eana . 2 sp. Barbus pelengi Heck. Mreana vânătă „Gen. Gobio Cw. ...... 1 sp. Gobio fluviatilis aa inta 2 sp. Gobio uwranoscopus Agass. . „ Gen. Rhodeus Agass. 1 sp. Rhodeus amarus Agass. Blehnița sau Î carea Gen. Abramis Cwvier. .. ... pi dt A 1 sp. Abramis brama Linne. Pleci. Monstruozităţi . VII Bastarzi . . j 2 sp. Abramis pa , Mionebissul 3 sp. Abramis ballerus IL. Cosacul 4 sp. Abramis sapa Pal. i Abramis bramaX Leuciscus rutilus Sieb. isrleleai VIII. Gen. Blicca Heckel 1 sp. Blicca bjorhna L. Batca . Bastarzi SIR ue Va a) Blicea ca DN PRD uillis Sl (Bastard) ) Blicea bjorkna X Scardinius erythrophtalmus Jaeckel (Bastard) aa AAA Ata IN. Si Pelecus Agassiz j 1 sp. Pelecus cultratus Lin. SA Daţaui N. Gen. Alburnus Heckel . . 1 sp. Alburnus lucidus Feel. Obleţul. 2 sp. Alburnus chalcoides Giildenst. Obleţ mare Alburnus chalcoides var. danubicus nov. var. 3 sp. Alburnus bipumelatus Liu. ai Bastarzi : 1. Bastard: mea leii ite dela aline ideia Sola) 2. Bastard: Alburnus lucidus(Leuciscus rutilus . NI. Gen. Aspius Agassiz. 1 sp. Aspius rapax Agass. Aa Un XII. Gen. Leucaspius Heckel u. Kner... 1 sp. Leucaspius delineatus Siebold . XIII. Gen. ldus Heckel. La Al i 1 sp. Zdus Tocilz dolud red, uW. elor Vad viţa XIV. Gen. Scardinius Bonap. d 240 AN ALE 1 sp. Scardinius Copilul i Hoşioara . ; NV. Gen. Leuciscus Rondel. 1 sp. Leuciscus rublilus LL. Denidauaa sau Babușca albă . Leuciscus rutilus var. erythraea . 2 sp. Leuciscus virgo IHecl. . 3 sp. Leuciscus frisii Nordm, . XVI. Gen. Saqualius Bonap. 1 sp. Squalius cephalus Li. Giza 2 sp. Squalius leuciscus L. NVII. Gen. Phoxinus Agass. 6 00 A EI AZ AN DANI Ra 1 sp. Phozinus laevis Agass. Boiştean sau Verdete NAVIII. Gen. Choice olate aa Agass... . 1 sp. Chondrostoma nasus Lin. e on sau aţa -negre FAM. ACANTHOPSIDES . Gen. Cobitis Lin. n (98 1 sp. Cobilis fossilis fiu îipatul 2 sp. Cobilis barbatula LL. Gwvindelul . 3 sp. Cobilis taenia Lin. Svârluoa . FAM. SALMONIDEI . VIII I. Gen. Thymallus Cuv. Si a a 1 sp. Phymallus vulgaris Nils. 1ipazia II. Gen. Salmo Siebold și Valenc. . 1 sp. Salmo hucho L. Lostriţa . . . . III. Gen. Trutta Nils. și Siebold. 1 sp. Zrutta falie Lin. Păstrăvul FAM. ESOCINI . Și Esox cual) : 1 sp. Esoz lucius L. Știuca . FAM. UMBRIDAE (GUNTHER). Gen. Umbra Kramer... . i 1 sp. Umbra krameri Thai io seul FAM. CLUPEOIDEI CUV... |. Gen. Alosa.. 1 sp. Alosa ori sea (Ei cai il ha . &) Alosa pontica var. danubii . b) Alosa pontica var. nigrescens . €) Alosa pontica var. russac . 2 sp. Alosa Nordmanni.. II. Gen. Clupea. : i 1 sp. Olupea lo dia în a 2 sp. Clupea delicatula Nordm. FAM. MURAENOIDEI. . i Gen. Anguilia hu nbaea 1 sp. Anguilla vulgaris Flem. . B. ORD. GANOIDEI. E La d lu Dle MR loa N FAM. ACIPENSERINI 1 (son. MULLER) . ]. Gen. Acipenser Lin. . 1 sp. Acipenser glaber firele ua) iza 2 sp. Acipenser ruthenus L. Cega . Acipenser ruthenus var. brevirostris n. v. sp. Acipenser stellatus Pall. Păstruga. 4 sp. Acipenser gtildenstaediii Brand!. Nisetru Varietăţile Nisetrului. I Varietăţi de integument: 1 var: Acipenser giildenstaedtii var. scobar n. v. 2 Var: Acipenser giildenstaedtii var. golis n. v. JI. Varietăţi de formă: 5 | Var: Acipenser etildenstaedii Brandt. lorma tipică V: V. 2) » ) var. longirostris n. ) ) » ») » >» acutirostris n. 5 sp. Acipenser slurio Lin. Șipul II. Gen. Huso.. SI A 1 sp. Iuso huso L. Morunul Bastarzi . . E 6 SE MIRI | Acipenser ruthenusX Acip. stellatus. . 2 Acipenser ruthenusX Acip. elaber 3 Acipenser 4 Acipenser d Acipenser 6_Acipenser 7 Acipenser 8 Acipenser C. ORD. CYCLOSTOMI . FAM. PETROMYZONTINI. glaberXAcip. giildenstaedtii stellatusX A. giildenstaedtii stellatusX Huso huso . gildenstaedtiiX Huso huso . . sturioX A. gtildenstaedtii elaberXH. huso . Gen. Petromyzon Lin. . să CAR 1 sp. Petromyzon fluviatilis , 2 sp. Petromyzon plameri Bl. . Indice alfabetic de nume stiinţilice. Indice alfabetic de nume populare de pești, instrumente şi instalațiuni de pescuit. | | Lili PRECUVÂNTARE Lucrarea pe care o dau acuma publicităţii constitue întâia parte a unei lucrări mai mari asupra pescăriilor din România, care urmează să apară într'o serie de mai mulţi ani. Volumul de faţă este rezultatul unei activităţi de aproape 14 ani. In tot acest timp am umblat prin toate unghiu- rile :ţerii colectând pești și alte animale acuatice, instrumente de pescuit, datine şi orice știri puteam află relativ la peștii şi pescăriile noastre. Scriind lucrarea de față, m'am silit să răspund la mai multe necesități. In primul rând ea este o lucrare curat stiinţilică: faunistică, biologică și sistematică ; ori unde am putut însă trage o concluziune practică am tras-o, condus liind de idea că ori şi ce cercetare naturalistă la noi în ţară, pe lângă știința pură trebue să tindă, pe cât posibil, a pune și o bază științifică desvoltării noastre economice. In al doilea rând însă am căutat să tratez și un capitol foarte principal din etnografia poporului român, pescuitul, care până astăzi încă este foarte puţin cunoscut. Mulțimea de nume populare românești pentru instrumentele de pescuit și pești, pe cari le-am adunat, vor îi, sper, de oarecare folos filologilor și linguiștilor noștri; materialul statistic relativ la producţia pescăriilor, prețurile peștelui și toate datele economice şi comerciale, etc. va fi și el de un oareșcare folos econo- miștilor. In lucrarea de faţă am luat ca principiu ca toate descrierile speciilor ce le-am dat să fie făcute numai după exemplare colectate în România. M'am ferit pe cât se poate de creaţiunea de specii nouă și numai acolo unde eră o absolută necesitate am făcut-o. Figurile cari însoțesc acest volum sunt toate desemne originale făcute după exemplare din ţară. O parte din ele sunt fotografii, fiindcă prin acest procedeu am putut redă mai bine unele specii sau caractere mai impor- tante. Desemnele în cea mai mare parte au fost executate de către d-l Pamfil Polonic, desemnatorul Serviciului Pescăriilor, căruia profit de această ocazie pentru a-i exprimă viile mele mulţumiri pentru silinţa mare ce și-a dat-o și pentru priceperea cu care a lucrat. Fauna ihtiologică a României are o importanță științifică mai mare decât o simplă faună locală, căci noi fiind la gurile Dunării avem cheia A.R — Publ. Adamachi. 111. Antipa, Ihtiologia. 1 LASĂ pentru o mare parte din fauna Europei centrale. De aceea multe chestiuni de sistematică și geogralie animală am fost nevoit a le trată mai pe larg decât e obiceiul să se facă într'o lucrare asupra unei faune locale. In lucrarea de faţă am considerat numai peştii cari trăesc în apele noastre interioare dulci şi sălcii, nu am putut însă consideră speciile ma- rine ca Aterinele, Mullus, lEngraulis, Syngnathus, etc., cari intră câte odată din mare în lacurile noastre sărate. Acestea vor formă obiectul ce- lui de a Il-a volum care e încă în lucru: «Ihtiologia pontică». Această lucrare nu este o carte de popularizare sau un Manual de Ihtiologie; ea urmăreşte din contra numai publicarea în formă mono- grafică a unor cercetări știinţilice—în mare parte originale— de faunistică, sistematică și biologie, ete. Nu am crezut dar nemerit să mai umplu locul cu un nou capitol spre a da o descriere generală a corpului peștilor și organizarea lor. Asemenea cunoștințe elementare trebue ca cetitorul să le poseadă dejă; iar de nu, le poate găsi în orice tratat de Zoologie sau ma- nual de Ihtiologie. Ca mod de descriere am adoptat sistema diagnozelor scurte şi concise. Acestea deși răpese timp mult cu alcătuirea lor, au însă avantajul de a da în câteva fraze scurte sinteza tuturor caracterelor unei întregi grupe sau specii. Dacă însă metoda descrierilor pe larg a liecărei forme păcă- tueste prin lungimea şi prin aducerea a prea multe detalii inutile, și dia- enozele prea scurte, bazate numai pe unul sau puţine caractere, păcă- tuesc prin incompletitate care dă loc uşor la confuziuni. Înainte când descrierea unei specii se făceă după un singur exemplar aşă zis «tipic», găsirea caracterelor de distineţiune și stabilirea diagnozelor eră uşoară; aceste diagenoze însă se potriviau abiă la câteva procente din exempla- rele cari compun o specie. Astăzi însă, când sa recunoscut marea varia- bilitate a, formelor, determinarea caracterelor distinctive nu se mai poate face decât pe baza studiului unui mare număr de exemplare şi diagnoza unei specii trebue să conţie în ea toate limitele de variațiune spre a puteă îimbrăţişă toate exemplarele cari fac parte din acea specie. Condus de aceste principii am căutat şi eu ca diagnozele ce le dau să fie cât mai complete și să se bazeze pe un număr mai mare de caractere. In afară de diagnoze însă am dat la cele mai multe specii și câte o descriere mai detaliată a formelor corpului și toate caracterele secundare. Mai mult încă, unde a fost nevoie, am dat chiarși dimensiunile exacte ale diferitelor părţi ale corpului dela mai multe exemplare. Spre a preciză şi mai bine valoarea fiecărei specii pe care am descris-o, am căutat a formă pentru fiecare câte un tablou de sinonimii, tablou în care să fie considerate mai cu seamă toate lucrările relative la Ihtio- logia basinului Dunării și al Mării Negre. Cu toată munca mare și ră- pirea de timp enormă ce mi-a cauzat-o, această lucrare trebuiă fă- cută, căci dela Giinther (1857—170) si până astăzi tablouri de sinonimii complete nu sau mai făcut și cele vechi trebuiau cel puţin completate şi puse la curent. In aceste tablouri am lăsat de sigur la o parte cea mai mare parte din lucrările cari nu au nici o legătură cu fauna noastră şi faunele locale ale diferitelor țeri prea îndepărtate, cari pentru scopul nostru nu ne pot fi de nici un folos. Așă am evitat a cită, unde nu eră absolută nevoie, lucrurile fauniste ale lui Blanchard, Selys Longchamps, Yareell, Moreau, Smitt, Fleming, PFritsch u. Eckstromm, elc., cari au de obiect fauna unor ţeri prea îndepărtate de a noastră. In privința coloraţiunii peştilor am căutat a o descrie pe cât mi-a fost cu putință după exemplare vii; totuș colorile se schimbă atât de repede, atât după apele în cari trăesc cât și imediat ce se transportă dintr'un me- diu în altul sau după epocele anului, etc., încât cel mai bun lucru e ca pe asemenea caractere să nu se pună nici o bază. La multe specii am vorbit puţin și despre Parazite, cu toate că eu per- sonal — deşi am colectat mult material — nu am tăcut însă decât foarte puţine cercetări în această direcțiune și încă nu sa făcut nici până as- tăzi la noi un studiu general asupra paraziţilor peștilor. Notiţele ce le-am dat acolo sunt în cea mai mare parte — după cum o spun la fiecare specie în parte — luate din literatură și le pun numai ca o indicațiune pentru acei ce ar voi să se ocupe mai de aproape cu acest interesant subiect. In privinţa pescuitului şi a instrumentelor de pescuit, descripţiunile ce le dau aici sunt relativ scurte ; studiile ce le-am lăcut în această privință sunt însă cu mult mai amănunțite și vor formă obiectul unui volum spe- cial, al cărui material este dejă gata pregătit. Deasemenea va apăreă cu acea ocazie şi un Vocabular în care se vor trece toate numirile populare constatate, atât pentru peşti cât și pentru instrumente, bălți, piscicultură, prepararea peştelui, etc. şi tot ce are o legătură cu pescăria. București, 31 August 1905. if a de IEN E ROD WU Ci Ri Ei România este una din ţerile cele mai bogate în ape dulci din Europa. După calculele făcute, suprafaţa totală a apelor noastre interioare se eva- luează la aproximativ 817.000 hect., deci 6,14%, din suprafaţa totală a ţerii. Aceste ape, potrivit poziţiunii lor geogralice, prezentă o mare varie- tate de condițiuni fizice: Pe de o parte avem Dunărea împreună cu gurile ei și cu mulțimea de bălți și lacuri pe cari le formează prin revărsările ei periodice, pe de altă parte mulţimea de pârâuri și râuri cari şerpuesc munții noştri și merg unindu-se mereu între ele pentru a se vărsă toate în Dunăre; apoi seria de lacuri și lagune cu apă dulce sau sălcie dea- lungul malului nostru al Mării Negre și în fine o mulțime de lacuri na- turale şi heleştee artificiale din interiorul ţerii. Toate aceste ape hrănesc în interiorul lor o mare varietate și imensi- tate de pești și. pescăriile noastre au ajuns astăzi a fi cunoscute în toată lumea ca unele-din cele mai mari pescării de apă dulce din Europa, Astfel fiind se vede, chiar și numai din acest punct de vedere, cât de mare însemnătate are studiul știinţilic al faunei noastre ihtiologice. Cu toate aceste până astăzi nu avem încă o descriere generală a tuturor speciilor de peşti cari trăesc în apele noastre, cu atât mai puţin încă studii apro- fundate relative la biologia peştilor noștri în raport cu condiţiunile natu- rale și speciale ale apelor în cari trăesc, la modul lor de hrană, de re- producere, la migraţiunile ce le fac, etc. Nu se poate însă nici zice că studiile ihtiologice asupra peștilor din apele noastre ar lipsi cu totul. Din contră, naturaliști de mare valoare încă din timpuri mai vechi au făcut cercetări serioase — mai cu seamă din punctul de vedere sistematic —asupra peștilor din aceste ape. Ca mai principali pot cită pe următorii: Marsigli, care, în volumele IV și VI ale operei sale fundamentale in- titulată Danubius panonico-mysicus, descrie și figurează încă pe la 1726 toţi peștii Dunării pe cari i-a putut el observă. Pe la 1690 el a stat un timp mai îndelungat pe insula Ada-Kaleh și a studiat peştii şi pescăriile de acolo. In această lucrare, foarte importantă pentru acele timpuri, nu se descriu însă decât numai peştii cari trăesc în porțiunea din Dunăre din sus de gura Oltului. Altă lucrare foarte importantă şi chiar fundamentală este lucrarea lui Nordmann, intitulată FPaumne pontique si publicată cu tabele colorate admi- rabile în marea operă: Voyage dans la Russie meridonale et ă la Crimee de M. Anatole de Demidojţ. Această lucrare tratează despre toți pestii ba- sinului pontice, cum însă studiile au fost făcute mai cu seamă asupra ape- lor rusești, în ea nu se amintește decât numai foarte rar de pestii Du- nării şi atunci numai de câteva specii prinse în regiunea Deltei. Cele mai de multe ori însă notițele despre Dunăre sunt luate din literatură și con- ţin erori mari, aşă că în această privinţă nu se poate pune în totdeauna o bază serioasă pe datele acestui autor. De mare valoare sunt de asemenea studiile celui mai bun ihtiolog rus, K. Kessler, publicate în buletinul societăţii de naturaliști din Moskova intre anii 1856—59, precum și în lecţiile sale de ihtiologie dela Univer- sitatea din Kiew și mai cu seamă în lucrarea sa mai recentă (1877), pu- blicată în limba rusă asupra «Ihtiologiei Aralo-Caspi-pontice». Din neno- rocire însă și studiile lui Kessler nu se întind decât numai până la Nistru și e știut că, oricât ar fi gurile Dunării de apropiate de gurile Nistrului, totuș în privința faunistică sunt diferințe mari între aceste fluvii. Nu aș aveă decât să amintesc că Genul Percarina sau specia Acerina rossica, cari trăesc şi în Nistru, lipsese cu totul basinului Dunării. Deci şi aceste studii—oricât de importante ar fi ele——ne pot fi numai de un mare ajutor in studiarea faunei noastre, nu pot însă să înlocuească acele studii. Tot astfel ar mai fi încă și studiile lui PRathke despre Fauna Crimeei, lucrarea generală a lui Grimm, intitulată Pishâng amd Hunting în Russian matters, studiul general al lui Warpachomwski despre Peștii Rusiei sau a lui Sabannejef, etc., fără a mai vorbi de vechile şi clasicele lucrări ale lui Pallas, Eichwald, Brandt si Ratzeburg, etc. Toate acestea ne dau multe lămuriri în privinţa peștilor Mării Negre sau ai fluviilor rusești, nu se întind însă la Vest decât cel mult până la Nistru şi nu găsim în ele decât vreo notiță despre vreun pește recoltat în Basarabia; aproape ni- mic însă despre Dunăre. De altă parte, de o foarte mare importanță sunt studiile fundamentale ale naturaliștilor austriaci Mesdinger, Ieckel și Kner și Pitzinger.— Mono- grafia genului Acipenser de Ileckel și Piteimger, publicată în 1836, este încă până astăzi cea mai bună lucrare asupra acestei principale grupe de pești, atât de caracteristică pentru fauna noastră. Cartea intitulată : Die Stissmasserfische der Oesterreichischen Monavrchie de Heckel si Kner, publicată în 1858, a rămas clasică ca cea mai bună și mai completă carte pentru determinarea peştilor Dunării de sus și ai râurilor ce se varsă în ea. De LI asemenea mai sunt încă numeroase monografii publicate de acești 3 din urma, însemnați naturaliști. Aș mai puteă încă să citez şi pe alţii, ca Rei- simger și Jeilteles pentru Ungaria, Bielz pentru Transilvania, Novichi și Zamwadzki pentru Galiţia şi Bucovina, Panti& pentru Serbia, Steindach- mer, etc., precum și admirabila lucrare a lui Siebold: Ueber die Siiss- wasserfische von Mitteleuropa. Asemenea publicaţiunile mai recente ale lui Seeley : The F'reshwatter Fisches of Europe si Bade: Die Siissmwas- serfische von Milteleuropa ne pot fi de un oarecare folos, sunt însă am- bele mai mult compilațiuni literare decât lucruri originale, etc. Toate ace- stea, și o serie întreagă încă de mici notițe, publicate mai cu seamă de di- feriți naturaliști austriaci, conţin multe și importante date despre peștii din Dunărea de sus sau din Dunărea mijlocie, aproape nimic însă despre Dună- rea din jos de Porţile de fier. Vedem dar din aceste câteva citaţii, că întru cât priveşte peștii Dunării şi chiar ai câtorva din celelalte râuri mai mari cari trec peste hotarele țerii, avem dejă o literatură care să ne poată da oarecari indicațiuni, Această literatură însă nu se referă decât sau la alte părți ale fluviului și râurilor, cari au alte condițiuni de existenţă şi deci în mare parte o altă faună decât porțiunile noastre, sau se referă numai la câteva specii. O descriere insă generală a faunei ihtiologice a homâniei, prin care să se arate toţi peştii cari trăesc în apele noastre, distribuţia lor geogralică, biologia lor, migraţiunile lor, etc., o asemenea descriere ne lipseşte încă cu desăvârșire. Importanţa unui astfel de studiu este insă foarte mare, atât din punctul de vedere special al necesităţilor ţerii noastre, cât și chiar din punctul de vedere al ştiinţei în general. Din punctul nostru de vedere e im- portant un asemenea studiu : 1) deoarece contribue la cunoasterea şti- inţifică a ţerii noastre, 2) se stabileşte o nomenclatură, adunându-se nu- mele populare şi fixându-se numele corespunzătoare știinţitice și 3) se pune o bază științifică unei ramuri însemnate de producţie a ţerii. Din punct de vedere al științei generale, acest studiu poate aveă o în- semnătate deosebită : 1) Deoarece Dunărea liind un fluviu care percurge mai mult de jumătate din toată luropa și noi fiind la gurile ei, avem aici deslegarea pentru o mulțime de chestiuni faunistice şi de geogralie ani- mală, de cea mai mare importanţă. 2) O întreagă serie dintre genurile şi speciile cari trăesc în apele noastre sunt încă puţin și în mod cu totul incomplet cunoscute în ştiinţă, aşă sunt d. ex. Familiile Clupeidelor, Aci- penseridelor, Gobioidelor, Gasterosteilor, Mugilidele, Genurile Alburnus, Abramis, Cyprinus şi o întreagă serie de forme nouă, varietăţi, bastarzi, etc. Toate aceste descrise cu deamănuntul contribuesc nu numai la, cunoașterea unei laune locale, ci și la înaintarea științei în generai. 3) Biologia peștilor 8 a fost până în timpurile din urmă unul dintre capitolele cele mai negli- jate ale Ihtiologiei, de aceea despre vieață multor specii de pești se ştie numai foarte puţin. Studiile biologice asupra peștilor noștri, bazate pe ob- servațiuni îndelungate, experienţe, statistice, etc., ne-au dat o mulțime de fapte cu totul nouă pentru știință; nu am decât să amintesc pentru a- ceasta rezultatele cercetărilor asupra biologiei Clupeidelor, Siluridelor, Acipenserilor şi Husonilor, a multor Cyprinoizi, etc., cari ne schimbă în multe privinţe sau ne completează cunoștințele ce le aveam despre vieața acestor pești. 4). Distribuţia geografică a animalelor poate de multe ori să, ne indreptăţească a trage concluziuni asupra originii unei faune şi asupra legăturilor ce au existat odinioară între diferite basene, azi separate între ele Constatarea d. ex. a diferenței radicale dintre Gobiidele Mării Negre şi Gobiidele Mediteranei, sau asemănarea faunei pontice cu fauna Aralo- Caspică, sau lipsa în basenul Dunării a unor forme ca Lucioperca marina, Acerina rossica, Percarina Demidofii, etc., cari există în toţi afluenții ru- sești a Mării Negre; prezența în Marea Neagră a unor forme de Clupeide cari lipsesc în Mediterana și nu se înrudesc decât cu cele din Marea, Baltică, lipsa lui Gasterosteus aculeatus în basenul Dunării, etc. etc., toate acestea, sunt fapte importante—în mare parte nouă—cari eventual vor puteă servi odată ca un material pentru a trage concluziuni de ordine mai înaltă. 5) Se ştie că pescuitul este unul dintre mijloacele cele mai primitive de agonisirea hranei la diferitele popoare și totodată unul dintre cele mai conservative; diferiți etnograli și lilologi moderni au căutat pe această bază — prin compararea numirilor şi formelor instrumentelor — să tragă coneluziuni asupra originii popoarelor și influențelor ce le-au avut unele asupra altora. Nu aș aveă decât să citez în această privință lucrările Con- telui Eugen Zichy, lanko, Hugo Schuchardt, ete. Cunoașterea deci a in- strumentelor noastre de pescuit cu numirele lor va îmbogăţi acest material şi va. da științei un nou mijloc de a cercetă etnografia poporului român şi înfluențele ce le-a suferit sau le-a exercitat asupra altor popoare, etc. Condus de aceste dorințe, am început acum 14 ani studiul faunei noastre ihtiologice și o dau acuma publicităţii în speranţă că cercetările mele de până acuma vor fi un stimul şi pentru alţii de a le confirmă și com- pletă în diferitele direcţii. CLASA PEȘTILOR (PiscEs) Vertebrate acuatice, respirând prin branchii în tot cursul vieţii. Corpul sol sau de cele mai multe ori acoperit cu solzi. Cu aripioare nepereche ; membrele pereche având forma de înotătoare. Inima simplă. A. 0RD. TELEOSTEIU() PEșTi Osoși. Peștii cu scheletul osos. Pielea goală sau acoperită cu solzi ne- emaliaţi. De regulă 4 arcuri branchiale mobile cu foile branchiale li- bere la vârfurile lor. Deschiderile branchiale simple, acoperite de câte un aparat opercular mobil şi o membrană branchială susținută de ra- dii osoase (Radii branchiostegii). Marginea superioară a gurii for- mată de mazxilarele superioare şi intermaxilare sau numai de inter- maxilare singure. Bulbul arterial numai cu 2 supape. Intestinul fără valvulă spirală. Aripioara caudală homocercă. [3 |. SUBORD. ACANTHOPTERI. Oasele supra-și intermaxilare mobile. Razele anterioare dela ari- pioarele dorsală, anală și ventrale bine desvoltate, simple, nedi- vizate la vârfuri și spinoase. Beşica înotătoare, când există, fără duct aerian. (1) Prin diagnozele ce le dau aici se urmărește mai mult un scop practic de a se determină cu cât mai multă ușurință speciile de pește ce compun fauna noastră, de aceea caracterele altor specii străine nu au putut fi luate totdeauna în considerare. |. FAM. PERCOIDEI: Acanthopterigieni având corpul acoperit cu solzi ctenoizi puternici şi bine fixaţi. Marginea posterioară a uneia sau mai multor bucăţi din aparatul opercular pre- văzută cu dinţi sau cu spini. Marginea superioară a gurii formată din oasele in- termaxilare. Fălcile, vomerul, oasele faringiale şi de cele mai multe ori și vasele palatine cu dinţi mici, conici, foarte ascuţiţi. Cu Deşică înotătoare. Ventralele sub pectorale. 1. Gen. Perca. Corpul comprimal lateral. Gura terminală. 2 aripioare dorsale se- parate. Marginea posterioară a preoperculului dințată, îar cea a oper- culului terminată cu 1 spin sau 2. Toţi dinţii de pe oasele bucale de mărime egală și dispuși în formă de perie. Limba netedă fără dinți. Membrana branchială cu 7 radii branchiostegii. Reprezentat in apele României printr'o singură specie. 7. Sp. Perca fluviatilis. Lin. Brbanul. Tab. I. Fig. 1. Caractere specifice: Prima aripioară dorsală cu 13— 15 radii spinoase, ieşite inafară. Corpul verde alămiu cu spinarea verde inchisă și mai multe dungi negre transversale (6—9) pe tot corpul; cu o pată mare neagră la baza posterioară a primei aripioare dorsale. Sinonime: Perca l-a. Marsigli, Danub. panonic.-mys., ete. vol. IV, pag. 65, tab. 23, fig la Perca fluviatilis. Lonne, Syst. nat. I,p. 481, Meidinger, Icon. Pisc. Austr. tab. 5. Pallas, Zoographia Rosso-Asiatiea, III, p. 248. Cuwvier et Valenciennes, Histoire natur. des Poissons vol. II, pag. 201. 1. Ressinger, Spec. Ichthyol. Hungarie, etc. 1830, pag. 12. Bonaparte, Iconogr. d. |. Fauna Italica. III Pesci (1835). Kessler, zur Ichthyologie des sudwestlich. Russland, pag. 5. te A ARI Nordmann, Faune Pontique, (Voyage Demidolt III), pag. 355. Fechel u. Kmner, Sisswasserlische d. Oster. Monarchie, pag. 3. Gunther, Catalogue of the Fishes in the British museum, vol. I, pag. 58. Siebold, Siisswsser- fische von Mitteleuropa, pag. 44. Kessler, Ichthyolog. Aralo-Caspi-pontic. (rus), 1877, pag. 200. Grimm, Pischerei und Jagd in d. russischen Gewăs- sern, Berlin, Archiv fiir Naturg. 1892. Seeley, Freshwater Fishes of Eu- ropa, pag. 23. Boulanger, Catalogue of the lishes. II ed. 189%, I, pag. 46. Himar Lonnberg, Contributions to the lehthyolog. of the Caspian sea, pag. 4. Perca Vulgaris. Schaefer, Pisc. Bavar. hatisbon. 1759. Agassiz, Isis 1828, pag. 1.047. Bonaparte, Catalogo metodico dei Pesci europei, Na- poli 1846, pag. 55. Br. 7, Di 13-16, D2 1/13-15, P 13-14, V 1/25 A 2/7-19, C 17, L lat 58-68, L. te 7/9—13/15. Corpul îndesat şi puţin comprimat lateral; înălțimea sa maximă se află la începutul primei aripioare dorsale şi e conținută de 3,5-—4 ori în lungimea totală a corpului. La un exemplar foarte mare de 47 cm. lun- gime am găsit înălțimea corpului de 15 cm. aşă că ea intră numai ceva mai mult de 3 ori în lungimea corpului, pe când la exemplarele de o mă- rime ordinară ea este cuprinsă în aceasta de aproximativ 4 ori (d. ex. un exemplar de 29 cm. lungime are înălțimea de 71 mm.). Corpul este aco- perit cu solzi ctenoizi si bine lixați. Gura terminală se întinde înapoi până sub mijlocul ochiului. Pe toate oasele gurii, atât pe fălci cât și pe vomer și palatine mici şi foarte nume- roși dinţi fini, dispuşi ca o perie de scărmănat lâna. Preoperculul cu mici solzi este fin dințat la marginea sa posterioară și cu câțiva dinţi ceva mai mari la marginea sa inferioară. UOperculul are solzi numai pe partea sa, superioară și puţini pe marginea sa inferioară ; la mijloc este acoperit cu o placă mare netedă sau puţin striată care se termină cu un ghimpe —excepţional cu 2—mare la partea sa posterioară. Ochiul este mare, cu un diametru aproape egal cu ?/, din distanța dela vârful botului la marginea anterioară a orbitei. S'a pretins de către naturalisti însemnați, ca Schrank (1), Schăffer (2), Bloch (3), Bonaparte (4) și chiar Agassiz(5), că în apele Europei ar există 2 specii de Bibani: una caracteristică pentru apele Europei răsăritene— și în special pentru Dunăre, — numită de ei Perca vulgaris si alta carac- teristică apelor Europei apusene, numită de ei P. fluviatilis. Ca dovadă despre aceasta ei luau diferența dintre desemnurile lui Marsigli și Mei- dinger, făcute după exemplare din Dunăre, și desemnurile lui Bloch și Schaeffer. (1) Sehrank, Fauna boica, Niirnberg 1798. (2) 1. Chr. Schaeffer, Piscium Bavarico-Ratisbonensium Pentas. Ratisbonae 1759. (3) M. E. Bloch, Oekon. Naturg. d. Pische Deutschlands. Berlin 1782 —94. (4) C. 1. Pr. Bonaparte, Iconografia delia Fauna italica, Ul Pesci. Tab. 79 şi Catalog. metod, dei Pesci ewrop. Napoli 1846. (5) Agassiz, Isis, Jahrg. 1828, pag. 1.047. 12 Cum că aceasta eră numai o neințelegere bazată pe desemnuri greșite și mici variaţiuni individuale, aceasta a dovedit-o foarte bine atât Heckel (1) cât și Siebold(2). De fapt toţi bibanii din apele Europei formează o sin- gură specie și eu singur am putut constată că și în apele noastre apar ambele aceste forme, cari însă sunt legate între între ele prin tot felul de forme intermediare, așă dar nu sunt decât simple variaţiuni individuale. Acelaș lucru e și cu forma descrisă ca specie nouă sub numele de Perca italica Cuw. et. Val., care sa dovedit încă de către Bonaparte că nu e decât o varietate individuală. Colorațiunea.— Coloarea generală a corpului este pe lături verzie bă- tând în alămiu, pe spinare verde închisă, iar pe partea ventrală galbenă deschisă sau chiar cu totul albă. De pe spinare se scoboară în jos o serie de 5—9 dungi late negre verzi, cari câte odată sunt foarte bine pro- nunțate, iar alte dăţi sunt șterse cu totul. In genere,.ca la toţi peștii, co- loarea generală a corpului variază foarte mult; la peștii din bălți tonul general este închis pe când la cei din Dunăre și apele curgătoare este deschis cu luciu metalic argintiu sau auriu. Aripioara l-a dorsală este inchisă şi caracterizată printr'o pată mare neagră albăstrie — rotundă ca un ochiu— la baza părţii sale posterioare; cea de a doua dorsală este ceva mai deschisă, de o coloare cenușie bătând în galben. Pectoralele, venlralele și anala sunt gălbui, iar în epoca de reproducție devin roșii- cărămizii. Caudala are aceeaș coloare ca coloarea generală a corpului, bă- tând puţin în roșu. Irisul are o coloare galbenă închisă cu un luciu metalic auriu. Dimensiunile corpului.— xemplarele obişnuite au o lungime cam de 25—30 cm. ; se găsesc însă exemplare cu mult mai mari. Cel mai mare exemplar pe care l-am văzut e din lacul Siut-Ghiol de lângă Constanţa, având o lungime de 50 cm. cu o înălţime de 15 cm. si o greutate de 2.1 kgr.; eră o femelă cu icrele aproape de a le lepădă. Distribuţia.— Bibanul este unul dintre cei mai răspândiți pești din ţară, el trăeste în toate apele, dar mai cu seamă în bălțile Dunării şi în lacu- rile noastre litorale. Și în apele sălcii ale hazimului, ba chiar primăvara in epoca apelor crescute și la mare în faţa gurilor Dunării se găsesc din când în când exemplare rătăcite. In râuri se găsește până în regiunea Mrenei. Se cultivă foarte mult în lacuri și heleştee. "In bălțile din delta Dunării se prind anual între 2—400.000 kgr. (în 1904 fiind un an foarte secetos sau prins numai 87.932 kgr.) Pentru descrierea de față sa examinat in special un număr mare de exemplare provenite din mai toate apele ţerii şi mai cu seamă: din dife- rite regiuni a bălților Dunării, din Dunăre, Prut, Siret, din lacurile Razim, Mangalia, Comarova, Siut-Ghiol, /nagov, din diferite heleştee din Moldova, etc. Biologia. — Deşi bibanul se găseşte în mai toate apele din tară, totușş el preferă apa limpede și de aceea trăeşte mai mult în lacuri şi bălți unde se găseşte o apă mai decantată decât în râuri. De obiceiu el nu trăește (1) Heckel u. Kner, Sisswasserfische d. Oster. Monarchie, Wien, (2) Siebold, Sissmasserfische von Mitteleuropa,. la adâncimi mari, ci mai cu seamă la 1—1!/, m. sub suprafața apei. Puii şi exemplarele mici trăesc adeseori în grupe prin aproprierea malurilor. Exemplarele mari sunt solitare. Hrana.—Bibanul este un pește foarte răpitor ; el se hrănește cu viermi, larve de insecte, melci, crustacee, icre de pește și mai cu seamă cu alţi pești ; nu rareori se găsesc în stomacul său broaște și chiar mi sa în- tâmplat să găsesc și mici mamifere de apă (Sorex, etc.). Reproducțiunea. Bibanul începe a se reproduce în anul al Ill-lea al existenței sale. Epoca sa de reproducţiune începe, după temperatura apei, pe la finele lui Martie și se continuă în Aprilie, când apa are 10—12%. Lo- curile de reproducţiune sunt la apă mică, liniștită, în apropierea malurilor unde găsește pietre sau mai cu seamă plante acuatice. lerele sale le de- pune în forma unui şiret gelatţinos, lung ca de vreo 2 m. și lat ca de 2—3 cm., pe care il lipeşte în formă de rețeă de firele de stul și de di- ferite ierburi sau de pietre. Ouăle sale au un diametru aproximativ de 2—2.5 mm. Un biban de o mărime obişnuită are peste 300.000 boabe de icre, la exemplarele mari numărul lor însă este cu mult mai considerabil (1). Durata încubaţiunii ouălor depinde de temperatura apei, de obiceiu însă este cam de vreo săptămână. Parasite. Bibanul are foarte mulţi parasili; sau constatat până acum la biban în diferite ape europene 29 de specii de parasite dintre cari: 3 specii de Nematode, 4 specii de Echinorynchi, 12 specii de Trematode, 8 specii de Cestode și 2 specii Crustacee. Intre acestea sunt de remarcat mai cu seamă Teniile și Botriocephalii cari sunt periculoase și pentru om și cauzează adeseori boale, mai cu seamă la populaţiunea de pescari din Delta Dunării. Intrebuinţarea. Bibanul are o carne albă și vârtoasă și fiert sau fript pe grătar e loarte bun la gust; de asemenea se sărează în cantilăţi mari, aşă că find totodată și destul de ieftin joacă un rol destul de importanl în alimentaţiunea poporului. Preţurile medii anuale sunt de 5—10 lei %, kg., în anii de lipsă însă s'au urcat și la 20—27 lei %, kg. Solzii cei mici se între- buințează adeseaori de către femei pentru dilerile lucrări manuale ca garni- turi pentru rame, flori artificiale, etc. In ţerile apusene pielea sa cu solzii este întrebuințată pentru a fabrică un cleiu de peşte foarte bun, la noi, după cât ştiu, o asemenea industrie—cel puţin într'un stil mai mare-—nu s'a început încă. Piscicultura. Bibanul nu este un peşte recomandabil pentru a fi cul- tivat în heleșştee în mod deosebit, căci fiind un pește foarte răpitor mă- nâncă puii și icrele celorlalte specii cari trăesc împreună cu el, iar carnea nu este atât de gustoasă pentru a merită să lie preferat spre a fi cultivat în locul altor specii de peştii răpitori. Cu toate acestea bibanul se află în mai toate heleșteele artificiale din ţară și mai cu seamă în iazurile din Moldova. Pescuitul. Bibanul se prinde în tot timpul anului. La Dunăre și bălțile (1) Pentru constatarea numărului ouălor la diferitele specii de pești am întrebuințat de obiceiu următoarea metodă: mai întâiu se coagulează ovarele, fie prin apă clocotită, fie puindu-le în Ii- chide conservante, ca alcohol, formol, etc. După aceea se cântăresc ovarele și apoi se iea o mică por- țiune din ele, care se cântărește din nou cu preciziune. Numărând ouăle din această porţiune putem apoi calculă numărul lor total din ovarele întregi. ei, cât timp sunt apele desghețate, el cade regulat la vintire (vârși); Toamna, și iarna se prinde în cantități mari la «ndvoade». La «cotețe» și «zătoane» în timpul iernii, precum şi la «leasă» vara cade în mari cantităţi. El fiind un pește foarte răpitor se prinde de asemenea foarte ușor cu cundițac şi «cârlhgele cu nadă» (pripoane), cu singura condiţie numai ca aceste să nu fie puse la adânc. Nume populare. In Moldova de sus se numeşte «Costriş» sau Cos- truș» ; în Moldova de jos, Muntenia și Dobrogea îi zice «Biban» şi «Ghi- ban». Turtucăenii îi mai zic «Ghiban cu pana roşie», deosebindu-l prin aceasta de Acerina cernua căreia îi mai zic și «Ghuiban alb». Lipovenii şi Haholii din Delta Dunării îi zic «Okons»; Turcii «Alabalic», iar pescarii greci îl numese «Hanus». Gen. Lucioperca Cuv. Corpul comprimat lateral; gura terminală; 2 aripioare dorsale se- parate ; numai, preoperculul are marginea posterioară dințată. Printre dinții mici se află în fălci şi Vomer și câțiva dinți mai mari co- nici (dinți canini). Membrana branchială cu 7— excepțional 8 — radii branchiostegii. Percoideele cari compun acest gen se aseamănă întru câtva prin forma corpului lor şi prin dinţii lor canini cu știuca; această asemănare însă nu €e nici de cum expresiunea unei legături de înrudire între aceste lorme cari prin organizarea lor internă se deosebesc foarte mult; ea e mai mult cauzată de modul asemănător de vieaţă ce-l au ca pești răpitori. Din cauza acestei asemănări superliciale acest gen a fost numit de către Gesner Lu- cioperca, adică Știucă-Biban ; de alttel și numele populare germane și îvan- ceze «lecht-Barsch» şi «Brochet-Perche» exprimă acelaș lucru. In apele României am constatat cu siguranță numai două specii; o a treia a fost numai presupusă că ar trăi și în partea din Marea Neagră din fața gurilor Dunării, până azi însă nu am reușit so găsesc, deși o caut de aproape 13 ani in continuu, şi mă îndoesc chiar de existența ei. 7. Lucioperca sandra Cu. e. Val. Salăul. Tab. |. Fig. 2. Caractere specifice: Corpul lungăreţ, capul subţire și îngust. Gura mare, maxilarul ajungând înapoi cel puţin până sub jumătatea ochiului. Dinţii canini bine desvoliaţi. Marginea ascendentă a preoperculului aproape verticală. Spinii ari- 15 pioarelor anale și ventrale liberi. Anala cu 2/ll—12 radii, a doua dorsală cu 19—23 radii moi. Sinonime: Lucioperca (Perche-Brochetee) Marsigh, Danubius panon. mys., vol IV, pag. 69, tab. 22, fig. 2. “Perca lucioperca. Lânn€, syst. naturae (1766). Bloch, Oecon. Naturg. d. Fische Deutschlands II., pag. 62, tab. 5. Mesdinger, Icon. Piscium Austr., tab. 1. Pallas, Zographia hRosso-Asiat. vol III, pag. 246. Reisinger, Spec. Ich- thyol. Hungar. (1830), pag. 14. rw. Schulze, Fauna Piscium Germani, pag. 85 (1892). Perca Marina. Fichwaldt, Zoologia specialis, vol. III., pag. 82 (1831). Lucioperca sandra. Cuwier et Valenciennes, Hist. nat. des Poissons, vol. II, pag. 110, Tab. 15. Nordmann, Faune pontique, în Voyage de Demidoii ete., pag. 363. Kessler, Zur Iehthyologie des Sudwestl. Russlands, pag. 5.; Năchtrăge zur Iehtyhologie d. sudwestl. hussl., pag. 6 (1857); Ausziige a. d. Berichte iber eine an die Nordwestlich. Kiisten d. Sehwarzen Meeres unternom. Reise II, pag. 2; Ichthyologia Aralo-Caspi-pontică, pag. 202, No. 8. Heckel u. Kner, Sisswasserlische d. Osterreichische Monarchie, pag. 8, lie. 2. Giinther, Catalogue of the Fischesin the Brit. Museum, vol. lpag. 75. Pancic, Pisces Serbi, pag. 621. Jeittelles, Prodromus faunx vertebratorum Hun- gari superioris, Wien 1862, pag. 45. Siebold, Susswasserfische von Mittel- europa, pag. 5l. Grimm, Fisching and Hunting on Russian Watters 1883, pag. 6. Seeley, Freshwater Fisches ot Europe (1886), pag. 39. PBoulanger, Procedings of the Zoolog. societ. of London 1892, pag. 412. Boulanger, Catalogue ot Percilorm Fisches in the British Museum, sec. ed., vol. 1, pag. 52 (1895). Sabanejef, Pestii Rusiei (în limba rusă) St. Petersb. 1892, vol. I, pag. 38. Warpachowski, Peştii de apă dulce ai Rusiei europene (în limba rusă), 1898, pag. 33. BE. Bade, Die Mitteleuropăischen Suswasserlische, pag. 417 (1902). Stizostedium lucioperca. Finar Lonnberg, 'Lhe Ichthyologie ol the Cas- pian sea. 1900, Bihang tiel K. Svenska Vet.-Akademie Handlinger, bd. 26, Afd. IV, No. 8, pag. 4—7; Schillus Pallasii. Krgynicki (după Kesler, Iehthyol., pag. 202). DD. 1415 lo D 1 19/1603 A'911- 19 'p 15, V.1/5,C.17, Sg. 12—16/80-—130/23-—29. Șalăul este caracterizat prin corpul lui lungăreţ şi puţin comprimat la- teral, având capul deasemenea lungăreț şi profilul frunţii aproape drept, puțin ascendent (șui). Înălţimea maximă a corpului este la începutul primei aripioare dorsale și e coprinsă de 5-—6 ori în lungimea totală a corpului incluziv aripioara caudală. Inălţimea minimă a corpului este la pedunculul caudal — între 2 dorsală și C — și e conținută de 14 — 15 ori în lungimea totală a, corpului. Lungimea totală a capului (socotită până la vârful pos- terior al operculului) este conținută de 3.8 până la 4.2 în lungimea to: tală a corpului; ea variază după mărimea exemplarelor, cele mai mici având un cap relațiv mai mare. Ochiul este relativ mare 1/ş5—'/s din lungimea 16 totală a corpului, și variază în mod invers cu mărimea peștelui; distanța ochiului dela vârful gurii este egală aproximativ cu de 2 ori diametrul său. Gura este aproape terminală și falca inferioară iese puţin în afară. Osul maxilar se întinde înapoi până sub marginea posterioară a ochiului. Atât pe falca superioară cât și pe cea inferioară are un rând de dinţi mai mici, iar la mijlocul gurii pe ambele fălci de o parte și de alta câte un dinte canin foarte puternic. Deasemenea și pe oasele palatine de ambele părți are câte o serie de dinţi fini, iar la mijloe 2 dinţi mari; vomerul este cu dinți mici, iar limba netedă și nedințată. hamura verticală a operculului este foarte regulat și fin dințată, iar cea orizontală (inferioară) cu dinţi mari şi neregulaţi. Operculul se termină prin- tr'un vâri tocit. Foarte caracteristici pentru genul lucioperca sunt aşă nu- miţii dinți sau spini branchiali în forma unei greble, aflaţi pe marginea concavă a primului arc branchial; ei servesc (1) pentru a filtră apa și a reţineă alimentele aflate în ea. Pe partea concavă a celorlalte arcuri bran- chiale se află de fiecare parte câte o serie de dinţi catifelaţi. Membrana branchială este susținută de 7 radii branchiostege (excepţional 8). l-a Aripioară dorsală este compusă din 14—15 radii spinoase, din cari al 4-lea, B-lea şi 6-lea sunt cele mai mari; ea e uneori legată la baza ei de a 2.D. printro mică cută de piele; cele mai de multe ori însă am- bele dorsale sunt complet separate una de alta, ba chiar câte odată în- depărtate la o distanță de 2—3 solzi între ele. Ventralele sunt jugulare şi numai puţin înapoia pectoralelor. Anala începe aproximativ sub pri- mele 5— 6 radii ale celei de a doua dorsale. Caudala este numai puțin scobită în mijlocul ei. Solzii sunt vârtoși și ctenoizi, însă mai mici ca la Biban; numărul lor este ca și mărimea variabil. Pe linia laterală se gă- sese de obiceiu 80—-100 de solzi; imediat dedesubtul sau deasupra ei însă numărul lor crește considerabil. In formula de mai sus numărul sol- zilor de sub linia laterală este luat dela începutul aripioarei ventrale. In genere solzii variază după vârstă, așă că la exemplarele bătrâne ei a- coper chiar și baza aripioarelor, afară de aceea a primei dorsale; de- asemenea ei acoper și mai toate părţile capului, afară de preopercul care de cele de mai multe ori — prin deosebire de specia următoare — rămâne neted. Colorațiunea. Corpul este în genere cenușiu, bătând în verde sau galben, sau la unele exemplare bătrâne cenușiu închis ca plumbul. Pe spate co- loarea este mai închisă, iar pe partea ventrală albă, bătând în argintiu. Pe laturi corpul este acoperit cu o serie de dungi brune transversale şterse, cari se unesc intre ele pierzându-se una în alta. La exemplarele tinere aceste dungi sunt mai bine determinate și formează 8—9 cercuri cari se pierd la partea ventrală. Capul pe partea sa superioară este mai închis şi uşor marmorat. Aripioarele dorsale și anale sunt cenușii cu pete negre; membrana dintre radiile dorsalelor are o serie de 5—6 pete negre lungăreţe, cari formează la un loc 5—6 dungi longitudinale întrerupte. (1) Zander, Zeirschrift fir Wissenschafthche Zoologie. Jahrg. 1903. 7... 1? Pectoralele, ventralele și anala sunt galbene-cenușii. Irisul are o coloare argintie pătală cu negru. Dimensiunile. ŞȘalăul ajunge la dimensiuni destul de mari; exemplarele obișnuite au 40—70 cm.; se găsesc insă foarte des exemplare cari trec şi de 1.20 m. având o greutate între 12—15 kgr. Distribuţia. Şalăul este un pește foarte răspândit în apele noastre; el trăește în mari enntităţi atât în Dunăre cât și în bălțile ei; din Dunăre el se urcă în partea de jos a Prutului, Siretului, în Argeş, Olt, Jiu, etc. In lacurile litorale: Razim, Siut-ghiol, 'Tașaul, Mangalia, etc. se găsește în abundență, numai în Sinoe-Liman apa îi este prea sărată. De ase- menea el este foarte abundent în lacurile interioare ca Znagovul, etc. La mare, în faţa gurilor Dunării, la Baba-llassan, Sulina și în gura S-tul Gheorghe, unde apa este îndulcită, se găsește întotdeauna în cantităţi destul de mari. Se cultivă puţin și prin unele heleștee. Pentru descrierea de față s'a examinat un număr mare de exemplare de toate dimensiunile provenite din mai toate regiunile ţerii și anume: 7 exemplare din diferite regiuni ale Dunării, 9 exemplare din bălțile Du- nării, 5 exemplare din Siut-Ghiol, 3 exemplare din Razim, 2 ex. din lacul Snagov, l ex. din Prut, 8 ex. din mare dela gura Sf. Gheorghe, etc. Biologia. Șalăului îi place apele limpezi și mai mult sau mai puţin adânci, cu un lund nisipos sau pietros sau cu pietriș mărunt amestecat cu fărimături de scoici, melci și tot felul de conchilii; aceste locuri sunt cunoscute de pescarii noștri ca locuri speciale de șalău și numite de ei scrădiș. Din toate apele din România condiţiunile cele mai ideale pentru des- voltarea şalăului le oferă lacul Siut-Ghiol de lângă Constanţa; aici e o apă limpede cu un fund pietros, în parte nisipos, cu ascunzători sufi- ciente pe sub maluri și o hrană bogată. Cu toate acestea Șalăul poate rezistă bine și la ape ceva mai turburi și de aceea se găseşte în mari canţități şi în Dunăre. In bălțile Dunării el găseşte o apă mai limpede, sedimentată, unde fuge primăvara când vin apele turburi; evită însă acolo locurile cu fund de nămol unde trăeşte și crapul, căci acesta îi tulbură apa şi-l împiedică prin aceasta să vadă peştii pe cari îi pândește pentru hrana sa. Vara când scad apele și bălțile încep a se scurge, el caută să fugă atară și de aceea el este printre cei dintâi care cade la leasă. Șalăul este un pește foarte lacom și foarte răpitor; el se hrăneşte ca și Bibanul cu insecte, viermi, etc., însă mai cu seamă cu pești. Obleţii, Albitura și tot felul de peşte mic formează, de obiceiu, obiectul pradei sale, însă când e flămând, nici măcar pe proprii săi semeni nu-i cruță. Șalăul leapădă icrele sale dela, finele lunii Martie până la finele lui Aprilie, câte odată chiar și până la începutul lui Maiu. Epoca principală este însă în primele zile ale lui Aprilie, de obiceiu când apa are o temperatură de 12—140. lerele le depune în bălți, nu însă pe lângă mal ca ceilalți pești de baltă, ci ceva mai la adânc; ei le leapădă pe fund în locuri unde apa nu e prea adâncă și liniștită, pe pietre, plante acuatice și crengi. Exem- plarele de dimensiuni mijlocii au cam la 2—300.000 de ouă mici ca de 1—1,5 mm. diametru și de o coloare gălbue-stearsă. Ouăle se desvoltă în câteva zile și puii cresc repede; în ziua de 6 lulie 1905 am văzut la A. R.— Publ. Adamachi. I1l. Antipa, Ihtiologia. 2 leasa dela lacul Călăraşi prinzându-se pui de 8—12 cm. lungime, cari erau produşi din acest an, iar pe la începutul lui Septemvrie se găsesc dejă exemplare de 22—26 cm. lungime. După ce s'a reprodus, șalăul mai stă prin bălți până ce apele încep să scadă și atunci încearcă să fugă înapoi la Dunăre, în bălțile mari însă el stă în permanență, lără a mai încercă să le părăsească. Porasite. Până azi s'au constalal la Şalău următoarele ecto- și endopa- razite: 2 specii de Nematode, 3 sp. de Echinorynchus, 7'sp. de Trema- tode, | Cestod (Ligula digramma. si (?) probabil şi Botryocephalus) și o specie de Copepozi— Achiheres percarum—care se găsește foarte des pe branchiile sale. Imtrebuinţarea. Şalăul are o carne albă, slabă și foarte gustoasă; el este unul din cei mai preţioşi şi căutaţi pești din apele Europei. In Ro- mânia se prind mari cantităţi. Delta Dunării produce în mijlociu cam vreo 50.000 kgr. anual, în unii ani când condiţiile sunt prielnice, cantitatea e cu mult mai mare. Domeniul Brăilei a dat în 1901 o cantitate de 63.000 kgr., iar Siut-Ghiolul dă pe fiecare an cam la 12.000 kgr din ambele specii. Inainte Şalăul se sără în mari cantități și se consumă de popor; astăzi el find foarte căutat pe toate pieţele Europei, preţurile sau urcat foarte mult și se exportă numai proaspăt impachetat în lăzi și coșuri cu ghiață în cantităţi foarte mari. Pieţele principale de export sunt mai cu seamă în Austria, unde acest peşte are o căutare foarte mare. Preţurile variază foarte mult, media la Galaţi în 1904 a fost de 96 lei %, kgr. Piscicultura. Șalăul este un peste foarte recomandabil pentru a fi cul: tivat atât în heleștee cât și pentru a repopulă cu el unele lacuri naturale cari prezentă condițiuni special de favorabile pentru desvoltarea sa. Cu el se poate înlocui știuca îndeplinind acelaș rol în heleștee și dându-ne în schimb o carne mult mai bună. El deși este un pește foarte răpitor— sa calculat că un kgr. de șalău ar costă 11 kgr. de alţi pești pe cari îi mă- nâncă el—totuș el se mulțumește mai mult cu pești mici ca: Obleţi, Ghi- borţi, Ocheană, etc. și nu atacă peștii mari; știuca din contră este un pește cu mult mai răpitor— un kgr. de știucă, după cum sa calculat, ar costă aproximativ 47 de kgr. de alt pește — şi ea atacă peşti mari aducând prin aceasta daune rezultatului general al culturii, iar carnea sa este cu mult mai inferioară. De aceea se recomandă azi pretudindeni ca cele 10%, de peşti răpitori ce trebuesc cultivate întrun heleșteu de crapi să fie șalăi. | Şalăul fiind foarte delicat, el moare adeseaori chiar în năvodul în care este prins și de aceea transportul său dintr'o apă în alta este foarte anevoios, din care cauză înainte nu se cultivă des prin heleștee. Astăzi procedeurile pisciculturii fiind mult mai perfecţionate, se adună ouăle fecundate cari sunt mult mai rezistente şi se transportă ele dintro apă în alta înlesnin- du-se cu modul acesta propagarea și îmmulţirea acestui pește. Cu modul acesta șalăul este azi în ţerile din Apus unul din peștii cari se cultivă mai mult prin heleştee şi tot cu modul acesta serviciul pescăriilor din Ungaria a încercat să repopuleze suprafeţe întinse din apele lor și chiar din Dunăre cu șalău. N, Un mijloc de asemenea foarte practic pentru îmmulţirea şalăului în apele naturale este de a-i face în mod artificial locuri de reproducție (procedeul lui Reuter), turnând nisip şi crengi cu rădăcini de copaci pe cari el îşi leapădă icrele; aceste crengi pot în urmă îi scoase alară și transportate împreună cu ouăle de pe ele întro altă apă spre repopularea ei. Pescuitul. Şalăul se prinde în apele noastre mai cu seamă cu năvodul și lăptașul, el cade deasemenea atât la vintire cât și vara la leasă. La gârlele unde se fac garduri cu limbi şi la cotețe nu se prinde mai de loc. El este atât de gingaș, încât moare îndată ce este scos din năvod afară. Nume populare. In Moldova de sus se numește Suduc, în Moldova de jos și în Muntenia Șalău și Șalău, Șâalău, Șialăor în unele părţi ale Olteniei îi zice Guran. Lipovenii și Rușii din Delta Dunării îi zic Sudac, Grecii Sula şi Asprocsera, Turcii Acbalăc. Puii mici se numesc Csviu (de Turtucăeni), iar cei mai mari până la 30 em. Strapezan și Trapezan. Exemplarele deschise se numesc Șalău bălan. 2 sp. Lucioperca volgensis Pa//. Salăul văzgat. Tab. 1. Fig. 3. Corpul mai puţin lungăreţ, capul mai scurt si mai înalt. Maxilarul ajunge înapoi cel mult până sub jumătatea an- terioară a ochiului. Caninii puţin desvoltaţi. Marginea verticală ascendentăaproperculului plecată mult înainte. Spinii aripioarelor anale și ventrale liberi. Anala cu 2/9 radii, Il dorsală cu 21—22 radii mici. Sinonime şi citaţiuni: Perca volgensis: Pallas, Reise durch verschiedene Provinzen des rus- sischen Reiches. Petersb. 1771, Anh. I Th, p. 461. Perca asper: Pallas, Zoograph. Rosso-Asiat., vol. III, p. 247, (1811). Lucioperca volgensis: Cuwier et Valence. |. c., vol. II, p. 117. Nord- Mann, |. c., p. 363, Tab. 5, Fig. 2. Kessler, Zur Ichthyol. d. S. W. Rus- slands, p. 5;— Nachtrăge zur Ichthyol. p. 6; acelaș; — Ausziige a. d. Berichte etc. II, p. 2. Heckel u. Kner, |. c., p. 12. „Jeitteles, Prodr. Faună vertebra- torum Hungaria super. (1862), p. 46. Siebold, |. c. Zusătze, p. 417. Kessler, Aralo-Caspi- Pontische Iehthyologie. Giinther Catalogue of the Fishes, | vol., p. 74. Grimm, Fishing and Hunting in huss. Waters, p. 6. Seeley, |. €., p. 43. Boulenger, Procedings ot the Zool. Soc. London (1892), p. 412; Catalogue of the Perciform Fishes., vol. I, p. Dl. Sabanejef., |. e. Warpa- chomski, |. c., p. 35. | Schilus Pallasii Kynicki. (Schilus pallasii descriptus et illustratus). Mem. Soc. Natur. Moscou VIII, 1832, p. 443, Tab. 25. Stizostedium volgense : Einar Lonnberg, |. c. 1900, p. 4. Br.7, ID13—14, 11D2/20-—92, P14—15, V1/15, A2/9, C17, L. lat.70— 72 Litr10/17—18. 20 Șalăul vărgat diferă de șalăul ordinar: 1) Prin forma generală a cor- pului, el este ceva mai scurt și mai gros și are capul deasemenea mai scurt și mai înalt. 2) Prin gura sa, care este mult mai mică, maxilarul neajungând înapoi decât puţin peste marginea anterioară a ochiului. 3) Prin ramura, verticală a marginii preoperculului, care este foarte mult ple- cată înainte. 4) Prin aripioara anală care este mai mică având numai 9 (și excepţional 10) radii moi. 5) Prin coloraţiunea generală a corpului; pe când la Șalăul ordinar dungile brune transversale sunt şterse și unite între ele, la Șalăul vărgat avem 8 dungi mari, late, viu colorate şi bine limitate; ele se scoboară aproape paralel de pe spinare până la partea ventrală unde se pierd cu încetul. 6) Solzii sunt aici cu mult mai mari decât la Șalău, aşă că la exemplare deopotrivă de lungi avem intotdea- una mai puţini solzi pe linia laterală, decât la cealaltă specie. 7) La Şalău de obiceiu preoperculul este fără solzi, pe când Șalăul vărgat îl are aco- perit cu solzi mici. 8) Vărgăturile de pe aripioarele dorsale și caudală sunt mai vii la Şalăul vărgat. 9) Ochiul Şalăului vărgat este de obiceiu mai mare decât la Şalău, el are cam 5—5.5%, din lungimea totală a corpului (la exemplare de 22—25 cm.), pe când la Salău, la exemplare de aceeaş mărime, e aproape 3.50%, din lungimea corpului. In privinţa celorlalte caractere, ambele specii se aseamănă între ele. Răspândirea. Şalăul vărgat este un pește cu mult mai rar în apele noastre decât Şalăul ordinar, el se găsește numai în apele Dunării cu bălțile ei, în Mare în raza gurilor Dunării și în lacul Razelm. In lacurile din interiorul ţerii şi în heleștee nu se găsește. Cantităţile ce se prind sunt cu mult mai mici decât cele de Șalău ordinar. Totuși el este relativ în cantităţi destul de mari. Dimensiunile la cari ajunge el sunt întotdeauna ceva mai mici ca ale Salăului ordinar, totuș exemplarele de 40 și 50 cm. nu sunt o raritate. Biologia. In privinţa obiceiurilor vieţii se aseamănă foarte mult cu Șalăul ordinar, el preferă însă mai mult apa de baltă decât cea de Dunăre și de aceea prin bălți se pescueșşte în mari cantități. Deși este și el un pește răpitor, totuș nu ajunge în această privinţă pe vărul său; de altiel dinţii săi canini foarte puţin desvoltaţi ne sunt o dovadă despre aceasta. Epo- cele și locurile sale de reproducţiune sunt identice ca la Șalău; dease- menea carnea sa are acelaș gust și prinderea se face în acelaș mod. Numele populare. Pescarii români (Turtucăenii) îl numese Șalău văr- gat. Negustorii din București îi zic Șaldu armenesc. Pescarii ruși și Lipo- venii îi zic Secret, iar pescarii turci îl numesc Ciopic şi Ciopcic. 3 sp. Lucioperca marina Cuz. Salăul de mate. Corpul lungăreţ, capul subţire și îngust; gura mare, ma- xilarul ajungând înapoi până cel puţin sub jumătatea pos- terioară a ochiului. Dinţii canini bine desvoltaţi. Margi- nea posterioară ascendentă a preoperculului aproape ven- ticală. Spinii aripioarelor ventrale și anale slabi și strâns 21 lipiţi de radiile moi. Analacu 2/l11—12 radii; 2 dorsală cu 1l6—17 radii moi. Sinonime şi citaţiuni: Perca labrax: Pallas. Zoographia Rosso-Asiat. III, p. 243 (1611) (nu Perca labrax Linns, care este identică cu Labraz lupus Cuv.). Lucioperca marina: Cuwvier & Valenciennes, 1. c., vol. II, p. 120. Giin- ther, Catalogue, etc. p. 75. Kessler, Ausziige a. d. Berichte, etc. II, p. 2 (1860); acelaș: Aralo-Casp.-Pont.Iehthyol. 1877, pag. 4, Tab. I, fig. 1 (cu o figură foarte bună). Nordmamnu, |. c., p. 365. Grimm, Fishing, etc. 1883. Boulenger, Proced. Zool. Soc. London 1892, p. 411, p. XXV (cu o figură foarte bună). Acelaş: Catalogue of the Fishes, etc. (189%), p. 53. (Nu L. marina Eichwald, Fauna Casp.-Caucasia). Stizostedion marinum : Finar Lonnberg, |. c., p. 4—8 (da măsurile cor- pului unui exemplar de 433 mm.). Ie 5 3000 pu 2 0 16047, Pila VU A9/112—12 CA47 LL. lat '77— BA. Această specie a lost descoperită mai întâiu de către Pallas pe lângă coastele Mării Negre și descrisă de el sub numele de Perca labraz, de- oarece o presupuneă a fi identică cu Lavraki (Labrax lupus), cu toate că îl cunoșteau și pescarii ruși de pe coastele acestei mări, îi ziceau «Morskoi sudac» (șalău de mare). Ea a fost în urmă descrisă ca o specie aparte de către Cuvier, care fără s'o fi văzut, ci numai după descrierea lui Pallas, a numit-o Lucioperca marina. In urmă Kessler a găsit 2 exemplare mici în mare lângă Odessa și ne-a dat o descriere mai detaliată. Mai târziu în 1877, acest naturalist în lucrarea sa fundamentală asupra Ihtiologiei Base- nului Aralo-Caspi-pontie (din nefericire scrisă în limba rusă) dă o des- criere completă a acestei specii şi o foarte bună figură litografică. In fine, de curâni (în 1892) Boulenger procurându-și dela Muzeul din Pe- tersburg un exemplar din această specie rară, îl descrie și figurează din nou, iar Einar Lonnberg dă măsurile exacte ale unui exemplar găsit de el în Marea Caspică. Prin aceste din urmă lucrări, s'ar părea că existența, acestei specii problematice ar fi definitiv stabilită. Deși de mai bine de 12 ani am căutat mereu această specie, ba chiar am pus pescari anume să tragă în mai multe rânduri cu năvoadele în fața gurilor Dunării, totuș nu am putut niciodată reuși s'o găsesc. Dacă, cu toate acestea i-am dat această scurtă descriere — după Bou- lenger — în această lucrare asupra faunei României, o fac numai: 1) fiindcă diferiţii autori ruși ca: Kessler, Grimm, etc. dau exis- lența ei ca probabilă și în partea vestică a Mării Negre şi 2) fiindcă din numeroasele anchete ce le-am făcut în această privință printre pescarii noștri, am aflat că «foarte arare ori sar prinde în mare un șalău mai negru ca coloare, cu botul mai subţire și șui, pe care însă — îmi spune un pescar— că nu l-a văzut de vreo 18 ani». De sigur că aceste spuse ale pescarilor nu ne dau dreptul să zicem că Lucioperea marina trăește în apele noastre, dar oricum, ele fiindu-ne un indiciu, cred că fac un ser- viciu cauzei punând diagnoza lui în această lucrare spre a înlesni s'o poată determină mai uşor cel ce va aveă fericirea să o găsească. De altfel avându-se în vedere numărul foarte restrâns de exemplare ce au fost examinate până acuma, cred că nu e încă exclusă posibilitatea că în realitate să nu avem a face cu o specie deosebită, ci numai cu o simplă varietate individuală a speciei Lucioperca sandra, de care sar deosebi numai prin radiile spinoase mai mici și lipite de cele moi dela anala și ventrale (ceeace se găseşte foarte des și la L. sandra) și prin numărul mai mic de radii moi dela a 2-a dorsală (care de asemenea prin excepţie ar puteă variă). Coloarea închisă a corpului nu poate fi nici de cum un caracter distinctiv, deoarece e cunoscut că toţi peştii. de apă dulce, când stau mai mult timp în apa sărată a mării, capătă o coloare cu totul închisă. Așă e d. ex. crapul, care în Dunăre e auriu și în mare negru, așă e morunul, care în Dunăre e alb cenușiu, iar în mare negru de tot și tot așă e chiar cu tot şalăul ce se prinde în fața gurilor Du- nării, etc. După părerea mea deci existența acestei specii nu e încă definitiv sta- bilită și rămâne ca cercetări ulterioare să ne arăte adevărul. Monstruozităţi. Tab. |. Fig. 4,5,6,7 și 8. Ca o anexă la genul Lucioperca, cred important să amintesc oareșcari monstruozităţi pe cari le-am găsit adeseori la ambele specii reprezentate în apele noastre. În special de o importanţă mai mare științifică este că am găsit până acuma vreo 5 exemplare prezentând monstruozitatea ce- falică numită Cap de mops sau Cap de delfin. Asemenea monstruo- zităţi se cunosc în literatură la diferite specii și mai cu seamă la crap, Gadus morrhua, păstrăvi, etc.; ea nu a fost insă niciodată descrisă la şalău. Pentru ao puteă deosebi vom numi-o SŞalăul bocs. (Lucioperca sandra et Volgensis var. caput delphini). Această monstruozitate, după cum se vede în figurile 4—8 din Tabela I, este produsă prin încovoierea oaselor frontale dela mijlocul lor și tot odată prin lăţirea lor. Osul ethmoidal, care de obiceiu are o pozițiune aproape orizontală, este aice vertical. Curios modificată este falca superioară, osul intermaxilar fiind foarte scurtat. Falca de jos rămâne normală și de aceea ea este cu mult înain- tea celei superioare. La, un alt exemplar am găsit atât capul bocs cât și un ochiu cu totul acoperit cu oase necunoscându-se măcar locul unde a fost. Al doilea ochiu este exophthalmic. (Tab. 1. fig. 7 și 8). 23 3. Gen. Aspro Cuv. Corpul lung, fusiform; gura inferioară, având botul ieșit înainte și deasupra fălcii de sus. 2 aripioare dorsale bine separate una de alta. Pe piept și pe burtă în parle fară solzi. Pe oasele bucale numai dinți mici îm formă de perie. Limba nedințată. Marginea posterioară a preoperculului puțin crestată, cea a operculului terminată printr'un spin. 7 radii branchiostege. Acest gen este reprezentat în apele noastre prin 2 specii: 7 sp. Aspro streber :Szeho/d. Fusazul. Tab. II. Fig. 9. Prima aripioară dorsală cu 8—9 radii,a doua cu 12-—13. Ca- pul puţin rotunzit. De pe spinare se scoboară în josoblic 4—5 dungi late foarte închise. Pedunculul caudal lung și subțire. Sinonime : Asper pisciculus: II. Marsigh, l. c., Tab. 9, Fig. 4. Perca asper: Linne (o parte), |. c., pag. 482. Bloch, Naturgesch. d. Fi- sche Deutschlands III, pag. 175, tab. 107, fig. 1 et 2. Resisinger, Spec. Iehthyol. Hungar., pag. 17. Aspro vulgaris: Cuwier et Valenciennes (o parte), |. c., vol. II, pag. 188. BE. A. Biele, Fische Siebenbiirgens, 1835, pag. 6. Giinther, Catalogue, etc. I, pag. 78. Nordmann, Faune pontique, pag. 556. Heckel u. Kner, |. c., pag. 14 (in parte). „Jestteles, Prodrom. Faunae Vertebr. Hungar. super., pag. 47. Pamncic, Pisces Serbiae, p. 64. Kessler Ichthyolog.-Aralo-Caspi- pontic, pag. 203. Aspro asper: Boulenger, Catalogue of Perciflorm Fishes I, pag. 107. Bade, |. c., pag. 53; Aspro streber: Siebold, |. c., pag. 54. Seeley, |. c., pag. 48. ERA DS o Dl 13 p 14 V fo A. 1/19, C17,L. lat. 00 80.2. Fusarul are corpul foarte lungăreţ în forma unui fus. Partea sa poste- rioară e aproape cilindrică, iar partea sa anterioară turtită dorsoventral. Inălțimea maximă a corpului este în dreptul începutului primei aripioare dorsale și se cuprinde cam de 7—8 ori în lungimea sa totală. (| exemplar de 13,3 cm. lungime are înălţimea maximă de 1.9 cm). Capul este turtit, fiind puţin rotunzit la marginea sa anterioară și având lățimea sa maximă 24 în dreptul marginilor posterioare a operculelor. Gura este inferioară şi botul proeminent, ieșind cu mult inaintea fălcii inferioare pe care o acopere. Atât fălcile cât şi vomerul și palatinele sunt acoperite cu mici dinţi în formă de perie; limba este netedă și nedințată. Ochii sunt de o mărime mijlocie, diametrul lor fiind cuprins aproximativ de 5—6 ori în lungimea capului. Ei sunt foarte apropiaţi unul de altul și privesc mai mult în sus decât lateral, distanţa între ei fiind egală apro- ximativ cu odată diametrul lor. Distanţa lor dela vârful botului este egală cu de două ori diametrul lor. Inaintea ochilor pe linia prelungită a mar- ginii lor inferioare se află deschiderile nasale, acestea sunt lungi, duble și separate una de alta printro cută a pielii ridicată ca o perdeă. Preo- perculul e aproape imperceptibil dințat la marginea sa posterioară, iar marginea posterioară a operculului se termină la partea ei superioară cu un spin bine desvoltat. Atât operculul câl şi preoperculul sunt acoperiţi cu solzi. Pedunculul caudal este foarte lung, așă că distanța între sfâr- șitul celei a doua dorsale și începutul caudalei e cuprinsă în lungimea totală a corpului abiă de 5—51/, ori. Forma peduncului caudal este a- proape cilindrică şi foarte îngustă. Corpul este acoperit cu solzi mici, ctenoizi, vârtoși și bine fixaţi cari către partea posterioară a corpului devin din ce în ce mai mici. Pieptul și partea anterioară a regiunii ven- trale, până la inserțiunea aripioarelor ventrale precum și o dungă lată care merge de aici îngustându-se până la deschiderea anală sunt lipsite de solzi; de asemenea lipsesc solzii împrejurul botului și pe o mică parte în regiunea occipitală îndărătul ochilor. De altfel toată partea superioară a capului împreună cu operceulul și preoperculul este acoperit cu solzi. Linia laterală, care este slab pronunţată, este apropiată de linia spinării și merge aproape paralel cu ea. Numărul solzilor pe ea este de 70—80. Cele două aripioare dorsale sunt separate între ele printr un spaţiu mai mult sau mai puţin mare, care uneori este mai mare chiar de 1/, din lun- gimea, bazei | D. Prima dorsală începe cu mult mai înapoi decât inser- țiunea ventralelor. Dintre toate aripioarele, ventralele sunt cu mult mai des- voltate și întrec cu mult în lungime pe toate celelalte. Caudala este din contra cea mai puţin desvoltată. Colorațiunea. Coloarea fundamentală a corpului este galbenă-castanie, cu 4—D dungi castanii închise, oblice, late și bine limitate. Partea ven- trală este albă, iar în epoca de reproducere albă bătând în roşiu. Ari- pioarele suni gălbii. Dimensiunile. Fusarul nu ajunge la mari dimensiuni; exemplarele obiş- nuite au 10-—15 cm. lungime și o greutate de 60—100 gr.; cel mai mare exemplar ce l-am văzut aveă 1/7 cm. lungime. Răspândirea. Deși se zice de către Nordmann că acest peste se prinde câte odată în Dunăre pe lângă Ismail și Kilia, eu nu l-am putut niciodată constată în regiunea Deltei Dunării și nici pescarii de aici nu-l cunosc; l-am găsit însă adeseaori în Dunăre dela Galaţi în sus — cu cât mai sus cu atât mai des—și mai cu seamă în râurile mai mari din interiorul ţerii. El trăește mai cu seamă în Prut, Siret, Olt, Jiu, Argeș, etc., totuș nu se sue niciodată prea sus. In Bistriţa d. ex. se sue cel mult până la Piatra-N. și aici însă numai foarte rar. Pentru descrierea de faţă au servit 5 exem- plare provenite din Dunăre, Bistriţa și Jiu. 25 Biologia. Fusarului îi place de preferinţă apa limpede și adâncă. EL trăește mai mult la fund— niciodată în cârduri mari— şi se hrănește cu viermi, larve de insecte, ouă și chiar pui de alţi peşti. Epoca sa de reproducție cade în Martie şi Aprilie, când își depune icrele pe pietre și plante acuatice. Carnea sa este albă şi foarte gustoasă. Din cauza micimii sale şi din cauza cantităților mici în cari se găseşte nu joacă un rol important în alimentaţiune. Se prinde în râuri mai cu seamă cu undița şi cu «cârligele de fund» sau cu volocul. In Dunăre se prinde câte odată cu laptaşe, în plasă sau în tifane precum și la «pripoanele mici de fund». Parasite. Până azi au fost descrise următoarele parasite: Ascaris den- tata și Distomum nodulosum, ambele în intestine. Numele populare. Din cauza formei sale se numeşte Pusar, iar în unele locuri din Moldova Făâsar. In Argeş îi zic Sulari. In Oltenia îi mai zic şi Fus, nume ce i se dă și speciei următoare. In Transilvania, (după Bielz) îi zice Rippa şi Pusar, nume pe care de asemenea le dau şi celeilalte specii. 2'sp. Aspro zingel Cuz. Prefzazul. Tab. II. Fig. 10. Caractere specifice: Prima aripioară dorsală cu 13, a doua cu 19 radii; capul triunghiular. Pedunculul caudal scurt și indesat; pe corp mai multe dungi late inchise cari se unesc şi se con- fundă între ele. Sinonime şi citaţiuni: Asper pisciculus I/: Marsig, |. c., vol. IV, Tab. 9, fig. 3. Perca Zingel: Linne Ș. N. |, p. 481 (1766). Bloch, Oekonom. Naturg. d. Pische Deutschl. II, p. 179, Tab. 106. Mesdinger, Icon. Pisc. Austr., Tab. IV (1786). Ressinger, |. c., p. l7. Aspro Zingel: Cuwier et Valenc., |. c., vol. Il, p. 194. Reisinger, |. c., p. 15. Nordmann, Prodr. de IlIehthyologie pontique (1840), p. 356. HE. A. Biela, Fische Siebenburgens (Verh. u. Mitthlilg. des Siebenbiirg. Vereins f. Naturwiss. IV Jahrg. 1853). Hekel u. Kner, |. c., p. 16. Kessler, Zur lehthyologie des Sudwestl. Russ. (1856), p. 5;—Nachtrăge z. Iehthyol. elc., p. 6. (1857);—Ausziige a. d. Berichte, etc. (1860), p. 2.;—lIcehthyol. Aralo-Caspi-pontică (rus.) 1877. Giinther Catalogue, vol. I., p. 78 (1859). Jeitieles, |. c., p. 41 (1862). Siebold. 1. c., p. 53 (1863); Pancie, |. c., p. 64 (1862). Seeley, . c., p. 44 (1886). Grimm, Fischerei u. Jagd. în russ. Ge- wăssern (1892). Sabanejef, Peștii Rusiei, vol. 1. (1892). Boulenger Ca- talogue, vol. I., p. 105. Warpachomshi, 1. c. (1898), p. 37. Bade, .c.,p. 54. IO) sali 4 Il D890 p. 14, V.. 1/5, A. 1/12—13, 0.21, Li, lat. 85—95, au. 26 Această specie, care este cu mult mai numeroasă în apele noastre decât. cea precedentă, se deosebeşte de ea dela prima vedere printr'o serie de caractere foarte bine stabilite și ușoare de recunoscut. Atât mărimea cât și forma generală a corpului, forma capului, forma pedunculului și a aripioarei caudale, numărul radiilor din ambele aripioare dorsale, pozi- țiunea primei dorsale față de ventrale, distanța ochilor între ei, solzii, colo- rațiunea generală, etc. sunt cu totul diferite la ambele specii. Descrierea. Pietrarul are corpul în formă de fus ca și specia precedentă, insă e cu mult mai puţin lungăreţ și mai îndesat. Inălțimea maximă a corpului este la începutul primei aripioare dorsale și ea se continuă până pe la jumătatea acestei aripioare, așă că pe această distanță forma cor- pului e aproape cilindrică. Lăţimea maximă a corpului este între margi- nile posterioare ale celor 2 opercule și e aproape: egală cu înălțimea sa maximă care e conţinută—după mărimea exemplarelor—de 5.5—6.5 ori în lungimea totală a corpului. Un exemplar de 38 cm. are o înălțime maximă de 6 cm.; un alt exemplar de 30 cm. are o înălțime maximă de 5.5em. Capul este ceva mai puţin turtit dorso-ventral și văzut dela par- tea sa dorsală are o formă aproape triunghiulară și este cuprins apro- ximativ de 4 ori în lungimea totală a corpului. Gura, care are forma unei potcoave, are pe marginile ei—in afară de dinţii mici în formă de perie cari îi acoperă oasele fălcilor, vomerul și palatinele—niște papile den- tiforme ceva mai mari. Nările sunt şi aici duble și separate printr'o mem- brană subţire proeminentă; nara anterioară este la jumătate de distanță intre vâriul botului și marginea anterioară a ochiului. Marginea posterioară a preoperculului este uşor dințată, iar operculul se termină cu 2 ghimpi din cari unul superior mai mare şi altul așezat sub el ceva mai mic. Ochiul este situat astfel, încât marginea sa posterioară e aproximativ la jumătatea capului; diametrul său este cuprins ceva mai mult decât de 5 ori în lungimea capului — măsurată dela vârtul botului la vârful terminal al operculului. Distanţa între ochi e mai mare ca la specia precedentă și este egală cu ceva mai mult decât odată și jumătate diametrul ochiului. Pedunculul caudal este comprimat lateral și cu mult mai inalt decât la specia precedentă, la care este aproape cilindric și foarte îngust; de- . asemenea, el este aici cu mult mai scurt, așă că distanţa între sfârşitul celei a, II-a, dorsală și caudală este aci conținută mai bine de 7 ori în lungimea totală a corpului, pe când la A. streber această distanţă e con- ținută numai de 5—5,5 ori. Corpul este acoperit de mici solzi ctenoizi, vârtoși şi bine fixaţi, cari către partea sa, posterioară devin din ce în ce mai mici. Linia laterală, este bine pronunțată și are 85-—95 de solzi. Solzii se întind și pe toată partea superioară a capului, acoperind în mod complet operculul, partea de sus a preoperculului și toaţă regiunea occipitală și parietală a capului; numai împrejurul gurii, o mică regiune imprejurul ochiului și câteva pete din partea inferioară a preoperculului rămân neacoperite cu solzi. Dease- menea. rămâne cu totul neacoperită partea inferioară a capului, regiunea pectorală şi partea ventrală a corpului până la inserțiunea aripioarelor ventrale. De aici înainte, contrar ca la cealaltă specie, partea ventrală, este peste tot acoperită cu solzi. Aripioarele diferă și ele la aceste 2 specii. Distanţa între cele 2 ari- pioare dorsale este mult mai mică și cuprinde cel mult 3—5 serii de solzi. Inceputul primei dorsale este aici cu mult mai apropiat de vâriul botului decât la cealaltă specie; aici inceputul primei dorsale este aproape dea- supra, inserțiunii ventralelor, pe când la A. streber el este cu mult mai înapoi. Aripioarele ventrale nu au aici dimensiuni atât de mari ca la spe- cia, precedentă, iar caudala este aici cu mult mai mare. In afară de acestea aripioarele mai diferă în mod cu totul particular prin numărul diferit al radiilor lor, după cum sa arătat prin diaenoze și for- mulele ambelor specii. ș Coloraţiumnea. Colorile fundamentale ale acestei specii nu diferă mult de cele dela specia precedentă, numai că aici avem cele 4—5 dungi mari transversale îndreptate înainte, cari nu sunt bine limitate ci se unesc şi se pierd unele în altele, așă că dau corpului un aspect cu mult mai în- chis. Coloarea aripioarelor e gălbie, numai caudala e brună. Partea ven- trală e albă gălbue, sau câte odată bătând puţin în roșu—coloarea hainei nupțiale. Dimensiunile. Corpul la această specie este incomparabil mai mare decât la specia precedentă. Exemplarele obișnuite complet desvoltate au o lungime de 30—40 cm. Cel mai mare exemplar pe care l-am văzut aveă 48 cm. Respândirea. Patria Pietrarului este Dunărea, de aicea el emigrează și în partea inferioară a râurilor mai mari ca; Prutul, Siretul, Oltul, Jiul, nu se sue însă în ele atât de sus ca Fusarul și nici înașă mari cantități. Pentru descrierea de față au servit 6 exemplare din diferite părți ale Dunării, 1 din Jiu și | din Prut. „Biologia. Pietrarul trăeşte mai cu seamă în Dunăre, la locuri adânci unde este un fund pietros sau nisipos. El nu intră în bălți, ci cel mult primăvara, în mod excepţional prin unele gârle adânci, unde găseşte apă curgătoare și fundul care-i convine (d. ex. la gârla Lăţimea din Dobrogea). El este un pește răpitor şi se hrăneşte cu viermi, larve de insecte, ouă și pui de pești. Pietrarul leapădă icrele prin Aprilie şi Maiu și îşi alege pentru acest scop locuri în Dunăre, cu fundul pietros şi ceva mai ridicat. Puii se ţin la lo- curi pietroase cu o adâncime cam de 1—1,5 m., unde găsesc hrană su- ficientă şi cresc repede. Parasite. Până astăzi au fost descrise la această specie ca parasite: un nematod Cucullanus elegans și un trematod Distomum nodulosum, am- bele parasitând în intestine. Intrebuinţare. Pietrarul are o carne loarte gustoasă și usor digestibilă. Nu joacă însă un rol mare în alimentaţiune, deoarece nu se prinde nici odată în aşă de mari cantităţi deodată. EI se prinde cu plasa, cu tifanul, cu laptasul și câte odată cu pripoane; de asemeni cade des la setea de cegă (Cegarnită,). Numele populare. Din cauza formei sale asemănătoare cu un penis nu- mele său adevărat în toate părţile ţerii este P..... ciobanului. | se mai zice însă și Sulă, Pietrar sau Pește de piatră, iar în susul Dunării și în Oltenia, îl mai numesc și Fus confundându-l cu cealaltă specie. 4. Gen. Acerina Cuv. Corpul comprimat lateral. Gura terminală. O singură aripioară dorsală formată prin împreumarea celor două. Operculul și preoper- culul cu spini puternici. Numai dinți mici în formă de perie, fără, canini., Limba și palatinele fără dinți. Masilarele libere la partea lor posterioară. Capul, pieptul și în parte și burta fără solzi. Oasele ca- pului cu cavități mucifere adânci. 7, excepțional 6 radii branchiostege. In apele României trăesc 2 specii ale acestui gen. O a treia specie A. ros- sica, caracteristică fluviilor rusești cari se varsă în Marea Neagră, nu am găsit-o chiar după multe cercetări speciale nici în Dunăre și nici chiar în apele Mării Negre din fața gurilor Dunării. 7 sp. Acerina cernua /. G/huboztul. Tab. Il. Fig. 1. Caractere specifice: Corpul scurt şi îndesat, botul obtuz, dorsala cu 13—15 radii spinoase. Pe dos şi pe lături verde măsliniu, cu pete mai inchise. Sinonime şi citaţiuni: Perca secunda: Marsigli, |. c., tab. 23, fig. 2. Perca cernua: Linmne, Ș. N. 1, p. 487. Bloch, Oekonom. Naturg. d. Fi- sche Deutschl. II, p. 74, tab. 53. Mesdinger, Icon. Piscium Austriae, tab. 3. Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, p. 245. Reisinger, Spec. Ichthyol. Hungar., p. 18. Acerina vulgaris: Cuv. et. Val., 1. e., vol. III, p. £ şi vol. VII, p. 448 (anexe). Eichwald, Zoolog. specialis III, p. 83 (1831). Nordmann, |. c,, p. 368. Heckel u. Kner, |. c., p. 19. Pancic, |. c., p. 66. Jestteles, 1. c., p. 29. Kessler, Zur Ichthyol., p. 6;— Nachtrăge zur Ichthyol. ete. p. 6;— Ausziige a. d. Berichte, etc. II, p. 6. Acerina cernua: Siebold, |. c., p. 58. Kessler Aralo-Caspi-pontic. Iehthyol. (1877). Grimm, |. c. (1883). Seeley, |. c., p. 33. Sabanjelf (1892), 1. c., p. 61. Boulenger, Catalogue, etc. vol. I, p. 110. Warpachowski, Peștii de apă dulce din Rusia europ. (1898), p. 38, fig. I5. D 13—15/11—14, P13, V1/5, A 2/5—6, 0 17, L. lat. 35—40,L. tr. 6 -— 7/10 — 12. Descrierea. Ghiborţul are corpul comprimat lateral relativ scurt și înde- sat. Inălţimea sa maximă este de obiceiu pe linia care uneşte inserțiunea 29 aripioarelor ventrale cu inserţiunea celui de al 3-lea sau al 4-lea radiu dorsal și e cuprinsă aproximativ de 3!/,—4 ori in lungimea totală a corpului. Un exemplar de 126 mm lungime (2 ad.) are înălțimea maximă de 33 mm,, un altul de 121 mm. le. are 3l mm. înălţime. Capul este scurt, gros și înalt, așă că lungimea sa e cuprinsă de 3—3'/s ori în lungimea totală a corpului, iar înălțimea sa maximă e cuprinsă odată și jumătate în lungimea sa măsurată dela vârlul botului la vârtul terminal al operculului. Botul este obtuz și încovoiat. Ochiul său este mare şi diametrul său este egal cu distanţa dela marginea sa anterioară la vârtul botului. Nările sunt duble. Gura sa este protractilă și toarte mică, aşă că nu ajunge înapoi decât sub narea a doua. Pe fălci are mici dinţi în formă de perie, iar pe vomer numărul dinţilor este foarte mic. Foarte caracteristic pentru capul Ghiborţului și în genere pentru toate Ace- rinele sunt cavitățile mucilere loarte adânci, dintre cari cele mai princi- pale sunt: o serie înaintea ochilor, o serie pe inelul suborbitar și o altă serie pe preopercul. De asemenea foarte caracteristici sunt ghimpii mari de pe marginea preoperculului, din cari sunt 5—10 pe marginea posterioară şi 3 pe cea inferioară. Opereulul este striat şi se termină și el la par- tea sa inferioară cu un spin mare acoperit cu o cută de piele. Osul cla- vicular este striat și se termină cu unul sau mai mulţi spini. Pielea, este întotdeauna acoperită cu mucozităţi. Corpul este acoperit peste tot cu mici solzi ctenoizi lăsând numai pe burtă și pe piept mici părţi goale. Forma şi dimensiunile acestor părţi goale variază dela individ la individ, aşă că — după cum au arătat dejă xunther și Siebold—un asemenea caracter nu poate li folosit pentru cre- area de nouă specii sau varietăţi. Linia laterală începe din dreptul mijlo- cului ochiului și merge inapoi apropiindu-se tot mai mult de linia dorsală; ea este foarte bine pronunţată. Aripioara dorsală începe deasupra inserţiunii pectoralelor; primul ei radiu are aproximativ jumătate din lungimea celui de al II-lea, iar al IV-lea este cel mai lung și merge de aici scăzând încetul cu încetul până la pen- ultimul radiu spinos care are numai jumătate din lungimea ultimului ; ultimul radiu spinos este strâns lipit de radiile moi cari sunt cu mult mai înalte şi au aparenţa de a formă o aripioară aparte. Ventralele incep sub al 3-lea sau al 4-lea radiu al dorsalei. Anala începe aproximativ sub primul radiu moale al dorsalei și sfârșitul ei e cevă inaintea sfârşitului dorsalei. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului variază dela verde deschis până la măsliniu; spinarea e mai închisă şi acoperită cu pete și puncte brune. Burta este albă-gălbue. Aripioarele dorsală și caudală și cevă mai puţin pectoralele şi anala, sunt presărate cu puncte negre cari de cele mai multe ori se dispun astfel, încât formează pe dorsală o serie de 4—5 linii longitudinale, iar pe caudală o serie de mai multe dungi transversale. In epoca de reproducţiune, colorile sunt mai vii și pe piept capătă un lon foarte uşor roşietic. — Irisul este închis, cu un luciu auriu. Dimensiunile. In diteritele ape din ţară exemplarele adulte obișnuite au o mărime de 14—15 cm., în Dunăre şi bălțile ei insă se găsesc exem- plare cu mult mai mari, aşă că trec chiar peste 20 cm. lungime, 30, Distribuţia și Variațiunea. Ghiborţul trăește mai în toate apele din țară până în regiunea dealurilor. In Dunăre şi bălțile ei, în toate lacurile noastre litorale, în bălțile de inundaţiune ale Prutului, în Snagov, bălțile Moștiştei, etc. este loarte trecuent. Chiar la mare în faţa gurilor Dunării unde apa încă nu este prea sărată se prinde foarte mult. In râurile mari se prinde în partea lor inferioară. Ghiborțul variază foarte mult după natura diferitelor ape în cari tră- ește. In afară de coloraţiune, care e mult mai închisă, chiar neagră la peștii din baltă şi verde deschisă la cei din apele curgătoare sau din lacurile a- dânci și limpezi cu fundul pietros sau nisipos, mai variază și dimensiunile şi chiar forma corpului. Cercetând însă lucrurile mai de aproape pe un număr foarte mare de exemplare provenite din diferitele localităţi, prinse în diferite anotimpuri, mam putut convinge că toale. acestea nu sunt decât variațiuni individuale mai mult sau mai puţin diferite una. de alta, cari însă sunt toate legate între ele prin serii complete de forme intermediare. Acelaş lucru cred că este şi cu forma deosebită pe care Nordmann zice că a găsit-o în râul Reut, lângă Bălţi in Basarabia și despre care presu- puneă el că ar puteă fi o specie nouă. | Biologia. Ghiborţul trăeşte de preferință în ape mai adânci—atât curgă- toare cât și stătătoare —cu un fund pietros, nisipos sau argilos; se găsește însă tot în aşă mari cantităţi şi in apele mai puţin adânci, cu nămol la fund, cum sunt de ex. bălțile noastre de inundaţiune ale Dunării. Giborţul este un pește foarte răpitor şi se hrănește în alară de viermi, larve de insecte și crustacee, cu icre de alţi pești şi peşti mici. Epoca sa de reproducţiune începe de prin luna lui Martie şi se întinde până în Aprilie şi Maiu; la bă- taia care se face în mai mulți răstimpi ei se intrunesc în cârduri mai mari şi leapădă icrele la un loc. Femeile leapădă 50—100.000 ouă având fie- care un diametru cam de | mm., icrele lor le lipesc la fundul apei pe pietre, prundiş sau plante acuatice. Durata încubaţiunii ouălor este scurtă însă creşterea lentă. Parasite. Ghiborţul are foarte mulți parasiţi. Până acuma s'au descris: 5 specii de Nematode, 3 specii de Echinorynchi, 8 specii de Trematode şi 2 specii de Cestode. In apele noastre nu arareori se văd exemplare cu peretele abdomenului despicat de Ligula, ieșind viermele afară. Intrebuinţare. Ghiborţul are o carne albă, foarte gustoasă și ușor di- gestibilă; din cauza dimensiunilor sale relativ mici, el nu are o valoare mare pe piață şi nici nu joacă un rol însemnat în alimentaţiune. Pe piaţă se vinde de obiceiu împreună cu alte specii mici de pește. Din el nu se face decât foarte rar sărătură. Se pescueşte cu năvodul și tot felul de plăși împreună cu alte specii de peşte; cade de asemenea la garduri și la lese. Piscicultură. Deşi Heckel și Kner îl recomandă pentru a fi cultivat în heleştee, nu pot da nimănui un astfel de consiliu. El fiind un pește răpi- tor care distruge icrele şi puii altor pești, este periculos pentru cultură; pe de altă parte crescând foarte încet şi neavând decât o valoare foarte mică comercială, compensaţia ce ne-o aduce este cu mult mai mică decât răul ce ni-l produce. Numele populare. In general este cunoscut mai cu seamă în Moldova, Dobrogea și Brăila sub numele de Ghiborţ sau (Ghigorţ; mai are însă 31 încă o întreagă serie de nume și chiar în aceeas localitate are mai multe nume; i se mai zice incă: Ghelmes, Ghelciu, Moș, Răspăr (7Znagov). Lipovenii din Dobrogea îi zic Iorș, Grecii îi zic Scorpios și Turcii Cazal canal. 2 sp. Acerina schratser Zn. Răspăzul. Tab. IL. Fig. 12. Caractere specifice: Corpul lungăreţ, botul prelungit, dorsala cu l7—19 radii spinoase. Sinonime şi citaţiuni : Perca Schrzetser: Marsigli, |. c., vol. IV, Tab. 23, fig. 3. Linne, 5. N. Vol. I, p. 487. Mesdânger, |. c., Tab. 2. Reisinger, |. c., p. 19. Gymnocephalus schroestser: Bloch, Natur. der Ausl. Fische, vol. VIII, 85265 ab 1325 ie. 1, (1793). Acerina schraitser: Cuw. € Val., vol. III, p. 23; Pancic, |. ce., p. 67. Nordmamn, |. e., p. 369. Heckel & Kner, |. c., p. 22. Giinther, Catalog. I, p. 73. Jeitteles |. c., p. 47. Siebold, 1. c., p. 60. Kessler, Aralo-Caspi- pontiseh. Ichthyol. (1877), p. 290. Seeley, |. c., p. 36. Boulenger, |. c., Vol 4p. 112. “Bade, |. c., p. b9. D17-—19/12, P13—14, V1/5, A2/6—7, C17, L. lat. 50-75 L. tr. 7—9/13—14. Această, specie 'se deosebeşte foarte ușor chiar dela prima vedere de specia precedentă, printr'o serie de caractere foarte bine definite şi foarte uşoare de constatat. In afară de coloarea ei foarte caracteristică galbenă ca lămâia, este forma generală a corpului şi forma capului care diferă cu totul. Răspărul are corpul comprimat lateral, lungăreţ și subţire. Inălţimea maximă este la începutul dorsalei și e cuprinsă de 5—5:/, ori în lungi- mea, totală a corpului, iar lungimea capului intră de 3:/,—33%/, ori în lun- gimea totală. lată câteva exemple: Un exemp. de 115mm. are înălţ. max. a corpului 20mm., lung. capului 32mm. Ă *18p'mm și N 34mm. Fa 49mm. îi Se 2 2 (pair 953 i . e 44mm. > 62mm. Botul este prelungit, profilul frontal este aproape o linie dreaptă care unește vâriul botului cu începutul dorsalei. Lungimea botului este egală cu 1!/, până la de 2 ori diametrul ochiului, care şi el intră aproximativ de 4 ori în lungimea capului. Gura mică, maxilarul se întinde până sub narina anterioară. Cavităţile mucifere ca la Ghiborţ. Preoperculul cu 7—10 spini la marginea sa posterioară și 3—5 la marginea inferioară. Oper- culul este striat și terminat cu un spin mare acoperit cu o cută de piele. Osul clavicular este asemenea striat şi se termină cu unul (rareori 2) spini mari lipiţi de corp. 32 Solzii ctenoizi cari acoperă corpul sunt ceva mai mari ca la specia pre- cedentă. li lipsesc pe cap, pe piept și pe burtă până în dreptul aripioa- relor ventrale, în această regiune se simte insă la pipăit încă câte o mică pată acoperită cu solzi. Linia laterală este bine pronunţată și merge pe toată lungimea corpului în pătrarul de sus al inălțimii sale aproape paralel cu linia dorsală. Aripioara dorsală începe deasupra inserţiunii pectoralelor ; primul ei spin este aproximativ egal cu jumătatea celui de al II-lea, de aici ceilalți cresc cu încetul până la al IV-lea şi al V-lea, cari sunt cei mai mari, şi scad apoi treptat până la penultimul. Ultimul radiu spinos e ceva mai mare și aproape egal cu jumătatea înălţimii radiilor moi. Toate radiile spinoase dela dorsală sunt libere la vârturile lor. Înserţiunea analei în- cepe sub primul radiu moale al dorsalei şi se termină aproximativ sub al 1-lea sau al 8-lea. Pectoralele sunt scurte, iar caudala este puţin despicată la mijloc și acoperită cu solzi mici la baza ei. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este galbenă deschisă ca lămâia. Pe spinare e ceva mai închis, iar pe partea ventrală deschis de tot, a- proape alb argintiu. Partea superioară a capului este brună. Pe jumătatea superioară a corpului se întind 3 linii subţiri longitudinale negre albăstrii, cari merg dela finea operculului până la originea caudalei. Prima linie pleacă dintr'un punct cu linia laterală, se scoboară puţin în jos și merge aproape cu totul dreaptă pe linia mediană a corpului; a doua pleacă puțin mai de sus, întâlneşte linia laterală în dreptul celui al VI-lea și al VII-lea spin dorsal și merge confundându-se cu ea până se pierde pe la mijlocul părţii moi a aripioarei dorsale; această linie e deseori întreruptă. A treia, linie începe dela finea occipitalulului și merge pe lângă muchea spinării dela baza aripioarei dorsale până la începutul coadei. Și această linie, deși este mai pronunțată, este din loc în loc întreruptă. La unele exemplare prinse în timpul iernii am găsit între fiecare din aceste 3 linii incă câte o linie mult mai slab pronunțată şi mai întreruptă, aşă că avem în total 5 linii longitudinale. Pe membrana. dintre radiile spinoase ale dorsalei sunt o- serie de pete negre, astfel dispuse încât formează şi ele 3 dungi închise, dunga cea mai de jos formează marginea acestei aripioare. Aceste dungi formate din puncte se văd și pe partea moale a dorsalei cât și pe caudală şi chiar anală, însă cu mult mai puţin pronunţate. Irisul este la partea superioară negru, la partea inferioară deschis cu luciu metalice. Dimensiunile. Exemplarele mature obișnuite au o lungime de 14—15 cm.; exemplare însă de 18 — 20 cm. nu sunt o raritate; cele mai mari exemplare ce le-am văzut — provenite din Dunăre, din brațul Kilia, erau de 24 cm. Distributia. Răspărul este mai mult limitat în basenul Dunării, el se rătăcește numai rareori în partea inferioară a râurilor noastre. loarte des este însă la mare la: Musura, Sulina şi Sf. Gheorghe în gurile Du- nării, aici la fiecare trăsătură de năvod se scot câteva bucăţi. Răspărul intră si prin bălţi—însă e foarte rar—și se pescueşte mai cu seamă iarna când se trage cu năvodul pe sub ghiaţă. In lacurile naturale din interiorul țerii, cari nu stau în legătură cu Dunărea şi unde Ghiborţul se găseşte foarte mult, el lipsește cu totul. Pentru descrierea de faţă au servil 8 exemplare din ie 35 = a regiunea deltei Dunării, 7 exemplare din mare, 8 exemplare din balta Bugeac (judeţul Constanţa) şi o serie de pui dela 2 em. lungime în sus. Biologia. Răspărul trăeşte de preferinţă în apa curgătoare a Dunării, dar mai cu seamă în partea ei inferioară; nici apa sălcie a Razimului însă și a mării din fața gurilor Dunării nu-i displace și aici chiar se găsesc exemplarele cele mai mari. Se credeă că nu intră prin bălți, totuși l-am putut constată la noi foarte adeseaori în bălțile Dunării și mai cu seamă în timpul iernii. In privinţa hranei el se aseamănă loarte mult cu Ghiborţul. Epocele sale de reproducţiune sunt în Aprilie si Maiu. In luna lui lunie ouăle sunt complet desvoltate şi mai în fiecare vară am găsit între lb lunie până pe la mijlocul lui Iulie cantități mari de pui mici în balta puţin adâncă de lângă farul dela gura Sulinei. Puii ca de 2 em. lungime sunt albi cu totul sau lransparenţi și se recunose ușor după ochii lor negri foarte mari. Parasite. Sau descris până azi la el numai 2 parazite: Ascaris dentata şi Echinorynchus proteus, este însă sigur că are mai multe specii pe cari în parte le-am și colectat, însă nu le-am putut încă determină. Inlebuinţarea și modul de prindere este cam acelaș ca și la specia precedentă. Carnea Răspărului este foarte bună la gust și aduce cu gustul șalăului, totuș acest peşte fiind foarte rar nu are nici o importanță comer- cială. Pentru prins nu sunt instrumente speciale, ci se pescueşte cu di- feritele plăşi mari (năvoade, voloace, tifane, etc.) împreună cu alţi peşti. Numele populare. Pescarii români din Turtucaia, cari pescuesc în mai toate apele noastre, îi zic Răspăr, nume pe care îl dau şi la Ghiborţ. Alţii îi zic Meles, adică amestecătură, din cauză că îl consideră ca cor- citură de Biban cu Șalău (Turtucăienii dela balta Călărași). Lipovenii din delta Dunării îl numese Kalma. Cei mai mulți pescari nici nu-l cu- nose fiind foarte rar. Inainte de a termină cu descrierea diferitelor specii de pesti aparţinători familiei Percoideilor, cred necesar să amintesc că—in afară de Lucsoperca marina Cuv., despre care am vorbit mai sus — mai există încă două specii caracteristice afluenților Mării Negre, pe cari cu toate cercetările mele îndelungate şi foarte zeloase nu am putut să le descoper în apele noastre. Aceste specii sunt: Acerina rossica Cuv. et Val. și Percarina Demidofjii Nordm. Cum că aceste specii în adevăr lipsesc în aceste ape sunt aproape sigur, deoarece timp de aproape 13 ani le-am căutat în continuu fără a le puteă găsi și deoarece nici cei mai vechi şi experimen- taţi pescari nu-și amintesc să le li văzul vreodată. Cred însă necesar să relevez aici în mod special lipsă lor, deoarece pe de o parte ihtiologul cel mai mare al Mării Negre, Kessler le trece pe loate 3 (cu semnul ?) ca probabil existând în Dunăre, iar pe altă parte deoarece lipsa lor din aceste ape constitue un tapt important care ne poate da dreptul a trage oarecari concluziuni mai generale de geografie animală și care deci merită a îi pus în relief. A. R.— Publ. Adamachi. 111. Antipa, Ihtiologia, 3 e E: 1) Intrucât priveste Lucsoperca marina, am arătat la locul cuvenit părerile mele asupra acestei specii. 2) Intrucât priveşte pe Acerina rossica, Cuv. el Val., cred că e necesar să relevez că făcând o comparaţie între de- senurile foarte bune din Nordmann, Sabanejeit și Warpachowski, descripţiile lor și diagnoza preciză a lui Boulenger și între numeroasele exemplare de Acerina schraetser din apele noastre ce le-am avut la dispoziţie, am putut constată următoarele lapte: a) Coloraţiunea între ambele specii e in adevăr cu totul diferită, una fiind punctată și alta liniată; b) Botul la A. rossica este ceva mai lung, însă se găsesc pe de altă parte şi exemplare din A. schraetser cari au şi ele un bot ceva mai lung și 6) că înălțimea corpului la A. rossica e conținută de 4 ori în lungimea totală, pe când la A. sehraetser e mai mică și intră de 5 ori. Se găsesc însă iarăș exem- plare de A. sehraetser cari au și ele un corp ceva mai înalt. Din aceste se vede dar că între aceste 2 specii nu există mari diferințe și că chiar între caracterele distinctive ale lor există transiţiuni și forme interme- diare. De aici se vede dar că bănueala lui Jeitteles că «A. rossica Cuv. ist vielleicht nur eine Varietăt von A. Schraitzer (l)» are oarecare proba- bilităţi de adevăr și merită a fi cercetată mai amănunţit comparând un număr mare de exemplare din ambele specii. 3) Intrucât priveşte Percarina (2), acest curios gena cărui existenţă este acum bine asigurată prin descrierile exacte ale lui Nordmann, Heckel u. Kner și în urmă Boulenger, nu am alta nimic de observat decât că, deși ea a fost descoperită în apropiere de apele noastre ia Nistru şi se află acolo în abundență, iotuş nu există nicăeri în basenul Dunării; și că cauzele acestor diferințe merită a fi examinate mai cu deamănuntul. (1) 1. c., p. 48. (2) Iată diagnoza acestui gen : Corpul comprimat lateral. Gura terminală. 2 aripioare dorsale lipite între ele la bază numai printr'o mică continuare a pielii. Opeiculul și Preoperculul cu spini puternici. Dinţii din gură în formă de perie. Pe falca inferioară dinţii ies și în afară și acoper chiar și partea exterioară a fălcii, așă că-i dă aparența unui val cu dinți. Limba nedințată. Capul şi pieptul fură solzi. Oasele capului cu. cavități mucifere. 7 (rareori 8) radii branchiostege. 2. FAM. SCLEROPAREI. Acanthopterigieni având oasele suborbitale lăţite la partea lor posterioară şi contopite cu preopereulul pentru a formă împreună de fiecare parte o cuirasă a obrazului. 2 dorsale din cari cea dintâi mai scurtă decât cea de a doua. Ari- pioarele ventrale între cele pectorale. Capul şi diferite bucăţi ale aparatului oper- cular mai mult sau mai puțin spinoase. Familia, Scleropareilor sau Cataphiaclelor este compusă din numeroși reprezentanţi, cari însă mai toți trăesc în mare; în apele noastre interioare nu trăește decât un singur gen, Coltus, reprezentat şi el prin două specii. Genul Trigla care tace parte şi el din acestă familie și din care se află 3 specii în Marea Neagră pe lângă coastele noastre, nu intră niciodată în apele interioare și nici măcar în apele sălcii din regiunea gurilor Dunării. 1. Gen. Cottus Linne. Capul lait și turtit, la partea anterioară votunzit; Trunchiul rotund iar coada comprimată lateral. Pielea goală [ăvă solzi, cu linie late- rală. Gura largă cu dinți mici în formă de perie pe [fălci și vomer. Palatinele fără dinți. Aparatul opercular cu ghimpi. 6 radii bran- chiostege. Pectoralele mari în formă de evantaliu,; ventralele înserate sub pectorale. Hără bășică înotătoare. Acest gen este reprezentat în apele României prin 2 specii sigure și bine definite: C. gobio Lin. si 0. pecilopus Heck; celelalte 2 specii C. microstomus. Heck si C. ferrugineus Heck, cari au fost descrise de He- ckel (1) ca specii deosebite și din cari una se găsește și în apele noastre, sau dovedit în urmă de Jeitteles(2) şi Giunther(3) că nu sunt decât varie- (1) Iacob Heckel în: Annalen des Wiener Museums, 1836 II Bd., tab. 6, Fig. 3—4, pag. 147, și He- ckel & Kner, |. c., p. 34, fig.14. (2) L. H. Jeitteles, Ueber die Stissmasserarten der Fischgatiung Cottus. Beitrag zu einer mieder- holten Revision dieses Genus. Arch. per la Zoologia, t. L. |, f. 2, 31 Dec. 1861. (3) Giinther, Catalogue of the Acanthopterygian Fishes in the Cholleci. of the Brit, Museum, vol. II, London 1860, şi: Pische des Neckars, pag. 17. Se a = 360 tăţi. Merită deasemenea a fi relevat faptul că genul Cottus, deşi are re- prezentanţi în toate mările, în Marea Neagră nu există nici unul. 7 sp. Cotus gobio. Zn. Sgidvoace. Tab. II. Fig. 13 și 13 a. Varacterele specifice. Gura mai mult sau mai puțin largă; Pec- toralele lungi și late în formă de evantaliu; Ventralele fără dungi transversale pronunţate, sunt înguste și scurte și nu ajung niciodată până în dreptul deschiderii anale. Ul- timul radiu (al IV-lea) al ventralelor aproape egal cu primul lor radiu moale. Sinonime şi citațiuni: Cottus: Marsigl, |. c., Tom. IV, p. 73, Tab. 24, Fig. 2. Cottus s. Gobio fluviatilis capitatus: Gesner, De aquatil., f. 162a. Cottus gobio: Linne, Ș. N. |, p. 452, 1766. Bloch, Oek. Naturg. d. Fisehe Deutsehlands, 2, 17, tab. 39, fig. 2, (1784). Pallas, Zoographia Rosso-Asiai. III, p. 126. Meidinger, Icon. pisc. Austr., tab. 17. Cuuvier et Valenciennes, |. €., vol. IV, p. 145. Resssinger, 1. c., p. 10. Nordmamn, |. c., p. 376. Bielz, |. c., p. 7 (1653). Kessler, Zur lehtyol. ete., p. 7;— Aralo-Caspi- Pontic. Iehthyol. (1877). Heckel u. Kner, |. c., p. 27. Jeitteles, Gattung Cottus (Arch. p. la Zool. 1861). Pancst, |. 6., p. 68. Giimther, Catal. II, p. 156. Siebold, 1. c., p. 62. Grimm, |. c., No. 15. Seeley, |. c., p. 50. Sabamne- je[j, |. c., p. 86. Warpacomwski, |. c., p. 43. Cottus microstomus: Heckel, Annalen des Wiener Museums II, p. 147, tab. 8. Nordmamn, |. c., p. 377. Zechel u. Kmer, |. c., p. 32. Kessler, Zur lehthyologie des Suidwestlehen Russlands, p. 7, și Nachtrăge zur Ich- thyologie des siidwestlichen Russlands (1857), p. 7, No. 7. Cottus ferrugineus: [Heckel u. Kner, Siisswasserfische, etc., p. 3£. Br. 6, 1 D.6—9, 2D, 16-16, PU3 14 VA Amo ee Sglăvoacele au un corp foarte bine caracterizat prin capul lor mare, lat și turtit şi prin corpul lor cu mult mai îngust, comprimat lateral, care merge din ce în ce subţiindu-se. Capul lor seamănă, cum zic pescarii no- ștri „cu un cap de broască“ şi are o lățime egală cu lungimea sa, care şi ea este egală aproximativ cu !/, din lungimea totală a corpului. Lăţi- mea maximă a capului este în dreptul operculelor. Capul fiind foarte tur- tit, înălţimea sa maximă este abiă cevă mai mare ca jumătatea lățimii sale. Indată după deschiderile branchiale, corpul se subţiază și lățimea sa maximă de după inserţiunea pectoralelor, care este egală cu înălțimea sa SN maximă dela începutul primei dorsale intră de 5.5 până la 6 ori în lun- gimea totală a corpului, Un exemplar provenit din râul Trotuș de 93 mm. lungime are urmă- toarele dimensiuni: lungimea capului 23 mm.; lăţimea capului 23 mm.; înălţimea capului 13 mm.; înălțimea corpului la începutul dorsalei 16 mm. ; lățimea corpului între pectorale 16 mm.; diametrul longitudinal al ochilor 5 mm.; distanța interorbitală 4,5 mm.; distanța praeorbitală (dela marginea ochiului la vârful botului) 5 mm. xura este largă şi ajunge la unele exemplare chiar până sub jumătatea ochiului; ea este rotunzită înainte. La bărbaţi, cari de obiceiu au capul mai larg, este şi gura cu mult mai largă decât la temele. Fălcile sunt egale şi au pe ele mai multe serii de dinți mici caltilelați; de asemenea şi vomerul. Palatinele și limba sunt nedințate. Caracteristic e că și oa- sele faringeale au pe ele mici dinți catitelați; de asemenea și arcurile branchiale (afară de primul) poartă pe ele mici papile acoperite cu dinţi mici catifelaţi. Partea superioară a capului este netedă, oasele neapărând la suprafaţă. Ochii sunt îndreptaţi mai mult în sus privind numai foarte puţin în lă- turi; diametrul lor este aproape egal cu 1/, din lungimea capului. Dis- lanţa ochilor dela vârtul botului este egală cu aproape odată diametrul Jor şi tot astfel e și distanța dintre ei. Preoperculul este înarmat la partea superioară a marginii sale poste- rioare cu un spin puternic întors în sus, sub aceasta se mai află adeseori şi un al doilea mult mai mic și mai ascuţit, care este acoperit cu piele. Suboperculul are şi el un mic ghimpe îndreptat înainte, care este şi el acoperit cu piele. | Deschiderea branchială nu este tocmai mare, iar membrana branchială este susținută de 6 radii branchiostege bine pronunțate. Parabranchiile sunt mari și pectinate. Pielea pe corp este goală, moale, cu numeroase mici papile și secre- tează mucozităţi. Linia laterală începe dela inserţia operculului, merge cevă mai sus de jumătatea corpului și se termină la jumătatea inserţiunii aripioarei caudale. Ea e compusă din 26—28 tubuşoare mici cari sunt orificiile canalului lateral. Orificiile acestor canale se observă foarte bine și pe cap și mai cu seamă pe lalca interioară se recunosc porii foarte bine. La unele exemplare linia laterală nu ajunge până la inserţiunea ari- pioarei caudale, ci se termină încă înainte de sfârşitul dorsalei. Acest ca- racter, căruia înainte i se dădeă o mare importanţă şi se ziceă că e ca- racteristie numai pentru speciile americane de Cottus, se întâlneşte foarte des la exemplarele recoltate în apele noastre. Prima aripioară dorsală este mică şi cu mult mai joasă decât a doua; ea începe cevă mai în urma părţii superioare a bazei pectoralelor. Deși separată, ea este de obiceiu la baza ei legată printr'o mică cută de piele cu a doua dorsală, care este cel puţin de 3 ori mai lungă. Pectoralele, în formă de evantaliu, sunt foarte mari și lungimea lor este egală cu aproape !/, din lungimea totală a corpului. Ventralele sunt înguste și mici și nu ajung până la anus. Ultimul lor radiu moale este egal în lungime cu primul. Toate celealte aripioare, mai cu seamă la exemplarele tinere, 38 sunt de obiceiu compuse din radii nebifureate. Anala este singura care are în totdeauna radii bilureate și are marginea ei posterioară convexă. Anusul este situat cevă înaintea jumătăţii corpului; după dânsul vine porul genital care la bărbaţi este întotdeauna cevă mai lung. Colorațiunea. Coloarea variază mult si mai cu seamă și după apele în cari se prind; așă de ex. la Broșteni și Bicaz exemplare prinse în Bistriţa, sunt cu mult mai deschise decât cele din pârae. Coloarea generală va- viază între cenușiu închis și cafeniu pe spinare şi între alb și cenușiu deschis pe burtă. Pe spinare sunt în totdeauna dungi și pete cafenii mai inchise, iar pe burtă numai la bărbaţi sunt pete cafenii, pe când la femei pântecele este nepălat. In genere bărbaţii sunt în totdeauna de o coloare mai închisă. Prima aripioară dorsală este cafenie cu pete mai închise și cu o margine bătând puţin în roș. Celelalte aripioare urmează coloarea generală a corpului. Ventralele sunt albe sau cenușii deschise și nu sun! pătate sau vărgate decât numai puţin sau chiar de loc. Dimensiuni. Sglăvoacele nu ajung niciodată la dimensiuni mari. Exem- plarele obișnuite sunt între 9 — 12 cm.; se găsesc insă exemplare şi de 15 cm. lungime. Distribuţiunea. Sglăvoacele sunt loarte răspândite în apele Carpaţilor românești, ele trăesc în cursul superior al râurilor noastre și în pârăele cari se varsă în ele. Am colectat și examinat exemplare din următoarele ape: din Bistriţa şi afluenții ei: Bicaz, Tarcău, Neagra, Sabasa, Borca, Ne- erisoara, etc.; aici dejă la Pialra-N. ele încep a deveni mai rare; din Trotuș și afluenții săi la Dărmănești; din cursul superior al Dâmboviţei, râul Doamnei, râul Târgului, etc., lângă Câmpu-lung; din cursul superior al Argeşului și Vâlsanu (la gura sa); în cursul superior al Oltului, Bis- triţa, (Oltenia) şi Lolariţa, ele. In cursul inferior al râurilor noastre, Sglăvoacele nu pot trăi, cu atât mai puțin încă în Dunăre. De aceea trebue să-mi exprim mirarea mea când distinsul autor al Faunei pontice, Nordman (1) serie „Jai peche dans le Danube, dans le Bug et dans le Dnieper, ainsi que dans les ruisseaux dependants de ces fleuves, le C. gobio tel que Cuv. et. Val. lont decrit“. De sigur că aceasta nu poate fi decât o eroare care trebue să-și aibă explicarea ei în etichetarea greșită a materialului adunat în alte locuri, afir- maţiune care de allfel și întrucât priveşte Nistrul a fost pusă la îndoeală de către Kessler (2). Biologia. Sglăvoacei îi plac pâraele mici de munte cu curent puternic și cu fundul stâncos sau pietros, de aceea ele se găsesc în toată regiunea păstravului în cele mai mici părae şi izvoare, unde trăese împreună cu Păstravul, Boişteanul și Grindelele. Fie se scoboară însă şi mai la vale până prin regiunea Lipanului, în Bistriţa d. ex. se găsește— deși mult mai rar —- până la Piatra-Neamţu. Se găseşte de asemeni și în lacurile de munte. Ele trăesc în apă sșipotoasă, spumoasă, ascunse pe sub bolovani în partea lor din aval și nu ies de aici decât «dacă sunt scormonite cu bățul (1) Nordmann, |. c., p. 376. (2) Kessler, Ausiige a. d. Berichte, ete. p. 13, 39 sau dacă se mişcă bolovanii». Ele stau la pândă sub pietre şi când văd vreun animal care le serveşte de hrană, se aruncă asupră-i făcând mișcări bruște. /glăvoacea se hrăneşte cu larve de insecte și tot felul de animale mici ce găsește în apele în cari trăeşte; ea este însă şi un peşte loarte răpi- tor—după cum o arată și forma gurii—și mănâncă și ouă și pui de pește, în special ea aduce mari stricăciuni la ouăle si puii Păstravului. Zglăvoacea leapădă icrele primăvara «când se desleagă omătul» înce- pând prin Martie, câte odată şi pe la sfârșitul lui Fevruarie și ține până la sfârșitul lui Aprilie. Bătaia se face în felul următor: bărbatul sapă cu coada «ca cu o mătură» o gropiţă în prundişul de pe fundul apei sau alege intre pietre un loc ascuns şi liniștit, apoi vine lemeia — care in această, epocă este cu totul diformă — şi leapădă între 100—500 de ouă pe cari le lipește de pietre; aceste ouă lipindu-se și între ele formează «un fel de boţ» care stă ascuns între pietre. Ouăle suni mari, au un diameiru de 2.5 mm. si o coloare galbenă roşietică; durata incubaţiunii lor este de 4—5 săptămâni, în care timp bărbatul stă si le păzeste. Grija pe care o au părinţii pentru puii lor a fost dejă observată de Linne (1) care serie «Nidum in ftundo format, ovis incubat prius vitam de- sertus, quam nidum». In urmă Marsigh (2) și apoi Pabricius (3) arată din nou grija părinţilor de puii lor și susţin că bărbatul este acela care pă- zește ouăle în tot timpul incubaţiunii lor. Aceste observaţiuni au fost puse în urmă mult timp la indoeală de mai mulţi naturalişti de mare valoare, între cari şi Bloch (4), Eehstrom (5), Giin- ther (6), Cuvier și Valenciennes (7), etc. până ce Heckel și Kner (8) au adus alte observaţiuni nouă ale unor pescari cu multă experienţă din Austria, prin cari se confirmă în totul vechile observaţiuni ale lui Marsigli şi Fa- bricius. Observaţiuni directe în acuarii asupra modului de reproducție a Zglăvoacelor sub controlul unui om de stiință nu sau făcut încă, dar nu știu de ce nu sar da crezare acestor observaţiuni ale pescarilor, cu atât mai mult, cu cât sunt și alte specii de peşti la cari bărbatul păzeşte ouăle în timpul clocirii ca și aici. Nu am decât să citez Somnul din bălțile noa- stre — care în lorma generală a corpului are multă asemănare cu Zglăvoa- cele — despre care se ştie, şi am putut şi eu singur deseori s'o observ, că bărbatul în tot timpul incubaţiunii stă lângă icre şi le păzeste, şi când se apropie de ele vreun alt peşte, sare la el să-l mănânce sau îl lovește cu coada ca cu un biciu. Tot astfel este şi cu Gasterosteus și diferite alte specii. g Parasite. S'au găsit până astăzi 2 specii de Echinorynchi, 2 specii de Cestode şi 2 de Trematode. (1) Linne, Systema Naturae, vol, L, ed, 12, 1766, p. 452. (2) Marsigli, Danubius panon., vol. 1V, p. 73. (3) Ot. Fabricius, Fauna Groenlandica, 1730, p. 160. (4) Bloch, Oeckon. Naturg. d. Pische Deutschlands, II, p. 14. (5) Eckstrom, Fische în den Scheeren von Mărkă, p. 110. (6) Giinther, Fische des Neckars, p. 28. (7) Cuvier et Valenciennes, |. c., vol. IV, p. 151. (8) 1. c., p. 30, 40 Imtrebuinţarea. Sglăvoacea are o carne foarte gustoasă și când se fierbe iea, o coloare roşie ca a păstravului. La noi se mănâncă mult, fript proas- păt la frigare. O valoare comercială nu are și nici nu se aduce decât foarte rar şi în foarte mici cantităţi prin unele orașe de munte la piaţă. Piscicultura. Sglavoacea fiind un peşte răpitor, care poate aduce ade- seori mari stricăciuni tovarăşului său de vieaţă, Păstravul, căruia îi mănâncă ouăle şi puii şi-i tace concurenţă la hrană, nu numai că nu trebue îmmulțit, dar din contră ori de câte ori voim să facem îmbunătăţiri pentru pescui- tul din pârăele de munte, trebue să căutăm a-l împiedică să se îmmul- țească prea, tare și a-l înlocui cu pui de păstravi. Pescuitul. Sglăvoacele se prind vara cu sacul şi cu mâna, ridicând în- cet pietrele; iarna se bat cu ostia. Ele cad însă și la cercală (erăsnâcul fără coadă) și câte odată chiar la gărduțul cu leasă. Numele populare. Numele cele mai răspândite sunt: Sglăvoace, Sglă- voc, Sglăvoagă și Glăvoace; le-am auzit în Bucovina, pe toată valea Bis- triței, la Câmpulung, în județul Argeș, și chiar arareori pe valea Oltului, Topolog și Lotrişor. In Transilvania, după Bielz și Heclkel și Kner: Klo- wosch şi Bulz. In Moldova se mai numesc Babe, Babele și Babi (pe “pâraiele din valea Bistriţei, pe Trotuș, Asău, Uzul, la Dărmănesti, ete.). In Oltenia se numesc mai cu seamă Moace. Varietăţi. In apele noastre trăesc 2 feluri de varietăţi din această specie, și anume : 1) Forma tipică Cottus gobio L. Var. macrostomus aci descrisă, caracterizată printr'o gură mare, maxilarul ajungând înapoi cel putin până sub marginea anterioară a ochiului și 2) Cottus gobio L. Var. microstomus (= Cotlus microstomus : Heckel, Anal. d. Wiener Museums 1836 și Heck 4 Kner, |. c., p. 32), caracte- rizată printr'o gură mai mică, maxilarul neajungâmd înapoi până sub ochi. Celelate diferințe cari sau găsit înire aceste 2 forme si cari făcuse pe Heckel să ridice ultima varietate la rangul unei specii sau dovedit în urmă — în special de către Giinther și Jeitteles— că nu există și că amân- două formele sunt strâns legate între ele prin forme intermediare. Varietatea microstomus a fost găsită de către Kessler în apele Basara- biei şi eu am găsit-o foarte des în pâraele noastre din munţii Moldovei. Ea are acelaș fel de vieaţă, hrană, reproducție ete. ca și. forma tipică, asă că nu am nimica nou de spus în privința ei. 2. “Sp. Cottus poecilopus /leck. Tab. Il. Fig. 14. Caractere specifice: Gura foarte largă ajungând până sub ochi. Pectoralele lungi și late în formă de evantaliu. Ventralele 4 cu dungi transversale bine pronunţate, sunt înguste ajun- gând cel puţin până în dreptul anusului. Ultimul radiu moale (al IV-lea) al ventralelor cu mai mult de 1/3 mai scurt decât primul lor radiu moale. Sinonime şi Citaţiuni: Cottus poecilopus: /eckel, Annalen des Wiener Museum's (1836), Tab. 8, fig. 1 şi 2. Hechkel u. Kner, |. c.,p. 31, fig. 11. Nordmann,l. c.,p. 371. Giinther, Catalogue etc., vol. II, p. 157 (nu: Fische d. Neckars). Sfebold, |. e., p.64. Jeitteles, Rev. d. Gattung Cottus, 1861 și Prod. Faune Vertebr. Hungar. super., p. 48. Pancic., |. c., p. 69. Kessler, Ichthyol-Aralo-Caspi- pontică, p. 290 (No. 25). Grimm, 1. c., No. 26. Seeley, |. c., p. 55. Bade, le, p.:'64.: Cottus gobio var. poecilopus: Giinther, Fische d. Nekars, p. 25. NR) 1600, P 14 V. 14, A 13 15, 6. 183. Această specie în afară de caracterele deferenţiale arătate prin diagnoză se deosebește numai puţin de cea de sus. Un caracter prin care exem- plarele din apele noastre par a se deosebi de cealaltă specie este ghim- pele preopercular care aici nu este așă de mare și aşă de întors în sus ca la Cottus gobio. Pentru a se apreciă mai bine diterinţele între diferitele dimensiuni ale corpului dau aici măsurătorile luate de pe un exemplar normal de 106 mm. lungime, măsurători cari coincid cu cele luate de pe diferite alte exemplare, aşă că pot fi luate ca tipice: lungimea capului 29 mm., lățimea ca- pului între marginile preoperculelor 27 mm., înălțimea capului 17? mm., înălţimea maximă a corpului la începutul dorsalei 17 mm., înălțimea minimă la pedunculul caudal 8 mm., lăţimea maximă a corpului între pectorale 17 mm., lățimea pedunculului caudal la finea dorsalei 4 mm., dela vârtul bo- tului la anus 48 mm., dela anus la finea caudalei 58 mm., diametrul lon- gitudinal al ochilor 5 mm.; distanța praeorbitară 5 mm. si distanța înter- orbitară 5 mm. După cum se vede dar din comparația acestor măsurători cu cele date pentru Cottus gobio, între aceste 2 specii în afară de diferinţele relevate în diagnoză, nu există altele mai principale. Diferinţa arătată de Heckel că la C. gobio radiile dela pectorale (cel puțin în partea superioară) se bifurcă, pe când aici niciodată, nu are nici ea nici o însemnătate — după cum a arătat şi Jeitteles (1) şi Siebold (2) — căci pe de o parte găsim foarte multe exemplare—chiar adulte—de C. Gobio cari nu au nici un radiu din pectorale bifureat, iar pe de altă parte în- tâlnim foarte adesori C. poecilopus cu radii din pectorale bifurcate. Colorațiunea. Coloarea generală a corpului este cu totul asemănătoare cu specia precedentă, poate numai că colorile sunt cevă mai închise — 42 ceeace însă poate fi numai din cauza diferitelor ape unde trăesc. Cu totul diferită este coloraţiunea aripioarelor venirale cari aici sunt vărgate trans- versal având vreo 10—14 dungi transversale pe ele foarte pronunțate — pe când la C. gobio sunt uniforme fără vărgături pronunţate pe ele. De ase- menea și l-a dorsală are o coloare ceva deosebită având 2 pete negre mari si rotunde, una la începutul și una la sfârșitul ei, legate la baza lor printr'o pată castanie. Marginea acestei aripioare este albă. Distributiumea. Cottus poecilopus are aceeaş răspândire în apele noastre ca și Cottus gobio, numai că în unele locuri — d. ex. in regiunea Bislriţei— e cea dintâi mai răspândită, pe când în altele—d. ex. regiunea Trotușului— e cea de a doua. In totul însă această specie este cu mult mai numeroasă in apele noastre decât C. gobio. In privința Biologiei, întrebuinţării si pescuitului aceste 2 specii se asea- mănă cu desăvârsire. De asemenea pescarii noştri nedistingându-le una de alta, le dau aceleasi nume populare. Varietăți. După cum a arătat și Jeitteles (1) pentru apele din Ungaria, tot aşă și în apele noastre această specie are 2 varietăţi: una cu gura mare (var. macrostomus Jeitiel.), al cărei maxilar ajunge până sub ochiu, si alta cu gura mai mică (Var. microstomus .Jeittel.), al cărui maxilar nu ajunge înapoi până sub ochiu. Intre ambele varietăţi nu există însă nici o altă diterință. (1) Prod. faunae Vertelr. Hungar-super., p. 45. 3. FAM. GASTEROSTEIDAE BONAP. Acanthopterigieni având oasele suborbitale Lăţite şi articulate cu preopereulul pentru a formă împreună de fiecare parte câte o cuirasă a obrazului. Inaintea aripioarei dorsale mai mulţi spini liberi nelegaţi între ei printro membrană. Ven- tralele cari sunt situate în regiunea abdominală sunt compuse numai din câte un spin puternic şi cel mult un radiu moale rudimentar. Cu beşică înotătoare. Pestii cari compun această familie, din cauza organizaţiunii lor par liculare au fost înainte atribuiţi de diferiţi naturalişti la diferite lamilii. Cuwier si Valenciennes (1), luând de bază oasele suborbitale lăţite cari se articulează cu preoperculul și acoper obrajii ca o cuirasă, au încercat să-i pună în familia, creată, de dânşii a Cataphractelor. Alţii ca C. Dumeril (2), Riippel (3), Heckel și Kner (4) și în urmă Stebold (5), considerând mica im- portanță a caracterului pe care se bază Cuvier şi multele diterințe de organizaţie ce există între Gasterostei și celelalte Cataphracte (Cottus, Trigla, etc.), au luat de bază forma generală a corpului, pielea şi colora- țiunea ei identică, ete. şi au căutat a le pune în familia Scomberoideilor. Astfel s'a revenit la vechia idee a lui Bloch (6) care puneă Gasterosteidele alături de Scomberide şi mai cu seamă la opinia lui Lânne (€) eare puneă pe Naucrates, Temnodon și alte adevărate Scomberide, între Gasterostei. De altfel această asemănare a Gasterosteilor cu Scomberidele nu a scăpat nici chiar pescarilor nostri din vedere, cari în unele regiuni din Dobrogea numesc pe Gasterosteus Pălămidă sălbatică (adică Pelamys care este un adevărat Scomberid). Dar nici cu Scomberidele înrudirea lor nu este naturală ci numai apa- rentă: conformaţiunea specială a basenului, spinii liberi dinaintea dorsalei, forma ventralelor compusă dintr'un singur spin, etc. le separă cu totul de ele; alară de aceasta chiar Cuvier singur a atras atențiunea asupra con- formaţiunii capului lor care seamănă mai mult cu Pericoideele și e cu totul diferit de Scomberide. Heckel u. Kner, Siissmwasserfische d. Oester. Monarchie. Siebold, Sissmasserfische v. Mitteleuropa, p. 62. ) ) ) Bloch, Oekon. Natwrgeschichte d, Fische Deutschlamds, IL. Bd., p. 79, ) 44 Astfel fiind, încă din 1834 Bonaparte (1) apoi Giinther (2) şi Blan- chard(3) au lormat o lamilie desebită a Gasteroidelor, lamilie care astăzi este aproape general admisă în toate tratatele moderne de Ihtiologie. In privința poziţiuni sistematice a acestei familii, abiă în timpul din urmă sa ajuns a se dovedi că ea este de aproape înrudită cu familia Pistu- larideilor. O specie, Auliscops spinescens, nu de mult descoperită de către Peters lângă coastele Californiei se aseamănă în atâtea privințe cu (ras- terosteii și mai cu seamă prin faptul că posedă o serie de spini dorsali liberi, încât înrudirea lor nu mai sufere nici o îndoeală(4). Această familie este reprezentată în apele noastre print”'un singur gen Gasterosteus. Gen. Gasterosteus Artedi. (gen. pisc. p. 25. 1738), Corpul fără solzi, acoperit cel mult pe lături cu câte o serie de plăci osoase. Spinii dorsali și ventrali cu articulațiuni cari se pot închide. Oasele pubiene foarte desvoltate ajungând înainte până la arcada hu- merală, iar înapoi acoperind mai mult sau mai putin regiunea abdo- minală. Fălcile și oasele faringiene cu dinți catifelați, fără canini,; limba și oasele palatine fără dinți. Diferitele bucăţi ale pa/atinului opercular nedințate. Deschiderile branchiale mici și susținute prin 5 radii branchiostege. Acest gen este reprezentat in apele noastre prin 2 specii: 7. sp. Gasterosteus platygaster AKess/ez. Pă/ămida de Baltă. Tab. IL. Fig. 15 a, b, c. intre cap şi torace și cu un peduncul caudal prelungii şi foarte subţire. Inaintea aripioarei dorsale 9—10 spini liberi; dorsala și anala de regulă cucâte 7 radii moi( 7—8 Corpul mic, cu o zugrumătură înformăde gât aparentă (1) Bonaparte, Vert. syst. 1837. (2) Giinther, Catal. of the Fisches în the Brit. Museum. Vol. II, pag. 1. (3) Blanchard, Les Poissons des eaux douces dela France, p. LT4. (4) Vezi și F. Heinche, Untersuch. îib. die. Stichlinge, în: Kongl. Vetenskaps-Akademien Fârhand- lingar, 1879, No. 6. Stokholm. 45 Li dorsala și 6—7 anala). Spinii ventrali relativ groși şi din- țaţi pe marginile lor. Corpul acoperit pe lături cu câte 29-—30 plăci osoase din cari primele ceva mai mari și apropiate între ele, iar celelalte din ce în ce mai mici, îndepărtate una de alta și ascunse în piele, astfelcă abiă se pot recunoaşte. Pedunculul caudal neted fără cele 2 carene laterale. Discul ventral lung și lat ajungând până la deschiderea anală. Aripioara caudală rotundă. Sinonime: Gasterosteus platygaster: Hessler, Ausziige a. d. Berichte iiber eine a. d. Nordwestl. Kiisten des Sechwarzen Meeres u. durch die West. Krym unternom. Reise. Moskau 1860. II. Th., p. 17. Kessler, lehthyologia aralo- caspi-pontică, în lucrările expediției aralo-caspice (ruseste) 1877, pag. 1—4 și pag. 20. Grimm, Fishing and Hunting in Russian Waters. 1883, No. 3. Sabanejeji, |. c., vol I., pag. 91. Warpachowski, |. c., p. 27. Steindachmer, Ueber das Vorkommen von Gasterosteus platygaster Kessl. im Stromm- gebiete der Donau. Sitzungsberichte der kais. Akademie der Wissenshaften. Wien. Bd. CVIII. Abth. I. 1899. Gasterosteus platygaster var. Danubica: Steindachner, |. c., pag. 4. Gasterosteus pungitius: Nordmanun, |. c., p. 381. Pancic, Pisces Serbiae, p. 71. Steindachner, lehthyologische Notizen (X). Sitzbericht. d. kais. Akademie d. Wiss. Wien LĂI Bd. Jahrg. 1870. Rs) ep. 10 1/0 A 1/67 Ce 12:15. Această specie a lost descoperită abiă în anul 1859 de către distinsul ihtiolog rus I. Kessler între algele din portul Udessei. Prima descriere a lost făcută după 8 exemplare cari aveau o lungime de 1.6” pâna la 2.3" (adică de 3.7—5.8 cm.) și i-a dat următoarea diaenoză: «mt 9 bis 10 gesonderten Riickenstacheln, mit breitem, hinten abgerundeten Be- ckenschilde und kuwrzen Bauchflossenstacheln» (1). In urmă Kessler pro- curându-şi alte 14 exemplare mai mici (2.5—2.9 cm.) dintr un braţ lateral al Niprului, a constatat între ele și primele exemplare câteva diferințe importante şi mai cu seamă: 1) sugrumătura dintre cap și torace nu eră atât de lămurită. 2) Scutul ventral la aceste exemplare eră cu mult mai îngust și mai ascuţit și 3) Spinii dorsali şi cei ventrali erau relativ mai puternici și cei din urmă ajungeau până la finea discului ventral. Compa- rând în urmă toate exemplarele între ele, Kessler ajunge totuş la concluzia că nu a avut înaintea sa o specie sau varietate nouă, ci că dilerinţele constatate se explică numai ca deosebiri de vârstă. In 1870 Jacowlew (2) studiind peștii dela gurile Volgăi descopere și el 2 varietăţi nouă şi anume: Gasterosteus platuygaster var. Kessleri si G. (1) 1. c., pag. 17. (2) Zacowlen, Câţiva pești noi sau puţin cunoscuţi din gurile Volgăi. Kazan 1870 (rusește), 46 platygaster var. niger; iar în 1877 Kessler în lucrarea sa fundamentală asupra Ihtiologiei aralo caspi-pontică (1) descrie din nou această spe- cie, completând descrierea întâia, și adăugând încă 2 varietăţi nouă: var. caucasicus și var. aralensis, pe cari le-a găsit el în Transcaucasia şi în Marea de Aral (la gurile fluviului Amu-Darii). Chiar şi această descriere nouă însă nu este destul de completă și nu ne dă nici măcar o figură a acestei atât de interesante specii. Abiă în timpul din urmă Steindachmer care, după ce în 1870(2) ur- mând exemplul lui Nordmann (3) și Panci (4) confundase acestă specie cu Gasterosieus pungitius Lin., revine din nou și examinând o serie de exemplare din bălțile Dunării dela Negotin și din râul Sava de lângă Belgrad, dă o nouă descriere acestei specii. Descrierea dată de Steindach- ner completează mult descrierea lui Kessler, totuş nu ne lămureșşte nici ea pe deplin. Steindachner găsind că exemplarele diferă întru câtvă de primele exemplare descrise de Kessler și mai cu seamă în privinţa scu- tului și al spinilor ventrali, zice: «Man konnte daher wenigstens vorlăufig die im Donaugebiete vorkommende Abart des G. platygaster nominell als var. Danubica von jener des Schwarzen Meeres unterscheiden, bis weitere Untersuchungen einer grâsseren Anzahl von lExemplaren von ver- schiedenen Localităten einen allmăligen Ubergang nachweisen» (5). Din această scurtă schiţă istorică se vede dar că această specie încă tot nu este în deajuns de bine cunoscută. Din literatura de până astăzi noi nu putem încă ști cari sunt caracterele ei esenţiale, prin ce anume se deosebește ea de ruda ei de aproape Gasterosteus pungitius, care trăește în Marea Nordului şi in Marea Baltică cu afluenții lor; noi nu știm încă cari sunt caracterele ei variabile pentru a puteă să apreciem ce valoare au toate formele descrise până azi ca varietăți nouă şi în special ce va- loare poate aveă forma descrisă de Steindachner ca varietate specială a Dunării. Astfel fiind, voi căută aicea să dau o descriere mai amănunţită a acestei specii, bazată pe un număr foarte mare de exemplare pe cari le-am colectat timp de aproape 13 ani în toate regiunile ţerii, în diferite feluri de ape şi la diferite epoce ale anului. Voi da de asemenea și o figură făcută cu camera, lucidă după un exemplar tipic pentru a completă astfel și această, lacună din bibliografia de până acuma. Descrierea. Forma generală a corpului este cât se poate de caracte- ristică și diferă mult atât de cealaltă specie, Gasterosteus aculeatus, cât și chiar de ruda sa apropiată G. pungitius. Profilul său este următorul: dela gură se ridică o linie oblică până în dreptul marginii posterioare a ochilor, de aicea merge cevă mai înclinată, aproape orizontală, până la primul spin dorsal; dela primul spin la ultimul spinarea descrie o curbă uşoară, al cărei punet culminant este al V-lea spin. Dela ultimul spin (1) Nessler, 1. c., pag. 1—4 (rusește). (2) Steindachner, Ichthgologische Notizen. X. Sitzber. N. Akad. d. Wiss. Wien 1870. (3) Nordmann., |. c., p. 381. (4) Panăit., |. e.,p. 71. (5) Steindachner. Sitzberichte. d. kais. Akad. d. Wiss. Wien 1899, p. +. Ei = dorsal până la inserţiunea ultimului radiu al dorsalei linia spinării se sco- boară brusc în jos, iar de aicea până aproape de inserţiunea caudalei se scoboară încetul formând pedunculul caudal care este foarte subţire, ro- tund și fusiform. Inainte de inserţiunea coadei pedunculul caudal se sub- țiează și se lăţeşte brusc luând împreună cu caudala cu totul forma unei lopeţi. La partea inferioară profilul descrie în mod invers aceleași linii pentru a da părţii ventrale a corpului o tormă generală aproape simetrică cu cea dorsală: dela marginea fălcii inferioare, care este proeminentă ieșind cevă înaintea celei superioare, se scoboară oblic o linie până pe sub marginea posterioară a ochiului, de aici ea pleacă înainte cevă mai puțin înclinată până la marginea operculului. Intre marginea posterioară a operculului și trunchiu, corpul apare strangulat având aparenţa unui gât care separă capul de torace. De aici până la inserţiunea primului spin anal, marginea ventrală a corpului fiind formată prin oasele cubitale şi discul ventral, este cu totul dreaptă, apoi pe toată lungimea analei, această linie se urcă din nou brusc îngustând corpul, în fine, de aici îna- inte se suie încet pentru a formă pedunculul cauda! din ce în ce mai în- gust până la baza caudalei. Lungimea capului este cuprinsă de aprox. 4 ori în lungimea totală a corpului (incl. caudala). Gura este puţin oblică îndreptată în sus (semi- superioară) și partea posterioară a maxilarului ajunge înapoi până sub narine. Înălţimea maximă a corpului în dreptul celui al V-lea spin dorsal este cu aproximativ !/, mai mic ca lungimea capului şi intră cam de 5 ori în lungimea totală a corpului. Lăţimea corpului între cele 2 pectorale este ceva mai mare ca jumătatea înălțimii sale. Diametrul ochiului este aproape egal cu !/, din lungimea capului, distanța praeorbitală fiind în totdeauna cevă mai mică ca diametrul ochiului, iar distanța postorbitală (dela marginea posterioară a ochiului la finea operculului) aproape egală cu de 2 ori acest diametru. In cele ce urmează voiu da dimensiunile maiu principale ale câtorva exemplare mai tipice din apele noastre : 1) Un exemplar din Balta Crapina, având lungimea totală a corpului de 37 mm. are următoarele dimensiuni: înălțimea corpului 7,5 mm., lăţi- mea corpului 4 mm., lungimea capului 9 mm., diametrul ochiului 2,5 mm., distanța preorbitală 2,2 mm., distanța postorbitală 4,1 mm., distanţa in- terorbitală 2,5 mm; 2) Un exemplar din delta Dunării de o lungime de 36 mm. are: înălţi- mea corpului 7 mm., lung. capului 9 mm., diametrul ochiului 2,3 mm,, distanța preorbitară 2 mm., distanța postorbitară 4,6, 10 spini dorsali, spinul ventral 5 mm., puţin mai scurt ca scutul basenului. Scutul base- nului ascuţit la capăt, ajunge până aproape de anus. 29 plăci osoase la- terale ; 3) Un exemplar din iazul Stăuceni, jud. Botosani, de 44 mm. lungime: înălțimea corpului 8 mm., lungimea capului 11 mm., diametrul ochiului 3 mm., dist. preorbitară 2,5 mm., dist. postorbit. 5,5, ghimpii ventrali 6 mm., discul basenului dela inserțiunea spinilor ventrali 8 mm. lat, ascuţit la vârf, nu ajunge până la deschiderea anală; 4) Un exemplar dela iazul Cristești lângă Iași, lungimea 26 mm., înălți- mea corpului 6 mm., lungimea capului 7 mm., 9 ghimpi dorsali, discul basenului dela inserțiunea ventralelor 2,3 mm. ajunge până la anus; spinii ventrali 3,4 mm. întrec de vârtul scutului. V 1/1. Oasele suborbitale și diferite bucăţi ale aparatului opercular sunt striate si granulate la suprafaţa lor. Pe ambele ramure ale preoperculului atât pe cel ascendent cât şi pe cel orizontal și mai cu seamă la îndoitura dintre ele, se văd din loc în loc mici orificii cari sunt deschiderile cana- lelor mucitere. Deschiderile branchiale sunt mici și membrana branchială e susţinută în mod constant prin 3 radii branchiostege. Partea ventrală a corpului începând dela istmul branchial și până aprope de deschiderea anală este acoperită cu un mare disc lat și aproape oval. Partea anterioară a acestui disc este formată de cele două oase cubilale lungi și curbate cari se unesc la capetele lor anterioare întrun unghiu foarte obtuz. Cercul eliptic format de ele are forma unei potcoave şi e acoperit cu piele. Partea posterioară a acestui disc, situată înapoia spini- lor ventrali, este formată de scutul basenului ; acesta este lung, mai mult sau mai puţin ascuţit la vârf și ajunge până în apropierea deschiderii anale. Forma sa variază mult după dimensiunile exemplarelor. Aşă d. ex. la unele exemplare mari de 44—45 mm. lungime, colectate în diferite he- leştee formate prin afluenţi de ai Jijiei, în judeţul Botoşani, am găsit un scut foarte mare, lat, cu vârful obtus și neajungând până la deschiderea anală ; la alte exemplare însă cevă mai mici de 37 mm. pescuite la un loc, totîn aceleași ape şi în acelaș timp, am găsit acest scut cu mult mai îngust, cu vârful mai ascuţit şi mai apropiat de deschiderea anală. Acelaş lucru cu exemplarele colectate în bălțile Dunării, ca balta Greaca, So- mova, Crapina, Caraorman, etc. și aicea am găsit la exemplare mai mari (de 35 — 37 mm.) scutul basenului mai lat iar la exemplarele mai mici, pescuite în aceleaşi locuri, eră cu mult mai îngust. Examinând în mod comparativ un număr de peste 100 de exemplare, am putut să-mi formez convingerea că în adevăr forma și dimensiunile acestui scut sunt foarte va- riabile—mai cu seamă cu vârsta. De obiceiu la exemplarele tinere el este îngust și ascuţit, la exemplarele mai mari crește şi el și se lăţește, însă în acelaş timp crescând tot corpul, vârful seu se depărtează și el întru câtvă de deschiderea anală. Luând exemplarele extreme am puteă crede că avem în adevăr înaintea noastră 2 varietăţi diferite, examinând însă un mare număr de exemplare, putem constată toate transiţiunile dela o formă la alta. Pentru aceste motive deci nu trebue a se atribui o atât de mare valoare sistematică acestui caracter și nici să-l punem în diagnoza acestei specii, cum a făcut-o Kessler (1), ca un caracter distinctiv și nici să lor- măm ca Steindachner numai pe baza sa o nouă varietate. Examinând cu lupa mai deaproape acest scut vedem că partea sa pos- terioară situată înapoia spinilor ventrali are la mijloc un fel de carenă, iar pe fiecare margine câte o cornișă, cari apar ca 2 oase deosebite. Par- tea mijlocie dintre cei 2 spini ventrali are aparența de a îi compusă din (1) De altfel în urmă Kessler a recunoscut singur acest fapt. Vezi 1. c., p. 21. 49 2 oase cu marginile lor interne dinţate, prin cari se încheie loarte strâns între ele formând un angrenaj în lormă de zig-zag. La partea anterioară, aceste oase se separă lăsând un spaţiu liber, acoperit cu piele deasupra, care se confundă cu spaţiul format de cele 2 oase cubitale; ramurile ascen- dente ale discului basenului sunt mari și late, formând un adevărat scut triunghiular, al cărui vâri este la inserţiunea spinului ventral și a cărui bază ajunge sub aripioara pectorală până aproape de jumătatea corpului. Deschiderea anală este situată sub ultimul spin dorsal. Corpul este aco- perit pe laturile sale cu 29—30 plăci osoase ale căror dimensiuni merg din ce în ce descrescând. Primele 7—8 sunt mai mari și strâns lipite între ele, ba chiar uneori marginea posterioară a uneia acopere marginea anterioară a, celei următoare. Cu cât merge însă mai mult înspre coadă, cu atât ele devin mai mici și mai depărtate între ele, așă că până la a 20-a sau 23-a se văd incă ca nişte mici discuri rotunde pe mijlocul cor- pului; de aci înainte se pierd cu totul în piele și numai cu multă greu- tate le mai putem descoperi cu lupa pe cele din urmă 6—8 plăci. Nici- odată nu am văzut însă ca ultimele 4—6 plăci să se unească intre ele şi să formeze la un loc câte o carenă pe fiecare lature a pedunculului caudal, după cum nici Kessler nu a văzut aceasta la exemplarele sale. Dacă însă exemplarele examinate de Steindachner prezentă această par- ticularitate care le-ar apropiă întru câtvă de G. pungitius (var. trachurus), aceasta ar fi de sigur un caracter care ar merită a i se da o importanță mai mare. Cred insă necesar încă odată să relevez că nici chiar exemplarele al căror scut basinal este cu totul identic cu cel dela exemplarele lui Stein- dachner, nu prezentă nici o urmă din această particularitate. Linia laterală percurge plăcile osoase şi e însemnată pe liecare placă cu un mic orificiu. Imprejurul spinilor şi aripioarei dorsale precum şi a aripioarei anale, se află câte o serie de loarte mici plăci osoase lungărețe, abiă vizibile. Pe spinare sunt de obiceiu 9 sau câteodată 10 spini dorsali liberi; primul este situat pe linia dintre marginea operculului și inserțiunea pec- toralei, ultimul este situat aproximativ deasupra deschiderii anale. Ei se culcă înapoi alternând într'o parte și alta a corpului. Fiecare spin este legat printr'o membrană subțire la partea sa posterioară de linia dor- sală a corpului și această membrană îl inveleşte şi pe el, astfel încât nu- mai vârful său rămâne în adevăr liber. Aceşti spini — ca și cei ventrali — sunt prevăzuţi fiecare cu câte o articulațiune, astfel încât odată deschişi nu se mai pot închide la loc decât cu voința animalului. Mărimea lor este aproximativ egală cu diametrul ochiului. Aripioara dorsală constă din 7—8 radii moi bifureate la partea lor superioară. Anala are înaintea, ei un spin gros curbat, urmat de obiceiu de 7 (rareori 6) radii moi bifur- cate. Pectoralele ale căror inserțiuni sunt foarte apropiate de marginea operculului constau din 10 radii moi simple având marginea lor posterioară rotunzită, puţin mai scurtă la partea inferioară decât la cea superioară; ele se intind până în dreptul inserțiunii celui al IV-lea sau al V-lea spin dorsal. Aripioarele ventrale sunt reprezentate prin câte un spin puternic, lăţit și la ambele sale mărgini dinţat, iar pe loată partea sa anterioară sgrim- A. R.— Publ. Adamachi. III. Antipa, Ihtiologia. 4 4 | | 50 țuros; la exemplarele tinere de loi dinţii abiă se recunosc sau nu există de loc. Acești spini cari se articulează în acelaş fel ca şi cei dorsali în scutul bazinului sunt și ei legaţi de corp la partea lor posterioară cu o mică membrană. Observând cu multă atenţiune, la cei mai mulţi putem descoperi în această membrană un al doilea radiu foarte mic. Acest al doilea radiu rudimentar, care a fost observat și de către Steindachner la un singur exemplar, a fost trecut cu vederea de către Kessler, așă că el a format din aceasta un caracter principal distinctiv dintre această specie și G. pungitius. Eu l-am putut observă cel puţin la 60%, din exemplarele studiate și unde nu l-am putut vedeă, eră probabil rămas ascuns sub scutul basenului. Culcaţi înapoi acești spini ajung la exemplarele tinere până la fi- nea discului basenului; la exemplarele mari însă (de 4,5 mm.) ei ajung numai până la ?/, din lungimea sa. Caudala constă de ordinar din 12—13 radii moi bifureate, având însă încă pe fiecare margine câte 1—3 radii mici; ea are cu totul forma unei lopeți. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului pe spinare şi pe lături este brună-verzie marmorată, pe partea ventrală este gălbie sau chiar albă-ar- gintie. Linia laterală este marcată printr'o linie deschisă care porneşte dela marginea ochiului și merge aproape de jumătatea corpului până la mijlocul inserțiunii caudalei; la alte exemplare din delta Dunării această linie părăseşte linia laterală și se termină la finea aripioarei anale. La alte exemplare în fine se vede o dungă lată închisă, care pornește dela inceputul capului şi trece peste ochi până sub pectorală. Dimensiunile. Exemplarele cele mai mari pe cari le-am găsit provin din heleșteele din Moldova de sus şi au o lungime de 45—46 mm.; în bălțile Dunării de ordinar am găsit exemplare mature având 35—37 mm., iar cele mai mari având 40 mm. lungime. Distribuţiunea. Acestă specie se găseşte aproape în toate apele noastre dulci din regiunea câmpiei şi chiar din regiunea colinelor și mai cu seamă prin bălți, heleștee şi jepeile de inundație sau mlaştinele formate din ploi. In bălțile Deltei Dunării este foarte abundentă. In lacul Razelm nu se gă- sește decât în părțile sale unde apa e mai dulce. In mare nu am găsit-o niciodată. Poziţiunea sistematică. Din descripţiunea, mai detaliată pe care am dat-o acestei specii se poate vedeă că ea, deși este foarte de aproape înrudită cu Gasterosteus pungitius L., se deosebește în multe puncte foarte lămurit de el și constitue o specie bine definită. Deoarece însă aceste diferințe nu au fost încă, puse suficient în evidenţă, ba chiar sau considerat ca, atare ca- ractere prin cari în realitate ele nu se deosebesc de loc între dânsele și s'au scăpat din vedere altele cu totul principale, cred că e necesar să revin asupra acestei chestiuni şi să stabilesc adevăratele caractere distinctive; aceasta pentru a da o definițiune corectă acestei specii, caracteristică nu- mai basenului. Aralo-Caspi-pontie şi a o delimită de toate celelalte specii din alte mări, cu cari se aseamănă ea mai mult sau mai puţin. Prin ama- bilitatea, profesorului K. Brandt din Kiel am putut dobândi câteva exem- plare de Gasterosteus pungitius din marea Baltică, aşă că în afară de datele. literare am putut compară între ele chiar înseși exemplarele din ambele specii. Deosebirile cele mai principale între aceste specii sunt cam urmă- toarele: 51 1) Forma generală a corpului este cu totul diferită: pe când la Gaste- rosteus pungitius este îngustă și lungăreaţă, aşă că înălțimea maximă a corpului intră de 6 ori şi chiar mai mult în lungimea sa totală (incl. caudala), la specia noastră este mai scurtă și îndesată, aşă că înălțimea maximă a corpului se cuprinde numai cel mult de 5 ori în lungimea sa totală. 2) Ghimpii ventrali sunt la G. pungitius subțiri și cu totul netezi, pe când la specia noastră sunt groși și dințaţi puternic pe margine, iar pe partea anterioară sgrimțuroşi. 3) Membranele dela partea posterioară a spinilor ventrali și chiar dorsali sunt cu mult mai desvoltate la G. pungitius decât la G. platygaster. 4) Gasterosteus pungitius nu are niciodată plăci osoase pe laturile corpului, ci numai câtevă pe pedunculul caudal, cari unindu-se la un loc formează pe fiecare parte a sa câte o carenă și aceasta numai la varietatea leiurus.; la G. platygaster din contră există în totdeauna câte 29—30 de plăci osoase pe ambele laturi ale corpului, cari însă niciodată nu se unesc între ele pentru a formă carene pe laturile pedunculului caudal. 5) La G. pungitius aripioarele dorsale și anala sunt cu mult mai lungi, având prima 10—11 şi a Il-a 9—11 radii moi, pe când la specia noastră dorsală nu are de ordinar decât 7—8 și anala 6—7 radii moi, și în line 6) Scutul basenului este de ordinar la G. pungitius cu mult mai mic și mai îngust decât la G. platygaster, comparând între ele exemplare de aceeaș vrâstă. Din toate aceste se vede dar că avem a face cu 2 specii bine distincte, însă tot odată și foarte de aproape înrudite între ele. Dacă am admite clasificaţiile date de Blanchard, Sauvage sau PFatio genului Gastero- steus — clasificațiuni însă cari nu au fost admise de majoritatea ihtio- logilor moderni ca nefiind naturale—ele ar fi singurii reprezentanţi europeni ai subgenului Gasterostea (Sauvage), sau Pungitius (Fatio). In tot cazul oricum ar fi, aceste 2 specii sunt cu mult mai apropiate între ele decât de cealaltă specie europeană G. aculeatus. Biologia. Această specie trăește de preferinţă în apele cât se poate de puțin adânci și cu multă vegetaţiune în ele. Pe la marginile bălților, în șanțuri, în jepcele rămase în urma inundaţiunilor, în heleștee, etc., acolo își găsesc ei cele mai bune condițiuni de existență. In bălțile deltei Du- nării tot pe lângă stufișul din apropierea malurilor sau prin gropile ră- mase cu puțină apă pe la marginea bălților, după retragerea apelor, acolo se găsesc în foarte mari cantităţi împreună cu o specie mică de Gobius, cu Svârluga și cu Umbra Krammeri. In lacurile litorale numai în partea lor unde nu sunt prea sărate. In Sinoe liman și în mare nu l-am găsit niciodată. In privința hranei și a reproducţiei ei se aseamănă în totul cu G. pun- gitius. Icrele și le leapădă pe la finele lui Martie şi Aprilie, făcând și ei un fel de cuib din fire de plante și îşi păzesc singuri ouăle până la desvol- tarea lor. Nume populare. In Moldova de sus îi zic țăranii Pește țigănesc, un nume însă care nu este propriu numai acestei specii ci la toate vietăţile acuatice din baltă, cari nu se pot mâncă și au mai mult sau mai puţin 52 forma de pește. In bălțile din Dobrogea pe la Crapina, Piatra Căleată, etc. îi zie Pălămidă sălbatecă; Pe la balta Greaca, bălțile Oltina, Bugeac, etc. îi zie pescarii din Turtucaea Sborș sau chiar Moș, Pietroșel şi Ghelmes sau Ghelciu, aceste sunt însă de asemenea nume cari nu-i sunt proprii, ci se dau mai cu seamă la Acerina Cernua. 2. Gasterosteus aculeatus 7. Tab. Il. Fig. 16 și 17. Caracterele specifice: Corpul comprimat lateral și acoperit pe lăturile sale cu o serie de lamele osoase cari iormează o cuirasă, iar pe pedunculul caudal se unesc intre ele'sși formează de fiecare parte câteocarenă bine desvoltată. Pe spinare 3 spini liberi înaintea aripioarei dorsale, din cari cel deal 2-lea este cel mai lung. Aripioaracaudală truncată. Sinonime : (1) Gasterosteus aculeatus: Lune, Systema naturae, p. 489. Bloch, Oekon. Naturgeschichte d. Fische Deutchlands II, p. 79, Tab. 53. Pallas, Zoogra- phia hosso-Asiatica III, p. 229. Pries u. Eckstrom, Skandinaw. Fisk. Stockholm 1836, pag. 17, tab. 4, fig. 1. Eektrom, Fische von Mârlk, p. 153. Hechel u. Kner, |. c., p. 38. Giimiher, Catal. vol. I, p. 4. Kessler, Ausziige a. d. Berichte, ete., p. 14. Kessler, Ihtiolog. Basenului Aralo- Caspi-pontic, ete., p. 199. Siebold, 1. c., p. 66. Blanchard, Poissons de la France, p. 214. DB. Benecke, Fische, Fischerei, etc. in Ost- u. Westpreussen (1881), pag. 73. Mobiiis uw. Heincke, Fische der Ostsee (1883), pag. 66. Heincke, Untersuchungen iiber die Stichlinge (1889). Seeley, |. c., pag. 73. Bade, |. c., p. 64. BE. Schulze, Fauna pisc. Germaniae 1892, pag. 80. Sabanjeeff, 1. c., 1, p. 90, Warpachowski, |. c., pag. 24. Gasterosteus trachurus: Cuvier et Valenciennes, vol. IV, pag. 481, ab. 198) fiole Gasterosteus ponticus : Nordmanu, |. c., pag. 380. H. E. Sawvage, Revision des Especes du Groupe des lipinoches. Nouv. Arch. du Museum d'Hist. nat. de Paris, 1874, pag. 10. Gasterosteus biarmatus: Î. Argynicki, (citat de Nordmann și Kessler). 5 /1110 22512; 10, Vl A AS e NOI Nici o specie de pești nu arată o tendință atât de mare de a variă și a se prezentă sub diferite forme ca specia de care ne ocupăm aci. De (1) Aceste sinonimii se referă numai la formele ce se găsesc în apele noastre şi nu la toate formele cari compun specia Gasterosteus aculeatus. 53 aceea a fost; în totdeauna o mare discuțiune dacă Gasterosteiii cu 3 spini dorsali din apele Europei constituesc numai o singură specie sau mai multe. Dejă maeștrii cei mari ai sistematicei Linne şi Cuvier au luat po- zițiuni diferite în această chestiune; pe când după Linn6(1) nu există de- cât o singură specie, după Cuvier(2) avem cel puţin 5 şi anume: G. trachurus, G. Gymnurus s. leiurus, G. semiarmatus, G. semiloricatus și G. brachycentrus. Numărul lor a fost în urmă crescut în mod consi- derabil de Blanchard (3), Sauvage (4), ete., cari numai pentru fauna Fran- ţei au mai stabilit încă 4 specii nouă: G. neustrianus Blanch., G. Bal- lomi Bl., G. Argentatissimus Bl. si G. elegans Bl. Pe de altă parte însă Pries si Eckstrom (5) și în urmă Giinther (6), Hechel u. Kner(7), Siebold (8), DBenecke (9), etc. au căutat; să dovedească că toate aceste forme nu sunt decât simple varietăţi ale unei singure specii Gasterosteus aculeatus, tor- mate după unii prin influența anotimpului, sau apelor unde trăesc, după alţii unele fiind caracteristice mai mult apelor nordice (formele cuirasate), iar altele mai mult apelor din sudul Europei (formele cu pielea necuirasată). Fără a mai intră în aceste discuţiuni mă voiu mărgini a spune că în tim- pul din urmă Mobsus și Heincke (10) şi apoi Heincke(11) singur examinând cu deamănuntul un număr colosal de exemplare (peste 10.000), au ajuns a stabili cu siguranță: că formele trachurus, gymnurus, semiloricatus și „semiarmatus nu sunt decât varietăți ale aceleiaș specii, legate între ele prin tot felul de stadii intermediare, că în aceeaș apă şi chiar în acelaș cârd se găsesc ambele forme (sau toate patru) împreună, cu toate transi- țiunile între ele și în fine că formele cu corpul cuirasat sunt mai mult caracteristice apelor sărate, iar formele cu corpul mai mult sau mai puţin gol sunt caracteristice apelor dulci. Și Gasterosteul trispinat din Marea Neagră a fost descris ca o specie deosebită și anume de către Nordmann(12) sub numele de Gasterosteus ponticus. EL îi dădu următoarea diaenoză: «GG. dorso spinis tribus; scutellis transversis ad caudam usque loricatis, carina laterali vit în- dicata» şi zice că nu diferă întru nimic de Gasterosteus trachurus «si ce n'est par la longueur comparativement plus grande des pectorales, et surtout parce que la carine laterale, qui repond ă la liene laterale, est ă peine visible ă l'osil nu, et par consequent loin d'âtre aussi saillante que dans G. trachurus». ) Mâbius und Heincke, Fische der Ostsee. Berlin 1883, pag. 66 0) 1) F. Heincke, Untersuchungen îiber die Stichinge. Stocklolm 1889. 2 54 In urmă Kesler(9) a examinat din nou 10 exemplare din basenul Mă- rii Negre, din cari 2 ditrun lac Karagea de pe coastele Rusiei sudice separat de mare numai printr'o îngustă dună de nisip. Elle descrie sub nu- mele de Gasterosteus aculeatus fiind foarte asemănătoare cu exemplarele descrise de Cuvier sub numele de Gasterosteus trachurus. De asemenea Giinther (10) îl prevede ca sinonim cu G. aculeatus var. trachurus. Spre a completă indicaţiunile bibliografice relative la Grasterosteii din Marea Neagră voiu mai spune că Krynicki a găsit în lacul Karadsha un exem- plar numai cu 2 spini dorsali și a făcut din ele o nouă specie (Gasteros- teus biarmatus, crezând că ar fi o formă constantă; Kessler însă exploa- rând aceleași limanuri din Crimeea, a găsit că forma descoperită de Kry- nicki nu eră o specie ci numai o varietate întâmplătoare “individuală. In fine trebue amintit că și Pichwald(1) în zoologia sa specială indi- case că Gasterosteus trachurus se află în apele Mării Negre. In apele României Gasterosteii trispinaţi se află în foarte mari cantităţi atât în mare lângă coastele noastre cât și în lacurile noastre litorale și chiar în apa sălcie dela gurile Dunării. Am examinat un foarte mare număr din această specie (câteva mii) spre a vedeă dacă în adevăr formele cari se află în apele noastre prezentă vreo particularitate deosebită și dacă în adevăr specia G. ponticus descrisă de Nordmann și recunoscută apoi de Savage (4) există în realitate sau eră numai o varietate individuală cum a fost con- siderată în urmă de Kessler, Heckel și Kner, Giinther, etc. Din cercetările făcute am putut constată că în adevăr printre Gaste- rosteii trispinaţi cari trăesc în apele noastre sar puteă deosebi 2 forme diferite și anume: 1) una tipică corespunzând aproape în totul descripțiunii date de Heckel şi Kner, pe care comparând-o cu exemplare din Germania de Gasterosteus aculeatus var. trachurus nu am putut găsi nici o diferenţă de vreo impor- tanță oarecare, și 2) O formă, de obiceiu cu corpul cevă mai mare și prezentând carac- terele distinctive date de Nordmann pentru specia sa Gasterosteus ponticus. Aceasta după noi constitue o varietate aparte pe care o vom numi-o: Gastezosteus aculeatus vaz. ponticus. Tab. IL. Fig. 17 a, b,c. Această varietate se deosebeşte de forma tipică prin următoarele caractere: a) Prin forma și dimensiunile aripioarei pectorale; pe când la forma tipică ea nu ajunge înapoi decât până sub al doilea spin dorsal sau pu- Kessler, Ausziige, etc., p. 14. (1) (2) Giinther, |. c., p. 4 (3) Eichwald, Zoologia speciais, vol. III, p. 88. (4) L. c., pag.10. 55 țin mai înapoia lui, la forma pontică ea este mult mai lungă și merge până cel puţin la jumătatea distanţei dintre cel de al doilea și al treilea spin dorsal, adeseori chiar ea ajunge până în aproprierea celui al treilea spin dorsal. b) Plăcile osoase laterale la forma tipică prezentă deasupra mijlocului lor câte o ridicătură formând la un loc o carenă vizibilă pe tot lungul corpului, care reprezentă linia laterală; la torma pontică însă linia laterală se recunoaste ușor numai pe primele 7—8 plăci, iar de aci încolo plăcile sunt cu marginea aproape dreaptă şi linia laterală abiă se mai poate re- cunoaște cu lupa. c€) La forma tipică spinii ventrali sunt mai lungi sau cel mult egali cu lungimea discului basenului, pe când la forma pontică ei sunt aproape egali (la, exemplarele mai mici) sau cu mult mai scurți decât acest disc. d) Marginea superioară a aripioarei dorsale este la forma tipică aproape dreaptă sau chiar rotundă, pe când la forma pontică este puţin scobită. e) Caudala la forma pontică este cu mult mai adânc scobită la margi- nea ei posterioară. In cele ce urmează voiu descrie mai cu deamănuntul această a doua formă spre a completă descrierile prea scurte și cu totul insuficiente ale lui Nordmann şi Sauvage. Cred însă necesar să relevez dela început că prin examinarea amănun- țită a unui număr foarte mare de exemplare am putut să constat cu si- guranță că nu avem a face cu 2 specii diferite, ci că aceste 2 forme sunt strâns legate între ele printr'o serie neîntreruptă de forme intermediare, ele sunt numai formele extreme reprezentând, limitele de variaţiune ale uneia și aceleiaș specii. Atât dimensiunile pectoralelor și forma, plă- cilor osoase laterale cât și forma spinilor dorsali—caracter căruia Sauvage îi atribue fără drept o însemnătate sistematică mai mare — precum și alte caractere distinctive, ca d. ex. forma şi dimensiunile discului basenului, etc., la toate aceste organe întâlnim forme intermediare cari reprezentă o perfectă transițiune dela o formă la alta. De altfel și faptul că aceste 2 forme trăesc la un loc și că chiar in acelaș cârd găsim împreună atât formele extreme cât și toate formele intermediare, poate fi o dovadă că nu avem a face cu 2 specii diferite. In cele 2 figuri, (Tab. II, Fig. 16 şi 17) se pot vedeă mai lămurit dife- rențele dintre aceste forme extreme. Descrierea; Corpul este puţin comprimat lateral. Profilul său este ur- mătorul: dela marginea superioară a gurii pornește o linie care se urcă în sus înclinată până în regiunea occipitală, de aici înainte până la cel de al 3-lea spin dorsal ea formează o curbă uşoară al cărei punct culminant este la inserțiunea celui de al 2-lea spin dorsal. De aici ea se scoboară înclinată în jos până la finea dorsalei;, mergând apoi în linie dreaptă până aproape de inserțţiunea caudalei, unde pedunculul se lăţeşte puţin. Inălţi- mea maximă a corpului este între l-ul și al Il-lea spin dorsal și e întot- deauna cu 1/4, —1/, mai mică ca lungimea capului; înălțimea minimă a corpului este la pedunculul caudal înaintea inserţiunii aripioarei caudale şi-e de 5—6 mai mică ca înălțimea sa maximă. Lungimea capului intră i i] | (] 56 de 3:/,—3%/, ori în lungimea totală a corpului.—Ochiul este relativ mare şi diametrul său este aproximativ egal cu !/, din lungimea capului; di- stanța praeorbitară este puţin mai mare ca diametrul ochiului și ca distanţa interorbitară, iar distanța postorbitară este de 2 ori mai mare ca diametrul ochiului. Gura, este puţin oblică, îndreptată în sus, falca inferioară ieşind puţin inaintea celei superioare. Deschiderea bucală este relativ mică, așă că ma- xilarul ajunge înapoi abiă până sub narine. Dinţii în ambele fălci sunt ascuţiţi şi bine desvoltaţi. Oasele suborbitale sunt lăţite tare la partea lor posterioară, și se împreună cu marginea anterioară a preoperculului; ambele sunt striate înapoi; operculul de asemenea este puţin striat. Aripioarele pectorale sunt lungi şi ajung înapoi cel puţin până la jumătatea, distanţei dintre spinul al II-lea și al III-lea dorsal, distanţa dintre inserțiunea lor și margimea operculului este aproape egală cu diametrul ochiului. Marginea lor posterioară este crestată ca o dantelă. Primul spin dorsal, care este cevă mai mic decât al Il-lea, e așezat deasupra sau cevă mai înaintea inserțiunii pectoralelor. La o distanţă egală cu lungimea sa, vine cel de al II-lea spin, acesta e cevă mai mare, însă variază putând aveă 1/,—1/, din înălțimea maximă a corpului. Amândoi acești spini sunt ascuțiți la vârt și lăţiţi la baza lor; pe laturi ei sunt puternice dințaţi, iar pe partea lor anterioară sgrimțuroşi. Spinul al 3-lea care este așezat la o distanță cevă mai mare este foarte scurt și puţin încovoiat; după el imediat începe aripioara dorsală ; aceasta e compusă numai din radii moi şi are marginea ei superioară puţin scobită înăuntru, primul radiu fiind mai înalt decât următorii. Ventralele sunt compuse din 2 spini: unul mare cu dinţi puternici pe lături şi unul mic rudimentar situat la baza sa. Spinul mare ventral la exemplarele mici poate ajunge chiar până la o lungime egală cu 2/, din înălțimea corpului. Scutul basenului este lung și lat, vârful său însă nu ajunge niciodată până la deschiderea anală. Acest scut variază foarte mult cu vârsta și de aceea nu i se poate da o însemnătate deosebită ca caracter distinctiv, după cum sa făcut; la exemplarele mici el poate fi chiar puţin mai scurt ca spinii ventrali, pe când la exemplarele mari el ajunge chiar cu 1/,—!/s mai mare decât ei. Ramura ascendentă a acestui disc, deşi puternică, nu iea însă o așşă de mare desvoltare ca la G. platygaster, ea are forma unei plăci osoase drepte și se înalță până la jumătatea corpului îmbinânduse. în- tre plăcile laterale.— Deschiderea anală este situată aproximativ sub jumă- tatea, aripioarei dorsale. Dela ea imediat începe aripioara anală care este compusă dintr'un mic spin liber și 7—8 radii moi; ea se termină sub ter- minaţiunea dorsalei. Caudala este puţin scobită la mijloc pe marginea ei posterioară. Pe laturi corpul este acoperit; de o serie de 29—31 de plăci osoase, din cari ultimele 6 — "7 formează carinele de pe pedunculul caudal. Plăcile sunt strâns lipite între ele, aşă că marginea anterioară a fiecăreia este acope- rita, de cea, precedentă. Marginea lor posterioară este numai la primele 1—8 plăci ieșită în afară deasupra mijlocului, având aparența unei chei dichotomice; la celelalte ea e o linie dreaptă fin dințată. Linia laterală care 57 trece tocmai prin aceste ridicături e aparentă numai pe primele plăci până la linea pectoralei, iar apoi nu se mai poate urmări decât foarte cu greu. In general toate exemplarele ce se găsesc au armătura laterală completă, deci avem în aceste locuri în majoritate forma trachurus Cuv. & Val.; se găsesc însă întotdeauna și câteva procente de exemplare cărora le lipsesc câteva plăci, așă că avem și formele G. neustrianus Blanch. și G. semi- armatus Cuv. & Val. Niciodată nu am găsit forma G. ledurus şi nici forma semiloricatus. Pentru a completă această descriere cred că e nemerit să dau și mă- surătorile exacte ale dimensiunilor diferitelor părţi ale corpului dela două exemplare tipice ale acestei forme: Lungimea totală a corpului. . . . . .| '76 62 Inălțimea maximă a corpului . . . .| 15 13 « DODI pe) ceai lee ue 3 2.5 Iunie ajicapulusa 50 e i ei 5 lv 20 18 Diametrul ochiului 5 4b | Distanţa interorbitală 5 4.5 « praeorbitală 6 6 « postorbitală . . 9 8 luagimea, |. sp. dorsal ; . . .... 7 4.5 « dos a e 7.5 5 « spin ventral . 9 7.5 Lungimea disc. basenului dela inserția V] 12 | 8 « peetorălelor 323. 3 i pi 19 II 4 Caudalei pe margine . . . .| 12 10 Numărul plăcilor osvase laterale . . .| 22+7| 22+8 Colorațiunea. Coloarea generală a corpului este verde închisă și variază pe spinare de obiceiu între brun, verde închis și albastru marin; pe lături e mai deschisă, iar pe partea ventrală e argintie. In epoca reproducerii aceste colori sunt mult mai vii și ajung la maximul lor de intensitate. Irisul este argintiu închis. Dimensiunile. Această specie nu ajunge niciodată dimensiuni mari. Exem- plarele cele mai mari ce le-am colectat; nu au trecut niciodată de 8 em. Exemplarele obişnuite cari se prind în mari cantităţi din Razim, au 4---5 cm. lungime. Distribuţiunea. După cum se știe, această specie care este atât de răspândită în toate apele Europei eră considerată până acum ca neexistând în regiunea i ] pă Y 58 basenului Dunării cu toți afluenții săi, ceeace constituiă un fapt pe câţ de curios pe atât de important din punctul de vedere al geografiei animale. Faptul că el se găsește în apele noastre de sigur că este foarte im- portant, totuș el trăește numai în gurile Dunării și nu urcă decât cel mult câțiva kilometri în sus, el deci nu poate fi considerat ca un pește al Du- nării ci ca un pește al Mării Negre, care intră câteodată şi în gurile flu- viului. În susul Dunării sau prin bălțile ei de inundaţiune niciodată nu l-am putut găsi, deși l-am căutat înadins ani întregi la toate epocile. Lipsa sa deci din apele acestui fiuviu cu afluenții săi rămâne și pe viitor un fapt bine constatat. In România el se găseşte numai în Dobrogea şi anume numai în lacu- rile noastre litorale de pe malul Mării Negre şi mai cu seamă în Zatonul de lângă gura Sf. Gheorghe, în Razim, Sinoe Liman, Siutghiol, lacul Anadal- chioi (Tăbăcărie) Taşaul, Comarova, Mangalia, Agigea, Tuzla, etc. precum și în gurile Dunării la Baba-Hasan, Sf. Gheorghe şi Sulina. Pe la Curbiele și gârlele de Chefal dela Razim şi Sinoe Liman se găsește în cele mai mari cantităţi. Biologia. Acest peşte care în toate apele FHuropei (afară de regiunea basenului Dunării, Bohemia și Helveţia până la Basel) în Algeria și Ame- rica de Nord, trăeşte în toate bălțile și canalurile cu apă dulce, la noi nu se găsește decât în apă sărată sau în apa sălcie din lacurile litorale sau în apă dulce amestecată cu apă de mare din gurile Dunării. In apă dulce curată, nu-l găsim niciodată. El trăeşte întotdeauna la apă mică în apro- pierea malurilor sau pe lângă regiunea stufului. EI se hrănește cu diferite animale mici, crustacee, etc., dar mai de pre- ferință cu icre și pui de alți peşti. Printraceasta el devine un periculos dușman pentru îmmulţirea altor specii și mai cu seamă pentru Guvidiile şi Chefalii din lacul Razim. Acest pește se reproduce în lunile Aprilie și Maiu; pentru acest scop bărbaţii construesc din fire de plante un cuib rotund având forma și dimensiunile unei nuci; pe acesta ei nu-l leagă de plantele acuatice ca celelalte specii de Gasterosteus, ci-l lasă pe fundul apei, adeseori chiar acoperindu-l cu nisip pentru a-l feri de duşmani. In cuib depune una sau mai multe femele 60— 80 de ouă a căror mărime este cam de 1,5 mm. diametru. Până la desvoltarea completă a ouălor cuibul este păzit de către bărbat care stă neclintit lângă gura sa și care adeseaori chiar face mișcări vii cu corpul și cu aripile pentru a face să intre apă proaspătă în cuib. In timpul cât stă de pază bărbaţul este foarte rău și atacă cu energie ori pe ce dușman, cât de mare ar fi el, care caută a se apropiă de cuibul său. In apele mării nu am găsit niciodată cuiburi, în schimb însă foarte multe în Razim în apropierea malurilor unde apa nu aveă decât 50 —- 60 cm. ădâncime. Trăgând primăvara cu o mică dragă pe fundul apei în apropierea malu- rilor sau a stufului, suntem siguri că scoatem și câteva cuiburi și atunci de obiceiu găsim și peștele prins alături. Cu modul acesta această specie este foarte ușor de culţivat în acuarii și de observat de aproape în toate obiceiurile vieții ei. Caracteristice sunt mișcările lor repezi şi bruște cari înviorează acuariul. i vale "bate Să la tc lea 59 Parasiţi și boale. La Gasterosteii aculeaţi din apele Europei se cunosc până azi 18 specii de parasiţi şi anume: 6 specii de nematozi, 3 Echinorynchi, 4 Tremetozi, 3 Cestozi și 2 Crustacee Copepode. Şi la cei din apele noastre am găsit diferite specii pe cari le-am colectat, insă nu le-am determinat încă. Ceeace se întâmplă foarte des sunt exemplare pline de niște Taenii (Schistocephalus dimorphus) cari trăesc în cavitatea viscerală și se im- mulțesc atât de mult, incâţ le crapă burta. De asemenea o boală foarte răspândită la aceşti peşti este scoliosa (vezi Hofer, Lehrb. der Pisch-Krankheilen) ; găsim — mai cu seamă în gârlele dela Sinoe Liman — foarte multe exemplare cu corpul învârtit în spirală sau scurtat prin lipirea mai multor vertebre între ele. Numele populare. Din cauza dimensiunilor sale mici şi din cauza lipsei sale desăvârșşite de orice valoare economică acest peşte este aproape ne- cunoscut de majoritatea pescarilor şi de aceea nici nu prea are nume po- pulare proprii. Pescarii îi zic: Pește cu ghimpi, Moș cu 3 ghimpi, etc. Pescarii ruși și lipoveni dela Jurilofea îi zic HKaliușka. Grecii dela Constanța îi zic: Kedrin. 4. FAM. GOBIOIDEI. Cuv. Regne Anim. Acanthopterigieni având corpul lungăret, gol sau acoperit cu solzi mici ete- noizi. Dinţii mici, arareori cu canini printre ei. Oasele inelulului suborbital ne- articulate cu preopereulul. Două dorsale, cea dintâi cu radiile flexibile. Ventralele constând din câte un spin şi 5 radii moi, sunt jugulare şi foarte apropiate una de alta, adeseori contopite întrun disc ventral. Oasele operculare de cele mai multe ori cu marginile netede. Deschiderile Dranchiale înguste. Fără apendice pilorici. Această lamilie numeroasă, compusă din pești mai mult sau mai puţin mici, este reprezentală în apele basenului Caspi-pontic prin 5 genuri: Go- bius Art., Gobiosoma lirard, Latrunculus Giinther, Benthophilus Eichw. și Callionymus L. Din acestea numai un singur gen Gobius este repre- zentat în apele interioare ale României. Gen. Gobius. Artedi. (Genera Pisc., pag. 28). Corpul mai mult sau mai putin lungăreț, cilindric, acoperit cu mici solzi ctenoizi. Cu 2 aripioare dorsale, din cari prima scurtă și de regulă cu 6 spini flexibili, iar cea de a doua care-i urinează imediat cu mult mai lungă. Ventralele sunt contopite la un loc formând un fel de ventuză care are forma unui cornet. Deschiderile branchale veriicale și înguste. 4 arcuri branchiale, cu parabranchie ; 5 radii bran- chiostegii. Beșica înotătoare lipsește sau, dacă există, este foarte mică. Acest gen este reprezentat în basenul Mării Negre printrun foarte mare număr de specii; ele au fost descrise mai în tâiude Pallas(1), apoi de Nordmann (2) si în urmă de Kessler(3), Steindachner (4), etc. După Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica, vol. III. Nordmann, |. €., pag. 406. 1) 2) ) ISessler, Ausziige a. d. Berichte tiber eine an die N. Westl. Kiinslen, etc. ) ( ( (3 ( 4) Steindachner, Sitzungsberichie der k. Akademie der Wissenschaften. Wien 18170. 61 Kessler (1) trăesc în basenul Aralo-Caspi-pontic 43 de specii din cari, după Grimm (2), cel puţin 28 se găsesc şi în Marea Neagră. Acest număr considerabil de specii împregnează launei acestei mări un caracter cu lo- tul special, căci ele se deosebesc cu totul de speciile din apele Medite- ranei. Deşi Marea Mediterană are și ea vreo 20 de specii din acest gen, numai 2 sau 3 specii sunt comune, celelalte fiind cu totul diferite. In general speciile din Marea Neagră se deosebesc de cele din Mediterană după cum observă și Kessler — între altele și printr'o desvoltare cu mult mai mare a aripioarelor și în special a celei de a doua aripioare dorsale şi a analei, cari aici sunt cu mult mai lungi. Mai mult încă, dintre spe- ciile Mediteransi, cel mult 2 sau 3 intră în apele dulci, pe când din spe- ciile Mării Negre cel puţin 8—9 specii trăesc aproape exclusiv în apele dulci sau cel puţin se urcă regulat în susul unora din afluenții ei. Aceste fapte ne arată că este pentru noi de un interes cu totul deosebit de a studiă cât mai de aproape acest gen care ne poate conduce la concluziuni mai importante atât din domeniul geograliei animale cât și relative la ori- ginea faunei acestei mări. Diferitele specii ale genului Gobius sunt foarte mult supuse variatiu- nii, cu atât mai mult cu cât aicea avem adeseaori și un dimorlism se- xual foarte pronunţat, fenomene de Mimetism, ete. Aceasta a lăcut ca multe din speciile descrise—mai cu seamă de Nordmann—să fie puse la îndoeală dacă sunt adevărate specii. Dejă Koelbel(3) a dovedit că G. se- miâlunaris Heck. și G. vrubromaculatus Kriesch nu sunt decât tot Gobius marmoratus Pall. In timpul din urmă distinsul lIhtiolog suedez, director al Muzeului din Stockholm PF. A. Smilt, a întreprins un nou studiu general asupra tuturor Gobiidelor din apele Europei. Bazat pe metode cu mult mai exacte — măsurători exacte a diferitelor dimensiuni ale corpului și stabilirea în procente a raporturilor dintre ele —el a ajuns să reducă în mod considerabil numărul speciilor descrise din apele Europei. Co- municarea preliminară a acestei lucrări a apărut încă din 1899 în dă- rile de seamă ale Academiei din Stockholm(4); din nenorocire numai moartea acestui valoros om de știință a impiedicat apariţiunea lucrării sale definitive. După Smitt numărul diferitelor specii descrise până acum din Marea Neagră sar reduce la 9—10 specii adevărate, dintre cari unele sunt reprezentate prin mai multe varietăți. De sigur că nici în urma acestui studiu noi nu ne putem încă pronunţă în mod definitiv asupra Gobiidelor Mării Negre; aceasta cu atât mai puţin, cu cât pe de o parte studiile lui Smitt au fost făcute în majoritate după exemplare conservate în muzee și nu în natură după exemplare proas- (1) Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică (rus.), p. 213—293. (2) O. A. v. Grimm, Fischerei u. Jagd în d. russischen Gemiissern. Arch. f. Naturgesch. Berlin 1892. (3) Koelbel, Ueb. die Identităt des Gobius semilunaris Heck. u. G. rubromaculatus Kriesch mit G. marmoratus Pallas. Verh. d. Zost. bot. Ges. Wien 1874. (4) F. A. Smitt, Preliminary notes on the arrangement of the genus Gobius, mith an enumeration of ist ewropeun species. Otversigt af Kongl. Vetenskaps Akademiens Forhandlingar 1899, No. 6. Stockholm. 62 pete, iar pe de altă parte liindcă el nu a avut la dispoziţiunea sa și un număr suficient de exemplare din partea vestică a Mării Negre. După cum se ştie, această regiune a Mării Negre, care până acum nu a fost încă deajuns de explorată, diteră ca forme în multe privințe de partea ei os- tică şi de cea nordică, cari au servili ca teren de explorare naturaliştilor ruşi: Pallas, Nordmann, Kessler, etc. Astfel stând lucrurile, de sigur că un nou studiu general asupra gobiilor din Marea Neagră și mai cu seamă asupra celor din partea ei vestică se impune. In volumul al II-lea al acestei lucrări, în care voiu trată Fauna ihtio- logică a Mării Negre, voiu căută să lămuresce în mod complet chestiunea genului Gobius din Marea Neagră cu toţi afluenții ei. In cele ce urmează însă mă voiu mărgini numai a indică speciile pe cari le-am constatat că trăesc sau fac migrațiuni în apele noastre interioare, dându-le diagnoza spre a puteă [i determinate și o scurtă descriere a modului lor de vieaţă în aceste ape. O descriere mai amănunțită precum și discuţiunea valorii lor ca specii, etc., o rezerv pentru monografia completă a acestui gen. In apele noastre interioare am constatat până astăzi următoarele 5 specii, deşi e sigur că mai sunt și altele cari din timp în timp se urcă în Du- năre cu bălțile ei sau intră prin lacurile noastre litorale. 7. Gobius marmoratus Pa/. Caracterele specifice: Inălţimea capului mai mare ca lăţi- mea, iar lungimea sa conținută de 4'/, ori în lungimea totală a corpului. Ambele fălci deopotrivă de lungi; des- chiderea bucală ajunge înapoi până aproape de marginea anterioară a ochiului. Deasupra buzei de sus, in îața nă- rilor 2 tuburi subţiri și lungăreţe îndreptate înainte. Des- chiderea anală cu 1!/, mai apropiată de vârful botului de- cât de vârful coadei. Corpul cenușiu sau castaniu des- chis, acoperit cu pete brune, lungi și transversale. Toate aripioarele afară de ventrale cu o serie de dungi trans- versale închise. Sinonime: Gobius marmoratus: Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, p. 161. Raithke, Fauna der Krym, p. 327. Nordmann, |. c., p. 435 și tab. 12, fie. 3. Kessler, Ausziige a. d. Berichte, ete. II, pag. 67. Giinther, Cata- logue, etc., p. 5l și p. 550 (adenda). Koelbel, Verhandig der Zool.-botan. Gesellschaft, Wien, 1874, Kessler, Ichtyol. Aralo-Caspi-pontica, p. 215. Grimm, |. c., Arch. f. Naturg, p. 198. Warpachomwshi, |. c., p. 47. Stein- 63 dachmer, Sitzungsberichte, d. k. Akademie der Wiss. Wien 1899. P. A. Smitt, |. c., Kongl. Vetenskaps-Akademiens F'orhandlingar 1899, Stockolm, pag. 544. Gobius semilunaris: Hechel, Annalen d. Wiener Museums, 1840, II. Bd. 152, tab. 8, fig. 5 și 6. Kessler, Zur Ichthyolopie des Siidwestlichen Russlands, p. 14 (1856). Seeley, Freshwater Fishes of Europe, p. 61. Gobius rubromaculatus: Kvriesch, Verhandl. der Zool.-botan. Ges. Wien, vol. XXIII, 1873, p. 369. NOE AN Alo 18 Pb VI/LO/L Al/13—18, C13, L. lat. 42-47. Acest peşte mic se deosebeşte relativ ușor de celelalte specii prin fap- tul că corpul său este cevă mai mult comprimat lateral și capul său este mai înalt decât lat. In afară de caracterele arătate în diagnoză mai sunt de remarcat următoarele: Ochii aci sunt relativ mari şi diametrul lor este aproximativ egal cu!/; din lungimea capului. Distanța preorbitală e egală cu diametrul ochiului, iar cea interorbitală numai cu 2/, din acest diametru. Partea superioară a operculului este acoperită adeseori cu solzi. Prima aripioară dorsală este foarte apropiată de cea de a doua, așă că mem- brana ei este lipită de baza primului radiu al celei de a doua dor- sale. Dorsala a II-a și anala au pe toată lungimea lor o înălțime aproape egală, numai ultimele lor radii sunt câte odată cevă mai lungi. Discul ventralelor este în totdeauna cu mult mai scurt ca pectoralele. Caudala, este lungă și rotunzită. Solzii sunt relativ mari și marginea lor posteri- oară, este terminată cu 40—45 dinţi mici. Pe linia laterală numărul sol- zilor este de 42—47, iar la pedunculul caudal fiecare serie transversală are câte 8—9 solzi. Coloraţiumea. Coloarea generală a corpului este cenușie sau cafenie deschisă; peste aceasta, atât pe spinare cât şi pe lături până la partea ven- trală vin o serie de pete mari ca niște dungi late transversale, brune închise. Partea ventrală este nepătată, având coloarea generală a corpu- lui. Aripioarele—afară de ventrale — sunt cevă mai închise decât corpul. Radiile lor sunt presărate cu o mulțime de puncte negre dispuse în linii transversale, dându-le aparenţa că ar li acoperite fiecare cu o serie de dungi negre transversale. Intre ochi și osul maxilar se află o pată negrie, înapoia căreia este: o linie albă situată exact sub ochiu. Pe pedunculul caudal chiar la inserția caudalei sunt la mijlocul corpului 2 pete negre triunghiulare, iar deasupra și dedesubtul lor încă câte o pată triunghiu- lară deschisă. Dimensiuni. Această specie în apele mării ajunge la dimensiuni cevă mai mari, în apele interioare însă găsim numai exemplare foarte mici; cel mai mare exemplar pe care l-am colecţionat din lacul Sinoe Liman aveă 11 em., exemplare obişnuite sunt însă de 8—10 cm. Distributiumea. Acest pește trăeşte de obiceiu în regiunea apelor terito- riale ale Mării Negre, el se suie însă și în Dunăre, așă că îl găsim ade- seori prin bălțile ei de inundație. Steindachner l-a găsit chiar în bălțile de inundație dela gura râului March în Austria. El intră deasemenea și prin lacurile noastre litorale și mai cu seamă în lacul Razim și Sinoe Liman. Biologia. Ca toate speciile de Gobius și aceștia sunt pesti răpitori; ei se Î ii | ] 64 nutresc cu crustacee, viermi, etc. dar și cu ouă și pui de alți pești. Epoca lor de reproducere cade în luna lui Maiu; în anul 1904 la 22 Maiu prinzând în lacul Sinoe mai multe exemplare, un exemplar mascul a lepădat laptele în mânile mele. Uuăle lor ca de vreo 2 mm. de lungi și eliptice le lea- pădă în apă puţin adâncă, lipindu-le pe fund de pietre, piloţi, etc., de unde le putem apoi colectă foarte ușor, desvoltându-le în mod artificial în acuarii. Desvoltarea lor embrionară se face în câteva ziie. Intrebuintarea. Acest pește din cauza staturii sale mici nu are o va- loare mare economică; în bălțile Dunării, unde se găsește numai foarte rar, nici nu se aduce în comerț; la Razim însă, unde este în cantități mai mari şi unde se prinde mult la gardurile de chefali, se vinde împreună cu celelalte specii de Gobius sub numele de «Guvidii». Curios este că pes- carii Românii Turtucăeni au credința că acest peşte este bun de leac pentru boale de stomac, «se usucă la foc, apoi se pisează și sedă la cei ce-i doare inima (stomacul)». Nume populare. Ca la toţi peştii din genul gobius li se zice în Do- brogea, Galaţi, etc. Guvidii mici, iar pescarii Turtucăeni ii numese Glă- voace mică. Lipovenii dela Razim le zic DBâscioc. 2. Sp. Gobius Kessleri Gzin/hez. Caracterele Specifice: Capul foarte mare și turtit; lungimea sa egală:cu mai mult de */, (3/,.), lățimea sa în dreptul oper- culelor cu 1/; şi înălţimea sa cu '/, din lungimea totală a corpului. Falca de jos iese cu mult înaintea celei de sus. Regiunea occipitală și partea de sus a operculului aco- perit cu mici solzi trecând înapoi peste marginea anteri- oarăa ochiului. Lungimea ventraleise cuprinde aproxima- tiv de D ori în lungimea totală a corpului. Partea superi- oară a corpului de o coloare cenușie-cafenie, acoperită cu pete cafenii închise; partea inferioară albă-gălbie sau galbenă-cenuşie. Toate aripioarele afară de ventrală cu dungi închise pe ele. Ventrala de aceeaș coloare ca şi partea inferioară a corpului. Sinonime: Gobius Kessleri: Giinther, Catalogue, etc. III, pag. 553 (No. 102, addenda et corrigenda). Kessler, Iehthyol. Aralo-Caspi-pontica (1877), pag. 220 (No. 70). Kessler, Peştii Mării Negre și Mării Caspice, (ruseyte) Petersb. 1874. No. 87. Grimm, |. c., Arch. fir Naturg. 1892, p. 199. Warpachowshă, Peștii Rusiei europene, p. 52. 65 Gobius platyrostris: Nordmann, 1. c., p. 410, Tab. 14, Fig. 1. hessler, Zur lehthyologie des siidwestl. Russlands (1856), p. Il (No. 1l) nu G. Platyrostris, Pallas III, p. 154). Gobius platycephalus: Kessler, Nachtrăge zur Iehthyologie des sid- westlichen Russlands (1857), p. 16. Kessler, Ausziige a. d. Berichte, etc,, p. 49 (No. 45). Gobius batrachocephalus: Menctries, Catalogue raisonne des objets de Zoologie, ete. 1832. Gobius batrachocephalus Pall., forma platycephalus. Kessler: 1. PF. Smitt, Arrangement of the genus Gobius, în Forhandlinger Vetlensl-Alkad. Stockholm 1899 p. 546. IDG 4 /16-18, PP 18-10 V. 1/10/1, A. 1/13 14, 0.1314, L. lat. 65—77. Această specie este relativ uşor de recunoscut prin forma capului ei foarte mare, turtit și foarte lat. Totuş în diagnoza ce i-o dă Kessler, care a lost reprodusă și de Giinther, este de sigur o eroare când se zice că lungimea capului este de 4/,, din lungimea totală a corpului (sau de 2%/, după Giinther); de sigur că aceasta ar însemnă că ea are un cap eu totul dilorm. Nici la unul din exemplarele pe cari le-am examinat şi cari în toate celelalte dimensiuni se potriviau exact cu dimensiunile date de Kessler nu am găsit un asemenea cap. Și din figura dată de Nordmann (Lab. 24, fig. 1), care este foarte bine executată, se vede lămurit acelaș lucru, că nu poate fi vorba decât de eroarea pe care Giinther a luat-o fără a o mai controlă şi că în realitate în loc de */, trebue pus */,,. De altfel cetind prima descriere a lui Kess- ler din 1857, la care se referă el, vedem că la descrierea capului acestei specii (atunci sub numele de G. platyrostris Pall.) zice: «seine Lânge batrăgt iiber 1/, der Gesammitlănge des lisches», ceeace revine la */,, din diagnoza pe care a dat-o în urmă. Gura este foarte mare, ajungând până sub marginea anterioară a ochilor, fălcile sunt îmbrăcate în afară cu niște buze mari, iar înăuntru sunt tapisate cu mai multe serii de dinţi mici curbați înapoi. Ochii sunt mici și apropiaţi între ei, așă că distanţa inter- orbitală este egală cu diametrul lor longitudinal, iar distanța preorbitală egală cu de două ori lungimea acestui diametru. Obrajii sunt foarte um- flaţi și cărnoșşi, ei dau capului o aparenţă curioasă și sunt goi ca și partea anterioară a capului; numai partea superioară a operculelor şi regiunea occipitală este acoperită cu solzi mici. Operculul se termină cu o membrană laţă, ceeace îl lungește considerabil; deschiderile branchiale sunt mari și membrana branchială este susținută de 5 radii branchiostege. Prima aripioară dorsală începe cevă mai in urma, inserțiunii pectoralelor, ea e caracterizată prin aceea că vârfurile celor 6 spini cari o compun ies liberi în afară de membrana care-i leagă între ei, având forma unor fire puțin răsucite. Cea de a doua dorsală este lungă, baza ei fiind egală cu mai mult de 1/, din lungimea totală a corpului; ea are 186—19 radii din cari primul nedivizat iar următoarele bi- sau trifureate. Pectoralele sunt late și ovale, ele ajung înapoi până în dreptul celui al doilea sau 3-lea radiu al dorsalei a, doua. Ventrala care este în formă A, R.— Publ. Adamachi. III. Antipa, Ihtiologia. 5 : i Î i 66 de pâlnie începe aproape pe aceeaș linie cu pectoralele și are o lungime aproximativ egală cu jumătatea distanței dintre inserțiunea ei și anus; ea e compusă din 10 radii divizate fiecare în mai multe ramure și din 2 radii mici cartilaginoase, cari susțin membrana exterioară a pâlniei. Anala începe cam în dreptul celui al VI-lea radiu al dorsalei a doua şi se termină odată cu ea. Inaintea ei şi în urma deschiderii anale este o proeminență mare conică. Caudala are 13 radii divizate, cu câteva mai mici pe lături, marginea ei posterioară este rotunzită oval. Solzii sunt mici și marginea lor posterioară formează un unghiu obtus, care câteodată se rotunzeşte, ei sunt ctenoizi și'au la marginea posterioară câte 40—45 dinţi. Pe linia laterală—care e foarte puţin vizibilă—se pot numără 65—77 solzi. Pentru completarea descrierii voiu da şi dimensiunile mai principale ale diferitelor părţi ale corpului dela 2 exemplare de mărimi deosebite pro- venite din lacul Brateș: 1) Un exemplar de 153 mm. are următoarele dimensiuni: înălțimea maximă a corpului la începutul primei dorsale 26 mm., lungimea capului 43 mm., înălțimea capului 20 mm., lăţimea capului în dreptul opereulelor 34 mm., diametrul longitudinal al ochilor 6,5 mm., distanța preorbitală 6,5 mm., lungimea, ventralei 26 mm., lungimea, bazei celei de a doua dorsale 49 mm. 2) Un exemplar de 201 mm. are: înălțimea maximă a corpului la în- ceputul dorsalei 38 mm., lungimea capului 58 mm., înălțimea capului 29 mm., lăţimea capului 44 mm., diametrul ochilor 7,5 mm., distanța preoebitară 15 mm., distanța interorbitară 7,5, lungimea ventralei 31 mm., lungimea dorsalei a doua 64 mm. Colorațiunea. Coloarea generală a corpului este pe partea superioară calenie-cenușie şi variază foarte mult, fiind câteodată mai deschisă, câteodată mai închisă; pe faţa inferioară este alb-gălbie sau cenuşie. Pe ambele laturi ale corpului este pătată cu dungi mari cafenii inchise. Pe bot și pe obraz aceste pete iau forma unei rețele neregulate de linii închise. Toate aripioarele afară de ventrală au coloarea generală a corpului si sunt pă-. tate cu puncie cafenii închise cari le dau aparența de dungi longitudinale, pe dorsale și anală și de dungi transversale pe coadă şi pectorale. Dimensiunile. Mărimea lor mijlocie este cam de 15—18 cm., cele mai mari exemplare au 21—22 cm. lungime. Distribuţia. Această specie trăeşte în bălțile Dunării şi se găsește aici în tot timpul anului. Mai cu seamă în lacul Brateș și în Dunărea veche din bălțile Brăilei se găsește în mare abundență. Ele însă emigrează și în bălțile din susul Dunării noastre. Diologia. Această specie preferă mai cu seamă apa de baltă și în special acolo unde sunt bălți cari nu seacă în timpul verii. Ele sunt răpitoare și se hrănesc cu tot felul de viermi, insecte, crustacee şi cu pești mici. Epoca lor de reproducție este pe la sfârșitul lui Aprilie și Maiu. Se re- produc pretutindeni prin bălți și vara am putut recoltă puii lor în toate bălțile Deltei Dunării, în Brates, Crapina, etc. Ouăle lor sunt conice, având o lungime ca de vreo 2—2,5 mm.; ele le lipesc pe pietre și pe rădăcini sau pari, etc. Durata incubaţiunii este scurtă, iar puii lor se ţin mai mult” la apă mică în apropierea malului. 07 Nume populare. La Brates și bălțile de inundație ale Prutului li se zice: Guvidie de-baltă și Guvidie de Brateș, pescasiii români din Pisica, Vă- căreni, etc. le zic Mitroace, Mitrocari și din cauza asemănării lor exte- rioare cu Aspro zingel le mai zic şi PP... cobanului. Pescarii turtucăieni și în judeţele dela Călăraşi în sus le zic Glăvoace. Intrebuințare. Acolo unde există în cantităţi mai mari se prind și au o valoare comercială însemnată. Guvidiile de Brateș au în totdeauna pe piața Galaţului multă căutare și se plătesc bine. Cum am arătat și la specia precedentă, pescarii din Turtucaia le între- buințează și pe aceste ca leac pentru durere de stomac. 3 sp. Gobius trautvetteri HKessfez. Tab. III. Caractere specifice: Corpul lungăreţ ingustându-se la partea sa posterioară. Capul mare, puțin mai lat decât înalt; Lun- gimea sa este egală cu 1/4, din lungimea totală a corpului. Deschiderea bucală largă ajungând înapoi până sub mar- ginea anterioară a ochiului. Falca de jos ieșită înaintea celei de sus. Buzele cărnoase însă inguste. Ochii mari Si din, lungimea capului și apropiaţi între ei. Partea Superioară a operculului cu solzi. Inălţimea maximă a celei de a doua aripioare dorsale este la mijloc sau indată după mijlocul ei. Inălţimea analei. merge crescând spre partea posterioară. Caudala foarte mare, aproape 1/, din lungimea totală a corpului. Partea superioară a corpului cenușie-cafenie sau cafenie deschisă cupuncete albe şi 5—6 piete mari. cafenii inchise in direcţțiunea. liniei laterale; partea inferioară albie. Sinonime : Gobius Trautvetteri: Hessler, Ausziige aus dem Beriche einer an die nordwestlichen Kiisten des Schwarzen Meeres, etc. II, p. 59. Kessler, Ri- băi Cernago i Caspiscogo Morei. Petersburg 1874, p. 96. Kessler, Ihtio- logia Aralo-Caspi-pontică, 1877, pag. 221 (No. 74). Giinther, Catţalogue of the Fishes in the British Museum, vol. III, p. 553 (adenda et corigenda). Grimm, Archiv fir Naturgeschichte, | Bd., 2 Heft, 1892, pag. 199, No. 81. Gobius cephalarges var. b.: [. PF. Smitt, Forhandlinger Vetenslk. Alkade- mien 1899, No. 6, Stockholm, pag. 547. RO ID flo sp 18-19, V [/10/1, A 1/19 214, 013-441, lat. 63—70. 68 - Această specie care a fost descoperită mai întâiu de către Kessler în Limanul Bugului dela Nicolajew şi apoi în Limanul Nistrului, a fost ad- misă ca specie bună de Giinther, Grimm, etc. și de toţi câţi sau ocupat cu pestii Mării Negre, până ce în ultimul timp E. A. Smitt a vroit să dove- dească identitatea ei cu Gobius cephalarges Pall. In această specie sar puteă uni după Smitt 6 din speciile descrise din Marea Neagră, formând 2 varietăţi și anume: a) Gobius ewracephalus Kessl.+ G. platyrostris Pall., Kessler + G. cephalarges Pal. și b) Gobius ratan Nordm.+ G. syrman Nordm. + G. Trautvetteri Kessler. Nu pot intră aci în discuţiunea acestor chestiuni, pe cât de importante pe atât de grele, ce le rezerv pentru a fi tratate pe larg în monografia completă a acestui gen. Aici mă mulţumesc numai a semnală că între guvidiile dela Brateș și mai cu seamă dela balta Oltina am găsit și câteva exemplare cu capul mai îngust și mai înalt, cu gura foarte mare și cu partea posterioară a corpului mai lungăreaţă. Ducând aceste exemplare la Muzeul din Viena și comparându-le cu exemplarele aflate acolo am putut să constat impreună cu distinsul ihtiolog, directorul și intendentul acelui Muzeu că sunt G. trauvetteri Kesl. In privința felului de vieaţă a acestei specii in apele noastre dulci nu este mult nou de spus, deoarece ea se potriveşte în mai toate privințele cu specia precedentă; au acelaș mod de vieață, aceeaș hrană, aceleaşi epoce şi locuri de reproducție. Singura diferință e că această specie este cu mult mai rară în apele noastre. Și în privinţa numelor populare n'am pulut găsi vreun nume dosebit, deoarece pescarii o confundă cu totul cu specia precedentă. 4 sp. Gobius cephalarges Pa//. Tab. III. Caractere specifice: Corpul îndesat, înalt şi la partea sa pos- terioară comprimat tare lateral. Capul mare, cu mult mai lat decât înalt şi cu o lungime egală aproximativ cu 1/, din lungimea totală a corpului. Botul lat și buzele căr- noase. Ochii relativ mici și distanța interorbitală mare. Operculul numai pe partea superioară cu puţini solzi. Deschiderea anală mult mai apropiată de vârtul capului (eu 1/,—1/4) decât de vârful eoadei. Solzii mici cu 1ll—13 rânduri transversale pe coadă. Inălţțimea maximă a dor- salei a II-a este la mijlocul ei; înălţimea analei crește în- cet spre partea ei posterioară. Toate aripioarele, afară de. ventrale, pătate sau cu dungi mai cu seamă la baza lor. 69 Sinonimii : Gobius cephalarges: Pallas, Zoographia hRosso-Asiatica III, p. 155. Nordmamn, |. €., p. 420, Tab. 12, fig. 2. Kessler, Ausziige a. d. Berichle, etc., p. 52 (No. 47). Kessler, Peștii Mării Negre și Caspice (1874) No. 82 (rus.). Kessler, Ihtiolog, aralo-caspi-pontică, p. 219, No. 66. Giinther, Catalogue, etc. Vol. III, pag. 4 și pag. 546. Sleindachmner, Sitzungsberrichte der k. Akademie der Wiss. Wien 1870. Gobius cephalarges Pall. var. a: P. A. Smilt, Forhandlg. Vetenslk. Alad. Stockholm 1899, p. 547. IND UL), 1/18. Po 18—19,V. 1/40/1, A: 1/13—14, €..13, Li lat. 66—72. Şi această specie, ca și cea precedentă, este astăzi contestată că ar îi o specie bună, astlel cum a fost cea descrisă de Pallas, Nordmann și kess- ler. După Smitt ea ar formă împreună cu Gobius euwrycephalus Kessl.+ G. platyrostris Pall. Kessl.4+ G. cephalarges Pall. o varietate a unei specii cu mult mai largă pentru care el păstrează numele de G. cephalarges. De sigur că nici aici nu putem intră în astfel de discuţiuni rezervând și această chestiune pe mai târziu. Aici mă voiu mulțumi numai a semnală că şi această specie intră în apele noastre interioare. In hazim și Sinoe Liman este în mult mai mari cantități și pescarii lipoveni o numesc: Iijaboc. Ea se urcă și intră câteodată și prin bălțile Dunării. Steindachner (1) a descoperit-o în susul Dunării chiar pe la Raduevaţ. In total însă în apele dulci este cu mult mai rară decât speciile precedente. 2 sp. Gobius fluviatilis Pa//. (Tab. III. Fig. 20 a, b). Caractere specifice: Capul mijlociu, lungimea sa fiind cevă mai mare ca !/, din lungimea totală a corpului, iar lăţi- mea puţin mai mare ca înălţimea sa. Gura mică ajungând înapoi abiă până sub narinele posterioare. Falca inferi- oară cevă mai lungă decât cea superioară. Corpul lungă- reț, rotund, îngustându-se din ce în ce la partea sa poste- ioana. Prima dorsală cu. 6 spini: din cari cei dintâi cu vârfuri filitorme libereieșite afară din membrana aripioa- rei; a doua dorsală devenind din ce în ce mai joasă către partea ei posterioară. Anala pe toată lungimea ei deopo- (1) Steindachner, Ichthgyologische Notizen, X. Sitzungeberichte D. k. Akad der Wiss. Wien 1870. trivă de joasă. Corpul galben-cenușiu sau galben-cafeniu, presurat de fiecare parte a sa în direcţia liniei laterale cu câte 8—10 pete cenușii și lungăreţe. Aripioarelecu dungi închise. La baza pectoralelor o pată mare neagră-cenuşie. Sinonime: Gobius fluviatilis: Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, p. 162. Nord- mann, |. €., p. 429. Kessiler, Ziur Iehthyologie des siidwestl. Russlands (1856), p. 7. Kessler, Nachtrăge zur lehtyologie, pag. 7. Kessler, Aus- zige a. d. Berichte, etc., p. 62. Steindachner Sitzber. d. k. Akademie der Wiss. Wien XLII, 1861, p. 288, tab. 1, fig. 3. Gunther, Catalogue, etc. vol. III, p. 551. hessler, Ihtiologie Aralo-caspi-pontică, p. 219 (No. 04). Grimm, Archiv. f. Naturgesch. 1892. Warpachowski, |. c., p. 5l (descrie- rea, nu însă și desenul). (Nu sunt însă sinonime Gobius fiuviatilis : Bonelli >, Cuvier & Val. XII, p. 52, şi Heckel u. Kner, |. c., p. 57). Gobius gymnostrachelus : Aessler, Nachtrăge zur Ichthyol. p. 12 și Ausziige, etc., p. 48. Gobius lacteus: Nordmanun, |. c., p. 430, tab. 10, fig. 3. Gobius niger: Fichwald (?), Zoolog. specialis. Gobius fluviatilis var. fluviatilis: Smatt, |. c., p. 546. Această specie nu trebue confundată cu Gobius fluviatilis Bonelli, descris și de Cuvier et Valenciennes precum şi de [Heckel u. Kner. Acela este cu totul alt peşte care trăeşte în ailuenți de a-i Mediteranei și Giinther dejă a luminat deplin această chestiune dându-i un alt nume, de Gobius Mariensii (|) pentru a-l deosebi. de G. fluviatilis Pall., care e caracteristie pentru afluenții Caspi-pontici şi pentru a evită pe viitor orice conluziune. Cu toate aceste e curios că şi azi se mai lac aceste erori și Warpachowski reproduce figura greșită din Heckel u. Kner, deși descrierea e făcută bine după kessler. 1D..6,11D, 1/15—7, P17_18, V U/LO/ LA 1/15-216, 0 3 le) Capul are forma unui con cu vâriul turtit; deasupra între ochi el este puţin depres, iar pe ambele laturi cevă mai umilaţ. Botul este puţin rotunzit şi fălcile sunt acoperite cu buze de o mărime mijlocie; falea in- ferioară iese puţin înaintea celei superioare. Pe ambele fălci mai multe serii de dinţi mici recurbați din cari cei din față sunt cevă mai mari. Ochii sunt ovali şi diametrul lor longitudinal este aproximativ egal cu 1/5 din lungimea capului ; distanța preorbitară cu aproape 1/, mai mică. Pe obraji, cari sunt cărnoşi, cât și pe toată partea superioară a capu- lui începând dela bot până aproape de marginea posterioară a cavităţilor ochilor, lipsesc solzii cu desăvârșire. De asemenea lipsesc solzii și pe toată partea, inferioară a operculului, acesta nefiind acoperit decât puţin în par- (1) Vezi Giinther, Catalogue, vol. III, pag. 15, TI tea sa superioară cu solzi foarte mici. Membrana branchială e sprijinită de 5 radii branchiostege, din cari ultimul formează tocmai marginea ei. Prima aripioară dorsală începe cevă mai în urmă decât pectoralele; ea are 6 radii din cari cel puţin 4 cu vârturile libere filiforme. A doua dor- sală e foarte lungă, baza ei fiind egală cu aproape 1/, din lungimea cor- pului; ea este cevă mai înaltă la inceputul ei și se îngustează din ce în ce mai mult la partea ei posterioară. Anala care constă din 14—16 radii începe aproximativ sub radiul al III-lea al celei de a doua dorsale și se termină odată cu ea; ea este mult mai joasă decât dorsala și radiile ei sunt toate egale. Caudala care este uşor rotunzilă are o lungime egală cu aproape 1/6 din lungimea totală a corpului. Pectoralele sunt lungăreţe, ovale şi ajung înapoi până în dreptul celui al II-lea sau al Ili-lea spin al dorsalei a doua. Ventrala este așezală exact sub pectorale și ajunge înapoi aproape pănă la anus. Deschiderea anuală este cam îndepărtată de începutul aripioarei anale și între ele se află o lungă proeminenţă de piele. Solzii sunt mici, ctenoizi și au marginea lor liberă în forma unui unghiu obtuz sau puţin rotunzită; ea e terminată cu 30—40 dinți mici. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este galben-cenușşie sau galben-calenie, iar pe ambele lături se întinde câte o serie de pete închise din cari 8—10 sunt mai bine conturate. Partea ventrală este cu mult mai deschisă, aproape albă. Botul bate puţin în albăstruiu și e stropit cu pete negre, iar între gură şi marginea anterioară a ochiului se văd ade- seori de fiecare parte câte 2 liniuţe negre. Aripioarele—afară de ventrale și anală, cari sunt aproape albe—sunt cenușii şi acoperite cu dungi închise undulate. Buzele sunt mai cenușii, uniforme sau stropite cu mici pete negre. Dimensiunile. Mai toate exemplarele ce le-am găsit au o talie mică, cel mai mare aveă 12 cm. lungime. Varietăți. Această specie variază foarte mult. In afară de exemplarele tipice pe cari le-am descris aici se mai întâlnese adeseori unele albe ver- zii și altele închise cu totul. Primele au fost dejă deserise de Nordmann ca o specie aparte sub numele de Gobius lacteus (==Gobius fluviatilis var. lactea Kessler), iar cele de al doilea de către Kessler sub numele de G. fluviatilis var. nigra. In apele noastre am găsit ambele forme, am putut însă constată că ele suni strâns legate prin tot felul de forme intermediare, așă că nu pot fi considerate decât ca varietăţi de colorațiune, și colorațiunea lor însă se explică prin natura lundului apelor în cari trăesc—ştiul fiind că peștii din această lamilie au mai mult sau mai puţin calitațea de a-şi adaptă co- loarea, lor mediului în care se găsesc. De asemenea sar mai puteă considera încă ca o varietate exemplarele descrise de Kessler sub numele de Grobius gymmotrachelus, cari însă s'a, dovedit de călre I. [?. Smilt că nu formează o specie aparte ci sunt iden- tice cu Gobius fluviatilis. Biologia și Distribuţia. Peștii din această, specie trăese mai mult în apă dulce şi se întâlnesc atât în bălțile Dunării cât şi chiar foarte sus în ) râurile din ţară. Lor le place mai cu seamă apa mică prin locuri nisi- poase sau cu pietriș la fund. ki ajung chiar prin Nordul Moldovei, in râuri ca: Jijia, pârâul Bârladului, etc. In privința felului de vieaţă, după cât am putut constată până acum, par a se potrivi în totul cu celelalte specii ale acestui gen. Nume populare. In atară de numele populare de Glăvoci la Români sau Băicioc la Lipoveni, pe cari le au comune cu toate celelalte specii de Gobius, am mai auzit în Moldova numele special de Porcușor de vad, în opoziţie cu porcușorul ordinar care-l dau lui Gobio vulgaris. 5. FAM. MUCGILOIDEI. Bleeker. Acanthoptergieni cu corpul mai mult sau mai putin lungăreţ, având forma obişnuită de peşte; acoperiţi cu solzi cicloizi de o mărime mijlocie şi fără linie laterală. Gara îngustă sau de o lărgime moderată, cu dinţi slabi sau lipsind cu totul. Cu 2 aripioare dorsale scurte separate una de alia, cea anterioară com- pusă din 4 radii spinoase elastice. Ventralele abdominale, suspendate de osul co- racoid care este foarte lung. Ochii laterali. Desehiderile Dranchiale largi; 4 ar- curi branchiale şi o pseudobranchie. 5 sau 6 radii branchiostege. Beşica înotă- toare mare, fără duct aerian. Această familie este reprezentată în apele Mărei Negre printr un singur gen: Mugil. Speciile cari o compun sunt peşti de mare cari vin numai în timpul verii la coastele noastre şi intră în lacurile noastre litorale spre a se hrăni și reproduce; ei stau aici până toamna când se răcește apa și pleacă apoi îndărăt în mare. Migraţiunile pe cari le fac ei în timpul anului nu se cunosc încă în deajuns și până acuma nici locurile lor de reproducție nu erau încă cunoscute. Această familie o voiu trată-o mai pe larg în «Ihtiologia pontică», aici voi descrie numai pe scurt speciile cari intră în apele noastre interioare spre a petrece în ele o parte a anului. Gen. Mugil Artedi. Corpul foarte puțin comprimat pe lături. Capul acoperit peste toi cu solzi. Gura mai mult sau mai puţin transversală, [fără dinți ade- vărați, numai cu mici apendice dentiforme. Marginea anterioară a fălcii de jos ascuțită și la mijloc cu o mică proeminență. Pectoralele foarte sus așezute ; a doua dorsală opozită analei. O parte din sto- mac cu pereții foarte groși și musculoși. Cu 2 — 8 apendice pilorice. Acest gen este reprezentat în apele noastre prin mai multe forme. Pes- carii greci dela Jurilofea deosebesc 9 forme diferite sub numele de: Che- fal, Pacios, Platarin, llarii, Castri, Mavrachi, Spatopteros, Singhil și Sarianaki. Acestea însă sunt mai mult nume comerciale şi de sigur că nu 74 se referă numai la specii diferite ci și la varietăți sau la diferențe de vrâstă a uneia şi aceleiaș specii. Pescarii Lipoveni din aceeaş localitate deosebesc din contră numai 3 forme și anume: Laban, Vastranos și PBâstrug. Studiind de aproape toate aceste forme am constatat în apele noastre interioare următoarele 5 specii sigure, cari însă în afară de Mugil cephalus sunt foarte greu de deosebit una de alta. Voiu descrie dar prima specie mai detaliat dând și toate indica- țiunile în privinţa biologiei, pescuitului, etc., iar pentru celelalte voiu da numai diagnozele cu sinonimele și voiu semnală apoi numai diferințele sau părțile caracteristice: 7 sp. Mugil cephalus Czo. Chefalul mate sau Labanul. Tab. IV. Fig. 23 a,b. Orbitele cu 2 pleoape adipoase verticale bine desvoltate cari acoperă aproape !/, din iris. Buza de sus nu prea groasă. Spaţiul jugular oval. Br 6, 1D4, 2D1—2/8, P1/15-—16, V1/5—6, A3/8—9, C3/12/3, L. lat. A 49 tr lo ae Sinonime: Kipalos: Aristot., list. Anim. Mugil cephalus: Cuwier, Regne anim. Bonaparte, Fauna italica, v. III, Pesci VI, p. 30, fig. 1. Cuwvier et Valenciennes, |. e, vol. XI, p. 19, tab. 307. Nordmamnn, Faune pontique, p. 395. Giinther, Catalogue of the Fishes III, p. 417. Kessler, Ausziige, a. d. Berichte iiber eine a. d. nord- west]. Kiisten, etc., p. 30; Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, p. 229, No. 106. Seeley, |. c., p. 70. 1. Victor Carus, Prodromus fauna Mediterană, 1889— 1893, vol. II, p. 705. E. Moreau, list. nat. des Poissons de la France (1881), vol. III, p. 163. L. Sucker, Fisehe d. Adria, p. 44 (1895). Dintre toate speciile de Cheiali aceasta este cea mai uşor de recunos- cut, atât prin dimensiunile sale cu mult mai mari decât la toate celelalte şi forma corpului, cât și mai cu seamă prin cele 2 pleoape mari adipoase verticale cari acoper marginea anterioară și cea posterioară a ochiului. Corpul este puţin comprimat pe lături cu spinarea groasă și rotunzită; linia spinării este aproape dreaptă — foarte puţin curbată—, iar cea ven- trală convexă. Capul este pe partea sa superioară lat, turtit de sus în jos și puțin convex. Inălțimea maximă a corpului este la începutul primei aripioare dorsale și se cuprinde de 5 ori în lungimea totală a corpului incluziv caudala; înălţimea minimă la pedunculul caudal se cuprinde de 11 ori în acea lungime. Capul este cevă mai mare ca înălţimea corpului și se cuprinde aproximativ de 4,5 ori în lungimea totală. Gura, este îngustă cu buza de sus numai puţin îngroșată; buza de jos este subțire şi ascuţită la marginea ei; pe ambele buze se observă câte o serie de mici cili dentiformi. Masxilarele sunt subţiri şi scurte, aşă că gura fiind inchisă, ele se acoper complet de oasele suborbitale anteri- oare. Cele 2 narine sunt îndepărtate una de alta; cea posterioară care e mai largă este situată la o egală distanță între marginea ochiului și na- rina anterioară. Ochiul este relativ mare, diametrul său cuprinzându-se aproape de 5 ori în lungimea capului. Cele 2 pleoape adipoase verticale, cari îi acoper marginile şi cari nu lasă între ele decât un mic spaţiu e- liptie în dreptul pupilei, sunt foarte mari, așă că cea posterioară se în- tinde înapoi până deasupra preoperculului. Distanţa preorbitală, este apro- ximativ egală cu odată diametrul ochiului. Deschiderile branchiale sunt foarte largi; membrana branchială este sprijinită de 6 radii branchiostege. Spaţiul jugular este oval. Corpul este acoperit peste tot cu solzi cicloizi de o mărime mijlocie şi bine fixaţi; ei acoper şi capul peste tot afară de buze și spaţiul jugular. U linie laterală lipseşte cu totul și de aceea se văd pe diferiţi solzi şi mai cu seamă pe partea superioară a capului orificiile canalurilor mucifere. Prima aripioară dorsală începe ceva mai înainte de jumătatea corpului; cele dintâi două radii ale sale sunt lungi, fiind aproape egale cu jumătatea înălțimii corpului; a doua dorsală are marginea ei concavă. Pectoralele sunt foarte sus aşezate și se intind înapoi cam peste opt rânduri de solzi; Ventralele sunt înşirate cam la jumătatea spaţiului dintre pectorale și prima, dorsală. Pintenul dela baza lor este bine desvoltat și se intinde cam peste 4 rânduri de solzi. Aripioarele verticale sunt fără solzi. Colorațiumea. Corpul este cenușiu închis, pe spinare bătând în albastru iar pe partea ventrală argintiu. Fiecare solz de pe laturile corpului are câte o pată închisă pe el, așă că acestea la un loc formează pe tot lungul corpului câte 6—7 dungi longitudinale. Aripioarele urmează mai mult sau mai puţin coloarea generală a corpului, cele de pe spinare şi coadă liind cenușii închise, iar cele de pe partea ventrală albicioase. Dimensiunile la, cari se urcă această specie sunt chiar până la 50—55 em. lungime. Distribuțiunea. Această, specie locueşte în Marea Neagră și intră în toate lacurile noastre litorale ca: Razim, Since, Mangalia, Comarova, Za- ton, etc., nu intră însă niciodată în Dunăre. Biologia. Labanul trăeşte în mare la distanţe mari de coaste, probabil prin regiunea Anatoliei. Vara și o parte din toamnă el și-o petrece pe lângă coasta noastră și în lacurile noastre litorale sărate. In anii mai căldu- roși încep a veni—mai întâiu puii lor—de pe la 15 Aprilie; ei se arată numai prin apropierea coastei și dacă le e apa prea rece, lug înapoi. Prima gră- madă insă soseşte cam pe la linele lui Maiu și începutul lui lunie și dacă este ploaie și frig, atunci întârzie chiar până în Iulie. In totdeauna exem- plarele mari sosesc mai lârziu, iar puii vin de timpuriu și caută să intre în lacuri spre a se hrăni și creşte mai repede. In lacuri ei caută o apă sărată sau săleie, cât se poate de puțin adâncă așă ca să lie bine în- călzită de soare—și cu un lund nisipos. Aici ei stau până toamna când se răcește apa și îndată ce încep lurtunile caută cu toții să părăsească =l lepă lacul. Chiar în timpul verii când intră ei în lac, dacă vine vreo furtună ei caută să iasă afară și intră apoi din nou. Hrana lor constă din Plankton, dar mai cu seamă din substanțele or- ganice amestecate cu nisip și nămol ce le găsesc pe fundul lacului; de aceea în stomahul lor—care are forma unei rânze cu pereți foare mus- culoși—găsim întotdeauna nisip și ierburi. Hipoca de reproducție începe dela 15 August și se termină în primele zile ale lui Septemvrie, așă că pe la 15 Seplemvrie se văd dejă pui de Chefal. Locurile de reproducție ale chefalilor din Marea Neagră nu se cunoșteau până acum, ba chiar se emiseseră de către naturaliștii ruşi tot felul de ipoteze asupra acestei chestiuni. Lucrurile stau însă cu mult mai simplu, după cum am putut adeseori să le observ și după cum le observă în liecare an pescarii noștri dela Sinoe-Liman. De obiceiu chefalul se bate în Razim şi Sinoe-Liman la apă cu fund nisipos şi cât se poate mai mică; dacă se întâmplă că o femelă e prinsă la coteţ când na lepădat încă icrele, ea își caută un mascul și se bate chiar sub ochii pescarilor în cotețe. Adeseaori mi Sa întâmplat să scot chefali dela garduri şi să-mi lepede toate icrele în palmă. Nu însă în toţi anii se bate chefalul în Razim sau Sinoe; se întâmplă câteodată că nu intră decât puii în lac, iar cei cu icre stau alară; în acel an bătaia se face pe bancurile de nisip de lângă malul mării, unde apa este foarte mică, și în locuri liniștite unde nu se fac valuri mari. Durata încubaţiunii icrelor este foarte scurtă, asă că peste puțin timp găsim pui mici numeroși. Aceștia stau puţin în lac, până ajung la lungime de 5—8 cm. şi pleacă apoi în mare. Pescarii sunt foarte veseli când Chelalii au lepădat icrele lor în lac, căci ştiu că în anul următor acești pui se intorc cu siguranță iavăș la acelaș lac şi deci recolta anului viitor le e asigurată. In mare puii se hrănesc foarte puţin, aşă că pri- măvara, când se întore înapoi, nu sunt decât cu foarte puţin mai mari decât când au plecat. In lac însă ei se hrănesc bine toată vara, așă că pe la Septemvrie ajung ca de 15—18 em. lungime și se prinde foarte mult pentru afumat numindu-se în comerț Licurini (aceasta mai cu seamă pentru celelalte specii). În anul al 3-lea când vin înapoi în Ghiol ei sunt dejă cu icre. Intrebuintarea. Dintre toţi Chefalii Labanul are carnea mai gustoasă și de aceea el se consumă mai mult proaspăi. Se întrebuințează însă mult. și pen- tru afumat, marinate, etc. In apele noastre este în mare abundență, însă mult mai numeroase sunt speciile celelalte și în deosebi Mugil auratus şi M. capito. In cele mai mari cantităţi se găseste în lacurile Razim și mai cu seamă în Sinoe Liman; el intră însă mult și în lacul Mangalia, Tatlageac și Zatonul dela Sud de gura SI. Gheorghe. Icrele sale sunt foarte apreciate, din ele se face Butarga sau așă zisele icre de chefal. Nume populare. Numele mai răspândit e Chefal mare și Chefal cu capul mare. Lipovenii și Românii dela Jurilofea îi zie Laban sau Ba- laban. Grecii îi zic Labani și Pacios. Pescuitul. Chetfalul de toate speciile se prinde în modurile următoare: 1) In lacuri, cari mai toate sunt separate de mare numai printr'o în- gustă limbă de nisip (un cordon litoral) și cari au o apă sărată sau pu- țin îndulcită, prinderea se face in modul următor: Primăvara înaintea cir, epocei de venire a Chefalilor se sapă în duna de nisip o serie de cana- luri (Gârle de chefali sau Ericuri) cari unesc lacul cu marea. Dacă aceste există de mai înainte, se curăță numai şi se adâncesc, astlel ca la venirea Chelalului ele să lie gala și să nu se mai lucreze la ele. Chela- lul vine încetul cu incetul, mai întâiu puii, apoi câte putini din cei mari şi apoi—pe la finea lui Maiu sau începutul lui lunie — încep cârdurile mari. Până ce apa din lac se încălzește bine, ei intră şi ies de câteva ori, după care apoi în timpul căldurilor mari de vară și după trecerea sezo- nului de ploi ei rămân cu totul aici. Odată asiguraţi că Chelalul nu mai iese afară, pescarii din Jurilofea şi Caranasul încep pe la 20 Iulie a închide gârlele cu garduri. Gardurile se fac în modul următor: la gura dinspre lac al fiecărui eric se face un gard semicircular care înconjoară gura; acest gard are la mijlocul său un spuse sau călcătoare care se poate rădică și sco- bori după voinţă, așă că marginea coșului său să fie întotdeauna la nivelul apei din lac. Acest spuse este îndreptat cu gura spre lac, asă că tot peştele care mai intră prin gârlă poate trece prin el în lac, pes- tele din lac însă nu se mai poate întoarce înapoi în mare. De o parte și de alta a călcătoarei se face câte un coteţ mare îndreptat cu gura spre lac, aşă că peștele din lac poate intră în el fără a mai puteă ieși înapoi afară. La gârlele mari cari unesc 2 lacuri între ele, cum e de ex. gârla numită «Comisia» care unește Sinoe Limanul cu hRazimul, sau cum sunt Cur- biele între Sinoe-Liman si Zmeica, cotețele se fac de ambele părţi ale gardului, așă că ele pot prinde și dintr'o parte și din alta. Spuseul aici nu mai servește decât numai ca lrecăloare pentru bărci. La gârlele mari ca: Portița, Comisia, etc., se fac gardurile lungi de câţiva kilometri și se pune un număr mare de coteţe. Gardurile de chefali trebuesc făcute înalte, căci chelalul sare afară din apă la înălţimi loarte mari. Coteţele de che- fali se fac întotdeauna cu un obor foarte mare înaintea coteţului adevă- vat în care se prinde peştele; aceasta din cauză că cei prinși înăuntru sar și fac mare sgomot speriind pe cei ce vor să intre în coteţ; din această cauză, de asemenea coteţele de chefali trebuesc bine păzite și căutate re- gulat de câteva ori pe zi pentru a scoate peștele prins în ele. Odată gardurile și coteţele gata, pescarii aşteaptă răcirea timpului și sunt siguri că la prima furtună de pe la mijlocul lui Septemvrie vor în- cepe a aveă Chefali la garduri. Cu cât se răceşte timpul mai tare, cu atât Chefalii intrați și crescuţi în lac caută să lugă la mare și astfel cad în coteţe. Numai puii pot ieși printre nuielele dela garduri. La alte lacuri al căror nivel e mai ridicat decât nivelul mării, ca d. ex. la Mangalia, Tatlageac, etc. se sapă gârla în nisip și se lasă astupată până în momentul când se simte venirea Chefalilor; atunci se deschide gârla şi curentul de apă îndulcită atrage Chefalul spre gura acelei gârle; în câteva zile, după cea intrat cârdul principal de Chefali, se închide gârla, cu garduri făcându-i-se cotețele. La alte bălți chiar după facerea gardu- rilor se mai lasă încă apa să se scurgă și: ori se fac Limbi în gard pentru ca peștele ce vine pe gârlă să poală intră în lac, ori se face la coteț câte o gură și din partea mării, pentru ca peștele ce intră să cadă direct la coteţ. In acest caz se fac cotețele cevă mai mari cu Oborul î8 la mijloc și cu 2 coteţe pe lături. Câte odată în fine se fac numai așă numitele cotețe bulgărești, compuse dintr'un obor de o parte, cu cote- țul de alta, iar la mijloc «gardul sterp» care le întretaie şi se întrerupe formând un fel de limbi prin cari se poate intră prin ambele părţi în coteț. Cele mai bune vânturi pentru intrarea Chefalului în lacul Sinoe Liman sunt cele de Ost (rus. Wostok) şi Sud-Ost (rus. Abaza). Când vine Chefalul se cunoaşte dela distanțe mari, deoarece el înoată la supraiața, apei și îi dă aparenţa ca și cum apa ar [i încrețită de vânt. 2) In lacuri se mai prinde Chefalul cu Setcele intocmai ca cele de scrumbii. 3) In Mare se prinde Chefalul la Constanţa şi Mangalia în 2 moduri: a) Se prinde cu Setcele numite de pescarii Greci Vol; aceste au o lungime de 250 m. și o lăţime de 3 m. Reţeaua din mijloc este foarte sub- țire (aţă No. 100) și are ochi ca de 2 degete; rețelele laterale (Sirecu- rile sau Radinele) sunt împletite din aţă mai groasă (No. 40) şi au ochii de 8 degete. Ele se așază în mare și se lasă peste noapte. b) Al doilea mod de prindere și de care se folosesc mai cu seamă pes- carii noștri Turci este cu rogojina. Aceasta constă dintrun număr mare de rogojini de papură, cusute una de alta cap la cap, având în to- tal o lungime de 200 m. Marginile ei de ambele părți sunt întoarse în sus și prinse din loc în loc cu sfoară pentru a sta astfel ridicate și a împiedică peștele care a sărit pe ea să mai poată sări înapoi în apă. Cu acest instrument se pescuește noaptea când nu e lună. Atunci pleacă 2 pescari, unul cu barca apucă de un capăt al rogojinei și ramează în- cet, celalt merge pe mal și ţine de celalt capăt al rogojinei. Când se simte Chefalul, cel cu barca descrie un rondo şi se apropie de mal, iar cel dela mal stă locului; atunci la un moment dat când rogojina e a- proape -de mal, începe a bate cu piciorul în apă și Chefalul speriindu-se sare tot pe rogojină, de unde nu se mai poate întoarce înapoi. Sgomotul produs prin săriturile Chefalului pe rogojină în liniştea nopţii este foarte caracteristic și interesant pentru spectatori. 2. sp. Mugil chelo Cuza. Tab. IV. Fig. a,b, c, d,e. Orbitele fără pleoape adipoase, buza de sus foarte îngroșată, pe partea ei inferioară cu 3 serii de papile dentare foarte mici, scurte şi late. Anala cu 9 radii moi. Spaţiul jugular aproape nui. Maxilarele superioare nu sunt complet aco- perite de suborbitale. Sinonime : Mugil chelo: Cuvier, Regne animal. Bonaparte, Fauna italica, v. INI, VI. 30, fig. 3. Couwier et Valenciennes, |. c., vol. XI, pg. 50, tab. 309. 79 Nordmanmn, |. c., p. 395. Giinther, Catalogue, etc., III, p. 454. Kessler, Ausziige a. d. Berichte, etc., p. 30; — Ihtiologia Aralo-caspi-pontică, p. 229, No. 107. Seeley, |. c., p. 71. 1. V. Carus, Prod. faun. Mediter,, p.. 708. Moreau, |. c., p. 195. L. Sucker, Fische der Adria, p. 46. [BR 042) 4/8 p. 1/5, V. 1/5, A. 3/9 — 10, C..3/13/3, L.lat ED tr. 13. Această, specie este în lacurile noastre cu mult mai rară decât în apele rusești ale Mării Negre; ea se deosebește de celelalte mai cu seamă prin următoarele caractere : Corpul său este cu mult mai înalt și mai compres decât la toate cele- lalte specii. Inălţimea sa maximă se cuprinde de 4,5—5 ori în lungimea totală, iar înălțimea minimă la pendunculul caudal de aproape 10 ori. Lungimea capului intră de 5:/,—5!/, ori în lungimea totală. Capul este lat și depres, botul convex și rotunzit și buza de sus mare cu 3 serii de mici cili dentilormi pe ea. Capetele posterioare ale maxilarelor sunt îndoite puţin înainte și rotunzite, așă că atunci când gura e inchisă ele nu sunt com- plet acoperite. Ochii sunt fără pleoape adipoase. Nările sunt mai apropiate între ele, așă că distanţa dela cea posterioară până la marginea ochiului este aproape de 2 ori mai mare decât distanţa între ele. Unghiul format de cele 2 mandibulare este obtuz. Spaţiul jugular, căruia Bonaparte și Moreau îi atribue poate o prea mare valoare sistematică, este de obiceiu foarte îngust sau aproape nul. Originea primei dorsale este aproape la mijlocul corpului sau cevă mai apropiată de caudală decât de vârful botului. Ori- ginea pectoralelor puţin deasupra mijlocului corpului. Ventralele sunt dedesuptul mijlocului dintre inserţia pectoralelor și prima dorsală. Solzii sunt mari, mai înalţi decât lungi și pătaţi, aşă că pe tot lungul corpului ele formează vreo 8 dungi longitudinale închise. Dimensiunile. Această specie nu ajunge niciodată dimensiunile celei precedente, totuș crește câte odată chiar până la 40 cm lungime; exempla- rele obișnuite au o lungime de 25—30 cm. Biologia. In privinţa obiceiurilor vieţii este de semnalat că acesta este primul dintre toţi Chefalii care intră în bălți și tot el este cel dintâiu care caută să fugă afară, așă că ei sunt cei dintâi chefali cari se prind la garduri. In privinţa celorlalte caractere biologice se aseamănă în totul cu specia precedentă. Imtrebuinţare, pescuit, etc. Desi peștii din această specie nu se îngrașă prea mult, ei sunt foartţe buni de afumat şi se sărează pentru acest scop în mari cantități. Sărarea lor ca şi a tuturor Chefalilor se face fără a-i mai spintecă, ci se pun întregi la cadă. In totul din toate 5 speciile de chefali se prind anual la coasta și în lacurile noastre în mijiociu aproximativ 250.000 kg.; sunt însă ani când cantităţile prinse trec de 500.000 kg. Nume populure. Pescarii lipoveni îi zic Vastranos sau Ostreinos, cei greci Spatopteros. 80 3 sp. Mugil auratus Risso. Tab. VI. Fig. 25 a,b,c. Orbitele fără pleoape mari adipoase. Buza de sus neîn- groșată. Botul lat; distanţa interorbitală egală cu ?/, din lun- gimea capului. Anala cu 9 radii moi. Spaţiul jugular oval. Oasele maxilare superioare se ascund sub suborbitale. Sinonime: Mugil auratus: Risso, Ichthyolog., Nice, p. 344. Cuvier, Regne anim. Bonaparle, Iconogr. della Faunna italica, vol. III, p. 31, fig. 2 și 3. Cu- vier et Valenciennes, |. c., vol. XI, p. 43, tab. 308. Nordmann, |. c., p. 391. Giinther, Catalogue III, p. 442. hessler, Ausziige, a. d., Berichte, ete, p. 31. Kessler, Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, p. 229, No. 108. 1 V. Camwus, Prodr. faun. Mediter, p. 706. Moreau, |. c., p. 185. L. Sucker, Fische der Adria, p. 45. Br. 6, 1 D.4,2D.1/8,P. 1/15, V.1/b, A.3/9, C. 3/13/3, L. lat. 42—45, IL. tr. (4. Această specie se deosebește de precedenta printr'un cap cevă mai în- gust și mai lung și printrun corp mai puţin înalt. Inălţimea maximă la I-a dorsală se cuprinde de 5:/,—5*/, în lungimea totală, iar lungimea ca- pului de 5 ori. Mai cu seamă însă se deosebește prin buza de sus care nu este atât de groasă și prin capetele posterioare ale oaselor maxilare, cari când gura e închisă sunt aproape cu totul acoperite de oasele sub- orbitale anterioare. Ochiul este relativ mare, diametrul său cuprinzându-se aproximativ de 4.5 ori în lungimea capului. Imprejurul orbitei este o pleoapă adipoasă rudimentară având o formă circulară și înconjurând nu- mai o mică parte din marginea sa. Distanța interorbitară este egală cu 2/, din lungimea capului. Spaţiul jugular este oval și se întinde înapoi până după marginea posterioară a ochilor. Caracteristic pentru această specie este o pată mare aurie strălucitoare pe opercul. Coloarea esle neagră cenușie pe spinare, mai deschisă pe lături şi albă argintie pe partea ventrală. Ca și la specia precedentă solzii au câte o pată mare brună, așă că formează câte 6 sau 7 dungi longitudinale pe ambele laturi ale corpului. Dimensiunile obişnuite ale acestei specii sunt 20—25 em. In privința modului de vieaţă și a întrebuinţării ea se aseamănă în totul cu specia precedentă. Deasemenea și în privința modului de pescuire. Numele populare. Lipovenii îl numesc Vastranos, adică «nas ascuţit». Tot aici aparține probabil ca o varietate forma numită de pescarii greci Singhil. SI 4. sp. Mugil saliens Rrsso. Tab. V. Fig. 26 a-—e. Orbitele fără pleoape adipoase. Buza de sus neingroșată; botul la partea anterioară merge subţiindu-se. Distanţa interorbitală egală cu !/, din lungimea capului. Inălţimea corpului se cuprinde de 5!/, ori în lungimea sa totală. Anala cu 9 radii moi. Spaţiul jugular oval. Oasele maxilare superioare nu suni complet acoperite de suborbitare, cari au marginile lor anterioare scobite. Sinonime : Mugil saliens: Risso, Ichthyo!. Nice, pg. 345. Cuvier et Valenciennes, ]. €., vol. XI, p. 309. Bonaparte, Iconogr. d. fauna italica, vol. III, XI, p. 57. Nordmann, |. c., p. 397. Giiniher, Catalogue, vol. III, p. 343. hessler, Ausziige a. d. Berichte, ete., p. 31. hessler, Îhtiol. Aralo-caspi- monțieă, p. 229, No. 109. 1. V. Carus, |. c., p. 707. Moreau, |. c.,p. 191. Sucker, 1. c., pg. 46. e 0p 10D)402 DL 1/8, P; 14/1416, 'V. 1/5, A. 3/9,-C: 3/13/3, L. Jai 45, L. tr. 15. Această specie se aseamănă mult cu precedenta, deosebindu-se de ea prin capul ceva mai subţire şi mai ascuţit spre vârlul botului. Deasemenea și printr'un corp mai îngust şi mai sprinten. Inălţimea sa maximă înaintea, dorsalei se cuprinde de 5'/, ori în lungimea totală a corpului, iar distanţa interorbitară este egală cu 1/, din lungimea capului, care și ea este egală cu înălțimea maximă a corpului. Gura este mică, buza de sus fiind puțin groasă, iar cea de jos foarte subțire. loarte caracteristic pentru această specie este că aici maxilarul superior este puţin îndoit înainte, iar suborbitalul are marginea sa anterioară scobită, asă că chiar când gura e închisă, capătul maxilarului este neacoperit. Marginea anterioară și interioară a suborbitalului este lin dințată. Ochiul are un diametru egal cam cu 1/; din lungimea capului, el nare pe margine nici o pleoapă adipoasă; dis- tanța preorbitală este cevă mai mare decâi acest diametru. Narinele sunt apropiate între ele, așă că distanţa dintre ele e cu mult mai mică decât distanța, dintre cea posterioară si marginea anterioară a ochiului. Spaţiul jugular este lung și oval. Pectoralele sunt cevă mai scurte decât la specia precedentă. Solzii prezentă pe ei vreo 12 striuri în evantaliu și sunt pătaţi în albăstriu, așă că tot corpul este prevăzut cu o serie de dungi longi- tudinale deschise ca cerul. Spinarea este mai închisă, însă tot bate în al- bastru, iar partea ventrală e albă argintie. Irisul e auriu. Este în general mai mic decât toate celelalte specii, lungimea mijlocie fiind cam 25 de cm. Nume populare: Grecii îl numesc Ilavis. A. R. — Publ. Adamachi. 111. Antipa, Ihtiologia, 6 PE Ie 5. sp. Mugil capito Cuo. Tab. V. Fig. 27 a-—-f. Orbitele lără pleoape adipoase. Buza de sus neîngroşată. Sotul lat şi turtit. Distanţa interorbitară se cuprinde de 2:/, ori în lungimea capului. Spaţiul jugular oval la partea anterioară și prelungitîn formă decuiu spre partea poste- rioară. Anala cu 9 radii. Vasele maxilare superioare nu sunt complet acoperite de suborbitare, cari au margi- nile lor anterioare drepte. Sinonime: Mugil cephalus var. A: Riss9, Iehthyologie, Nice, pag. 344, sp. 1. Mugil ramada: Risso, Hist. nat. III, pag. 590, sp. 30. Mugil capito: Cuvier, hegne anim. Bonaparte Iconograph. della fauna italica, vol. III, pag. 31, fig. 1. Cuvier et Valenciennes, |. c., vol. XI, pag. 36, tab. 308. Giinther, Catalogue III, pag. 439. 1. V. Carus, Pro- drom. Faunae mediter., pag. 706. Seeley, |. c., pag. 69. Moreau, 1. c., vol. III, pag. 188. L. Sucker, |. c., pag. 45 Br. 6, 1 D.4, 2D. 1/7—8, P. 1/16, V.1/5, A.3/9, C3/14/3, L. lat. 45, L. tr. 14. Această specie nu a fost încă descrisă până azi în Marea Neagră. In tot cazul nici unul din autorii ruşi: Kessler, Nordmann, Grimm, Kusnet- zow, Borodin, etc. nu pomenesc niciodată despre ea. Probabil dar că această specie nu se ridică până pe coasta nordică a Mării Negre și mai cu seamă în regiunile Crimeei și a Odesei, cari au fost mai bine cerce- tate de aceşti naturaliști. Intru cât privește însă coastele Basarabiei, eu cred că acestea nu au fost bine studiaţe—deși Kesler dă numele populare de Cheiali din aceste regiuni—şi că această specie se suie cu siguranță până cel puţin spre gura Nistrului. In muzeul dela Viena profesorul Steindachner mi-a arătat mai multe exemplare ce i sau trimis dela Varna şi pe cari le determinase el. In apele noastre litorale și în special în Sinoe-Liman această specie intră în mari cantități şi e foarte apreciată de pescari şi comercianți. Nume populare. Pescarii români îl numesc Chefal sau Chefal cu coada lată, pescarii greci Platarin, iar pescarii lipoveni din Jurilofea îl numesc Distrug (adică bastard, căci ei îl consideră ca un lel de corcitură). II. SUBORD. ANACANTHINI 10H. MULL. Toate radiile dela aripioare moi, de cele mai multe ori articulate şi către vârfurile lor divizate. Ventralele de cele mai multe ori în regiunea jugulară, rareori în cea ventrală sau lipsind cu totul. Be- şica înotătoare, când există, întotdeauna fără duct aerian. Acestă subordine are numeroşi reprezentanți în mările nordice, dintre cari unii au o valoare economică foarte mare, şi pescuitul lor formează ocupațiunea excluzivă a unei foarte numeroase populațiuni. In Marea Neagră însă, numărul lor este cu mult mai mic și de o mai mică importantă. In apele noastre intenoare, nu avem decât 2 specii aparținând la 2 familii deosebite. FAM. GADOIDEI. Anacanthini cu corpul în formă de fas, puţin comprimat lateral şi acoperit cu solzi miei cieloizi. Capul lat cu o gură mare şi deschiderile Dranchiale largi. Cu 2—3 aripioare dorsale şi 1—2 anale, fără nici un radiu spinos. Ventralele jugu- lare. Gura cu dinţi mici în formă de perie. Cu o Dbeşică înotătoare închisă. 84 1. Gen. Lota Cuvier. (Regne animal.) 2 aripioare dorsale, una scurtă şi una lungă; o aripioară ventrală lungă. Cu un cir (fir de barbă) sub falca inferioară. Maxilarele și vo- merul dințate, Palatinele fără dinți. Membrana branchială cu 7 radii branchiostege. 7. Lota vulgaris Cuo. Mihafltul. Tab. VI. Fig. 30. Caractere speciflee: Corpul lungăreţ şi cilindric, capul turtit, coada comprimată lateral. Falca superioară puţin ieșită înaintea celei inferioare. Dinţii mici si egali | ein sub falca interioară. Solzii Mici Si subțiri buna soclu Sinonime : Mustela: Piinius, Histor. natur., IX, c. 16. Lota: Rondelet, Libri de Piscibus marinis et aquatilibuc, in quibus verae effigies exprimuntur, 2 partes (1555), pag. 164. Aldrovandus, De Piscibus (1646) V, cap. 46, pag. 648. Gesner, Historia animalium. liber 4. qui est de piscium et aquatilium animantium natura (1604), pag. 599. Silurus sp. («silurus cirro unico in mento»): Artedi, Spec. pise., pag. 107 (1738). Gadus sp. («uadus dorso dipterygio, ore cirrato, maxillis aequalibus»): Artedi, Genera. Pisc., pag. 22, No. 10, (1738). Mustela (Rutten): Marsigli, Danubius, panonico-mysicus. Vol. IV, tab. 24, fig. 1, pag. 71. Gadus Lota: Lânne, Systema Nal., Vol. I, pag. 440, (1766). Bloch, Oek. Naturg. d. Fische Deutschlands, vol. 2, pag. 177, tab. 70, (1784). Pallas, Zoographia hosso-asiatica, IN, pag. 201. Meidinger, leones Piscium aus- triae indigenorum (1785), tab. 8. Reisinger, Specimen lehthyologiae sistem. pisces aquarum dulcium Hungariae, ete. (1830), pag. 6. Brandt u. Ratzeburg, Medizinische Zoologie. Vol. II, Tab. 4. Lota vulgaris: Cavier, Regne animal. Giinther, Fische d. Neckars, . pag. 124, şi Catalogue of Fishes, ete., vol. IV, pag. 359. Nordmann, Faune Pontique, pag. 530. Kessler, Zur Iehthyologie d. siidwestl. Russl., pag. 15 și 23) Nachtrăge, etc., pag. 17. Kessler, Ihtiol. Aralo-caspi-pontică, etc., pag. 234. Heckel u. Kner (Lota vulgaris communis), |. c., pag. 313. Jeitteles, Prodr. Faunae vertebr. Hungariae superioris, pag. 08. Siebold, Siisswasserlische, etc., pag. 73. Grimm, Fischerei u. Jagd, etc., pag. 201, (No. 146). Sabaneje]f, |. c., vol. I, pag. 104. Warpachowsks, 1. c., pag. 56. I, D. 12—14, II.D. 68—75, P. 18—20, V. 5—6. A. 65—70,C. 306—40. Mihalţul este singurul reprezentant al importantei familii a Gadoideilor — sau Gadidaelor — în apele dulci ale Europei. [El are corpul lungăreţ şi rotund, capul lat și turtit de sus în jos, iar coada comprimată lateral. Inălţimea sa maximă, care se află la începutul celei de a dona aripioare dorsale, este egală aproximativ cu !/, din lungimea totală a corpului și tot- odată este egală sau putin mai mare decât lățimea sa. Ochii sunt relativ mici, diametrul lor este aproximaliv egal cu 1/, din lungimea capului; distanța, preorbitală este egală cu de 2 ori diametrul ochiului, iar cea interorbitală cu de 2—2 1/, ori acest diametru. Intre ochi și marginea gurii se află nari- nele cari sunt duble; lângă narinele anterioare, exact la jumătatea distanței între marginea ochiului și buza de sus se ridică câte un mic cir (musteaţă). Gura, care este orizontală, este foarte largă și ajunge înapoi până sub mij- locul ochiului. Pe fălci sunt câte 2 serii de mici dinţi în formă de perie, pe vomer acești dinți sunt cevă mai mari, chiar și oasele faringiane sunt acoperite cu mici dinți conici. Deschiderea branchială este largă, iar mem- brana branchială este sprijinită de 7 radii branchiostege. Arcurile bran- chiale în număr de 4 sunt prevăzute la partea lor internă cu mici ghimpi branchiali, scurți, groși și dințaţi ei înșiși. Corpul ese acoperit cu solzi foarte mici — aproape invizibili — cari sunt îngropaţi adânc în piele și nu se ating unul pe altul; ei sunt foarte subţiri, cu totul rotunzi și au la suprafaţa lor numai sculpturi concentrice, nu însă și radiare. lii acoper deasemenea aproape toată partea superi- oară și părţile laterale ale capului, precum și baza aripioarelor dorsale și anale. Pielea este foarte mucoasă. Linia laterală începe cevă mai apropiat de spinare, se coboară însă apoi în jos și urmează linia mediană a corpului; ea nu ajunge până la caudală și de cele mai multe ori devine invizibilă dejă pe sub jumătatea dorsalei a doua. Aripioarele sunt toate compuse din radii atât de moi, încât adeseori se confundă, cu pielea şi nu se pot numără. Pectoralele încep imediat în urma operculului. Ventralele sunt jugulare și cel de al doilea radiu al lor este foarte prelungit în forma unui fir moale de piele. Prima dorsală este scurtă, compusă din 12—14 radii; cea de a doua este aproape egală în lungime cu anala, are ca și aceasta pe tot lungul ei aceeaș înălțime și se termină deasemenea ca și anala chiar la baza caudalei neseparându-se de ea de- cât printr'o sugrumătură a, pielii. Caudala este cu totul rotundă si formează ca un fel de evantaliu în jurul pedunculului caudal, care se prelungește adânc în interiorul ei. Coloruţiunea. Coloarea generală a corpului, incluziv cea a aripioarelor, este cafenie-verzie sau gălhie, marmorată. Partea ventrală este albă. La | | 86 exemplarele cari au stat mai mult timp alară din apă, figurile de mar- moră sunt mai bine pronunțate și colorile mai deschise. Dimensiunile obișnuite sunt 30—50 em. lungime, se găsesc însă exem- plare și cu mult mai mari. In literatură se citează chiar exemplare de 15 kg., din cari însă nu am întâlnit niciodată în apele noastre. Distribuţia. Mihalţul trăește în mai toate apele noastre curgătoare în- cepând dela regiunea Mrenei până la Dunăre. Locul său principal este insă în râurile mari din interiorul ţerii. In Dunăre el este mult mai rar și se găsește mai mult în porțiunile din fața gurilor râurilor. In regiunea Deltei Dunării lipseşte aproape cu totul si se rătăcește numai primăvara, în timpul apelor mari, din când în când câte un exemplar; din contră, el este cu rult mai des în Dunărea din fața Brăilei. In bălțile Dunării lip- seşte cu totul. Ca bază a descrierii de faţă au servit exemplare colectate din urmă- toarele ape: Bistriţa la Broşteni și Bicaz, râul Moldova pe la Cornul Luncii, râul Suceava în Bucovina, râul Siret, Argeş, Olt, Jiu, Gura Pru- tului și din diferite regiuni ale Dunării. Biologia. Mihalţului îi place apa curgătoare și mai mult apa limpede și adâncă. In râurile de munte, ca de ex. în Bistriţa, el trăește la şipote în locurile cele mai adânci, — de regulă pe sub pietrele mari în partea dela vale. Ei ies numai noapiea din ascunzătorile lor pentru a-și căulă hrana. Mihalţul este un pește foarte răpitor, care în afară de viermi, crustacee, insecte, etc., se hrănește mai cu seamă cu alţi pești, precum și cu ouăle și cu puii lor; el nu cruţă nici chiar pe semenii săi. [Epoca sa de reproducție este iarna, pe la finele lui Noemvrie și mai cu seamă în Decemvrie; unii întârzie chiar până la începutul lui Ianuarie. lerele le leapădă pe fundul apei lipindu-le pe pietre și buruiene acuatice in locuri adânci, de obiceiu la șipote, în josul lor unde apa e cevă mai înceată. Ouăle sunt mici — cam de Îmm. diametru — și lăptoase. O femelă leapădă până la 1.000.000 de boabe de icre și aceasta o face suind pe fundul apei încet în contra curentului şi lipindu-le pe tund. Masculul o urmează de aproape şi le fecundează. Durata incubaţiunii este cam de 6 săptămâni. Intrebuinţarea. Mihalţul are o carne foarte gustoasă și e foarte apre- ciat, totuș faptul că el se găsește numai arareori și niciodată în canli- tăţi mari, face ca el să nu aibă o importanță comercială mai mare. Fica- tul și icrele Mihalţului se inlrebuințează și ca medicamente populare, ce- iui dintâiu atribuindui-se proprietăţi afrodiziace, iar icrele servind de pur- gative. Piscicultura. Acest peşte sar puteă cultivă cu uşurinţă în lacurile adânci cu apă limpede din regiunea muntoasă, căci asemenea ape ii convin foarte mult și el are o putere mare de reproducţiune. Totuş aceasta nu se poate recomandă, deoarece el fiind un pește foarte răpitor, în scurt timp ar distruge toate celelalte specii de pești şi ar face mai mult rău de- cât bine. Pescuitul. Im râuri el se prinde mai cu seamă cu Mreja, Sacul, Poclăul și Năvodul. (Năvodul de pe Bistriţa nu este ca năvodul dela bălți sau dela Dunăre, ci o plasă ca mreja numai cevă mai lungă—ca de 12 m.—si mai lată—ca de 1.20 m.—, ca să poată merge mai la fundul apei). Afară | | nui 4 cestea, Mihalţul se ma, de foarte rar. La Dunăre se prinde de obiceiu la Orie şi la Lăptaș precum și cu alte plăşi cari merg la adânc. “Nume populăre. Numele mai general răspândit este Mihalţ ; i se mai i prinde iarna la ghiaţă cu Ostia. La uudiță se „zice însă la Bistriţa Midhai și Midhoc, la Moldova și Suceava (in județele Suceava și Botosani) Mântuș, la Olt Smialţ, etc. 2 FAM "PADE U RIOIN EC DANES Rsiso (Hist. nat. eur. mârid. vol. III. 1826). Anacanthini cu corpul foarte comprimat dela stânga spre dreapta; nesimetric și cu ambii ochi pe aceceaş parte a capului. Partea corpului fără ochi, de regulă necolorată. Dorsala ocupă toată muchea spinării, anala toată muchea ventrală, deschiderea anală fiind foarte sus situată. Ventralele jugulare. Fără beşică îno- tatoare. Peștii cari constituesc această familie — numiţi de ordinar pești lați sau turtiți — sunt locuitori ai mărilor. Ei stau de obiceiu cu partea cor- pului lor care nu e colorată lipiţi pe fundul apelor, şi când înoată, au în totdeauna partea cu ochii îndreptată în sus. In Marea Neagră există 3 specii din această familie, reprezentanti ai celor 3 genuri: Rhombus (Cal- cani), Solea (Limbi) şi Pleuronectes (Cambule). Dintre aceștia numai Pleu- ronectes, care intră și se reproduce în lacurile noastre litorale sărate, poate fi cuprins în lucrarea de faţă. Embrionii peștilor din această familie şi puii în stadiile cu totul tinere sunt perfect bilateral simetrici, având câte un ochiu de liecare parte a capului. Capul începe a deveni asimetric abiă în stadii mai târzii, când incepe ochiul de pe partea stângă —la Rhombus cel din dreapta—a se învârti pentru a ajunge pe partea dreaptă a corpului. Această familie deci, prin aceasta, ne oferă un frumos exemplu atât pentru adaptaţiunea și mo- dificarea organismului prin modul de vieaţă, cât şi pentru legea funda. mentală biogenetică a lui Haeckel, prin care se stabilește că: Ontogenia este o scurtă recapitulare a Phylogeniei. Gen. Pleuronsctes L. Gorpul mult mai lung decât înalt (lat); ochii pe partea dreaplă și numai excepțional în stânga. Gura îngustă și oblică. Aripioara dor- sală începe deasupra ochiului superior, radiile ei sunt mai mult ne- divizate. Dinţii de pe partea fără ochi cu mult mai pulernici decăt cei de pe partea cu ochi. Solzi mici sau înlocuiți cu oase culanee aspre. Au Pleuronectes flesus 7. Cambula. Tab. VI. Fig. 31. Caractere specifice: Corpul acoperit cu solzi mici cicloizi as- cunși în piele și cu butoni aspri cu ghimpi, mai cu seamă pe lungul liniei laterale şi la baza fiecărui radiu al ari- pioarelor dorsală și anală. Linia laterală în dreptul pec- toralelor este numai foarte puţin curbată. Sinonime: Passer fluviatilis, vulgo flesus: Dellonnii, de Aquatilib. p. 144. (Paris 1553). Pleuronectes flesus: Linnc, Syst. Nat., vol. I, pag. 457. Bloch, Oekonom. Naturgesch. der lische Deutsehlands, p. 39. Pallas, Zoographia hosso- Asiatica, vol. III, pag. 421. Giinther, Catalogue, etc. vol. IV, pag. 400. Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, pag. 236, (No. 129). Grimm, Li- scherei u. Jagd, etc., No. 156. Benecke, Fische, Fischerei, etc. in Ost u. Westpreussen, pag. 50 şi pag. 98. Heincke u. Mobius, Fische der Ustsee, pag. 20 și p. 95. Seeley, |. c., pag. 86. Bade, |. c., pag. 16. Platessa flessus Gutische: Wiegmann's Archiw, 1835, pag. 146. Siebold, Susswasserfische Mittel-luropa's, pag. 77. Platessa flessus var. marmorata: Nordmann, Faune pontique, Atlas, tab. 28, lig. 1, (în text trecută sub numele de Platessa luscus var. mar- morala, |. c., pag. 534). Pleuronectes luscus: Pallas, Zoographia Rosso-Asiat. vol. III, pag. 427. Raihke, Fauna der Krym, pag. 347. Giinther, Catalogue, ete. vol. IV, pag. 452. Platessa luscus: Nordmann, |. c., pag. 532, tab. 27. Kessler, Ausziige a. d. Berichte, etc, II, pag. 85. Platessa glabra: Raihke, Fauna der Krym, pag. 352. Pleuronectes cicatricosus Pall.(?): /Yarpachorwski, Peștii de apă dulce ai Rusiei europene (rusește), pag. 57, fig. 24. Db8-_63, P 10-13, V 5-7 A 39-44, C-18. Această specie variază foarte mult, atât în ce privește coloarea cât și solzii şi butonii osoși, şi din această cauză sau descris în Marea Neagră mai multe varietăți și chiar specii. Examinând însă mai de aproape ace- ste forme dilerite și comparându-le cu un mare număr de exemplare, pu- tem să constatăm între ele o serie neîntreruptă de tranziţiuni și deci să ne convingem că nu avem dea face decât cu o singură specie. Asttel di- feritele forme descrise până acuma : forma verde-murdar, cu pete cafenii în formă de stele pe ea, descrisă de Nordmann (tab. 27), forma cafenie ȘI cevă mai lungăreață — Pl. flesus alui Pallas şi Nordm., — forma mar= morală — Pl. flesus var. marmorata Nordm. tab. 28 —,ete. și multe altele încă le-am întâlnit și eu în apele noastre; toate însă sunt strâns legate de forma tipică prin tot felul de forme intermediare, așă că nici măcar nu putem cădeă în ispita de a le consideră ca specii diferite. De aseme- nea se întâlnesc și aici adeseori exemplare cu ochii pe partea stângă— cari au tost inainte descrise ca o varietate deosebită sub numele de Pl. fle- sus var. passer— precum și exemplare cu ambele fețe colorate. Aceste din urmă sunt exemplare anormale, la cari migraţiunea ochiului de pe o parte pe alta a capului nu sa făcut încă în mod complet, sunt deci oarecum exemplare oprite în desvoltarea lor, sau cazuri de atavism. Spre completarea caracterelor date prin diagnoza speciei voiu mai arătă următoarele: Corpul este mai mull sau mai puţin lung, înălțimea sa ma- ximă — care este cam în dreptul radiului al IX-lea sau al X-lea dela anală — cuprinzându-se de 21/,—2%/, în lungimea totală a corpului. Lun- gimea capului este conținută de 4—4!/, ori în lungimea totală a corpului. Un exemplar de 230 mm. lungime are înălțimea maximă a corpului, în dreptul radiului al X-lea dela anală, de 85 mm., și lungimea capului de 53 mm.; un alt exemplar mai mic de 156 mm. are înălțimea maximă a corpului de 54+ mm. şi lungimea capului de 38 mm. Gura este relaţiv mare și îndreptată în sus, iar înapoi ea trece de mar- ginea anterioară a ochiului de jos. Fălcile au câte un rând de dinţi, din cari cei dinspre partea fără ochi sunt mai mari decât cei de pe partea de deasupra. Corpul este acoperit pe ambele părţi cu solzi mici cicloizi, despărțiți unii de alţii și ascunși în piele. La baza fiecărui radiu al dor- salei și analei se află câte un mic buton osos cu mulţi spini pe el. De- asemenea aceștia se află—cu mult mai mici însă-— şi pe marginea liniei laterale. Pe cap se formează un fel de creastă osoasă acoperită cu asemenea butoni, care pornește dela marginea operculului și merge spre vârtul bo- tului separând ochii unul de altul. Această creastă se desparte dând două ramilicaţiuni în jos, din cari cea de a doua, înconjoară ochiul de jos. La marginea operculului această creastă se continuă cu linia laterală, care este foarte bine pronunțată pe tot corpul până la mijlocul caudalei deseriind aproape o linie dreaptă şi făcând numai deasupra pectoralei o mică curbătură aproape imperceptibilă. Ochii sunt ieşiţi în afară și foarte apropiați unul de altul. Deschiderea anală este situată foarte sus între aripioarele ventrale și anală. Pectoralele sunt situate la marginile operculelor, cea, de pe fața de desubt însă este cu mult mai mică decât cea deasupra. Ventralele, cari sunt jugulare, sunt și simetrice având o lungime egală. Dorsala începe deasupra ochiului de sus şi merge până aproape de baza coadei; ea este compusă din raze simple, din cari cele mai înalte sunt între al 30-lea până la al 35-lea. Anala începe printr'un spin vârtos și ascuţit, de aicea ea merge crescând în înălţime până la al 16-lea sau 1-lea radiu și se micșorează iarăș terminându-se exact deasupra dorsalei. Colorațiumea. Coloarea generală a corpului pe partea superioară va- riază între galben-cafeniu şi verde închis cu pete mai închise; pe partea inferioară este albă cu pete mici sau puncte negre-cafenii. Aripioarele = 9 urmează și ele coloarea generală a corpului, liind și ele presărate din loc în loc. cu pele mai închise. Irisul este albastru, împresurat de un inel auriu. Dimensiunile. Exemplarele obișnuite sunt cam de 25—30 cm. lungime, se găsesc însă și foarte multe cevă mai mari ajungând chiar până la 35 em. Distribuţia. Cambula este un pește de mare, care trăește în apropierea coastelor noastre, mai cu seamă în locurile unde este un fund nisipos. Ea intră însă în mari cantităţi şi în lacurile noastre litorale ca: Razimul, Lacul Babadag, Sinoe, Zatonul, Siutghiol, Mangalia. ete. In hazim și Sinoe se găseşte în cantități enorme. Deși în alte părţi ea se urcă în fluvii până la distanțe mari și chiar din Marea Neagră, după lkessler, ea se urcă din Bug până la Nicolajew, totuș în Dunăre ea nu intră aproape de loc și în lot cazul numai în regiunea gurilor ei. Biologia. Cambula iubeşte de preferință apa sărată a mării și apa sălcie din lacurile noastre litorale, ea suportă însă tot aşă de bine și apa dulce din Siutghiol şi chiar din gurile Dunării. Fundul nisipos îi este foarte prielnic, căci acesta îi oferă pe de o parte o bună apărătoare în contra dușmanilor— ascunzându-se în el și adaptlându-și coloarea ei colorii nisipului mării — iar pe de altă parle aicea găsește mai mult decât ori unde hrana care-i convine mai bine. Hrana ei constă mai cu seamă din scoici și melci. Epoca lor de reproducere este prin Marlie și Aprilie; Ouăle lor plutesc în apa sărată a mării sau în hazim şi se pot prinde în această epocă cu rețeaua fină de Plankton. Puii până ce ajung o lungime de un cm. sunt simetriei bilateral și înoată liberi în toate părţile ; prin lunie însă ei încep a deveni asimetrici şi atunci se scoboară la fund pentru a începe vieața lor de «peşti turtiţi». Intrebuințarea. Cambula există în cantități enorme în apele noastre și mai cu seamă în lacul Razim. Din nenorocire însă acest peşte la noi nu are aceeaș valoare comercială pe care o are în alte ţeri și mai cu seamă in Germania. "Țăranul nostru—pentru care acest peşte ar puteă îi o hrană foarte ieftină și higienică—nu-l cunoaşte încă și nici nu vrea să-l consume; numai populațiunea din Dobrogea îl cunoaşte și-l apreciază. Preţurile sale en gros variază între 7 — 15 bani pe kgr. — Abiă în timpul din urmă comercianții din Asia-Mică, Egipt şi Turcia au început a cumpără acest peşte pentru export și este de sperat că de acum în scurt timp va [i pus și el în valoare. Conserve, alumături, ete. până azi nu se fac încă la noi din acest pește decât pe o scară foarte mică, deși el e foarte bun pentru asemenea preparaţiuni. Producţiunea actuală a Razimului e de 200.000 până la 300.000 kgr. anual (1904: 216.127 kgr.). Pescuitul. Cambula se pescueșşte în lacul Razim cu niste setce speciale numite Setce de cambulă, cari se bat pe pari în lac şi se caută în fiecare dimineață pentru a se scoale peştele ce sa prins în ele. Nume populare. In general la pescarii din Dobrogea şi mai cu seamă la Lipovenii din Jurilofea, Tulcea, Sarikioi, etc. se numește Cambulă. Pescarii români din Constanța însă îi zic și Limbă, Grecii (Glossis, iar Turcii Pisiea. II. SUB. ORD. PHYSOSTOMI. Toate radiile dela aripioare, afară de primul dela pectorale și ven- trale şi câtevă dela partea anterioară a dorsalei şi analei, sunt moi, către vârfurile lor divizate şi articulate. Ventralele sunt abdominale, rareori lipsesc. Beşica înotătoare, când există, comunică cu esofagul sau cu stomahul printrun duct aerian. In această subordine intră cea mai mare parte din peștii noștri de apă dulce. Ea este reprezentată în apele noastre prin 8 Familii: Siluroidei, Cyprinoidei, Salmonidei, Esocini, Umbridei, Clupeoidei, Acanthoopsides și Muraenoidei. Din acestea Cyprinoidele sunt reprezentate prin numeroase genuri şi specii și formează majoritatea populațiunii apelor noastre dulci și în special a bălților și lacurilor noastre. FAM. SILUROIDEI. Bonaparte (Distr. mot. vert. 1831). Physostomi având corpul lung, capul lat şi turtit, şi pielea de cele mai multe ori goală, fără solzi. Oasele maxilare rudimentare, purtând fiecare din ele de regală barbete (musteţi). Marginea superioară a gurii formată numai de oasele intermaxi- lare. Ventralele abdominale. Primul radiu al pectoralelor un os puternic. Dinţii mici. De cele mai multe ori cu barbete pe Dot şi sub falca inferioară. Această familie este reprezentată în apele Europei printr'un singur gen și o singură specie Silurus glanis. EI lipseşte însă cu totul peninsulelor medite- raneene, Angliei și Franţei. Pentru basenul Dunării de jos din contră acest pește este cu totul caracteristic, liind în cantități enorme și ajungând la dimensiuni foarte mari. 93 În anii din urmă sa mai introdus în mod artificial și în apele Europei o nouă specie din America de Nord Amiurus nebulosus Lsr. care sa aclimatizat foarte bine și a ajuns a jucă un rol important ca peşte de cultură. Gen. Silurus L. Corpul gol. Gura foarte largă, cu dinți mici numeroși în formă de perie, așezați pe mai multe rânduri. Aripioara dorsală foarte scurtă și fără vadii spinoase. Anala țoarte lingă unită cu caudala. Beșica în- notătoare groasă, mare și despărțită printrun perete longitudinal în 2 jumătăți, ana dreaptă și una stângă. Silurus glanis Z. Somnul. Tab. VI. Fig. 32. Capul mare şi turtit având lăţimea aproape egalăcu lungimea sa; cu 2 musteţe lungi pe marginea superioară a gurii și cu 4 scurte pe cea inferioară. Aripioara dorsală situată la mijloc între pectorale și ventrale. Sinonime : Pidws: Aristotel, II, c. 13, 15. Glanis: Plinius, IX, c.43. Silurus: Artedi, Genera Pisc., pag. 82. Gesner, [istoria animalium liber 4 qui est de Piscium et aquatilium animantium natura (1604). Marsigii, Danubius pannonico-mysicus, vol. IV, pag. 7, Lab. 2. (silurus vel glanis). Silurus gianis: Iânne, Syst. natur., |, pag. 501. Bloch, Oek. Naturg. d. Pische Deutschl., I, pag. 242, tab. 34. Reisinger, Specimen Ichthyologiae Hungariae, pag. 28. Meidinger, lcones, etc., tab. 9. Pallas, Zoographia Rosso- asiat, III, pag. 82. Cuwvier et Valenciennes, XIV, 323, tab. 409. Brandtu. Rateeburg, Medizinische Zoolog. Bd. II, Tab. 5 şi 6. Kessler, Zur Ichthy- ologie, pag. 16, Nachtrăge zur Ichthyol., pag. 17 și Ihtiologia Aralo- caspi-pontică, pag. 237, No. 131. Nordmann, |. c., pag. 515. Heckel u. Kner, l. €., pag. 308. Pancic, Pisces Serbiae, pag. 140. Jeittleles, Prodrom. Fauna Vertebr. Hungariae super., pag. 68. Siebold, |. c., pag. 79. Giinther, Cata- logue, etc., vol. V, pag. 33. Grimm, |. c., No. 163 (pag. 201). Sabaneiefji, ]. €., vol. II, pag. 481. Warpachowski, |. c., pag. 89. Seeley, |. c., pag. 90. De A i Il —15, A. 90-—92,.C..117—19. LD —— _ Descrierea. Forma generală a corpului se asemănă întru câtva cu aceeă a Mihalţului. Capul este foarte mare, rotund înainte și foarte turtit de sus în jos. Lungimea capului este numai cu puţin mai mare decât lăţimea sa și se cuprinde de 5!/,—6 ori în lungimea totală a corpului. Corpul este în partea de dinainte perfect rotund, iar înspre partea posterioară foarte mult comprimat lateral, aşă că somnul se poate servi de coada sa lungă ca de un biciu. Gura este foarte largă și rotundă, falca de jos fiind puţin ieșită înaintea celei de sus. Ambele fălei sunt încunjurate de câte o buză groasă şi cărnoasă, cari acoper dinţii. Pe ambele fălci se află câte o dungă lată cu mai multe serii de dinţi conici subțiri, îndreptaţi cu capetele înapoi și dispuși în formă de perie. Cea de pe falca inferioară — care este compusă din 4—6 serii consecutive de dinţi-—este întreruptă printr'un mic spațiu liber la mijlocul fălcii, aşă că se împarte în 2 câmpuri laterale cari au aparența a 2 darace de scărmănat lâna. Cea de pe falca superioară este subîmpărțită în 2 dungi mai mici, din cari pe cea anterioară dinţii sunt cevă mai mari și sunt separați ca şi pe falca de jos în 2 câmpuri printrun mic spaţiu liber la jumătatea fălcii, iar pe cea posterioară dinţii sunt cevă mai mici și nu mai sunt separați la mijlocul fălcii, formând astfel o dungă continuă. La partea posterioară a dinților de pe falca de jos membrana care căptușeşte gura, formează o cută mare circulară care, când gura e închisă, astupă cao supapă toate spaţiile ei libere și împiedică ca apa de respirațiune să nu iasă afară din gură, împingând-o astfel spre cavitatea branchială. Limba, care este scurtă şi groasă având o formă triunghiulară, este fără dinți. Pe vomer sunt 2 pete simetrice cu dinţi mici conici. Deasupra fălcii de sus, pe oasele maxilare, sunt 2 musteţi foarte lungi cari întinse inapoi ajung până aproape de sfârșitul aripioarei dorsale. Sub falca inferioară, la distanțe egale una de alta si paralel cu marginea gu- rii, se inserează alte 4 musteţi din cari cele 2 mijlocii — anterioare — sunt cevă mai scurte ca cele 2 laterale — posterioare —; lungimea acestora din urmă fiind și ea aproximativ egală cu 1/, din lungimea musteţilor maxilare. Dela inserțiunea acestor musteţi posterioare în jos pielea for- mează un fel de afundătură în care ele se așează ca întro teacă. În urma musteţilor inferioare — la o distanță aproape egală cu distanța lor dela marginea gurii — pe partea inferioară a capului pielea formează o cută adâncă având o formă semilunară sau a unui unghiu obtus. Ochii sunt foarte mici, așezați fiecare la câte o mică distanță de cape- tele posterioare ale gurii. Distanţa între ei e foarte mare. Narinele sunt duble și separate printr'o distanță mare unele de altele; cele posterioare sunt rotunde şi situate între ochi, puţin mai inaintea lor, iar cele anteri- oare, la oareșicare depărtare, sunt cu totul apropiate de buza de sus și au forma unor mici tuburi prelungite. Deschiderile branchiale sunt largi și acoperite de o membrană bran- chială foarte mare, susținută de 16 radii branchiostege. Pe partea anteri- oară a celor 4 arcuri branchiale se află din distanţă în distanţă o serie de ghimpi branchiali elastici, scurţi, groși și cu capetele neascuțite. Deasupra inserţiunii aripioarelor pectorale se află o mică deschizătură (Porus lateralis, Heckel), care conduce într'o cavitate așezată în interio- rul musculaturii pieptului. ii E. Aripioara dorsală, care este foarte mică și puţin inaltă, e situată exact la mijloc între aripioarele pectorale și ventrale. Pectoralele, cari au forma de evantaliu, au primul radiu foarte gros și osilicat. Ventralele se aseamănă în forma lor cu pectoralele, însă sunt cevă mai mici şi ajung înapoi până la începutul analei. Intre ele și anală este o proeminență lungă conică, cuo deschidere în vârt numită papila uroge- mitală. Anala, este foarte lungă şi se prelungeşte până la marginea cau- dalei, fără însă a se contundă cu totul cu ea. Inălțimea caudalei descrește foarte puţin către partea ei posterioară. Caudala este puţin rotunzită la marginea ei posterioară. Linia laterală, care este mai apropială de linia dorsală decât de cea ventrală, este vizibilă pe toată lungimea corpului și e formată de o serie de canale line. Pielea este cu totul lipsită de solzi și lunecoasă. Coloraţiunea. Partea superioară a corpului este neagră-cenușie sau măslinie închisă, pe lături măslinie cu pete mari marmorate închise, pe burtă alb sau alb-eălbiu. In epoca de reproducere burta devine puţin roșietică, deasemenea și aripioarele bat puţin în roşu. Irisul este galben cu pete inchise și cu o dungă subțire aurie în jurul pupilei. Dimensiunile. Somnul ajunge în apele noastre la dimensiuni enorme. kxemplare de 300 și chiar 400 kger. se întâlnesc adeseori. Un exemplar de 130 kg. aveă o lungime de 2.55 m.; cu cât îmbătrânesc însă ei crese mai mult în grosime și greutate decât în lungime. Exemplarele de 60—80 ker. sunt cele obișnuite ce se prind zilnic în Dunăre și primăvara prin bălți. Distribuţiunea. Somnul trăește în toată Dunărea Românească cu toate bălțile ei, în lacurile litorale unde apa nu e prea sărată (în lacul Man- ealia, Siut-Ghiol, Comarova, 'Tașaul, etc.), în lacurile mari și adânci din interiorul ţerii ca; Znagov, etc. în Prut cu toate bălțile pe cari le ali- mentează și în toate râurile mari din țară ca: Oltul, Jiul, Siretul, Argeșul, Ialomiţa, etc., până în regiunea dealurilor. Pentru studiul de față sau exa- minat un număr de peste 100 de exemplare de toate dimensiunile — în- cepând dela 5 cm. lungime — provenite din aproape. toale felurile de ape din ţară. Biologia. Biologia Somnului este din cele mai interesante și materialul foarte bogat ce-l avem noi în țară, mi-a dat putinţa să culeg observa- țiuni foarte importante asupra obiceiurilor până azi în mare parte necu- noscute ale acestui peşte atât de interesant şi de caracteristic pentru base- nul Dunării. Deși Somnul se găseşte mai în tot lelul de ape,el este mai înainte de toate un pește de ape curgătoare, care intră prin bălți pentru a se repro- duce şi caulă apoi să iasă afară îndată ce apele incep a se retrage. Somnul este un pește foarte răpilor, care se hrănește cu viermi, crus- tacee, larve și insecte (husalii şi Coropisniţe), broaște, cadavre, elc., și mai cu seamă cu alți pești. In special Obleţii şi Abramidele formează o- biectul principal al vânătorilor sale, adeseori chiar și semenii săi. Dar chiar pasările acuatice nu sunt cruțate și când se deprind în aproprierea satelor stârpesce gâștele și rațele ce înoată pe apă. Mai mult chiar, el este atât de lacom, încât se repede chiar şi la om. Se cunosc multe cazuri pozitive de copii cari au fost atacați de somni la scăldătoare și pescarii știu să poves- | | spe tească multe pățanii sau chiar să arate urme de mușcături de Somn la mâini și la picioare. Un caz pozitiv, întâmplat cu câţiva ani în urmă pe Dunăre în apropiere de heni, merită a fi semnalat: Un pescar dându-se jos din barcă în mijlocul Dunării pentru a se scăldă, a fost apucat de pi- cior de un somn şi neputând scăpă de el, a căzut la fund; după câteva zile s'a găsit pe Dunăre plutind cadavrul pescarului având piciorul în- treg în gura Somnului care, nemai putându-l lăsă, se inecase și murise și el. Somnul trăește mai mult pe la fundul apei sau ascuns pe sub maluri și rădăcini unde stă la pândă. Noaptea pe lună mai cu seamă iese la pescuit obleţi. Adeseaori însă am avut singur ocaziunea să observ somni stând în baltă la apă mică, nemiscaţi, în poziţie verticală, sprijiniți cu coada de fund și cu gura mare căscată în sus, ca și cum ar [i fost o plantă acua- tică cu tloarea deschisă; îndată ce veniă un peştișor pe acolo, se repeziă şi-l înghiţiă. Un pescar, care fără să observe, băgase mâna în apă pentru a se spălă, a fost apucat şi cu multă greutate a putut-o scoate fără piele pe ea. In timpul verii Somnul mănâncă cu multă lăcomie cantităţi foarte mari de Rusalii (larve de o specie de Efemeride), până ce nu se mai poate mișcă; atunci el devine foarte greoiu și se lasă pe fundul Dunării—unde apa e mai rece — pentru a digeră. heproducția. Epoca de reproducere a Somnului este primăvara, odată cu Crapul, adică când apa ajunge la o temperatură de 18%—200. Bătaia se face în mai mulţi răstimpi şi cade de obiceiu între 20 Aprilie până pe la 10 Maiu; în tot cazulla 20 Maiu toţi au lepădat dejă icrele. Bătaia mai este însă influențată și prin epocile de creştere a apelor, fiind și ea, cevă mai târzie când apele mari vin mai târziu. Pescarii din re- giunea Brăilei zic că Somnul se bate când înflorește «Aleorul» (o specie de Euphorbia). Somnul leapădă icrele prin bălți; în acestea intră de timpuriu din primă- vară și imediat după ce icrele sale sau desvoltat caută să iasă înapoi afară. De aceea întotdeauna Somnul este primul pește ce cade la garduri; se zice chiar despre el de către pescari, că el simte cu câteva zile înainte când apele au să înceapă a scădeă. Locurile unde depune Somnul icrele sale sunt la apă foarte mică, pe lângă maluri, pe buruiene sau pe rădăcini de sălcii, bușteni, etc. Când vine epoca de reproducție, ei se împărechează şi merg câte doi în aceste locuri, femela frecându-se cu burta de crengi, rădăcini, etc. pentru a inlesni ieșirea icrelor. Din această cauză chiar somnii prinși în această epocă au adesea burta sgâriată. Ouăle au o coloare albă- gălbie și un diametru cam de 3 mm. 0 femelă de 10 kg. are peste 100.000 de boabe de icre. Foarte interesantă este îngrijirea mare ce o dau acești pești ouălor și puilor lor: îndată ce femela a lepădat icrele, cari se lipese de crengi, rădăcini, bușteni, etc. și bărbatul le-a fecundat, femela pleacă, iar bărbatul rămâne lângă ele pentru a le păzi. El este atât de credincios acestei sar- cini încât în acest timp nici chiar hrana sa favorită—hRusaliile— nu-l mai pot distrage; dacă vreo vietate acuatică se apropie de ouă, el sau se repede și o mănâncă, sau o loveşte cu coada ca cu un biciu. Mai inte- resanl însă e că în unii ani, când apele încep să scadă brusc și ouăle sunt amenințate să rămână pe uscat, nici atunci Somnul nu le părăsește, și dacă 2 aaa li - în adevăr apa scade atât de tare, încât ele rămân pe uscat, atunci el iea apă cu coada sa lată ca cu o lingură și le stropeşte mereu. Ouăle sunt în adevăr atât; de rezistente, încât după alirmările pescarilor ele învie aproape în totdeauna. Durata de desvoltare embrionară este cam de 8 zile. Pescarii afirmă că Obleţul şi Batea ar mânca ouăle Somnului şi că puii lor sunt atacati de Bibani şi de Pietrari (Aspro zingel). De asemenea ei afir- mă că Obleţului îi plac balele Somnului şi de aceea se adună foarte mulţi când e un Somn priponit în apă. Pescarii ştiu aceasta şi vin în totdeauna eu chipcelul la prins obleţi în acel loc. Intrebuințarea. Somnul are o carne — deși grasă — foarle gustoasă și foarte mult apreciată. Proaspăt se consumă mai cu seamă pestii tineri până “la 1.50 m. lungime, cari nu sunt atât de grași. kxemplarele grase se sărează și asă zisa Pană de somn sau Somnul îndulcit formează unul dintre alimentele favorite ale poporului nostru. In apele noastre se prind cantităţi considerabile din această specie și se face un comerț foarte însemnat cu ea. Numai în pescăriile din Delta Dunării se prinde în fiecare an până la 400.000 kg. (în 1904 351.899 kg.), din cari 184.509 kg. s'au vândut proaspăt şi restul sărat. Parasite. In Somni sau constatat; până azi 5 specii de nematode (din cari Nematoideum siluri gianidis este un parasit special al său), 3 specii de Echinorhynci, 3 Distomi și 2 Cestode. Pescuitul. Somnul se prinde în diferite moduri, după apele și timpul când se pescuește. In Dunăre se prinde: 1) Cu Cloncul, un instrument special pentru prinderea sa; el constă dintr'o undiţă, cu o broască ca nadă, legată cu o sloară de capătul unui băț care are forma unei săbii, de o parte cu mâner iar de alta cu capătul turtit și scobit; undița e legată de mâner și pescarul bate în apă cu vârlul scobit care produce un zgomot ca și cum ar sări o broască în apă; Somnul auzind acest sgomot iese din ascunzătoare și văzând broasca din undiţă se repede la ea rămănând cu gura în undiţă. Cu modul acesta se prind exemplare foarte mari. 2) Se prind cu Oria, şi anume toamna, puţin înainte de a îngheţă Du- nărea și primăvara în momentul când —iind încă apa loarte rece — incepe "Dunărea a se desgheţă. Atunci pornesc pescarii români cu Oriele în grupe, luând tot lungul Dunării, dela Turtucaia până la gurile ei. In această epocă Oria e lăsată pe lângă fund. 3) In timpul verii se prinde cu Oria noaptea pe lună, când umblă Somnul după obleţi, însă nu se mai trage la adâncime, ci numai la 5—6 m. 4) Pescuitul cu Pripoanele de fund punânduse ca nadă Mitilica (larve de Ephemeride), Țipari sau alte specii de pește. 5) Cu Visila. Un fel de undiţe mici legate pe câte o prăjină scurtă care se înfige în mal și punându-se ca nadă un peşte viu (de obiceiu Caracudă sau Babușcă, cari sunt mai rezistente). Peștele viu umblând prin apă, Somnul se repede la el şi rămâne în cârlig. 6) Cu Năvodul, Lăpiașul, Tifanele şi tot telul de plăși. In bălți se prinde: A. R.—Publ. Adamachi. III, Antipa, Ihtiologia. ăi 98 1) La Gardurile cu leasă în cantităţi foarte mari chiar în primele zile când începe leasa a funcționă. 2) Cu Vârșele. E foarte curios că acest pește atât de mare cade în tot- deauna la vintire, cari sunt instrumente mici. Vârşele se aşează de obiceiu în bălți pe lângă Pleter (gardul de închidere al bălții) pe unde Somnul = vrea să fugă afară. 3) Cu tot felul de plăși și cârlige. Nume populare. Numele său popular în toată țara este Somn. In unele regiuni îi mai zice şi Moacă. În comerţ însă el poartă mai multe nume VER după dimensiunile sale: Somnul mare de tot se zice Somn pană, cel mij- d lociu Zarmă și Somn îaw”mă, cel cevă mai mic Somn îaprac sau numai Iaprac, cel mie Somotei şi cel mărunt de tot Moacă. Pescarii ruși din Dobrogea îi zic Somn, cei turci Iaimbatăc, iar grecii Vulenos. FAM. CYPRINOIDEI. RISSO (Hist. nat. eur. mer. vol. III. 1826). Physostomi având corpul lungăreţ, comprimat pe lături şi de cele mai multe ori acoperit cu solzi cicloizi. Capul gol. Marginea fălcii superioare formată de oasele intermaxilare. Toate oasele bucale fără dinţi, afară de oasele faringiane in- ferioare cari sunt bine desveltate şi prevăzute 1—5 serii de dinţi puternici. Beşica înotătoare separată printr'o sugvumătură într'o parte anterioară şi una pos- terioară. Fără apendice pilorice. 0 singură aripioară dorsală si una anală cu foarte puţine—sau fără—radii spinoase. Ventralele abdominale. Acestei familii îi aparțin majoritatea peştilor noştri de apă dulce. ki sunt caracterizați—în afară de caracterele arătate prin diagnoză—prinhi” un corp de cele mai multe ori înalt şi îngust, acoperit peste tot—afară de cap care e gol—cu solzi cicloizi, cari în alară de striajurile concentrice mai prezentă și altele radiare în formă de evantaliu. Gura îngustă, adese- ori cu musteți și cu buze mari cărnoase sau cu margini cartilaginoase ascuțite. Fără dinți pe oasele bucale, însă cu dinți puternici pe oasele fa- ringiene cari suni desvoltate în mod cu totul particular; limba cărnoasă și nedinţată. Dinţii faringieni sunt de obiceiu puţin numeroşi și așezați pe 1—3 serii; ei sunt aruncaţi în fiecare an în epoca de reproducție — când peștele mănâncă mai puţin—și sunt înlocuiţi prin alţii noi, cari crese repede. Deschiderile branchiale sunt largi; membrana branchială e susținută prin 3—D radii branchiostege. Beşica înotătoare este împărțită printr'o sugru- mătură în 2 părţi, una anterioară și una posterioară; cea din urmă co- munică printr'un canal cu esofagul. Prin oase speciale ea stă în legătură Și cu organul auditiv. Canalul alimentar este lung și nu are niciodată a- pendice pilorice. In epoca de reproducție bărbaţii capătă pe corp și mai cu seamă po cap un fel de negi mici—pe cari pescarii noştri îi numesc ”apân sau rdâie — cari se fac dintr'o îngrosare a epidermei și reprezentă haina lor nupțială. Cyprinoidele sunt peşti tenaci cari trăese în cârduri şi duc o vieață li- niștită. Ei se hrănesc în cea mai mare parte cu insecte, viermi, crustacee | 100 şi vegetale și trăese de obiceiu în apele liniștite —fie în bălți, fie în re- giunea inferioară a apelor curgătoare — unde își pot găsi mai bine această hrană. [i se reproduc la apă mică pe ierburi acuatice, pietre, ete. și sunt foarte prolilici. Toate aceste calități precum si faptul că își găsese hrana ori unde, îi lac să fie foarte potriviți pentru cultura în heleștee. Clasilicaţia Cyprinoidelor este foarte grea, deoarece diferitele forme se aseamănă adeseori foarte mult intre ele și e greu a le distinge. Linn6 având în vedere această asemănare cuprinse toate speciile întrun singur gen Cuprinus (|). Numărul prea mare al speciilor însă producând o adevărată confu- ziune, Cuwvier (2) a împărţit acest gen în mai multe subgenuri. Dar nici această clasificare nu eră sulicientă, până ce în fine Heckei (3) în 1643 luând de bază lorma, numărul şi dispoziţia dinţilor faringieni — carac- tere asupra cărora dejă Agassiz atrăsese atenţiunea — a putut să dea o clasificațiune naturală acestei familii și s'o despartă în mai multe ge- nuri bine delinite. Impărțirea Cyprinoidelor în Pachychili și în Pemno- chili, după forma buzelor, pe care a dato în urmă Heckel și Kner (4) a- cestei familii, nu a fost adoptată de către majoritatea ihtiologilor. De- asemenea încercarea unora de a întruni Acantopsidele cu Cyprinidele în- i-o singură familie formând 2 subfamilii: Cobitinae și Cyprininae nu este acceptabilă, deoarece diferențele între aceste 2 grupuri sunt prea mari și ele formează în adevăr fiecare câte o familie naturală bine limi- tată una de alta. Dar dacă luarea dinților faringieni ca bază a clasificaţiunii acestei fa- milii a, înlesnit mult împărţirea ei în genuri, recunoașterea speciilor și găsirea, adevăratelor caractere de distinețiune între ele este și astăzi foarte grea. Cu atât mai mult însă e îngreuială aceasta, cu cât Cyprinoidele fiind pesli cari trăesce în cârduri și se reproduce aproape în aceleași locuri și în aceeaş epocă, ei se încrucişează adeseori intre dânşii și dau bastarzi. Mulţi din aceştia au fost consideraţi timp îndelungat ca specii deosebite și, mulţumită, mai cu seamă cercetărilor neobosite ale lui Siebold (5), sa ajuns pentru unii din ei (Blicopsis, Abramidopsis, elc.), a li se desco- peri adevărata lor natură. Cred însă că aceste cercetări trebuesc încă ur- mărite de aproape mai cu seamă pe cale experimentală, și e foarte pro- babil că se va mai puteă constată că încă alte câtevă din speciile consi- derate azi ca bune nu sunt decât bastarzi. (1) Linne, Systema Naturae, ed. 12, p. 525. (2) Cuvier, Regne animal, vol. IL, p. 270. (3) 1. Hechkel, AVbildungen und Beschreibungen der Pische Syriens mebst einer neuen Classifi-" cation und Karalkteristil: sămmticher Gattungen der Cyprinen. Stuttgart 1843. , (4) Heclel și Iiner, l ce. p.52. (5) Siebold, 1. c. 101 1. Gen. Cyprinus Linne. Solzii mari. Aripioara dorsală cu baza lungă, cu 3—4 spini din cari ultimul foarte puternic și dințat la partea sa posterioară și cu muti mult decât 9 radii moi. Anala scurtă cu 3 spini din cari ultimul dințat și cel mult cu 7 vadii moi. Gura terminală cu buza groasă și cu 4 musteți pe falca superioară, câte 5 dinți Jaringieni de fiecare parte, din cari unii cu coroana sbârciiă, așezați pe 3 serii după formula 1.1.9—5.1.1. sh. Cvprinus carpio /. Crapul. p MA! p Caractere specifice: Gura mare cu buze cărnoase; de fiecare parte a fălcii superioare căte 2 musteţi groase și lungi. Dorsala cu 17 —22 şi anala cu 5 radii moi. Caudala adânc Bic obită la mijlocul ei în formă de semilună. Sinonime : Komgivos: Aristot, Hist. An. Cyprinus: Belloni, De aquatilibus libri duo (1553), pag. 273. Gesner, |. c., pag. 309. Rondelet, De piscibus lacustris, pag. 150. Klein. 1. Th., llistoria pis- cium naturalis missus. V, pag. 59. Artedi, Synon. nom. pisc., pag., 3No.l; Genera piscium, pag. 4, No. 8, și Descript. spec. piscium, pag. 25, No. 13. Cyprinus: Marsigli, Danubius Pan. mys., Vol. IV, pag. 57, tab. 19. Cyprinus carpio: Linn6, System. Natur., Î, p. 525. Bloch, Uek. Nature. d. Fische Deutchlands, vol. I, pag. 92, tab. 16. Pallas, Zoographia Rosso- Asiatica, vol. III, pag. 289. Lepechin, Reise dureh die verschiedenen Prov. d. russisch. Reich, vol. I, Tab. 23. Meidinger, Icones, etc., Tab. 9. Bonaparte, Iconografia della Fauna Ialica, 'Tom. III Pesci, ol. 92, Tab. 108, și Catalogo-metodico dei pesci europei. Reinsiger, Spec. Ichthyol. Hun- gariae, pag. 52. Cuvier el Valenciennes, his. nat. des Poissons, etc,., vol. XVI, pag. 23 (1842). Nordmann, Faune pontique, pag. 476. Giinther, Fische d. Nel- lkars., pag. 35. Bielz, Pische Siebenbiirgens. Hermansid 1853, pag. 9. Mechel d Kmner, 1. c., pag. 54. Siebold,l. c., pag. 84. Pancic, Pisces Serbiae, pag. 73. Jeil- teles, Prodrom. Faunae vertebrat. ungar. super., pag. 49. Kessler, Zu Ichthyo- logie, pag. 22; Nachtrăge zur Ichthyologie, ete., pag. 19, și Ihtiologia Aralo- caspi-pontică, pag. 245, No. 152. Giinter, Catalogue, etc., vol. VII, pag. 25. Grimm, Fischerei und Jagd in d. russiseh. (rewăssern. Seeley, |. c. Benecke, Fische, etc., pag. 117. Sabanje[i, |. c., vol. II, pag. 1. Warpachowshi, l.€., p. 73, B. Hoffer, Ueber Karplenrassen. Allg. Fiseh. Zeitung, Jahrg. 1898. E. Walter, Uber Kaxpfenrassen, în Anauthe, Karplenzucht, 1901, pag. 41. 102 Varietăţi: d) Varietăţi ale integumentului. Cyprinus II. (Spiegelharpfen vel Konig): Marsigli, Danub. Panon. mys. | VOI IV pa 59, alb 208 Cyprinus macrolepidotus: Meidinger, Icones. Pisc. Austr., tab. 41. Cyprinus rex cyprinorum : Bloch, Vek. Naturg. d. Pische Deutsehl., vol. III, pag. 131 și 178. Kramer Elenchus vegetabilium et animal. per Austriam infer. observatorum, pag. 390, No. 1 1756. b) Varietăţi de formă. Cyprinus acuminatus: Mechel u. KAner, |. c., pag. 58, fig. 23. Jeilteles, Prodromus Faunne Vertebr. IHungarize superior, pag. 50. Pancic, 1. c., pag. 74. Cyprinus elatus: Bonaparte, Iconogralia della Fauna italica, Pomo III. Pesci, Fol. 92, tab. 108, fig. 3. Cuwovier et Valenc., 1. c., vol. XVI, pag. 62. Cyprinus Nordmannii: Cuwier € Valenciennes, |. c., pag. 66, tab. 456. (= Cyprinus Kollavii Nordmann, |. c., pag. 478 şi Allas, tab. 21, cu o ligură foarte exactă). Ressler, Zur Ichtyologie des siidwestl. husslands, pag. 24. Cyprinus regina: Ponaparte, |. c., fol. 92, Tab. 108, fig. 1. Cuvier €& Valenc., 1. c., pag. 63. Heckel 4 Kner, |. c., pag. 62. Cyprinus hungaricus : /lechel, Annalen des Wiener Museums, vol. I, pag. 222, tab. 19,lig. 1. Heckel & Kmer, |. c., pag. 60. Nordmann, |. c., pag. 477. Kessler, fur lehthyologie, ete., pag. 23; Năchtrăge zur Iehthyologie, pag. 19, şi Ausziige aus dem Berichte, etc., I (Ueber die Siisswasserlische der Krym), pag. 4. Jeiiteles, |. c., pag. 50. Panert, 1. e., pag. 74. D 3—4/17—22, P 1/14—16, V 2/8—9, A 3/5—6, C 17—19 L. lat 36—39 [. transv. 5—-6/5—6. După cum se vede dejă din tabela de sinonimii dată mai sus—tabelă în care sunt trecute numai numele ce se referă la formele ce se găsesc in basenul Mării Negre și al Dunării—, această specie apare sub numeroase forme, cari diferă între ele atât întru cât privește integumentul cât și chiar în privința formelor generale ale corpului. Aceste diferite forme, dintre cari unele mai mult sau mai puţin constante și ereditare, au fost descrise și considerate până în timpul din urmă ca diferite specii. Abiă târziu Gun- her (1) si Siebold (2), cu spiritul critice care caracteriză lucrările acestor 2 învățați, au arătat că toate aceste forme sunt legate între ele prin forme intermediare și că nu sunt decât varietăţi ale unei singure specii. Intru cât privește variaţia integumentului, s'au descris ca specii dilerite: 1) formele cu solzi puţini şi foarte mari, între cari rămân locuri libere pe unde se vede pielea, forme numite de Germani Spiegelharpfen; acestora li s'au dat diferite nume: Cyprinus II Masrsigli, Cyprinus rez cyprino- vrum Kramer, Bloch, etc., Cyprinus macrolepidotus, Meidinger, C. specu- laris Lacepede, etc. şi 2) Formele la cari lipsesc cu totul solzii, numite (1) Giinther, Pische des Neckar. Wurtemberg. Naturwissenschaftliche Jahreshefte. Jahrg. IX. - Stuttgart 1853; și Catalogue, ete. vol. VII. (2) Siebold, 1. c., p. 84. de Germani Lederharpfen și descrise sub numele de Cyprinus nudus Dl., C. coriaceus Lacep., C. alepidotus, etc. In apele Dunării se găsește numai prima din aceste 2 varietăţi care a lost descrisă și ligurată încă de către Marsigli. Şi aceasta se întâlnește numai loarte rar, în exemplare însă de toate dimensiunile; în Brateș am găsit un exemplar de 90 cm. lungime, având de altlel în totul forma şi dimensiunile crapului or- dinar de Dunăre. Numărul și forma solzilor variază, la unele exemplare sunt cu totul neregulat răspândiţi pe laturile corpului, la altele par a se așeză câte pe 3 serii: una lângă spinare, alta la partea ventrală și una pe mijlocul corpului; niciodată însă nu aim întâlnit exemplare cari să aibă solzii dispuși cu regularitatea cu care se găsesc la exemplarele cultivate în heleșteele din Bohemia. A doua formă, «Crapul gol» lipsește cu totul la noi, în schimb însă se găseşte în apele noastre o nouă varietate a în- tegumuenului foarte interesantă: e forma numită de pescarii nostri Împă- ratul crapului sau Boiernaș (în domen. Brăilei), lormă care se întâlnește adeseori și de care ei leagă o mulţime de legende. Această formă are toţi solzii compleţi, însă coloarea lor este loarle vie, aurie-deschisă bătând în roșu. Nu e auriul obișnuit al crapilor, mai cu seamă al acelora ce stau mai mult timp înapă curgătoare, ci e curat coloarea deschisă a aurului cu un luciu metalice foarte puternice. Exami- nând mai de aproape, vedem că aici solzii nu ies la suprafața corpului, ci sunt acoperiţi peste tot cu o membrană adipoasă absolut transparentă și lucind ca, sticla de cristalul cel mai fin. Tocmai acest înveliș produce electele acelea minunate de lumină. Pescarii au credința că acest pește este sfânt și cine îl prinde îi mor copiii. De aceea de câte ori cade in leasă sau la năvod, îi dau drumul înapoi în apă. Pentru a se puteă deosebi această interesantă formă, necunoscută până acum, o vom numi: Cyprinus carpio var. împeralor nov. var. De altlel cred necesar să arăt că această variațiune a integumentului nu este numai la Crap ci şi la o mare parte de alte Cyprinoide din apele noastre. II. Intru cât priveste forma corpuiui si în special raporturile dintre înălțimea și lungimea corpului, sau descris de asemenea o intreasă serie de specii, dintre cari cele mai principale sunt: C. acuminutus Hechel u. Kner., C. Nordmanni Val., C. elatus Bonaparte, C. carpio L, (în sensul lui Mechel u. Kner și Bonaparte), C. hungaricus IHeckel și C. regina Bonaparte. Din acestea s'a dovedit în urmă că primele trei: C. acuminatus, C. Nord- manmiă şi C. elatus sunt sinonime între ele şi nu sunt decât nume dilerite pentru una și aceeaș formă, asifel cum apare ea în diteritele părți ale Buropei. Cu toate acestea celelalte reprezentă în adevăr 4 forme diferite sub cari se prezentă crapul în diferitele ape ale Europei. Sa dovedit în adevăr că aceste forme sunt legate între ele prin tot telul de forme in- termediare, chiar, pentru unele, că adeseori una poate degeneră în cealaltă şi că deci nu sunt decât varietăţi ale aceleiaș specii ; totuș aceste lorme există nu numai în exemplare izolate ci în mari cantități la un loc, având liecare o serie de caractere comune mai mult sau mai puţin constante și ereditare; fiecare din ele are un gen de vieaţă mai mult sau mai puţin special, ba chiar și oareșcari caractere liziologice dilerite—d. ex. putinţa de a | 104 | creşte și a se îngrăşă mai încet sau mai repede, etc. Deşi deci aceste forme nu pot fi ridicate la rangul de specii, ele trebuesc însă consi- | | derațe — sau cel puţin o parte din ele — în tot cazul ca varietăți con- stante sau rasse. | Deoarece cultura Crapului în timpurile din urmă a luat în țerile Europei occidentale o desvoltare enormă, heleşteele de crapi făcând azi parte din. 4 rotațiunea agricolă; deoarece în asemenea culturi, ca și la cultura vitelor, E scopul principal este ca, întrun timp dat și de pe o suprafaţă dată, să se scoată maximul şi oplimul de producţiune cu minimul de cheltueală; de- oarece în line aceasta depinde în primul loc dela calitățile animalelor cari servesc pentru reproducțiune, de aceea astăzi diferitele rasse de crapi for- A mează obiectul unor studii foarte amănunțite. Nu atât din punctul de ve- dere sistematic, al diferințelor morfologice dintre o formă şi alta, ci mai cu seamă din acel biologic şi în privinţa, unor anume calităţi fiziologice— putinţa de a crește și a se îngrăşă cât mai repede—sunt astăzi cercetate cu deamănuntul toate rassele de crapi. Selecţiunea a făcut dejă ca și în : alte ramuri de culturi să avem acum crapi speciali cu o cocoașă mare— | aproape dilormă—în spinare, cari dau o producţiune foarte mare de carne | în cel mai scurt timp. ăi De sigur că descrierea tuturor acestor forme cari nu sunt decât pro- | duse artiliciale ale culturii, nu poate intră în cadrul studiului de faţă, ceea, | ce trebue să ne intereseze însă de aproape sunt diferitele forme de Crap cari se găsesc în natura liberă — fără intervenţia vreunei culturi — în apele noastre. Dacă mai târziu piscicultura în heleştee va luă și la noi o desvoltare mai mare pe baze nouă științitice, atunci de sigur că reproduc- torii vor trebui aleşi (şi în urmă mereu împrospătaţi) dintre cerapii aflați in mod natural în apele noastre, căci aceştia sunt dejă adaptaţi mediului şi condiţiunilor speciale de traiu din această regiune.—Studiarea amănunțită, a, diferitelor forme cari trăesc în apele noastre și care până azi na fost încă făcută prezentă, dar în afară de interesul pur știinţilie și un interes practic foarte mare. | In cele ce urmează voiu căută dar mai întâiu să dau o descriere gene- | rală a caracterelor esenţiale ale speciei Cyprinus carpio Zin., iar apoi voiu descrie pe scurt, pe cât o permite cadrul acestei lucrări generale, diferitele forme sau varietăţi constatate în apele noastre cu calităţile lor morfologice şi biologice. Descrierea. Forma generală a corpului este lungăreaţă, puțin comprimat pe lături, aproape rotund la partea, ventrală și cu o muche mai mult sau mai puţin ascuţită pe spinare. Această formă variază atât la diferitele va- rietăți cât și chiar la diferitele exemplare ale aceleias rasse după condițiu- nile de nutriţiune, ete. In general înălțimea maximă a corpului este apro- ximativ egală cu de două ori lățimea și se poate cuprinde în lungimea corpului, lără caudală, de 2.7—4.2 ori. Capul este mare, foarte puţin turtit, având un bot obtus, cu gura terminală și relativ largă, 2şă că ajunge înapoi până sub nările anterioare. Gura e înconjurată de buze cărnoase și are pe falea superioară de liecare parte câte 2 musteţi, din cari cele anterioare - sunt mai mici, iar cele posterioare situate la colțul gurii sunt cu mult mai lungi şi mai groase. Lungimea capului variază și ea după diferitele va- S 105 rietăți fiind egală cu 1/, —!1/;, din lungimea lolală a corpului. Diametrul ochiului este egal cu aproape !/; din lungimea capului; distanța preor- bitară este egală cu de 2 ori acest diametru, cea interorbitară cu de 3 ori, iar cea postorbitară cu cevă mai mult decât de 3 ori. Narinele sunt duble, separate însă între ele numai printr'o membrană care se ridică în sus ca o perdeă; narina posterioară este cu mult mai apropiată de ochi. Pielea care acopere capul este groasă şi opacă, aşă că inelul suborbilal abiă se poate zări. Operculul este striat radiar și se termină cu o margine lată membranoasă, care acopere toată centura osoasă formată din oasele scapulare şi hume- rale cari limitează cavitatea branchială. hRadiile branchiostege sunt nu- mai în număr de 3. In gură atât pe fălci cât şi pe limbă, vomer și palatine nu exsistă nici un dinte. Membrana care acopere palatul este în- crețită, loarte sensibilă, bogată în muşchi și nervi şi e foarte apreciată ca gust sub numele «limbă de crap». Inapoia ei în fața dinţilor laringieni stă lipită pe baza craniului o mică placă cărnoasă, care inainte se între- buinţă în medicină sub numele de «piatră de crap». Dinţii laringieni sunt la început rotunzi, cu timpul însă ei—afară de primul — se tocesc şi co- roana lor are o faţă cu mai multe brăzdături concentrice. Pe dinţi se de- pune cu timpul un fel de tartru. Pescari noştri cred că prin numărul inelelor concentrice de pe coroana dinţilor se poate determină vrâsta pes- telui, ceeace însă nu corespunde de loc realităţi, deoarece ei schimbă regulat dinţii. Pe partea anterioară a tuturor arcurilor branchiale se află câte o serie de dinţi branchiali lungi și lăţiţi cu marginile dinţate și vârfurile îndreptate înainte. Aripioara dorsală este foarte lungă, compusă din 3 radii spinoase și 17—22 radii moi; ea începe aproape deasupra inserțiunii ventralelor cevă mai înaintea lor. Cei doi dintâi spini sunt rudimentari, iar al 3-lea e foarle mare, osos și la partea sa posterioară e puternice dințat ca un ferăstrău. Anala este scurtă, compusă din 3 radii spinoase și 5—6 moi şi aicea cel de al 3-lea spin este mare și dințat la partea sa posterioară. Caudala este adânc seobită la mijloc, are ambele loburi egale și rotunzite la vârf. Corpul este acoperit cu solzi mari cicloizi, ei prezentă la suprafaţa lor un dublu striaj, concentric și radiar în formă de evantaliu, iar marginile lor sunt subțiete, aproape membranoase. Scoţând câţivă solzi afară, mai cu seamă de acei din seriile de lângă linia laterală, şi observându-i în spre lumină, vedem că pe partea lor» care stă acoperită se pot deo- sebi în afară de numeroasele mici cercuri concentrice și niște câmpuri mari concentrice ; limila dintre 2 câmpuri d» acestea reprezentă limita, dintre un an și altul; așă că după acest caracter se poate determină vrâsta exactă a pestelui, cel puţin cât sunt tineri. Această chestiune de mare importanţă pentru piscicultură și pescăria practică a fost stu- diată de aproape în ultimii ani, mai cu seamă de către Kântze (1), Walter (2) (1) Kintze, Karpfenzucht ud Teichbuu. (2) Walter (Dr. Bm.), Die Altersbestimmuamg des Kasrpfens nach der Schuppe, în Knauthe, Kawp- fenzucht. Neudamm 1901, 106 i Hojfbauer (3), și a fost dusă în fine de către Hoffbauer (4) la un bun fârșit. Linia laterală, care începe dela marginea superioară a operculului, merge peste tot aproape în linie dreaptă pe mijlocul corpului; ea este compusă din mici tuburi cu pori simpli. Pe cap porii se pot observă mai cu seamă pe inelul suborbitar şi pe preopereul. La varietatea rex cyprinorum solzii sunt cu mult mai mari—adeseori dubli şi chiar tripli—ca la crapul obișnuit, arată însă acelaș desen pe ei, după cum se vede chiar și din vechile figuri ale lui Marsigli. Colorațiunea. Coloarea generală a Crapului variază foarte mult şi mai cu seamă după apa în care trăește: crapul de baltă sau cel dela mare din lața gurilor Dunării are o coloare foarte închisă, aproape neagră, pe când cel din apele curgătoare, din Dunăre sau din gârlele ce unesc bălțile cu Dunărea este cu totul deschis auriu. Schimbându-şi locul, el îşi schimbă in scurt timp și coloarea și după aceasta pescarii recunosc imediat dacă Crapul pe care il pescuese primăvara în bălți este Crap care a iernat acolo, sau dacă este proaspăt venit din Dunăre şi viceversa dacă Crapul pe care il prind în Dunăre este pește de fluviu, sau a ieşit din baltă afară. Acest apt are iarăș importanță practică, căci se știe că pe de o parte atunci când incepe a intră peştele în bălți pentru a se reproduce, trebuesc lăsate toate gârlele deschise spre a-i lăsă intrarea, liberă și a nu-l speriă, iar pe de altă parte când începe peștele a ieşi, trebuese imediat îngrădite bălțile și gârlele pentru a nu-l lăsă să fugă. Spinarea crapului este neagră bă- tâmd în cenușiu, alteori în albăstriu sau cafeniu; pe lături el este auriu mai mult sau mai puţin închis, iar pe partea ventrală eălbiu. Aripioarele dorsală şi anală au şi ele colorile părţii corpului pe care se allă. Ven- tralele și pectoralele sunt mai deschise, iar în epoca de reproducție bat puţin în roșiu. Ca mai toate Cyprinoidele și la Crap bărbaţii în epoca de reproducție capătă mici beșici pe cap, pe opercul, pe laturile corpului, ete. Aceste însă sunt cu mult mai mici şi mai rare decât la alți pești din această familie şi dispar imediat după bătaie. | Dimensiunile. Crapul ajunge în apele noastre la dimensiuni extraordinare, necunoscute în apele Europei centrale și occidentale. In special primăvara, în timpul apelor mari în bălțile din Delta Dunării, ies de sub insulele plutitoare exemplare colosale având chiar aproape de 30 kgr. greutate. Cel mai mare exemplar pe care l-am văzut eu aveă 27 kgr., mi sa spus însă de către pescari că acum 30 de ani sar [i prins la mare în fața gurii Sf. Gheorghe un crap care aveă 36 de ocale vechi și că eră atât de puternic că a rupt năvodul. Lungimea crapilor nu creşte proporțional cu greutatea lor, căci exemplarele bătrâne se ingroașă mai mult decât cresc în lungime, așă de exemplu un exemplar de 50 cm. lungime are o greutate aproximativă de 2 kgr., pe când exemplarul de 27 kgr. nu aveă decât 1.10 m. lungime. bsi bă S (3) Dr. C. Hoflbauer, Beitrăge zur Alters- und Wachstumsbestinimiung der Pische spez. des. Karpfens, în Allg. Fischerei--Zeit. Munchen 1898, și în No. 13 din 1904. (4) Acelaș, Weitere Beiirăge zur Alters- und Wachstumsbestimmung der Fische, spez. des Karp- fens. Zeitschrift. f. Fischerei. Berlin 1905. 107 In genere în Dunăre şi bălțile ei Crapul mare de 5—10 kgr. greutate şi mai mult este foarte numeros și se aduce zilnic în cantităţi foarte mari pe toate piețele noastre. Distribuiţiumea. Dintre toate speciile de pești cari populează apele noastre crapul este cel mai răspândit. El trăește: la mare în fața gurilor Dunării, în toate lacurile noastre litorale, în Dunăre și Prut și toate bălțile lor de inundațiune, în partea de jos a mai tuturor râurilor noastre până în sus de regiunea dealurilor, în toate lacurile, jepeile și heleșteele, etc. Pentru studiul de față au servit exemplare din mai toate regiunile țerii noastre şi din tot telul de ape. Diologia. Crapul este un peste de apă dulce care, în afară de heleșteele în cari e cultivat, trăește mai cu seamă în Dunăre cu afluenții ei și în băl- țile cu cari stă în comunicaţie. În Dunăre el îşi găsește în tot timpul anului hrană suficientă pe sub butuci la rădăcinele sălciilor şi ascunzători bune deiernat prin gropile de sub maluri și dela fundul fluviului. Indată ce vine însă primăvara, odată cu cresterea apelor, ei părăsesc gropile şi ascun- zătorile lor şi se apoprie de maluri spre a intră cu cârdurile în bălți spre a se reproduce și a se hrăni apoi în ele. Faptul că în fiecare primăvară se vede deodată crap mult pe Du- năre, a făcut pe unii pescari să creadă că crapul ar îi un pește migrator— ca morunul—care trăește în mare și vine numai primăvara pentru a se reproduce în Dunăre și bălți și apoi pleacă iarăş ducându-se înapoi la iernat înspre coastele Anatoliei. Această credință pare a li răspândită și la, alţi pescari de pe coastele Mării Negre, căci a înregistrat-o și Kessler în 1856 scriind: «der Karplen ist eigentlich ein Zuglisch, das heisst er gehort zu denjenigen PFischen, welche sich alljăhrlich zum Zwecke des Laichens aus dem Meere in die Fliisse begeben. Doch scheinen viele karplen auch [ir immerin den Flussen zuriickzubleiben, ihren bestăndigen Wohnsitz in denselben aufzusehlagen» (1). Această idee pe care Kessler mai întâiu în prima sa lucrare o luase ca monedă bună dela pescari, a părăsit-o în urmă și în lucrarea sa generală asupra Ihtiologiei Aralo-Caspi-pontice, apărută în 1877, vedem că arată că Crapul se găsește «și în Marea de Azov și în părțile cu apă puţin sărată din Marea Neagră» (2). In adevăr în Marea Neagră Crapul se găseşte numai in lața, gurilor fluviului, unde găsește o apă sălcie pe care el o poate suportă, după cum suportă — împreună cu alţi pești de apă dulce—şi apa puţin sărată din Marea de Azov și din diferite lagune ca d. ex. din lacul Razim. Indată, însă ce se sărează apa mai tare, el nu o mai poate suporta și pleacă; un vânt puternic dinspre mare care ţine mai multe zile şi aduce apă sărată în aţa gurilor Dunării alungă în câteva zile tot Crapul de aice si-l lace să se retragă înapoi în fluviu sau prin golfuri mai liniștite, unde apa dulce se păstrează. In lacul Razim, primăvara când apa se îndulcește prin revărsă- rile Dunării, e plin lacul de Ciortănică, vara însă când se concentrează apa (1) ISessler, Zur Ichthyologie des siidwestl. Ruslands, p. 22. (2) Kessler, Ihtiol. Aralo-caspi-pontică, etc. (rusește), p. 246. RA din nou, toată fuge în spre Dunavăţ și Dranov și nu se mai poate prinde nici una. Se întâmplă în adevăr că primăvara în timpul apelor mari Crapul este inșelal de curentul de apă dulce şi dus la distanțe considerabile în mare, de unde nemai putându-se întoarce rătăcește pe lângă coastele mării până ce în scurt timp moare. În anul 1893 fiind îmbarcat timp de 5 luni pe. un bastiment de răsboiu și călătorind mereu în apele noastre teritoriale, am putut observă foarte de aproape şi urmări soarta unui cârd de crapi iesit din bălțile Dunării printr'o gârlă și rătăcit în apele mării. Peștele ieşise din lacul Razim prin Portița şi nemai găsind gura pe unde ieşise afară porni în cârduri foarte mari + erau câteva sute de mii de kgr. — înspre sud. In scurt timp ei şi-au schimbat cu totul coloarea devenind negri de tot. Peste vreo câteva zile au ajuns la Constanţa — unde apa are dejă con- ținutul normal de sare al Mării Negre: 1.7 %/,—și pescarii au avut o recoltă, foarte bogată. Acest Crap însă îşi pierduse cu totul gustul, asă că nu se puteă, vinde decât cel mult cu 10 bani kgr. și pescarii îl întrebuințau ca nadă la, undiţele de Calcan. După câteva zile scoțând câteva exemplare şi punându-le întrun acuariu am văzut că începură a orbi dejă — ochii lor deveniseră opaci—; după alle 2 zile ei începură a-şi pierde și echilibrul, îno- tând cu burta, în sus—se vede că apa sărată le atacase organele liniei laterale — și în line în scurt timp se puteau vedeă pe tot litoralul Mării Negre din sus de Constanța până la Sud de Mangalia cantități enorme de crap mort, plutind pe mare sau aruncat pe maluri infectând aerul. Asemenea observaţiuni am mai făcut încă în numeroase rânduri, căci aproape în fiecare an erau prin diferite gârle şi in special prin gârla îm- puțită— între Sulina și S-tul Gheorghe — cantităţi mari de crap, cari ne- mai putându-se întoarce înapoi rătăcesc în mare până se pierd cu totul. Adeseori ei ajung până la Constanţa unde intră în cantități enorme în Talianele (1) de acolo, iar în câteva zile se văd morţi pe maluri infectând aerul. Aceste observaţiuni cred că sunt concludente şi noi putem afirmă cu siguranță că Crapul nu este un pește de mare, ci că el se poate adaptă numai întru atâta ca să poată suportă întru câtvă apa sălcie din fața gu- rilor fluviilor sau din unele lacuri litorale salmastre, cum e Razimul și cum e chiar şi Marea de Azow. Am fost nevoit să insist mai mult asupra acestei chestiuni, deoarece ea are o importanță mai mare, atât din punctul de vedere curat știinţilic, cât și mai cu seamă din punetul de vedere practic al măsurilor ce tre- buesc luate pentru cruţarea şi îmmulţirea acestei specii. Să vedem dar acum care este modul de vieață al acestei specii, astfel cum se prezentă ea în apele noastre naturale: Crapului îi plac bălțile cu un fund nămolos, puţin adânci ca să se poată apa încălzi ușor și cu câteva gropi de iernat şi cu vegetaţie bogată pe margini. Aceste condițiuni sunt îndeplinite în lotul de bălțile Dunării (1) Talianul este un instrument mare de pescuit, caracteristie pentru coastele Mării Negre. Des- cripţia sa am dat-o în lucrarea mea întitulatță: Die Clupeinen des westi. Teiles des Schwarzen Meeres. Denkscehriften der k. Akad. der Wissensch, Wien 1905. N „cari mai au încă și marea calitate de a sta, în parte, câtevă luni pe an us- cate și de a-și primeni apa în liecare primăvară; toate aceste sunt con- diţiuni ideale pentru creşterea şi reproducţiunea Crapului și lac ca ţara noastră să lie una din (erile cele mai bine potrivite din toată Europa pentru o astfel de producțiune. Hrana crapului constă din plante și animale mici acuatice, crustacee, larve de insecte, etc., ea variază după anotimp, în unele epoci mâncând mai mult plante, in altele mai mult larve de insecte, etc. Numeroasele studii speciale lăcute în timpul din urmă si mai cu seamă ale lui Susta (1), Arnold (2) și Schiemena (3) ne-au lăcut să cunostem până în cele mai mici detalii modul de hrană al acestei specii în apele natu- rale. In heleşteele artificiale modul lor de hrană se schimbă, căci în timpul din urmă sa ajuns a se hrăni în mod artificial cu lupină, melasa de sânge, etc. şi tot felul de preparate pentru a se spori în acest mod producțiunea. In special studiile lui Susta (4), Burda (5), Walter (6), etc. au contribuit mult la luminarea acestei chestiuni practice. In apele noastre şi în special bălțile Dunării, cari prezentă condițiuni i- deale pentru hrana Crapului, unde avem un Plankton bogat, o vegetație puternică pe margini, păduri de sălcii pe maluri, cari favorizează desvol- tarea insectelor, etc., unde apa inundând primăvara câmpii întregi favori- zează desvoltarea infuzoriilor, crustaceelor şi tuturor organismelor cari compun Limno- și Potamoplanltonul, în aceste ape de sigur că niciodată nu va fi nevoie a se mai recurge la hrana artificială; aici crapii au o hrană naturală atât de bună, încât ceresc cu mult mai repede decât chiar în heieșteele artiliciale din apus. Cercetând după solzi am constatat în a- devăr crapi de 3 veri de ai noştri fiind mult mai mari decât crapii de 4 veri din Germania. Crapul se nutrește mai cu seamă în timpul verii și maximul de nutri- țiune coincide cu lunile cele mai calde ale anului, aşă că în timpul verii este epoca principală de creșterea crapului. De aceea în timpul verii tre- bue să se pescuească cât se poate mai puţin și numai pentru a rări peş- tele, acolo unde e în prea mari cantităţi în raport cu suprafața apei în care trăește. Când sunt prea mulţi crapi în raport cu întinderea unei ape, ei își fac o prea mare concurență la hrană și atunci crese mai puţin, aşă că producţiunea tolală a acelei ape e mai mică decât dacă ar îi fost mai puţini pești în ea. Cu cât se răceşte apa mai tare, cu atât și crapul în- cetează mai mult de a mâncă, iar în timpul iernii el nu mai mănâncă aproape deloc stând întrun fel de hibernaţiune în nămol la gropi adânci în grupe mari. În acest timp creșterea încetează cu totul. Gropile de hi- (1) I. Susta, Die Erndhrung des Karpfens und seiner 'Teichgenossen. Stettin 1888. (2) IL. Arnold, Ueber die Pischnahrung în den Binnengenăssern. Verh. d. V. Internat. Zoolog. Congres, Berlin, 1901. (3) P. Schiemenz, Ueber die Nuhrung unserer gemohnlichen Wildfische. Stettin 1905. (4) Susta, Die Karpfenfiitterung în Wittingau. Stettin 1891. (5) V. Burda, Mai multe articole în revista Der Landwirt, Scehlesische Landwirtschaftliche Zei tung. 1890. (6) Walter, /ahresbezichte der teicliwvirtschaflichen Versuchstation Trachenberg. (mai mulţi ani consecutivi). "> Aid 110 bernaţiune sunt de obiceiu cunoscute de pescari și iarna le inconjoară cui garduri făcând «zatoane» și prinzând cantităţi mari. In timpul iernii crapul, deși nu mănâncă aproape nimic, totuș nu slăbeste aproape de loc. Epoca de reproducție a Crapului în apele noastre începe cam pe la mijlocul lui Aprilie și anume alunci când apa ajunge la o temperatură de 180. El se bate în mai mulţi răstimpi, însă bătaia principală este între 10 April până la 20 Maiu. D-l Inginer Roco, din serviciul pescăriilor, care a făcut timp de 4 ani consecutivi observaţiuni în bălțile Dunării din judeţul Constanţa în privința relațiunilor dintre epoca de reproducţiune a peștilor și temperatura apei, îmi raportează despre Crap următoarele: «Bătaia acestor pești se întâmplă atunci când temperatura apei trece de 18” și durează cât timp temperatura apei este cuprinsă între 180 și 200. Peştii cei mai tineri înlărziază uneori cu bătaia și temperatura apei trece de 200 ajungând până la 22%. «Timpul cât durează bătaia acestor pești este de obiceiu între 20 A- prilie şi 20 Maiu. In anii 1901, 1902, 1903 și 1904 prima bătaie a Crapu- lui în bălți a fost între 20 și 23 Aprilie. Majoritatea peştelui se bătuse dejă pe la 5B—10 Maiu, ultima bătaie fusese între 10 si 20 Maiu. In anul acesta (1905) însă bătaia peștelui a inceput dela 7—10 Aprilie și pe la 20 Maiu eră dejă bătut. In unele cazuri se mai găsiau pești cu icre, însă cu lapţi nu se mai găsiau de loc, aşă că bătaia peștelui și fecundaţia nu mai eră posibilă. Pescarii spun că nevărsarea icrelor la timp se datoră faptului că pestele aveă îngrămădită grăsime prea multă în canalul de vărsare a icrelor». Aceste observaţiuni foarte interesante de sigur că ne dau o lumină în privința imfluenţei temperaturii asupra epocii reproducției crapilor în bălți. Această influență se confirmă cu atât mai mult, cu cât observația ne arată că imediat alături, în Dunăre, unde apa e intotdeauna cu câtevă grade mai rece, bătaia crapului se face cu vreo 2 săptămâni mai târziu. Dar nu numai temperatura are o influență asupra epocii lepădării icveloe, ci și creşterile şi revărsările apelor. De obiceiu bătaia crapului coincide cu epoca de creștere maximă a apelor, el nu se bale niciodată la venitul apelor, ci așteaptă când apa stă pe loc. Se întâmplă câte odată că re- vărsările vin cevă mai târziu, atunci și bătaia crapului e mai întârziată. Toate acestea însă— și revărsările și temperatura optimă a apei în bălți dela 18—200 — coincid de obiceiu. Se întâmplă însă ani când Dunărea nu se revarsă de loc, atunci numai câţivă crapi leapădă icrele în Dunăre pe lângă maluri, iar o mare parte nu leapădă de loc, așă că vara târziu în- tâlnim încă crapi cu icre, cari încetul cu încetul se învârtoșează și se roşesc ca și cum ar [i fierte. De aceea în anii când sunt apele mari avem și o producţiune foarte mare de Ciortănică mică, care asigură producţiu- nea anilor viitori, iar în ani de secetă producţiunea e cu mult mai redusă. Locurile de reproducțiune ale Crapului sunt în totdeauna în apropiere de maluri la apă cât se poate de mică și mai de preferință pe ierburi în locurile de curând inundate; ei mai depun icrele și pa buşteni, în za- toane, etc. In timpul bătăii crapii «se cârduese» în grupuri mari și ies aşă de mulţi la suprafaţa apelor, încât dela distanțe mari li se poate vedeă spi- » | i „d | „5 E e E RN NE A SIN O O e O IE A a pp. E + >. o NR nările ieşindu-le afară din apă; în acest timp ei sunt «cu totul ametţiţi, asă că se pot prinde chiar cu mâna și lovi cu ghionderile». O femelă are dela 3—800.000 de boabe de icre şi le leapădă în mai multe răstimpuri, fiecare icră având un diametru aproximativ de 1,3 mm. In momentul reproducerii bărbatul cu femela se ating cu burta ea și cum sar bate între ei pentru a activă ieșirea productelor sexuale şi a înlesni amestecul icrelor cu laptele. Durata incubațiunii la Crap depinde de tempe- ratura, apei, ţine însă de obiceiu cam 5—6 zile. Puii mici înoată la apă mică şi după ce au resorbit tot vitelul nutritiv se hrănesc cu Plankton. Ca curiositate voiu mai aminti că la pescari există credința că unii crapi bărbați își aruncă în afară testiculele cu totul și că acestea sunt mâncate de femelă pentru a se face fecundațiunea ouălor în interiorul cor- pului. De sigur nu mai am nevoie să spun că asemenea credinţă e lipsită de orice temeiu. Un fenomen curios este că se găsese adeseori crapi mari cu organele sexuale degenerate; aceștia se recunosc având un corp mai scurt, un cap mai mare și spinarea groasă, iar in regiunea anală corpul este cu totul subțiat. Aceștia au un gust foarte bun și de aceea sunt foarte căutați. Bazaţi pe acest fapt se începuse în Franţa chiar a se castră crapi şi în adevăr carnea lor deveniă mai gustoasă ca şi la claponi; cum însă pro- cedeurile sunt prea complicate, acest obiceiu s'a părăsit azi aproape cu totul. Durata vieţii crapului este foarte mare, se cunosc ciapi ţinuţi în base- nuri artificiale despre cari se știe pozitiv că au trecut peste 200 de ani. Intrebuințarea. Crapul are o carne foarte gustoasă și constitue la noi in țară un adevărat aliment popular, el se găsește atât pe masa bogatului cât și a saracului. Crapul se consumă atât proaspăt cât și sarat; mai puțin uscat şi afumat. Sărarea sa se face în modul următor: se spintecă în lung pe la partea dorsală și se curăţă bine de intestine și sânge, apoi se pune pe el sare multă măcinată, după aceasta se pune la cadă şi se presează; în cadă după câteva zile lasă din el o saramură, în care se conservă până la vremea vânzării. Inainte de a fi dus la piaţă se scoate din căzi, se presară pe fiecare bucată câte un pral de sare și se ciădeşte în barcazul de transport; dela piaţă apoi se încarcă în coșuri sau butoae şi se transportă în toată ţara, Crapul are o mare însemnătate economică fiiind un articol însemnat de comerț. Singură Delta Dunării produce anual până chiar la 5.000.000 ke. de Crap. In domeniul Brăilei din 1.000.000 kg. de peşte prinse în gârla Pili- poiul într'un an 800.000 kgr. a fost Crap. Aceste citre cred că arată în deajuns enorma însemnătate economică a acestei specii pentru ţara noa- stră. Crapul este şi un însemnat articol de export al ţerii noastre, ter- mania, Austria, husia, Serbia şi Bulgaria fiind principalele țeri împortătoare. Parastile. La crapi sau găsit până azi: 2 specii de Nematode, 4 sp. de Eehinorynchus, 9 sp. de Trematode, | Cestod, 1 Hirudineu (Piscicola geo- metra Blu.) şi 3 specii de Copepode (Lernaeocera cyprinacea L.. Ergasilus seboldi Nm., și Argus foliaceus L..) Piscicultura. Dintre toţi peștii de apă dule, Crapul este cel mai potrivit pentru a fi cultivat în heleştee si tot odată și cel mai rentabil. In ţerile apusene și mai cu seamă în Germania, Austria, Olanda și Italia cultura 112 Crapului a luat o desvoltare atât de mare, încât face parte din producţiile agricole și servește ca mijloc pentru a pune în valoare pământurile mlăș- tinoase, sărăturile şi orice alte terenuri cari pot fi inundate. In Bohemia și Silesia multe terenuri pe cari inainte se semănau cereale sunt azi trans- lormate în heleştee de crapi și cultura lor rentează azi cu mult mai bine decât cel mai bun grâu. Și la noi în țară şi în special în Moldova se cultivă Crapul foarte mult; aproape pe fiecare moșie din Moldova eră un heleșteu în care se cultivă rap împreună cu Lin, Caras, Ştiucă, Costris şi Ocheană sau Chișcari, ete. şi cele mai multe orașe din nordul Moldovei se aprovizionau din aceste heleştee. Astăzi, fie din cauza intinderii prea mari a culturii cerealelor și scăderea culturii vitelor — nemai fiind nevoie de multe adăpători — lie din cauza sporirii producţiunii bălților dela Dunăre și a immulţirii liniilor lierate cari duc peşte din Dobrogea în toate unghiurile ţerii, fie şi din cauza înlocuirii morilor de apă cu mori de vapori, ete. cea mai mare parte din heleștee sau secat și cultură de crapi nu se mai face decât încă nu- mai prin puţine locuri. Pentru economia noastră naţională aceasta este un rău mare, căci secându-se heleşteele sa scăzut în multe locuri și ni- velul apei de infiltrațiune, așă că secetele se simt cu mult mai des decât inainte. Piscicultura care se făceă inainte în heleştee eră cu totul nesislematică și rentabilitatea ei eră foarte mică, aşă că de sigur îndată ce pământul a săpătat o valoare mai mare, ea a trebuit să fie părăsită și înlocuită prin cultura mai rentabilă a cerealelor. Inainte— şi chiar și astăzi — se închi- deă printr'o «fezătură» valea unui pârău, se aşteptă până se adună mai multă apă formându-se «iazul» sau «heleşteul», se puneă apoi în el pește de sămânță și se aşteptă câţiva ani până se îmmulţiă; în urmă se pescuiă din timp în timp pentru trebuințele casei proprietarului și vara pentru lucrători, iar din 3 în 3 ani se vindeă toată producţiunea vre unui negustor care, sau scurgeă heleşteul, sau îl pescuiă cu năvoadele. In urmă se lăsă din nou să se adune apa, să se îmmulțească semincerii, etc. Astăzi cultura Crapului se face cu totul în alt mod, pe baze știinţilice, și unde condiţiunile naturale sunt potrivite, ea este cu mult mai rentabilă decât ori şi ce altă cultură. Iată cum trebue să se procedeze: I. Inainte de toate-—după sistemele lui Thomas Dubiseh şi Victor Burda— astăzi la o cultură de crapi nu mai e suficient un singur heleșteu, ci trebue o serie de cel puţin 4 heleștee și anume: 1) un heleşteu mic de reproducție; 2) 2 heleștee cevă mai mari pentru creșterea puilor și 3) un heleşteu mare pentru creșterea si îngrășarea pestilor. Aceste heleștee trebue să fie astfel, încât să poată fi oricând secate și inundate din nou cu apă, cât și să poată fi cu totul izolate între ele sau de orice altă apă. Peștii tre- buesc transportaţi dintr un heleşteu în altul și din ultimul la piaţa de vânzare. După fiecare pescuire a unui heleşteu el trebue lăsat peste iarnă secat, câte odată chiar trebue semănat pe el trifoiu, lucernă, etc., care se co- sește prin lunie și apoi abiă se inundă din nou cu apă. II. In al doilea rând nu mai e permisa se luă ori și ce pește ca semin- ceri, ci trebue să fie aleşi din anume rasse de Crap cari ceresc repede; Să La le SI cu modul acesta se poate ajunge ca la finele verii a treia să avem crapi de vânzare în greutate de câte 1.650 gr. bucata. III. Trebue ca peştii în fiecare heleșteu să lie puși numai într'o anumită, proporție în raport cu suprafața, pentru a nu aveă o suprapopulare și deci o scădere totală a producţiei; și în line IV. Trebue ca peştii răpitori—Ştiuca, Şalăul, ete.—-să nu intre decât în heleşteele de creşterea peștilor și într'o proporţie de cel mult 10%/,. Cultivând în acest mod, Dubisch, fără a hrăni în mod artificial, scoate peste 220 de crapi — de câte 1.100 gr. fiecare — pe hectar, ceeace re- prezentă după prețurile noastre peste 130 de lei pe hectar. La noi până astăzi o asemenea cultură pe o scară întinsă nu se face încă; un început se face acum în judeţele Botoșani și Dorohoiu,; e de sperat însă că vechea şi tradiționala cultură a Crapului în țară la noi va reîncepe pe baze cu totul nouă asigurând proprietarilor noştri o rentabilitate mai bună și mai constantă a multor porțiuni de terenuri cari azi le sunt aproape neproductive. In bălțile Dunării până azi nu sa făcut piscicultură artificială și în cea mai mare parte nici nu e nevoie a se lace, căci condiţiunile naturale sunt prea bune spre a aveă nevoie să recurgem la asemenea mijloace. Numai în unele lacuri litorale, unde scăzuse producţia, s'au întrebuințat cu succes aceste procedeuri. De asemenea când se vor regulă terenurile de inun- dațiune ale Dunării—lucrare dejă începută de Serviciul pescăriilor — atunci piscicultura, artificială a Crapului va îi aceea, care va pune aceste terenuri în mare parte în valoare. Pescuitul. Pescuitul Crapului se face cu tot felul de instrumente variind după diferitele ape și după anotimpuri. Cele mai principale moduri și instru- mente de prindere sunt însă următoarele: 1) Vintirele. Cu ele se prind în tot timpul anului, atât la bălți cât şi pe lângă malurile Dunării, cantități destul de însemnate; 2) Coteţele. Se prind cu ele mai cu seamă toamna și iarna la stuf; 3) Zatoamele se tac în totdeauna în timpul iernii şi mai cu seamă la bălțile Brateș, Crapina, etc.; 4) Leasa. La leasă se prind cantităţi enorme prin luna lui lulie și August, când scad apele din bălți. La leasa dela Crapina am asistat singur când în timp de 3 ore sa prins aproape 10.000 kg. de crap mare (D—6 kg. bucata). Lesele dela Filipoiul, Saltava, Ghimia, Călărași, etc., prind în fiecare vară cantităţi enorme; 5) Năwvoadele. Cu acestea se pescueşte mai cu seamă toamna și iarna în bălți, la mare în fața gurilor Dunării, etc. și se prind cantităţile cele mai mari. larna se trage cu ele pe sub ghiaţă. 6) Avele. După ce se trag câteva toane cu năvodul în baltă, Crapul fuge la stuf, atunci se incunjură stuful cu ave—plăşi mari cu 3 pânze cari se aşează vertical şi plutesc în apă—şi se bate peștele cu ghionderele; Cra- pul dând să fugă se încurcă cu branchiile și aripioarele în cele 3 pânze ale avei. De asemenea se încunjură cu avele insulele plutitoare și făcându-se găuri în ele se bate pe dedesubt cu ghionderele sau cu rașca pentru a speriă peştele care stă dedesubt; el voind să fugă rămâne prins în avă. A.R.—Publ. Adamachi. 111. Antipa, Ihtiologia. 8 114 7) La găârle Crapul se prinde făcându-se închisori și garduri cu limbi. De obiceiu primăvara, când întră peştele din Dunăre, în baltă se pun limbile cu gura spre Dunăre, așă că peştele ce vrea să intre în baltă rămânne prins în coteţ sau în obor. Vara când caută peştele să iasă din bălți, se face limbile cu gura spre baltă; 8) La Dunăre se prinde mult cu Pripoane de fund sau de față, cărora li se pune ca nadă mămăligă, râme sau săpun; 9) In gârlele adânci unde este mult pește la gropi sau la zătoane, ete. se întrebuințează Prostovolul și se prind foarte mari cantităţi; 10) La Dunăre unde apa e adâncă se prinde foarte mult cu lăptașele; 11) In fine se prinde și cu tot felul de instrumente mai mici precum e Odorobul sau Coșul orb, Ostia, Capacul, Cârligul la cobee sub ghiaţă, ete., ete. Numele populare. Numele general în toată România este Crap. Pescarii însă, îl deosebesc după mărimi numind pe cei mari de tot—dela 8 kg. în sus Crap, pe cei mijlocii—până la 3 kg.— Ciortocrap, pe cei ceva mai mici ---ca de 1 kg.—Ciortan, şi pe cei mai mici—ca de 30 cm. lungime— Cior- tănică sau Crăpcian. Pe cei mai mici decât Ciortănica îi numesc pescarii români din Turtucaia: Ciuciu, Ciuciulan și Ciuciulică. Crapii slabi și lun- găreţi pe cari îi voiu descrie în urmă îi numesc Olocari sau Ulucari, fiindcă umblă să sară gardurile; de asemenea le mai zic la aceștia Șulefmici, Suloi și Sulari din cauza formei lor lungăreţe. In Moldova de sus li se zice câte odată și Șaran sau Sazan. Lipovenii și rușii din Delta Dunării îi zic Korop, Șaran, Savaneț și Sa- zan. Pescarii greci îi zic Sazani, iar Turcii Sazan și Ciortan. Varietăţile Crapului din România. După cum am arătat la începutul acestui capitol, Crapul în apele noastre naturale nu se prezentă numai sub o formă unică, ci sub mai multe forme bine deosebite una de alta. Voiu lăsă de sigur la o parte crapii din heleștee, cari trăind de multe generaţiuni întrun mediu cu totul artificial au putut deviă dela forma tipică, fie degenerând, din cauza lipsei de hrană, fie din contră, desvoltându-se unilateral din cauza unui mediu restrâns sau unei hrane abundente, care a putut favoriză desvoltarea prea mare a unor organe în detrimentul altora. In apele noastre naturale însă și în special în bălțile Dunării putem constată 4 forme de crapi cari se deosebesc între ele: prin forma generală a corpului lor, prin mărimea capului, prin lungimea aripioarelor, etc., etc. Am crezut la început că aceste deosebiri ar proveni numai din cauza hranei mai mult sau mai puţin bogate pe care o găsesc acești pești în di- feritele ape; a trebuit însă, cercetând lucrurile mai de aproape, să mă conving că avem în adevăr a face cu mai multe varietăți constante sau rasse, cari deşi trăesc în acelaș mediu se deosebesc totuş între ele. Mai mult chiar, am putut găsi adeseori la un loc în aceeaș baltă pui de Crap prezentând fiecare caracterele distinctive ale dileritelor rasse. 115 Trei din formele găsite în apele noastre pot fi considerate mai mult “sau mai puţin identice cu formele descrise de Heckel şi Kner sub nu- mele de Cyprinus acuminatus Heck., Cyprinus carpio Heck et. Kner și Cyprinus hungaricus Teck. ; a patra tormă este însă cu totul diferită; ea prezentă caractere mai bine pronunţate și chiar mai constante și ar puteă fi comparată întru câtva numai cu Cyprinus regina Bonaparte, deo- sebindu-se însă mult și de aceasta. Dacă însă aceste forme se pot deosebi atât de bine una de alta, totuş ele sunt pe de altă parte legate înire ele printro serie neîntreruptă de forme intermediare ; nu avem decât să luăm formele extreme dela fiecare din aceste varietăţi și vom vedeă că ne e greu a spune cu preciziune de care din ele depinde. In tabloul comparativ de măsurători, pe care îl dau mai jos pentru câteva exemplare din fiecare varietate, se poate vedeă mai lămurit această transiţiune treptată dela' o formă la alta. 1. Cyprinus carpio forma typica. Tab. VII. Fig. 32. Jaracterele varietăţii: Inălţimea corpului se cuprinde—după mărimea exemplarului—de 3—31/, ori în lungimea cor- pului „(tără caudală), Botul rotunzit; profilul frunţii se prelungește in profilul spinării descriind un cerc ascen- y D> dent larg și continuu până la inceputul aripioarei dorsale. Spinarea lată. Sinonimii : Cyprinus I: Marsigk, |. e., Tab. 19. Cyprinus carpio: Nordmann, |. c., pag. 476. Cuvier et Valenciennes, vol. XVI, pag. 23. Kessler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 22, (partea l-a a descrierii fără ultimele 2 aliniate). Kessler, Nachtrăge zur Ichthyologie, etc. No. 22, pag. 19. Heckel u. Kner, |. c., pag. D4. Această varietate reprezentă forma obișnuită a Crapului de Dunăre, care se găseşte în foarte mari cantități in apele noastre și în special în băl- țile Dunării. Ea crește repede atât în lungime cât și în greutate; când are hrană bună se îngrașă repede, crescând în grosime și lăţindu-i-se spi- narea ; nu creşte însă mult în înălțime. Un exemplar de 464 mm. prins în luna lui lulie având înălţimea cuprinsă de 3,3 ori în lungime, cântăriă 1.85 gr. Nume populare. Crap, Crap de Dunăre, Crap cu spinarea groasă. 116 2. Cyprinus carpio var. Gibbosus. Tab. VII. Fig. 34. Caracterele varietăţii: Inălţimea corpului se cuprinde de 2,5—2,8 ori în lungimea sa (fară caudală). Corpul lung și ascuţit. Pro- filul frunţii o linie dreaptă sau puţin concavă. Spinarea se ri- dică deodată formând un unghiu cu linia capului și descriind un cere sau mergând în linie dreaptă ascendentă până la înce- putul dorsalei. Spinarea se îngustează formând o muche as- cuţită. Sinonime: Cyprinus acuminatus: Heckel u. Aner, |. c., p. 58. C. elatus: Bonaparte, Fauna italica, vol. III. Tab. 108. C. kollarii: Nordmann, Faune pontique, pag. 478 (9). C. nordmanni: Valenciennes, |. c, vol. XVI, pag. 66,tab. 456 (9) C. carpio var. gibbosus: Kessler, Zur Ichthyologie, etc., p. 23. Această varietate este loarte răspândită în bălțile Dunării; am găsit-o chiar și în mare în apele sălcii dela gura Sf. Gheorghe. Ea creşte foarte repede și se îngrașă. [ste cel mai dulce şi mai gustos dintre toți crapii noștri. Cu cât crește mai mult, cu atât i se măreşte și se ingroaşă ghebul de pe spinare. Această varietate e cea mai aptă și mai rentabilă pentru a fi cultivată în heleștee. Un exemplar de 330 mm. lungime totală, pescuit în lulie în bălțile Brăilei, cântăriă 050 gr. Nume populare. Crap ghebos, Crap cu spinarea ridicată. 3. Cyprinus carpio var. hungaricus Heck. Tab. VIII. Fig. 35. Caracterele varietăţii: Corpul lungăreţ, mai mult cilindric. Ca- pul ascuţit. Inălţimea corpului se cuprinde de 3:/,—4 ori în lungimea sa (fără caudală). Sinonime: Cyprinus hungaricus : Fechel, Annalen des Wiener Museum's, Î, pag. 222, ab. 19, fig. 1. Heckel u. Kmner, 1. c., pag. 60. Nordmann, |. c., pag. 477. Valenciennes, |. c., vol. XVI, pag. 65. Kessler, Zur Iehthyologie, pag. 23; t „Vrausziiges d. Berichte, 1, pag. 4. (?) -. 117 Această varietate trăește mai cu seamă în Dunăre și intră primăvara în bălți. La retragerea apelor ei vin cei dinţâi la garduri şi caută să lugă; găsind gârlele închise, încearcă să sară peste garduri şi se aruncă de 2—3 metri. afară din apă. Pescarii se folosesc de acest obiceiu al lor punând lângă gardul lesei un fel de saci mari largi cu gura in sus numiţi «să- ritori», sau câte o lotcă în care cad când vor să sară gardurile ; astiel au un mijloc foarte puţin costisitor de a prinde cantități mari. Ei au cor- pul cilindric, însă carnea lor e mai slabă şi mai puţin gustoasă decât a celorlalte varietăţi precedente. Nume populare. Crap săltăreț, Sulă, Suloiu, Sulinar, Crap Sulednic, Sulac. Din cauză că umblă primăvara pe la toate gardurile și caută să le sară, Turtucăenii îi zic și Olocariu sau Ulucariuw. 4. Cyprinus carpio var. oblongus roz. vaz. Tab. VIII. Fig. 36. Caracterele varietăţii: Corpul lung și ingust, foarte mult com- primat pe laturi. Capul mare și înalt. Inălţimeacorpului se cuprinde de 33/,—4,2 în lungimea sa fără caudală. Spina- rea cu o muche ascuţită. Aripioarele pectorală şi caudală lungi. Primul radiu moale al dorsalei cu 1/, mai înalt ca al V-lea, de unde înainte toate sunt egale până la finele arr- pioarel. Sinonime: (?) Cyprinus hungaricus: Kessler, Ausziige a. d. Berichte, I, pag. 4. In bălțile noastre din delta Dunării și mai cu seamă în ghiolurile dela, Ivancea (ghiolul Ierinciuc şi g. Belciug) există o a patra varietate de Crap, caracteristică prin capul ei foarte mare, prin corpul lung, foarte îngust şi foarte subţire, prin lungimea aripioarelor caudală și pectorale precum şi prin forma, dorsalei ; la aceasta primul radiu moale e cu mult mai înalt șI scade brusc până la al IV-lea, iar de aici înainte toate radiile sunt egale. Această varietate se deosebeşte de C. hungaricus mai cu seamă prin corpul ei foarte îngust şi puternice comprimat pe lături, pe când la C. hungaricus el este din contră cilindric. Prin acest caracter, varietatea noastră amintește mai mult pe C. regina Bonaparte, de care însă se deo- sebește iarăș prin lungimea cu mult mai mare a corpului său, prin for- ma capului, forma, aripioarei dorsale, etc. Am crezut întâiu că poate acest Crap, care are o carne vârtoasă și foarte puţin gustoasă, este o formă degenerată din cauza apei infecte și a lipsei de hrană. Cercetând însă mai de aproape bălțile în cari se găseşte el mai cu deosebire, am văzut că apa este destul de adâncă şi că alături cu 118 el se prind cantități insemnate și din celelalte varietăţi de crapi. De ase- menea l-am găsit, întrun număr foarte mare .de exemplare în toate sta- diile și dimensiunile şi toate prezentau caracterele speciale ale varietăţii ; mai mult încă, am găsit chiar şi exemplare grase, evident bine nutrite cari însă și ele prezentau toate caracterele arătate. lvident dar că avem a face cu o varietate deosebită a Crapului și încă cu caractere mult mai precize şi mai constante decât celelalte varietăţi precedente. Nume populare. Din cauza formei sale lungi și subţiri, pescari îl nu- mesc Ofițer. Monstruozităţi. In afară de varietățile provenite din cauza variațunii integun:entului, cât şi de rassele descrise aici, Crapul mai apare in apele noastre încă sub 3 forme diferite; din aceste una este un bastard cu Caracuda, care a fost, descris ca un gen aparte sub numele de Carpio Kollaris Heck, celelalte 2 aparţin mai mult de domeniul Teratologiei. E vorba de Crapul boz şi de un Crap scurl şi foarte gros care se găsește adeseori în bălțile Du- nării. Bastardul cu Caracuda îl vom descrie în urmă după genul Carasius, iar cele 2 cazuri teratologice, cari însă sunt atţât de frecuente incât se consideră ca varietăţi, le voiu descrie aci pe scurt. Cyprinus carpio L. var. caput delphini. Capul box. Tab. IX. Fig 42—45 Citaţiuni şi sinonime: Ciprini mira specis: Rondelet, De pisc. fluv. lib., pag. 154. Aldro- vande, De piscibus. Gesner, De aquatil., pag. 314. Lacepede, Hist. naturelle des Poissons, 1798-—1803 (T. II, pag. 57). Neydeck, Jahresber. der Mannhei- mer Ver. f. Naturk., 1849, (cu figură în text). Steindachner, Ueb. das Vor- kommen monstrâser Koptbildungen b. d. Karplen, Wien 1863 (cu figuri foarte exacte). G. Sf. Hilaire, Hist. des Anomal. ed. 1837, I, pag. 96 (fi- gură). Otto, Lehrb. d. patholog. Anatomie I, p. 129. Jaguet, Buletinul Societăţii de ştiinţe din București 1902 (Etude du squelette cephalique). Cuvier et Valenciennes, |. c., vol. XVI, pag. 57 —59. Darwin, Animals und Plants under domestication, 2 ed., Î, pag. 92. In apele noastre se pescuese exemplare foarte numeroase de un crap cu capul diform numit de pescari Crap boz; eu singur am examinat până astăzi cel puţin vreo 200 de exemplare provenite din bălțile Dună- rii. Asupra acestei forme există dejă o întreagă literatură şi din ea se 119 vede că toate exemplarele descrise se aseamănă intre ele. Și din exami- narea numerosului material ce mi-a stat la dispoziţie am putut să văd tot acelaș lucru, adică că toate exemplarele se aseamănă unul cu altul şi că deci nu avem a face numai cu o formă întâmplătoare ci cu o varie- tale constantă a Crapului. Această varietate constă din următoarele: Cor- pul este întocmai ca la Crapul ordinar, capul însă la partea sa anterioară este rotunzit, ba chiar puţin boltit în sus, fruntea se scoboară aproape vertical în jos, iar botul, situat la partea de jos a capului, iese afară ca o mică trompă. Examinând mai de aproape, vedem că această formă cu- rioasă a capului este datorită deformaţiunii oaselor frontale, ethmoidului, osului anterior din inelul suborbital şi celor 3 mici oase cari leagă in- termaxilarul şi maxilarele cu craniul și iață anume cum: Oasele frontale pe la mijlocul lor sunt indoite ca de 90 grade, iar la îndoitură sunt bol- tite formând o curbă mare în afară. Osul ethmoid, care de obiceiu merge aproape orizontal, se coboară aici direct în jos vertical, împingându-se chiar mai spre inăuntru la capătul său interior. Osul anterior din inelul suborbilal, care de obiceiu este foart mare, este aici micşorat și stă lipit foarte strâns de fiecare parte a ethmoidului. Cu modul acesta îşi iea capul această formă caracteristică de «cap de delfin». Pe de altă parte cele 3 oase mici, cari de obiceiu leagă intermaxilarul şi cele 2 maxilare cu cra- niul, sunt aici cu desăvârşire rudimentare sau chiar lipsesc uneori cu to- tul; astfel falca superioară care aici iese înainte în formă de trompă, nu e legată de restul craniului decât numai prin pielea care o acopere. Din figurile originale alăturate se poate vedeă mai bine atât forma generală a capului cât și dispoziţiunea diferitelor oase. Steindachner care a examinat mai cu deamănuntul această formă pe 2 exemplare provenite din Dunăre dela Presburg, serie că acolo pescarii o socotesc ca o specie aparte, dar că în realitate nu este decât o monstruo- zitate a lui Cyprinus hungaricus Hecl. Din numărul mare de exemplare pe care l-am examinat am putut să constat însă că nu numai C. hunga- ricus Hecls, ci toate varietățile de Crap și chiar și «ofițerii» produce această monstruozitate. In privinţa cauzelor cari produce această formă monstruoasă nu se poate încă afirmă nimic pozitiv. Neydeck (1) credeă că e «probabil un bastard între Crap și Mreană». Steindachner (2) după ce arată foarte bine că nu poate îi vorba de un bastard, scrie: «ich glaube den Grund dieser Ab- normen Kopfbildung nur in einem pathologischen Zustande eines Theiles des Schădels, suchen zu kânnenv». Valencienes deasemenea serie și el că nu poate [i vorba decât de «une deformation congenitale» (3). Toate aces- tea de sigur sunt presupuneri, nu ne arată însă nimic în privința cauzelor reale cari produc această deformare. In timpul din urmă a început a se căută, chiar pe cale experimentală şi a se da o explicaţiune acestui fenomen. Fără a aveă vreo explicațiune nouă cred că e necesar să avem următoa- rele fapte în vedere: (1) Neydeck, Jahrbiicher des Mannheimer Verein f. Naturkunde, 1849. (2) Steindachner, 1. c., p. 486. (3) Cuvier et Valenciennes, vol. XVI, p. 187. Ea ep 120 1. Toate exemplarele, atât cele descrise în literatură cât şi numeroasele câte le-am examinat din apele noastre, se aseamănă în totul fără să varieze. Exemplarele fără gură sau cu alte diformităţi cefalice sunt alte forme, da- torite altor cauze, pe când aceasta este o formă constantă. 2. După cercetările lui Knauthe (1) sa dovedit în mod experimental că această monstruozitate este ereditară, cel puţin jumătate din urmașii ei din prima generație moștenind această deformare a capului, și 3) Că nu numai la Crap ci la o întreagă serie de pești sa dovedit exact aceeaș deformaţiune a capului. Bonaparte (2) figurează o Mreană cu această anomalie, care este atât de asemănătoare cu Crapul, incât el singur scrie ced il monstro capo di un de 'nostri, dalla cui stravaganza ci si rammenta quella di un Ciprino figuratsei dal Rondeleito sotto il nome di Cyprina miră species. .. Landois (3) descrie un Clean (Squalius dobula) de 33 cm. lungime având capul rotunzit «ca un monumental delfin». Lune! (4) figu- rează un Boiștean (Phoxinus laevis) având «un museau du mopse». Ca- nestrini (5) descrie această monstruositate la Chefal Mugil (Capito); A. Fedderse (6) la Gadus morrhua; Yarrell (7), la păstravi, Vrolik (8) la Ştiucă. Van Lidht de Jeude (9) la Salmon (Salmo salar), etc. In apele noastre în fine am găsit o întreagă serie de alte specii nedescrise până acum, cari au exact aceeas deformațiune şi mai cu seamă: la am- bele specii de Șalău (Lucioperea sandra, L. volgensis) la Plătică (Abra- mis brama), la Văduviţă (Idus melanotus), la Obleţ (Alburnus lucidus) și ceeace e mai interesant încă, am găsit o deformațiune cam asemănătoare chiar la un Morun (Acîpenser hus0). Din toate aceste se vede dar că această deformare a capului — buldo- gisarea craniului—nu este numai un caz patologic întâmplător la Cyprinus carpio, ci un fenomen general respândit aproape la toate speciile de pești, care trebue să aibă pretutindeni o cauză comună. Probabil chiar că e aceeaş cauză ca și la alte clase de vertebrate d. ex. la Mamifere și în special la cânii bocși. Faptul că această deformare este ereditară, ne arată că nu poate fi numai o simplă cauză de patologia osului frontal. De altă parte, deoarece această formă este atât; de frecuentă — la, noi se prind pe fiecare an cel puţin câte 100 de exemplare —, deoarece toate formele prinse se aseamănă perfect între ele și deoarece în fine această formă este chiar ereditară, cred că e necesar să o distingem sub un nume diferit și de aceea i-am zis C. carpio var. caput delphini. %* % * (1) Knauthe, Biologisches Centralblatt, 1893. (2) Bonaparte, Fauna îtalica, vol. III, pesci. (3) Landois, Zoologischer Garten, 1883 XXIV, p. 29%. (4) Lumel, Poissons du lac Leman, p. 9%. (5) Canestrini, Atte della soc. Ven. Prent. di scient. nat. in Padova, 1884 vol. IX, p. 117 (cu in- dicaţiuni bibliografice). (6) A. Fedderesen, Dansk Hisscerititende. (7) Yarell, British PFishes 1, p. 286. (8) Vrolik, Atlas, 1894, tab. LXI, fig. 6. (9) Van Lidth de Jeude, Not Leyden Museum VII, p. 259. NB. In ulțimul No. al anului 1906 din Zool. Anzeiger publică Leonhardt o descriere a unei mon- Struozităţi cefalice «cap de mops» la Abramis vimba. 121 b) O a doua formă care se întâlnește foarte des în apele noastre este un Crap gros cu capul și corpul până la începutul dorsalei normal, însă de aici înainte scurtat și cu solzii mult mai mici. Acest pește, deși de altfel e gras și bine făcut, este un caz patologic. Spre a mă puteă convinge l-am fotografiat cu razele hântgen și am putut vedeă că un număr din verte- brele sale posterioare sunt lipite între ele. Acest Crap deci are un fel de scolioză provenită probabil dintr un traumatism din tinereţe. Acest caz e foarte frecuent şi pescarii îl consideră ca o specie dilerită. O serie de alte monstruozităţi foarte interesante le întâlnim adeseori la crapii din apele noastre, ca d. ex. crapii bocși cu gura închisă complet, având numai o mică gaură pe unde intră apa, crapi cărora le lipsește cu totul caudala sau chiar intreaga parte posterioară a corpului, crapi cu abdomenul întors aproape în spirală, diferite alte monstruozități cefalice, ete. Descrierea pe larg a tuturor acestor monstruozităţi, deși foarte interesante, nu-şi poate aveă locul în această lucrare; din figurile însă din Tab. IX se pot vedeă formele cele mai principale pe cari le întâlnim precum și scheletele unora din ele. 2. Gen. Carassius Nilsson. Solzii mari. Aripioara dorsală cu baza lungă, cu 3-—4 spini, din cari ultimul foarte puternic și dințal la partea sa posterioară și cu mai mult decât 9 radii moi. Anala scurtă cu 3 spini, din cari ultimul dințat și cel mult cu 7 radii moi. Gura terminală cu buzele înguste și fără mustăţi. De fiecare parte câte 4 dinți faringieni așezați pe câte o singură serie 4—4, cei 3 din urmă fiind lăţiți în formă de lopată și având coroana dreaptă cu o singură scobitură pe ea. Din acest gen nu trăește în apele Europei decât o singură specie. C. vulgaris, reprezentată prin mai multe varietăţi și în timpul din urmă o specie adusă din China, C. auratus L., care s'a aclimatat prin unele din apele europene. Sp. Carassius vulgaris W//s. Cazacuda. Tab. IX. Fig. 46. Caractere specifice: Gura mică cu buze înguste. Spinul cel mare dela inceputul aripioarelor dorsală și anală ceva mai subțire și mai fin dințat. Caudala numai puţin scobită. 122 Sinonime: Karass: Gesner, De aquatil., pag. 318. Carassius: Marsigl, Danub. Panon.-Mys. IV, pag. 45, tab. 14. Cyprinus carassius: Lînn6, Syst. Nat., pag. 526. Bloch., Vek. Naturgesch. d. Fische Deutschl., pag. 69, tab. 11. Meidinger, Icon. Pise. Austr., tab. 27. Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, pag. 297. Cuvier et Valenciennes, |. c. vol XVI, pag. 82, tab. 459. Giinther, Fische des Neckar's, pag. 38, (1853). Reisinger, Spec. Iehthyologiae Hungariae, pag. 59. Carassius vulgaris: N;/sson., Prodromus, ete. Nordmann, Faune pontique, pag. 479, E. A. Bielz, Uebersicht d. lebenden Fische Siebenbiirgens, pag. 9. (1853). Kessler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 25; Nachtăge zur Iehthyol. pag. 19; și Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, pag. 246, No. 153. Heckel w. Kner, |. c., pag. 6. Pancit, |. c., pag. 75. Jeitteles, Prodr. Faunae ver- tebr. Hungariae superioris, pag. 51, No. 12. Siebold, |. c., pag. 98. Giimther Catalogue, VII, pag. 29. Cyprinopsis carăssius: Pitzinger, Prodrom. Faunae Austriae. Blanchard, Poissons des eaux douces de la france. 2) Varietăţi: Cyprinus gibelio (sau la unii Carassius gibelio): Bloch, Vek. Nature. d. Fische Deutschl., vol. I, pag. 71 tab. Cuvier el Valenciennes, |. c., vol. XVI, pag. 90. Nordmann, |. c., pag. 479. Ressinger, l..c., pag. 59. Biela, Fische Siebenbiirgens, pag. 9. Kessler, Zur lehthyologie, etc., pag. 26, şi Ausziige a. d. Berichte, etc., I, pag. 7. Heckel u. Kner, |. c., pag. 70. Poantă, |. ce pag. 76. Jeitleles, 1. c., pag 5l. Blanchard, |. c., pag. 340. Carassius (la unii Cyprinus) moles: /Agasstz, Memoires de la Soc. d. Sciences Natur. Neuchâtel, I, pag. 37, 1835. Cuwvier et Valenc., |. c., vol. XVI, pag. 89. Fleckel u. Kmer, pag. 71. Pancic,, |. c., pag. 77, Jeilteles, |. c,, pag. 5l, No. 14. Carassius oblongus: Feckel m Kner, |. c., pag. 73. Jeitteles, Fische der Mareh., pag. 25. Dybowski, Cyprinoiden Livlands, pag. 50, tab. 3. D 3/14-21, A 3/5-6, P 1/12-13, V 2/7-8, C 19-20, L. lat 31-35, L trans. Dinţi faringieni 4.-4. -0) După cum se vede din aceasta lungă listă de sinonimii, și aicea avem a face cu o specie care variază foarte mult şi din care cauză diferitele forme sub cari se prezentă ea au fost considerate ca specii diferite. In special se făceă mai cu seamă diferenţă intre Caracuda zisă de baltă sau de la- curi, caracterizată printr'o spinare foarte înaltă, şi Caracuda zisă de heleş- teu, caracterizată printr'o spinare joasă și un corp lungăreţ, apoi între aceste 2 sau mai găsit și alte forme intermediare precum și unele forme nouă cu corpul lung de tot, cari toate s'au considerat ca specii deosebite. A trebuit iarăș ca spiritul critic al lui Giinther și mai cu seamă al lui Stebold să supuie la o nouă revizie toată această mulţime de forme și să arăte că nu sunt decât reprezentantele unei singure specii, legate toate intre ele printr'o serie neîntreruptă de forme intermediare. Și în adevăr, ca și Crapul, Ca- 123 racuda, este un pește care în cea mai mare parte se cultivă de secole în heleştee; prin aceasta ea a trăit în totdeauna într'un mediu artificial, fiind supusă la tot felul de adaptări și devieri dela forma tipică; multe din va- rietăţile dar pe cari le intâlnim nu sunt decât tipuri degenerate sau des- voltate unilateral din cauza mediului în care au trăit, dar cari adeseori schimbându-se în alt mediu îşi schimbă şi forma. Astlel este d. ex. cunoscut că punând Caracuda de baltă, cea cu spinarea înaltă, într'un heleșteu în- chis, ea se îmmulțeşte atit de tare, încât in scurt timp hrana nu mai ajunge pentru numărul mare al indivizilor cari își fac concurenţă; atunci ei dege- nerează din ce în ce mai mult și se îndepărtează cu totul dela forma pri- mitivă devenind acum cu corpul lungăreţ. Dar chiar și în apele noastre naturale—iîn bălțile Dunării—găsim am- bele forme extreme ; dar în totdeauna am putut reconstitui întreaga scală neîntreruptă de forme intermediare între ele. Voiu da dară în cele ce urmează o scurtă descriere a acestei specii după exemplare recoltate din apele noastre. Corpul Caracudei este de regulă foarte înalt, variind însă foarte mult la unele exemplare, înălțimea sa este egală cu mai mult chiar decât */, din lungimea corpului, iar la altele poate scădeă până la aproape !/; din aceasta. Lungimea capului se cuprinde de 3'/, până la 4 ori în lungimea corpului. Corpul este foarte comprimat lateral. Botul este loarte cârn și ceata, lată. Gura este terminală, foarte îngustă și înconjurată de buze sub- țiri; ea ajunge înapoi cel mult până sub narine. Ochiul este relativ mic, diametrul său putându-se cuprinde de 4—5 ori în lungimea capului. Dis- tanţa, preorbitară este egală cu 1!/, diametrul ochiului, iar cea interorbitară cu de 2—2!1/, ori acest diametru, fruntea fiind de obiceiu foarte lată. Dintre cei 4 dinţi faringieni, primul este conic, iar ceilalţi turtiţi lateral având forma unei lopeţi și coroana cu o sbârcitură simplă. Aripioarele dorsală și anală încep cu câte un spin gros şi dinţat la partea sa anterioară, care însă nu este atât de puternic și dinţii săi nu sunt atât de mari ca la crap. Baza dorsalei este foarte lungă liind aproape egală cu !/, din lungimea totală, baza analei este scurtă. Dor- sala începe aproximativ deasupra ventralelor, mai mult sau mai puţin la jumătatea lungimii corpului. Primele radii ale dorsalei sunt aproape egale cu jumătatea ultimelor. Pectoralele sunt relativ mici și ajung înapoi mai mult sau mai puţin până la originea ventralelor. Ventralele sunt relativ bine desvoltate și se întind inapoi până la deschiderea anală. Solzii sunt mari, groși și se acoper unii pe alţii până la jumătatea lor. Linia late- rală merge aproape pe la jumătatea corpului, ea este de obiceiu continuă și ușor vizibilă, la unele exemplare însă este întreruptă si câte odată chiar restrânsă numai asupra câtorva solzi. Colorațiunea. De obiceiu spinarea este verde cafenie, iar laturile galbene alămii cu un luciu metalic, adeseori insă exemplarele pescuite din bălțile cu mult nomol sunt aproape negre; Partea ventrală este albă gălbie bă- tând câte odată puţin în roşu. Aripioarele pectorale, ventrale și anală bat în roș; dorsala și caudala urmează coloarea generală a corpului, şi acestea însă variază după apele în cari trăesc şi după epoce. Irisul este gălbuiu cu marginea aurie. 124 Dimensiumile. Caracuda obișnuită de prin heleștee are o lungime de 15-—20 cm., în bălțile Dunării însă, unde are hrană suficientă, ea ajunge la dimensiuni foarte mari, ajungând chiar la o lungime de 32—35 cm. Distribuțiunea. Caracuda trăește în toate regiunile țerii afară de re- giunea muntoasă, ea este un pește de apă liniștită și se găsește în toate heleşteele, în toate bălțile Dunării și în lacurile litorale cari au apa dulce; niciodată însă în râuri și în orice ape curgătoare precum nici în mare. Biologia. Caracuda este un peşte tipic de baltă și de apă liniştită. Bălţile cu un fund nămolos, stulăriile, cociocurile, toate jepeile cu apă puţin adâncă, etc. sunt locurile ei de predilecție, pe cari nu le părăseşte nici- odată. Ea se hrăneşte ca și Crapul cu tot felul de animale mici, crustacee, vegetale în putrefacție, etc. și stă pe fund mulțuminduse cu ce găseşte, fiind foarte rezistentă. Iarna se îngroapă în nămol. Epoca ei de reproducție este cevă înaintea Crapului căzând de obiceiu în Aprilie și rareori pe la, începutul lui Maiu. După observaţiunile d-lui Roco, în bălțile Dunării ea se bate odată cu Văduviţa, când apa are o tempe- ratură de 16-—200. La bătaie ea iese în cârduri mari la apă mică şi face mult sgomot în apă lepădând pe burueni câte 100.000 până la 300.000 de ouă. In acest timp ea năvălește la vintire, apoi se retrage înapoi la stuf nepăzindu-și ouăle până la desvoltare. Din cauză că își depune icrele in aceleași locuri cu crapii şi adeseori şi în aceeaş epocă, se corcește adeseori cu ei, producând bastarzi. Parasiţi. Până azi s'au găsit la Caracudă: 1 nematod, 1 Echinorhyncus, 2 trematozi, 3 cestozi, din cari Ligula diagramma şi L. monogramma îi umplu cavitatea viscerală atât de tare, încât o deformează, şi în line un copepod Lernaeoceră cyprinacea, care este foarte frecuent la mai toate speciile de Cyprinoizi. Intrebuinţarea. Caracuda — când nu miroase a baltă — are o carne gustoasă, la noi în țară mult apreciată. Ea se consumă foarte mult proa- spătă—friptă pe grătar în saramură, sau friptă în untdelemn pentru zilele de post — cât și sarată. Ea este în cantități colosale în bălțile noastre; a umai bălțile din Delta Dunării produce anual 2—3.000.000 de kgr. de ame- stecătură cu Lin și Ştiucă. (Ea nu se vinde decât rar separată, aşă că nu se poate face o statistică specială). Preţurile ei fiind foarte mici, între 5 — 25 lei suta de kgr., ea este consumată foarte mult de popor. Pescuitul. Caracuda se prinde. toamna și iarna cu Ndvoadele, primă- vara și vara cu Vârșele, iar iarna cu Cotețele. La Gardurile cu leasă, sau la gârle nu cade niciodată. Nume populare. In Moldova se numește Caras, iar exemplarele mici Cărășel; în Dobrogea și în tot restul țerii Caracudă. La exemplarele mici de tot de prin heleştee și de prin jepei, cari nu cresc, am auzit în Buco- vina, (ţinutul Sucevei) zicându-le Lunița, iar pescarii Turtucăeni le zic Caracudă țopărlească. Rușii și Lipovenii din Deltă le zic Caras, Turcii, Caracuda, Grecii Caracudia. Negustorii pescari fac diferință între Ca- racuda de heleșteu și Caracuda de Dunăre. Bastatd: Cyprinus Carpio X Carassius vulgaris Mazsigăhr. (Gen. Carpio Heck.) Tab. IX. Fig. 47. Sinonime: Cyprinus III. (Sittig Kharpfen): Marsigh, |. c., Tab. 21, fig. 61; Cyprinus Kollarii: Heckel, Annalen des Wiener Museums, I, 1835, pag. 223, tab. 19, fig. 2. Cuwier et Valenciennes, XVI, pag. 16, tab. 458. (nu Nordmann, |. c., pag. 478, tab. 21, fig. 1). Carpio Kollarii: Heckel uw. Kner, 1. c., pag. 64. Hessler, Ausziige a. 5. Siebold, 1. c., pag. 91. d. Berichte, etc., pag. 4. Dybowskhi, Die Cypriniden Livlands, pag. 55, tab. Hybrid between Cyprinus carpio and Cyprinus carassius: Giinther, Catalogue of the Fishes VII, pag. 31. D4/1'7—20, P1/15—17, V2/8, A3/5, C19—20, L. lat. 35—38, L. tr. După cum am arătat mai înainte, Crapul trăind împreună cu Carasul şi având epocele și locurile de reproducție aproape aceleași, se încruci- şează adeseori între ei și dau naștere la bastarzi. Acesta a fost descris de mult ca o specie aparte și Heclkel a făcut pentru el chiar un gen de- osebit: Carpio. Abiă în timpul din urmă Dybowshi şi cu Siebold, în urma a numeroase studii, i-au recunoscut adevărata sa natură de bastard. Tre- bue totuş să recunoaștem bătrânului Marsigii, care de acum aproape 300 de ani a arătat că după opinia pescarilor dela Dunăre acest peşte provine din amestecarea, icrelor de Crap cu lapţi de Caras, sau viceversa. In forma corpului și în caracterele sale, acest pește se aseamănă atât cu Crapul cât și cu Caracuda, reprezentând o formă intermediară între ei. El se aseamănă cu Crapul prin faptul că are 4 musteţi la buza su- perioară, însă acestea sunt cu mult mai mici și mai subțiri; se aseamănă întru câtvă cu Caracuda prin forma corpului său, care este mult mai înaltă şi mai subţire. Dinţii săi faringieni sunt în număr de 5 şi sunt așezați de obiceiu în două serii (4.1—1.4). Câte odată însă cel intern lipseşte a- propiindu-se mai mult de Caracudă, sau alteori se indică un al treilea dinte într'o nouă serie apropiindu-se prin aceasta de Crap. Aripioarele deasemenea au când mai mult forma dela Crap, când dela Caracudă. Caudala de obiceiu seamănă mai mult cu a Crapului, adică este adânc scobită la mijloc, posed însă exemplare din bălțile Dunării, cari au și caudala mai puţin escavată, adică se apropie și prin aceasta mai mult de Caracudă. In privinţa coloraţiunii se aseamănă mai mult cu Crapul. Dimensiunile sunt mai mari decât ale Caracudei, însă în total cu mult mai mici decât ale Crapului. In privința Biologiei nu diferă de Urap. 126 Nume populare. Pescarii nostri îl cunosc foarte bine şi îi zic Crap corcil cu Caracudă, 'Turtucăenii îi mai zic numai Cfortan sau Ciortan corcit căve nu crește mare. Gen. Tinca Cuvier. hegne anim. Solzii foarte mici, mai lungi decât înalți, ascunși adânc îm pielea foarte groasă și mucoasă. (rura terminală cu 2 buze groase și cu câte o mustață îm fiecare unghiu al ei. Dinţii faringieni 5—4 sau 5 având suprafețele de masticare cu câte o adâncitură, iar la capetele lor în- terme câte um vârf ascuții și îndoit înspre ea. Dorsala și anala scurte. Sp. Tinca vulgaris Cuo. Linul. Tab. X. Fig. 48. Musteţele ioarte scurte. Lloate aripioarele rotunzite. Origi- nea dorsalei puţin în urma inserţiunii ventralelor. Corpul foarte neted şi bălos. Sinonime: Tinca: Marsigli, |. c., pag. 47, tab. 15. Cyprinus tinca: [âune, Syst. Nat. I, p. 926. Bloch, Oek. Naturg. d. Pische Deutschlands, p. 83, tab. 14. Mesdinger, Icon. Pise. Austr., tab. B. Pallas, Zoographia hosso-Asiatica III, p. 310. Ressinger, Sp. lehthyol. Hun- gari, pag. 56. Tinca vulgaris: Cuwvier, Regne animal. Cuvier et Valenciennes, |. c,, vol. XVI, pag. 322, pl. 484. Nordmanu, |. c., p. 481. Kessler, Zur lehthyologie, p. 21;—Nachtrăge zur Ichihyologie, p. 19; — Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, p. 258, No. 197. Heckel u. Kner, |. c., p. 75. Siebold, |. c., p. 106. Giinther, Catalogue, VII, p. 265, No. 61. Panci, 1. c., p. 78. Jeitlelles, Prodrom. Faunze Verteb. ete., p. 52. Grimm, Arch. f. Naturg. 1692, No. 218. Tinca crysitis: Agassiz, Mem. Soc. Sc. Nat. Neuchât. I, p. 37. Bona- parte, Fauna italica, vol. III, Pesci. [. A. Bielz, PFische Siebenbirgens, p. 11 (1853). Erwin Schultze, Fauna piscium Germani, p. 52. Leuciscus tinca: Giinther, Fische des Neckar's, p. 50. D 4/8—9, P 1/15—17, V 2/8—9, A 3—4/6—7, C 19, L.lat 95—100, Lut. 93%. Dinţi faring. 5.--4. (5.—D.). 127 Linul are corpul îndesat și puţin comprimat lateral ; înălțimea sa maximă este egală cu !/, din lungimea sa tolală și grosimea sa egală cu 1/, din înălțime. Lungimea capului variază, putându-se cuprinde de 3!'/„—4 ori în lungimea totală. Gura este terminală, înconjurată cu 2 buze bine desvol- tate, iar in fiecare colţ al ei are câte o mică musteaţă. Uchiul este relativ mic, diametrul său fiind aproximativ egal cu 1/; din lungimea capului. Dis- tanța preorbitară fiind egală cu aproape 2 diametre, iar cea interorbilară cu peste 2*/, diametre ale ochiului. La jumătate de distanţă intre vârful botului şi ochi se află narinele cari sunt divizate liecare în una anterioară şi una posterioară și separate între ele printr'o membrană care se ridică în sus ca o perdeă. Dinţii laringieni sunt cuneitormi. Profilul superior al capului se prelungeşte —cu o mică întrerupere în regiunea occipitală — în profilul corpului iormând un are. Pe linia laterală, pe cap, pe preopercul, pe oasele suborbitoare şi pe falca, inferioară se văd o serie de pori foarte deși, cari sunt orificiile ca- nalelor mucifere. 'Tot corpul este acoperit cu o pătură epitelială groasă, transparentă şi băloasă, sub care se ascund solzii, cari sunt loarte mici, subțiri și prelungiţi; ei se reflectează de sub piele ca niște mici puncte aurii. Toate aripioarele sunt groase şi rotunzite. Dorsala, și anala au baza scurtă. Dorsala este situată cevă mai aproape de coadă decât de vârtul botului. Primul ei radiu esie foarte mic și crește treptat până la cel mai inalt (al Vl-lea până la al VIll-lea), descrescând apoi din nou. Anala, a cărei înălțime este aproape egală cu a dorsalei, începe cevă mai inapoi dela deschiderea anală. Pectoralele şi ventralele sunt şi ele rotunzite și bine desvoltate. Caudala are și ea marginile rotunzite, însă la mijlocul ei nu este decât foarte puţin escavată. Primul radiu articulat — însă nu di- vizat—dela ventrale este la barbaţii adulţi foarte lăţit, îndoit și îngroșat și dă un mijloc sigur de a recunoaşte sexurile; la exemplarele tinere însă această îngroșare nu se vede încă. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului variază foarte mult dela un galben-verde-auriu deschis până la verde măsliniu închis și chiar negru, aceasta depinzând loarte mult şi de natura apei; pestele prins în bălțile mlăștinoase este aproape negru, iar cel prins în apa mai limpede e cevă mai deschis. Aripioarele dorsală și caudală urmează coloarea generală a corpului, cele pectorale, ventrale și anala sunt mai deschise bătând cu toate puţin și în violet. Dimensiunile. Linul ajunge în apele noastre şi mai cu seamă în băl- țile Dunării la dimensiuni foarte mari; am văzut chiar exemplare de 40 cm. lungime, având o greutate de 1!/, kgr. Exemplarele obișnuite au 25—30 cm. lungime. Distribuţia. Ca și Caracuda, Linul trăește în toate apele dulci, stătătoare din țară, alară de regiunea muntoasă. El este foarte răspândit ca pește de cultură prin heleştee, lipseşte însă cu totul în apele curgătoare; de- asemenea lipseşte în lacurile litorale sărate și nu se scoboară niciodată la mare, chiar nici in apa îndulcită dela gurile Dunării. Biologia. In modul de vieață Linul se aseamănă cu totul cu Caracuda. li place apa stătătoare preferind bălțile cu fund nămolos şi nu iese nici- odată la Dunăre, se hrănește ca și Caracuda cu mici animale, crustacee, 128 viermi, vegetale în putrefacţiune, etc. El trăeşte mai mult pe fundul apei ascunzânduse în nămol, iar iarna stă într'un fel de hibernaţiune acoperin- du-se cu nămol; numai în timpul reproducţiei pleacă în cârduri mari în- spre maluri la apa mică și atunci se prinde ca și Caracuda în cantități foarte mari la vârșe. Epoca de reproducție cade mai târziu decât la ceilalți Cyprinoizi, când se încălzește apa bine de tot. De obiceiu ea este pe la mij- locul lui Maiu și poate ţineă chiar până la prima jumătate a lui Iunie. Temperatura optimă pentru bătaie în bălți, după observaţiunile d-lui Roco, este de 22—25%, Ouăle le lipește de buruene sau chiar le leapădă numai pe fundul apei. O femelă are până la 300.000 ouă mici de o coloare gălbuie. Intrebuinţarea. Linul există în foarte mari cantităţi în bălțile Dunării. El are o carne gustoasă și foarte apreciată. Se mănâncă mai cu seamă rasol. Linul de baltă are un gust mai bun decât cel de cocioc, care mi- roase a nămol; totuș și acesta din urmă, ţinut câtevă zile in apă curată se curăță și își pierde acest gust displăcut. Linul împreună cu Știuca şi cu Caracuda, adică cele 3 specii tipice de baltă se vând de obiceiu la un loc cu preţuri foarte ieftine de 18--25 lei suta de kgr. și sunt un adevărat aliment popular. Bălţile din Delta Dunării produc pe fiecare an câte 2—300.000 kg. Pescuitul. Linul se prinde toată vara la Văârșe, toamna cu Năvodul și iarna cu Coteţele; la heleșteu se prinde cu Coșuri de răchită puse cu mă- măligă. Nume populare. Numele popular în toată ţara este Lin. Lipovenii şi Rușii îi zic de asemenea Lân, Grecii Linos, Turcii Lin. 4. Gen. Barbus Cuv. Gura inferioară cu 4 mustăţi la falca superioară. Dinţii faringieni așezați de fiecare parte pe 3 serii după formula 2.3.5. — 5.3.2. Dor- sala cu baza scurtă având cel de al treilea radiu spinos, foarte mare și osifical. Anala cu baza și mai scurtă. 7. sp. Barbus fluviatilis Agass. Mzeana. Tab. Ă. Fig. 50. Buzele foarte .cărnoase; mustăţile foarte groase şi deo lungime mijlocie, așezate 2 la vârful botului şi 2 la cape- tele gurii. Corpul lung şi cilindric. Spinul osos dela înce- putul dorsalei cu dinți mari la partea sa posterioară. A- nala culcată nu ajunge înapoi până la inserțiunea cau- dalei. Sinonime: Barbus: Marsigli, Danub. Panon.-Mys., tab. 7, p. 19. Cyprinus barbus: Lînne, Syst. Nat. 1, p. 527. Bloch, Oek. Nature. d. Fische Deutsehl. I, p. 109, tab. 18. Mesdinger, Icon. Pise. Austr., tab. 11. Pallas, Zoographia Rosso-Asiaţ. III, p. 291. Ressinger, Spec. Iehthyol. lun- gari, p. Bl. Barbus communis: (wvier, Regne animal. Nordmann, Faune pon- tique, p. 472. Barbus vulgaris: Plemming, Brit. An., p. 185. Bielz, Fische Sieben- biirgens, p. 9. Giinther, Catalogue VII, p. 88. hessler, Ihliol. Aralo- Caspi-pontică. p. 248, No. 62. Barbus fluviatilis : Agassiz, Mem. Soc. Se. Nat. Neuchâtel [, p. 37. Cuwier et Valenciennes, |. c., vol. XVI, p. 125. Techel u. Kuer, |. c,, p. 18; Kessler, Ausziige a. d. Berichte, etc. I, p. 8. Pancic, |. e., p. 79. «Jeiltelles, Prodrom. Faun, ete., p. 53. Sievold, 1. c.,p. 109. Blanchard, Poissons des eaux douces de la France, ete., p. 302. Bade, |. c., p. 105. D3/8 — 9, P1/15—17, V2/8, A3/5, C19, L.lat. 55 —62 L. trans. . Corpul este lungăreț și numai puţin comprimat lateral, aproape cilindric, având o lăţime cel puţin egală cu jumătatea înălțimii maxime a corpului. Inălţimea pedunculului caudal este egală cu jumătatea înălțimii maxime a corpului. Lungimea capului este egală cu 1/; din lungimea totală a cor- pului. Botul este prelungit inainte ca o trompă. Gura, care e orizontală, este subinferioară şi are 2 buze mari cărnoase, ea ajunge înapoi până sub marginea anterioară a ochiului. Pe falca superioară sunt înserate 2 pe- rechi de mustăţi groase, una la vâriul botului, care se întinde înapoi până “sub narine, și alta la colţurile gurii, care se întinde până sub marginea posterioară. a ochiului. Ochii sunt foarte mici, diametrul lor fiind egal cu 1/;—1/, din lungimea capului, iar la exemplarele mari de tot chiar cu !/$. Distanța interorbitală este foarte mare. La aproape jumătatea distanţei dintre ochi și vârful botului se află de fiecare parte câte o narină dublă separată la mijloc printr'o membrană care se urcă în sus şi acopere ca o perdeă pe cea posterioară. Dinţii faringieni sunt asezaţi de fiecare parte în câte 3 serii de câte 2 3 şi 5; ei au forma conică cu vârfurile ascuţite și întoarse înapoi în formă de cârlige, iar sub aceste cârlige pe partea posterioară a celor 2 din urmă dinţi din fiecare serie se află câte o scobitură în forma unei linguri. Dorsala este cu mult mai înaltă. decât lungimea bazei ei ; ea începe cam la jumătatea corpului cevă înaintea inserțiunii ventralelor; cel de al 3-lea radiu spinos al ei este osilicat și prevăzut cu dinți mari la partea sa pos- terioară, el este mai lung decât toate celelalte radii. Anala este și ea mai scurtă decât înaltă și nu are un radiu osos dinţat la începutul ei; ulti- mele sale radii sunt cu mult mai mici decât primele, așă că are o formă ascuțită și trunchiată spre partea posterioară. Caudala este adânc tăiată A, R.—Publ. Adamachi. 111. Antipa, Ihtiologia. 9 Su) la mijloc și are ambele ei loburi ascuţite și egale. Solzii sunt de o mă- rime mijlocie, mai lungi decât înalţi, iar la marginea lor posterioară ter- minaţi printr'un unghiu obtus ; de obiceiu solzii dela partea anterioară a corpului sunt cevă mai mici decât cei dela partea posterioară. Pe supra- faţa lor sunt striaţi radiar în formă de evantaliu. Linia laterală este bine vizibilă si merge pe la jumătatea corpului în linie aproape dreaptă. __ Colorațiunea. Coloarea generală a Mrenei este pe spinare verde bătând în cenuşiu, pe laturi cevă mai deschisă, iar pe partea ventrală albuie. Câte odată exemplarele prinse au această coloarea uniformă, foarte des însă ele sunt pătate pe spinare cu pete și dungi mici inchise cari se anostomozează intre ele. Alte dăţi spinarea este cevă mai inchisă de un verde masliniu. Aripioarele, alară de dorsală şi caudală, cari urmează coloarea generală a corpului, bat puţin în roşu. Marginea caudalei de Jur împrejur are o dungă subţire neagră. Pe membrana care reuneşte radiile diferitelor aripioare şi în special la dorsală sunt în totdeauna mici puncte sau pete negre. Dimensiunile. Mreana ajunge până la dimensiuni de peste 70 cm. lungime, exemplarele obişnuite însă au între 40—50 em. Dhespândirea. Mreana trăește în toate râurile noastre și se urcă până chiar în regiunea lor muntoasă. Din Bistriţa d. ex. ea se urcă chiar și în afluenții ei mai mari ca: Tarcăul, Bicazul, Bistricioara, Largu, ete. In re- oiunea dealurilor și în regiunea șesurilor ea este principalul peşte al râ- urilor și mai cu seamă în râurile mari ca: Prutul, Siretul, Oltul, Jiul, Argeșul, cete. Ea se scoboară până la Dunăre și se pescueşte chiar primăvara în fața gurilor râurilor, totuș ea nu este aici decât un peşte întâmplător. Curios e că aproape în fiecare vară pe la mijlocul lui Iulie am pescuit la mare, în gura Su- linei, pui mici de Mreană, un caz interesant pe care nu l-am putut încă urmări mai de aproape. Am colectat și examinat exemplare din următoarele râ- uri : Suceava, Moldova, Bistriţa, Bicaz, Tarcău, Trotuș (la Dărmănești), Sirel, Prut, Argeş, Slănic, Prahova, Olt, Jiu, Lotru, Latoriţa, Bistriţa, (Olt) Luncavăţ, Pârâul Doamnei, Dunărea la Galaţi, la Brăila, la Tulcea, la gura Argeșului, la Ostrov şi la gura Sulinei, etc. Biologia. Mreana, este un peşte numai de apă curgătoare. La râurile de munte, ca d. ex. în Bistriţa ea se găsește mai mult în șipote, unde apa e mai puţin repede. Ea trăeşte de obiceiu la apă potrivită, nici prea la faţă, nici prea la adânc, stă mult pe sub pietre sau pe lângă ele și se hrănește vara cu viermi, larve de insecte, etc.; iarna se găsește în stomahul ei mai mult mâl. In timpul iernii ea se adăposteşte în grupuri pe sub pietre și pe sub maluri, unde stă aproape amorţită sau se mișcă numai loarte încet. Pescarii cunosc bine locurile ei de hibernaţiune și le prind câte odală chiar numai cu mâna mișcând încet pietrele din loc. Epoca ei de repro- ducţiune e prin luna lui Maiu și lunie; prin pâraele de munte, unde apa e rece, e chiar și mai târzie, tocmai pe la sfârșitul lui lunie (Sft. Petru). Ouăle Mrenei sunt mari ca sămânţa de meiu și o temelă leapădă între 8— 10.000 de boabe. La bătaie iese în cârduri mai mari și lipesc icrele de pietre pe fundul apei în locurile unde curentul nu e prea mare. In timpul reproducțiunii bărbatul capătă pe partea superioară a corpului acei - mici năsturei caracteristici pentru haina nupţială a Cyprinoidelor. leul “ Întrebuinţawea. Mreana deși are multe oase, are o carne gustoasă și apreciată. Se prepară mai cu seamă liartă rasol și este peştele prelerat al populaţiunii de pe marginea râurilor din jos de regiunea Păstravului şi Lipanului. Pescuitul ei totuș nu e atât de abundent, încât să aibă o însemnată valoare economică sau comercială. Pescuitul. Mreana se prinde mai cu seamă cu următoarele instrumente: 1) Cu Mreja,— aceasta este o plasă cu 3 rețele, una deasă la mijloc si 2 rari pe margine. Ea are o lungime ca de 3 m., jos e îngreunată cu plumbi, iar sus e întinsă prin ajutorul unor inele pe o cociorvă, adică o nuiă lungă pe care o ţine omul în mână când merge la pescuit. 2) Cu Sacul pe sub maluri si rădăcini, în care se bale cu o măciucă scobită la capăt, numită Știulbuc, spre a speriă peştele. 3) Cu Poclăul sau Plocăul care este un sac cu gura foarte largă și legat la fiecare capăt de câte o prăjină de care ține câte un pescar; pescarul mai ţine în mână pe degetul arătător și o mică sforișoară numită strajă, după care simte când a intrat pestele în sac și ridică imediat instrumentul în sus. Cu Poclăul se pescuește în apele mai mici umblând pe jos pe la mijlocul râului, iar în apele mai mari cu 2 șeici sau cîobace în cari stă câte un pescar în fiecare. 4) Cu Năvodul— acest instrument nu e năvodul dela Dunăre şi Dălţi, ci o plasă simplă ca de 12 m. lungime și ca de 1,20 lăţime. 5) Cu Ostia iarna sub ghiaţă (la munte ostia e cu 4—b dinţi mici) sau noaptea cu fachia si în line 6) cu Undiţa la care se pun larve de insecte ca nadă, sau cu diferite alte in- strumente mai mici. Numele populare. Numele principal este Mreana, poporul îi mai zice însă şi Breană sau Mbreană. In Oltenia în unele locuri i se zice si Jamna; probabil că acesta e numele pe care l-a colectat Bielz în Transilvania și pe care-l scrie Schamle. Pe Bistriţa pescarii o disting de specia următoare sub numele de Mreană galbenă, iar negustorii pescari din Bucuresti îi zic Mreauă roșie. 2 sp. Barbus petenyi Heck. Meeana vânăză. Tab. X. Fig. 51, Buzele mai puţin cărnoase, mustăţile nu prea groase, așezate 2 la vârful botului și 2 la capetele gurii. Corpul lung și cilindric, însă cevă mai indesat. Spinul osos dela începutul dorsalei mai subţire și nedinţat la partea sa posterioară. Anala culcată ajunge înapoi până la inserţiu- nea caudalei. Sinonime : Afterbarbe: Leonhard, Lehrbuch fim Pefârderung der Kenntniss von Siebenbiirgen. 185 Barbus Petenyi: /echel, Die PFische Ungarns, 1848, în Haidinger's Berichte ib. die Mittheil. v. Freunden der Naturwiss. in Wien, Bd., III, și traducerea în limba ungară de Chgyzer Kownel. IHeckel, Verhandig. der zool..botan. Ges. Wien, 1853, pag. 29. Heckel u. Kmer, |. c., pag. 87. Pancic, |. c., pag. 81. Jeitteles Prodrom. Faunae Vertebr., ete., pag. B4. Siebold., |, c., pag. III. Grinther Catalogue, ete., VII, pag. 95. Kessler., Ihtiolg. Aralo-Caspi-pontică, pag. 248, No. 63. Seeley, 1. e. Bade, l. ce, pag. 109. Pseudobarbus Leonhardi: E. A. Bel, Uebersicht der lebenden Fische Siebenbiirgens, 1853, pag. 11 (cu o tabelă cu 5 figuri). 11—12 8— 10 D3/8, P1/14, V2/8, A3/5, C. 19, L. lat. 55—60, L. transv. Această, specie se deosebește de precedenta: 1) Prin forma generală a corpului, fiind puţin mai îndesată; 2) Prin forma botului, care nu este atât de mare; 3) Prin buze, cari nu sunt atâţ de cărnoase; 4) Prin partea pos- terioară a capului, care este mai groasă; 5) Prin aripioara dorsală, la care aicea spinul ositicat este cu mult mai subțire și nedințat la partea sa pos- terioară; 6) Prin aripioara anală, care are radiile mai lungi, așă că cul- cată ajunge îndărăt până la originea caudalei, și în line 7) Prin coloraţiu- nea corpului, care e cu totul diferită, prin dimensiunile sale, prin distri- buţia ei, etc. Colorațiunea acestei specii e diferită de cea precedentă. Ea are spinarea cu mult mai vânătă și e acoperită cu pete mari închise cari se unesc între ele. Numai partea ventrală rămâne mai deschisă. Asemenea și ari- pioarele: dorsală, pectorale şi caudală urmează coloraţia generală a corpului și sunt şi ele pătate cu pete mai închise, numai ventralele și anala; rămân nepătate și au o coloare galbenă deschisă care bate în roșu. In privința dimensiunilor e de remarcat că această specie e cu mult mai mică decât cea precedentă. Cum zic pescarii, cea ajunge cel mult de-o ocă». In privința distribuţiei se deosebeşte de asemenea. Ea este mai mult restrânsă în partea muntoasă şi deluroasă a râurilor și nu se scoboară atât de jos la ses; la Dunăre nu am întâlnit-o niciodată. In privința biologiei, a modului de hrană, reproducţiei, ete. cât și în privința întrebuințării și a modului de prindere nu diferă întru nimic de cealaltă specie. Nume populare. Numele generic e ca şi la cealaltă, Mreană, Breană și Mbreană, numai că în unele locuri pescarii o deosebesc sub numele de Mreană cenușie (Brosteni), Mreană vărgată si Mreană pătată. 5. Gen. Gobio. Cuvier. Regne anim. Solzii mijlocii, cu linie laterală. Aripioarele dorsală și ventrală cu baza scurtă, cu cel mult 8 radii moi. Dorsala fără spin osificat. Gura inferioară cu 2 mustăți lungi la capetele ei. Ochii ridicați în sus pană în dreptul frunții. Dinţii faringieni pe 2 serii după formula 3.5 —5.3 sau 2.5 — 5.2 (excepțional 3.5 — 5.2); cu vârfurile ascuțite și cârligate. 7. sp. Gobio fluviatils Czo. Pozcusozul. Tab. X. Fig. 53. Caractere specifice: Corpul lungăreţ şi cilindric, coada com- primată lateral. Botul obtus şi profilul frunţii convex. 0- chii aşezaţi lateral. Mustăţile ajung înapoi abiă până sub ochi. Aripioara dorsală șicaudală cu mai multe dungitrans- versale formate din câte o serie de pete negre calenii. Sinonime: Gobius: Marsigk, |. c., tab. 9, fig. 2, pag. 25. Cyprinus gobio: Linne, Syst. Natur. I, pag. 526. Bloch, |. c., pag. 57, tab. 8, fig. 2. Meidinger, Icon., etc., tab. 23. Pallas, Zoographia, etc. III, pag. 295. Reisinger, |. c., pag. 55. Gobio vulgariş: Ieckel u. Kner, pag. 90. Pantit,, 1. c., pag. 82. „Jeit- teles, |. c., pag. 50. Gobio fluviatilis: Cuvier et Valenciennes, |. c., vol. NVI, pag. 300, tab. 481. Nordmamnn, |. c., p. 472. Siebold, |. c., p. 112. Jeitteles, Fische der March (1863), pag. 28. Dybowski, Cyprin. Livlands, pag. 72. Giinther, Cata- logue VII, pag. 172. Kessler, Ichihyol. Aralo-Casp., etc., pag. 251, No. 178. Grimm, Arch. fir Naturg., pag. 203, No. 206. Seeley, |. c. Gobio obtusirostris: Cuvier el Valenciennes, XVI, p. 211. Kessler, Zur Icthyologie, pag. 18, și Nachirăge zur Ichihyolog., pag. 165, No. 18. D3/7, P1/13—15, V2/8, A3/6, C6/19/6, L lat 40—44, L, tr. 2. După cum se vede din lista sinonimelor, şi această specie variază în- tru câtva, și a dat loc la crearea de specii nouă; în special sunt unele exem- plare cu botul mai scurt, pentru cari Valenciennes a creat specia G. o0b- tusirostris, iar forma cu botul lung eră înțeleasă sub numele de G. flu- viatilis. In realitate aceste 2 sunt varietăţi, din cari într'o regiune apare mai mult una, iar în alta cealaltă. Kessler d, ex. a descris pentru regiunea | | | 134 Nistrului numai forma oblusirostris. In apele noastre se găsesc exemplare din ambele forme. In alară de caracterele arătate prin diagnoză, mai putem relevă următoarele: Corpul are forma unui fus cu coada înaltă și turtită lateral. Capul gros, cu botul obtuz şi cu fruntea bombată. Gura inferioară și îngustă, nu ajunge nici până sub narine; ea este inconjurată de 2 buze nu prea cărnoase şi are la capetele ei câte un lir de mustață gros, însă nu toc- mai lung, aşă că nu se întinde decât până sub ochi. La jumătatea distan- ței dintre ochi şi vărlul botului sunt de fiecare parte narinele; acestea sunt dublate, într'o narină anterioară și una posterioară și separate între ele printr'o membrană. Dorsala este cu baza scurtă şi e cu mult mai înaltă, decât lungă. Deasemenea și anala; aceasta e atât de împinsă înapoi, încât deschiderea anală e îndepărtată de ea, fiind situată la mijloc între în- ceputul aripioarei anale și inserțiunea ventralelor. Caudala este la mijloc divizată în 2 loburi egale și rotunzite la marginile lor. Solzii sunt de o mărime mijlocie și linia laterală e foarte lămurit vizibilă; ea merge cam in linie dreaptă aproape pe la jumătatea corpului. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este: pe spinare și pe par- tea superioară a capului cenușiu sau verde cenușiu pătat cu punete și pete negre neregulate, pe laturi argintiu prin care străbate coloarea gal- benă a pielii; în dreptul liniei laterale corpul e pătat adeseori cu o serie de 7—10 pete mari rotunde negre albăstrii. Partea superioară a capului este mai închisă decât restul corpului. Aripioarele dorsală şi caudală au o serie de 3 sau 4 dungi transversale compuse din o serie de puncte în- chise cu cari este pătată membrana care reuneşte radiile lor. Celelalte ari- pioare sunt gălbii sau gălbii cenușii. Irisul este galben auriu sau galben cenușiu. Dimensiunile la cari ajunge în apele noastre sunt de 10—13 em. lungime. Distributia. E este răspândit în aproape toate apele noastre dulci, am co- lectat exemplare atât din păraele noastre de munte cât şi din Dunăre și diferitele bălți ale ei până în Deltă, precum şi din mai toate râurile din ţară. kste cel mai comun și mai răspândit pește care populează cel mai ne- insemnat pâărău. Biologia. Se găseşte în tot felul de ape dulci, preferă însă pe acele cari nu au un fund prea nămolos, îi plac mai cu seamă pâraele de munte cu [und pietros, nisipos sau argilos. Se hrăneşte cu animale mici, vermi, crus- tacee, insecte şi materii vegetale în descompunere. lipoca sa de reprodu- cere e prin Maiu şi lunie, când iese cu cârdul la apă mică și leapădă icrele în mai mulţi răstimpi. Ouăle bat în albastru și au un diametru ca, de 2 mm. liecare. In epoca de reproducție masculul capătă pe spinare și pe cap năsturașii caracteristici Cyprinidelor. Intrebuințarea acestui pește este loarte mică, numai țăranii îl prind pentru borş. Nu are aproape nici o valoare comereială. Pescuitul. Porcusşorul se prinde mai cu seamă prin pârae cel mai mult de către femei cu Cercala sau Crâsnicul (Crestașul), Halăul sau Lej- micul. El mai cade în pârae la Gărdutul cu leasă (Suceava) Neamț, Bacău, etc.) sau la Gărduțul cu legănuș (Oltenia). Nume populare: Porcușor, Porcan (Neamţ), Porcoiuw (Prahova), Porco- aș, Porcușor de vad (Bârlad). 2 sp. Gobio uranoscopus. Agass. Ţab, X. Fig. 54, "Caractere specifice: Corpul mai puţin lung şi cilindric. Coada cilindrică. Botul foarte lat și obtuz, lruntea îngustă și oblică. Ochii ridicaţi în sus lângă frunte, mult mai apropiaţi intre ei, şiașezaţi strâmb. Mustăţile foarte lungi ajungând până aproape de inserţiunea pectoralelor. Dorsala și anala cu una sau cel mult două dungi transversal formate din câte o serie de pete închise. Cyprinus uranoscopus: Agussiz, Beschreibung einer neuen Species aus dem Genus Cyprinus L. Isis Jahrg. 1826, pag. 1046, Tab. XII, și apoi tot aici în 1829, pag. 44. Gobio uranoscopus: Cuvier et Va'enc. 'lom. XVI, pag, 312. Hechel u. Kner, |. c., pag. 93. Siebold, pag. 115. Pancic, pag. 83. Giinther, 1. c., VII, pag. 172. hessler, Zur Iehthyologie, et, pag. 19; Nachtrăge zur Ich- thyologie, pag. 18; Ichthyologia, etc, pag. 252. Nr. 179. Grimm, . c., pag. 20), Nr. 204. Seeley, |. ce. Gobio Kessleri: Dybomwshi, |. c. Această specie, cu mult mai mică decât cea precedenlă, se deosebește foarte bine de ea atât prin caracterele arătate în diagnoză cât și prin co- loraţiunea ei. Ea are un cap albiu, iar petele cenuşi!: cari abiă se zăresc sunt mai mult niște dungi transversale pornind din spinare până la mij- locul corpului. In apele noastre el este cu mult mai puţin răspândit decât specia pre- cedentă și cel mai mult l-am găsit în Distriţa în dreptul Comunei bu- halnița. De asemenea l-am găsit tocmai in delta Dunării în bălțile tor- mate chiar în gura Sulinei, precum chiar— ceeace este loarle curios—si în mare în faţa acestei guri în apă sălcie. Biologia sa, pescuitul, numele populare, ete. sunt întocmai ca și la cea- laltă specie. 6. Gen. Rhodeus. Agassiz. (Mem. Soc. Se. Nat. Neuchâtel 1. 37. 85). Solzii mărișori. Linia laterală incompletă. Dorsala și cinala cu baza de o lungime mijlocie. Gura subinferioară fără mustăți. Dinții farimgieni, cari au forma unor cuțite, sunt așezați pe o singură serie după |ormula 5—5 și prezentă o singură brăzdălură pe suprațata de masticațiume. 136 In apele Huropei acest gen este reprezentat printr'o singură specie, care este însă loarte interesantă, deoarece prin formă, prin dentițiune, ete. pare o lormă o transiţie cătră genul Abramis. Sp. Rhodeus amarus Agass, Plehnila sau Poarca. Tab. X. Fig. 52. Caractere specifice: Corpul înalt şi comprimat lateral; linia la- terală limitată asupra primilor b—6 solzi. Dorsala are la inceputul ei un radiu osos neted. Sinonime: Alburnus aussonii: Marsigli, 1., c., vol. IV tab. 13, fig. 3. pag. 43. Cyprinus amarus: Line, Syst. Nat. Bloch, 1., c., pag. 52, Tab. 8, fig. 3. Meidinger, Icon. etc., tab. 37. Cuvier e! Valenc. XVII, pag. 79. Rei- singer, |. c., pag. 80. Leuciscus amarus: Cuvier, Regne animal. Cyprinus sericeus: Pallas, Zoograph. Rosso-Asiat. III, pag. 320. Rhodeus amarus: Agassiz, Mem. Soc. sc. nat. Neuchâtel I, 1835, pag. 3. Nordmanin, L., c., pag. 481. Bielz, Fische Siebenbiirgens, pag. 9. Kess- ler, Zur Ichthyol. pag. 29, Nr. 27; Nachtrăge, pag. 20; Ihtiol. Aralo- Caspi-pontică, pag. 260. Nr. 204. Teckel u. Kner. |., c., pag. 100. Sie- bold. 1., c., pag. 117. Panic, 1., c., pag. 85. Jestleles, 1., c., Fische der March II, pag. 3, 1864. Dybowskhi, 1. c., pag. 83. Seeley, 1. ce. Giinther Catal. VII, pag. 279. Bade, pag. 142, Warpachowski, |. e. ă Br. 4, D 3/9 —10, P 1/10, V 2/6, A 3/9, C 19,L. lat. 34381, tr. 10—12. Acest pește mic se aseamănă prin forma corpului său cu un puiu de Plătică sau de Caracudă, de aceea și pescarii în cea mai mare parte îl confundă, şi în multe locuri nici nu au nume propriu pentru el, ci îi zic «plăticuţă», «cosăcel», etc. Corpul este foarte înalt și comprimat lateral. Inălţimea sa este egală cu 1/, din lungimea totală și grosimea sa egală cu !/, din înălțimea ma- ximă. Gura este semi-inlerioară şi îngustă ajungând înapoi numai până sub narine. Narinele sunt mai apropiate de ochi decât vârtul botului; ele sunt duble, cea anterioară fiind rotundă, iar cea posterioară ovală. Ochiul este foarte mare, diametrul său fiind egal cu !/, din lungimea capului, care si el se cuprinde de 41/,—5 ori în lungimea totală, Distanța preorbitară e chiar ceva mai mică ca diametrul ochiului, iar cea interorbitară are aproape 1!/, ori acest diametru. Intre ochi și între nări fruntea e puţin scobită longitudinal. Dinţii faringieni au formă de cuțite şi prezentă câte o singură brăzdătură pe supralața lor de masticaţiune. Dela regiunea occipitală înainte profilul corpului se suie repede în sus des- criind un cerc până la începutul dorsalei, de aici se scoboară grabnic în jos ja pentru a formă marginea pedunculului caudal, a cărei înălțime este egală cam cu !/; din înălțimea maximă a corpului. Aripioarele dorsală și anală au bazele lor de o lungime mijlocie. la- diul osos dela începutul lor este neted, nedințat. Dorsala începe în tot- deauna foarte puţin în urma inserțiunii ventralelor. Anala este foarte în- pinsă înapoi, așă că deschiderea anală este chiar cevă mai apropiată de ventrale decât de începutul analei. Caudala este bifureată la mijlocul ei, având ambele loburi egale. Solzii sunt cu totul netezi, mărișori, mai înalţi decât lungi și se acoper numai puţin unii pe alţii. Linia laterală este limitată numai pe cei dintâi 5—6 solzi. Intestinul lor e foarte lung şi face 5 întorsături. Colorațiunea. Bărbatul şi cu femela afară de epoca de reproducere nu se deosebesc între ei, decât cel mult printro papilă genitală lungi ca de Bmm. pe care o are femela. In timpul reproducerii însă este un di- morlism loarte pronunțat. In timpul în afară de epoca de reproducere spinarea este cenuşie sau bate în verde. Laturile sunt argintii bătând în albastru, iar pe mijlocul coadei, începând dela marginea caudalei până aproape de mijlocul corpu- lui se întinde o dungă lată verde cu un luciu metalic puternic. Dorsala şi caudala sunt cenușii închise, iar celelalte aripioare bat în roș. Dorsala este pătată pe tot lungul ei cu 2 dungi compuse fiecare din câte o serie de puncte cafenii închise cu cari e pătată membrana care uneşte radiile ei. In timpul reproducerii însă colorile se schimbă cu totul. Bărbatul arată o bogăţie de colori mai frumoase decât la toţi peştii de apă dulce şi cu un luciu metalic foarte strălucitor; în general corpul irizează bă- tând în violet, albastru ca oţelul, verde și roşu. Piesele operculare, spinarea și suprafața corpului deasupra regiunii ari- pioarei anale sunt violete. Dunga de pe coadă iea o coloare splendidă de smaragd ; pieptul și burta portocalii sau roz argintii. In urma opercu- lului o pată argintie înconjurată cu altele violete inchise. Dungile de pe aripioara dorsală devin mai vii și mai pronunțate, anala roşie, iar celelalte transparente cu un ton roșu peste ele. Caracteristic e că în acest timp pe tot lungul buzei de sus, deasupra gurii, se formează ca o chingă plină cu mici năsturași osoşi asemănători cu cei ce se lormează şi la alţi 4 Cyprinizi în epoca de reproducție ; câle una asămănătoare însă cu mult mai mică se formează și deasupra liecărui ochiu. „La femelă, care în totdeauna este mai mică decât bărbaţii şi mai puţin inaltă, coloraţiunea este cu mult mai palidă; în schimb însă papila geni- tală se lungește în epoca de reproducție foarte mult trecând chiar peste capătul caudalei; ea devine elastică și se colorează în roşu sau portocaliu. Dimensiunile maxime la cari ajunge în apele noastre nu întrec 8 cm. lungime. Distribuţia. Blehniţa este răspândită în toată țara în bălți și heleştee, în băltoacele formate de râuri sau în brațele lor așă zise moarte, unde apa e stătătoare, chiar în râuri în regiunile unde apa nu e prea repede, etc. In bălțile Dunării am găsit-o prelulindeni până lângă gurile Dunării. E foarte abundentă în lacul Snagov. 138 Biologia. Boarca trăeşte mai cu seamă în. apele stătătoare, la lacuri puţin adânci şi expuse la soare, se găseşte însă şi in râuri în regiunea unde ele curg mai incet. Se hrăneşte mai cu seamă cu Plankton și alge. Epoca sa de reproducție cade pe la inele lui April și Maiu, chiar până în lunie. E foarte curios că locul unde-și depune icrele acest peşte este în cavitatea branchială a scoicei de baltă (Anodonta) și pentru acest scop se servește femela de tubul lung pe care-l capătă în epoca de reproducere. Ouăle sunt foarte puțin numeroase și mari având un diametru de 3 mm. După de- punerea ouălor tubul se atroliază din nou și rămâne în loc numai mica pa- pilă genitală pe care am descris-o mai sus. Intrebuintarea. Acest peşte, având o carne amară, nu se mănâncă și nu are absolut nici o valoare comercială. Numele populare. In Moldova DBehlita și Blehniţă, la Snagov Boarcă și Rânchiță, în Prahova (pârâul Verbilău) /Lăteață ; de asemenea liind foarte mult confundat cu alţi pești i se mai zice Plăticuță, Cosăcel, Ro- șioară, etc. In Botoșani mi sa spus numele Plutică. 7. Gen. Abramis. Cuvier. (Regne animal.) Dovsala, care e tăiată oblic dinainte, înapoi formând un vârf fuavle ascuțit, are baza scurtă. Anala cu baza foarte lungă; Cau- dala bifureată, vâvțul ei inferior fiind mai lung decât cel superior. Solzii bine fizați, de o mărime mediocră. Corpul foarte comprimat la- leral. Pe muchea spinării între cap și începutul dorsalei solzii lasă, o cărare mediană liberă, care e mărginită de ambe'e părți cu solzi mai mici. Porțiunea pântecelui dintre însevrțiunea ventralelor şi deschiderea anală foarte comprimată formând o muche ascuțită fără solzi pe ea. Gura cu buze subțiri și fără mustăți. Dinţii faringieni așezați pe câte 0 singură serie după formula 5—5. Peștii cari compun acest gen cât și cei din genul următor—loarte de aproape înrudit cu acesta—formează populaţiunea principală a bălților de inundațiune și mai cu seamă a Jepeilor Dunării. Pescarii noștri îi numesc cu numele de: Peşti albi sau Albitură, având apoi pentru liecare specie și chiar pentru diferitele dimensiuni ale fiecărei specii diferite numiri (deci nu trebue a se confundă Albitura dela noi cu «poissons blanes» a Francezilor, prin cari ei înţeleg mai cu seamă speciile lui Alburnus). Acești peşti joacă un mare rol ca hrană a populaţiunii noastre rurale. 7 sp. Abramis brama /inne. Plătica. Tab. XI. Fig. 55. Gura semi-inferioară. Corpul înalt. Toate aripioarele al- bastre cenușii. Anala cu 23—28 radii moi divizate, începe înaintea sfârşitului dorsalei. Sinonime: Brama 1: Marsigli, IV, tab. 16 și tab. 17, pag. 49. Cyprinus brama: Linnă, Sist. Nat. I, pag. 53, Bloch, 0Oek. Naturg. d. Fische Deutschl. I, pag. 75, tab. 13. Meidinger, Teon. Pise. Austr, tab 43. Pallas, Zoograph. hRoss.-As. III, pag. 325. Reisinger, |. c., pag. SI Abramis brama: Fleming, |. c., p. 187. Agassiz, |. c., pag. 39. Nord- mann, pag. 503. Cuwvier et Valenciennes, vol. XVII, pag. 9. Kessler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 46; Nachtrăge, etc, pag. 22; Ihtiolog. Aralo-Caspi- pontică, pag. 260, No. 205. Heckel w. Kner, |. c., pag. 104. Siebold, |. c,, pag. 121. Pancit |. c., pag. 87. „Jeitteles, Prodrom faunae, etc., pag. 55. Giinther, Catalog. VII, pag. 300. Grimm, |. c., No. 225. Warpachoiwski, G, See'ey, |. c., pag. 21. Bade |. c., pag. 148. Abramis vetula; Hechel, Annalen des Wiener Museums, 1835, şi Hechel 4. Kmer, |. c., pag. 108. Cyprinus farenus: Linne: Syst. Nat., pag. 535. 30030) 9/0PI Alb V 2/8, A 3/23—28,:0 19, Li lat. bl—07, L. (rans = 6-7 + plătica, este caracterizală prin forma generală a corpului ei, care este puternic comprimat lateral şi foarte înalt. Inălţimea maximă a corpului este conținută de 2:/,—25%/, ori în lungimea sa fără caudală; la exempla- rele tinere însă este ceva mai mică. Grosimea corpului e conținută de 3!/, ori în înălțimea sa. Lungimea capului este numai cu puţin mai mare de- cât înălțimea sa şi se cuprinde aproape de 6 ori în lungimea totală a cor- pului. Botul este scurt și oblus, el acopere numai foarte puţin gura, care are o formă de potcoavă și este subinferioară. Buzele sunt puţin cărnoase și fără mustăţi. Gura este îngustă și se întinde înapoi numai până sub narinele inferioare. Ochii sunt relativ mari și egali cu 1/,—!/; din lun- gimea capului. Distanţa preorbitală este egală cu 1!/, diametru ochiului, iar cea interorbitară mai mare decât 2 diametre. Narinele, cari sunt du- ble, sunt cu mult mai apropiate de marginea superioară a ochiului de- cât de vârlul botului. PFruntea formează o adâncitură transversală între narine și vârful botului, de aici înainte linia profilului pornește descriind un arc foarte turtit până în regiunea occipitală, iar de aici se ridică brusc descriind un arc mare și înalt până la începutul dorsalei. Dela dorsală linia, spinării descinde brusc descriind o curbă inversă. Vasele faringiene inferioare sunt foarte delicate, subţiri și prelungite. Dinţii faringieni sunt cilindrici, cu coroanele lor oblice şi contractate pe lături, cu o singură în- creţitură pe îngustele lor suprafețe de masticaţiune şi cu o crestătură înaintea vârlului lor ascuţit. Solzii sunt moi, însă bine lixați, cu marginea lor aproape rotundă și pe suprafaţă cu câteva striajuri radiare în formă de evantaliu. Pe partea anterioară a liniei spinării ei lasă o cărare liberă, care are aparența unei adâncituri limitate de ambele părți cu solzi cevă mai mici. De asemenea pe mijlocul muchii ventrale, care este foarte ascuţită, ei lasă o linie liberă; însă aceasta linie este astlel acoperită de marginile solzilor dintr'o parte și dintr alta, încât numai ridicându-i pe acestia putem s'o ob- servăm. Linia laterală este foarte bine vizibilă şi descrie o linie aproape paralelă cu marginea ventrală a corpului. Aripioara dorsală începe cevă mai în urma mijlocului corpului, ea este în lungul ei foarte oblic trunchiată, aşă că primul ei radiu moale este de 4 ori mai lung decât ultimul. Anala are o bază loarte lungă, liind compusă din 23—28 de radii moi; ea începe puţin înaintea sfârşitului dorsalei. Pec- toralele culcate ajung înapoi până la inserțiunea, ventralelor, iar aceste din urmă până la deschiderea anală. Caudala este bilurcată adânc și lobul ei inferior este cu mult mai lung decât cel superior. Varietăți. Plătica variază foarte mult atât ca coloraţiune cât şi în lor- ma corpului. Mai întâiu exemplarele tinere au corpul cu mult mai lungă- reț și spinarea cu mult mai puţin înaltă. Aceasta a tăcut încă pe Linne să considere unele din aceste forme extreme ca o specie aparte sub numele de Cyprinus Javrenus. Forma în adevăr diferită și auloritatea mare știin- țilică a lui Linne a făcut ca această lormă tânără să lie considerată în adevăr ca o specie separată chiar de către naturalişti ca Siebold, până ce abiă mai târziu Nordmann (Î) a putut rectilică această greșeală și a stabili sinonimia acestei specii cu A. brama. Dar si exemplarele adulte variază, asllel Agassiz a descris 2 specii nouă: Abramis microlepidotus și A. argyreus, pe cari apoi le-a descris încă și mai amănunţit Valenciennes; dintre aceştia, primul-— după spusele lui Agassiz—se găseşte chiar și în Dunăre. liste meritul lui Siebold, cu spiritul său critic, de a [i lămurit această chestiune şi a arătă că toate aceste nu sunt decât variaţiuni individuale de ale lui Abramis brama. In fine Heckel (2) a deseris o nouă specie sub numele de Abramis te- tula, caracterizată printr'un corp foarte lung și puţin înalt; şi pe aceasta insă Siebold a dovedit-o că nu e decât o Plătică degenerată din cauza apelor lipsite de hrană, în cari trăiă. In privința degenerării și modili- cării formei corpului din cauza mediului ne-a dat în timpul din urmă Walter (3) câtevă exemple mai strălucite arătând toemai degenerarea Plă- ticăi din cauza raiului într'o apă lipsită de hrană. Exemplele de acest fel nu lipsesc nici în apele noastre și mai cu seamă în jepeile cari seacă în timpul verii. (1) ]. c., pag 503. (2) Hechkel, Annalen des Wiener Musewm's I, pag. 230, tab. 26, fig. 6, și Heckel u. Kner, |. c., pag. 108. (3) Walter, Pischerei als Nebenbetrieb d. Landnivtes, etc. 1903, fig. 123—126, pag. 312. 141 Colorațiunea, haina nupțială, etc. Coloarea Plăticăi variază loarte mult după apa în care trăeşte; cele cari trăesc la apă curgătoare sunt cu mult mai deschise, cu solzii aurii și cu spinarea verde cenușie; din contră, cele cari trăesc la baltă au solzii argintii și spinarea aproape neagră. Din lacul /nagov se aduc plătice cu corpul atât de negru, încât par'că ar [i alumate cu cărbune. In genere colorațiunea e următoarea: spinarea cenușie mai mult sau mai puţin închisă, laturile corpului argintii sau aurii, partea ventrală albă gălbuie, iar regiunea jugulară bate câte odatlă—mai cu seamă la ma- sculi în epoca reproducţiei— puţin în roşu. Aripioarele — și aceasta este un caracter distinctiv pentru această specie—sunt toate cenușii bătând în albastru. Irisul este auriu sau argintiu—după apa din care provine exem- plarul—și puţin pătat cu negru. In timpul reproducţiei masculul capălă aproape pe tot corpul o mulţime de mici năsturași conici ca de vreo 3 m.m. diametru, cari la început sunt albi, iar în urmă se îngălbenesc. Ei acoper în mare număr botul, toată partea superioară a capului împreună cu operculele, toată spinarea, mai toată regiunea deasupra aripioarei anale şi chiar radiile tuturor ari- pioarelor afară de dorsală. Acești butoni sunt formaţi, după cercetările lui Siebold—din celule epiteliale. Curios e că adeseori chiar în afară de epoca de reproducere se prind exemplare cu această haină. Pescarii noştrii con- sideră aceşti butoni ca o boală de piele şi zic că e Plătică răpănoasă. Adeseori se prind în bălțile noastre unele exemplare colorate cu totul roşu, ca și cum ar aveă injectată o coloare pe sub solzi. E probabil că avem a face cu un caz patologic. Pescarii le zic acestor exemplare Impăratul plăticăi. Dimensiunile. Dintre toţi Abramzii Plătica ajunge la cele mai mari di- mensiuni, exemplare de 60 și chiar 70 em. lungime, având o greutate până la 4 kilograme, nu sunt o raritate. Totuș exemplarele obișnuite ce se întâlnesc zilnic în comerţ au o lungime de 30—40 cm. Exemplarele mai mici, dela 25 cm. în jos, sunt deosebite de pescari sub numele special de Cârjancă. Distribuţia. Plătica trăeşte mai cu seamă în bălțile Dunării, în lacurile litorale cu apă dulce, în diferite lacuri ca Znagovul, etc. Ea se găseste însă și în Dunăre precum şi în partea de jos a râurilor, cu bălțile pro- venite din inundaţiunile lor. Lipsesc cu totul la mare. Biologia. Plătica preferă mai cu seamă bălțile cu apă liniștită, cari au un fund nămolos şi acoperit cu plante. Ea se ţine mai mult pe lângă fund la oarecare adâncime. Apa sărată nu prea o suportă şi de aceea lipsesc în Razim și în fața gurilor Dunării; în anul 1895 rupându-se digul care desparte lacul Siutghiol de mare și intrând apă sărată înăuntru, am vă- zut murind o mulțime de plătici din această cauză. Ea trăește în cârduri și emigrează dela o baltă la alta. Hrana ei constă din tot felul de insecte și larvele lor, viermi, crus- tacee şi burueni. Ea turbură în totdeauna apa prin modul său de a se hrăni și rupe buruenile de pe fund, cari ies la suprafaţă, asă că pescarii „cunosc în todeauna după acest indiciu unde este peștele. Plătica de Dunăre intră în bălți primăvara cam odată cu: Șalăul, iar epoca ei de reproducție este odată cu Crapul, adică când apa ajunge la o temperatnră de 180. In timpul reproducerii, ele se cârduese şi pleacă 10 spre maluri la apă mică. Aici se bat cu mult sgomot și lipesc pe bu- ruene icrele lor gălbii. O femelă are dela 2—300.000 de icre al căror diametru e cam de 1,5 mm. lerele lor sunt atât de lipicioase, încât de multe ori le rămân lipite pe burtă și pe coadă. Dacă în timpul bătăii sunt turburate, lie prin vreo furtună, lie prin vreun sgomot sau cu instru- mentele de pescuit, ele se întrerup şi pleacă imediat înapoi la fund. Intrebuințarea. Plătica. deşi are multe oase, are o carne foarte gus- loasă; pentru unii «Plătica de Znagov», friptă la grătar și servită în saramură, este o delicateţă. la se consumă în mari cantități atât proas- pătă cât şi mai cu seamă sărată. Cantităţile enorme în cari se găseşte acest pește — împreună cu ceilalți Abramizi — în apele noastre îl face să aibă o importanţă economică și comercială foarte mare şi să fie considerat ca un aliment popular. Numai bălțile din delta Dunării produc pe fiecare an (în 1904) o cantitate de 78.548 ler. Plătică mare, 33.437 Cârjancă și 64.095 Albitură. In comerț Plătţica poartă diferite nume după dimensiunile ei. Exempla- rele mari se numesc Plătică, cele mijlocii Cârjancă, iar cele mici cari se amestecă cu alte specii de Abramide, se vând sub numele de Albitură. Pescuitul. Plătica se pescueşte în toate timpurile şi cu tot felul de in- strumente, dar mai cu seamă cu Năvoadele, cu Avele și cu Vintirele. Nume populare. Plătică, Plăticuţă, Cârjancă, Cârjencută, Albitură (când e mică de tot și amestecată cu cosac, batcă, etc). Lipovenii din delta Dunărei o numesc Ciabac și Leșt. Monstruozităţi. Ca și la Crap se găsesc și aici din timp în timp exemplare de Plătică bocs. Deoarece o asemenea formă este încă necunoscută şi nu o găsese pomenită nicăeri în literatură, voiu da aci figura capului unui exemplar de vreo 35 em. lungime. (ab. XI. Fig. 56). După cum se vede din această ligură, forma capului este tocmai ca cea dela Crap sau ca cea descrisă de Bonaparte la Mreană. Și aicea oasele frontale sunt îndoite dela mijlocul lor și se scoboară vertical în jos. Ethmoidul de asemenea în loc de a merge orizontal se scoboară vertical, ba chiar puţin iuclinat înăuntru, iar ambele fălci ies ca o trompă în afară. Frontalele la îndoitura lor se lăţese și se bombează dând craniului forma caracteristică de cap de Dellin. Bastarzi. Aproape la nici o grupă de pesti nu sunt bastarzii între diferitele specii atât de lrecuenţi ca aicea. Aceste specii ducând o vieață comună, având locuri şi epoce de reproducție comune, se întâmplă adeseori că ouăle lor să fie tecundate de spermatozoizii altora și să producă bastarzi. Plătica se corceşte mai cu seamă cu Batea. Descripţia acestui bastard o voiu da în urmă la linele acestui gen. 2 sp. Abramis vimba. Lin. Mozunasul. Tab. XL. Fig. 57. Gura interioară; botulconic, ieşit foarte mult în afară. Cor- pul lungăreţț având o înălţime moderată. Anala, cu 18—22 radii moi divizate, începe după capătul posterioral dorsalei. Sinonime: Capito anadromus: Marsigli, Tab. 6, pag. 17. Cyprinus vimba: //4nmc, Syst. Nat. I, pag. 531. Bloch, |. c.,I, pag. 38, tab. 4. Meidinger, |. c., tab. 38. Reisinger, |. c., pag. 72. Pallas, Zoographia, III, pag. 322. Cyprinus carinatus: Pallas. Zograph., pag. 323. Abramis vimba: Cuwwier et Valenciennes, XVII, pag. 65. Nordmanu, Faune pontique, III, pag. 508. Kessler, Zur Iehthyolog., pag. 45; Nachtrăge zur Iehthyol, ete. pag. 22; Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, etc., pag. 262, No. 208. Heckelu. Kmner, |. c., pag. 109. Pancic, |. c., pag. 88. Jestteles Fische der March, pag. 29. Siebold, |. e., pag. 125. Giinlher, Catalogue, VII. Grimm, |. c., No. 228, pag. 303. Seeley, |. e. Bade, pag. 157. Warpachowski, |. c. Varietăţi : Abramis melanops: Hechel, Annal d. Wiener Museums, II, 1840, pag. 154, Tab. 9, Fig. 3. Cuvier et Valenciennes, XVII, pag. 61. Nord- mann, |. c., pag. 509, și Tab. 22 lig. 2. hessler, Ausziige, etc. I, pag. 10. Heckel u. Kner, |. c. Siebold, |. c., pag. 127. „ Abramis elongatus: Agassiz, Mem. Soc. se. nat. Neuchâtel I, pag. 39. Giinther, Catalogue etc. VII, pag. 304. Br. 3, D 3/8, P i/le—16, V 2/9_-10, 3/1] 22, C 4/19/5, L. iat, 56022600, Dute. 5— 6. Corpul este lungăreţ şi comprimat lateral. Inălţimea maximă a corpului este egală cu aproape !/, din lungimea totală, iar grosimea sa maximă aproximativ cu 1/,, din aceasta. Lungimea capului este egală cu aproxi- mativ 1/; din lungimea totală. Botul este conic, rotunzit la vâri și toarte prelungit deasupra fălcii inferioare. Gura, care este aproape orizontală, se prelungeşte înapoi până aproape de marginea anterioară a ochiului. Ochiul este egal aproape cu 1/, din lungimea capului. Distanţa preorbitală este 144 egală cu aproape 1!/, ori diametrul ochiului, iar cea interorbitală cu de 2 ori acest diametru. Intre vâriul botului şi ochi la egală distanţă de ambele se află narinele dublate, din cari cea anterioară e rotundă și mai mare, iar cea posterioară eliptică. Oasele faringiene sunt mai groase şi mai scurte, dinţii sunt comprimaţi lateral. Solzii sunt de o mărime moderată și au pe ei un striaj rar radiar. Pe linia mediană a spinării, după aripioara. dorsală, ei formează o carenă care se întinde până la începutul caudalei; e un fel de continuare a cărării fără solzi de pe linia mediană dorsală anterioară. Linia laterală, care este bine pronunţată, e aproape paralelă cu marginea inferioară a corpului. Dorsala începe la jumătatea corpului, deasupra părţii posterioare a bazei ventralelor, ea e aproape de 2 ori mai înaltă decât lungimea bazei ei si cevă mai mică ca */, din înălțimea maximă a corpului. Pectoralele sunt egale cu 1/, din lungimea totală, însă distanţa dela vârfurile lor când sunt culcate până la înserţiuneă ventralelor e egală aproape cu jumătatea lun- gimii lor. Anala are aproape pe jumătate da inălțimea dorsalei; ea incepe cu mult în urma ultimilor radii ai dorsalei. i Colorațiunea. Coloarea generală a corpului este următoarea : pe spinare, pe bot precum și pe toată partea superioară a capului până sub ochi corpul este colorat cenușiu bătând în albastru, sau de coloarea plumbului; pe laturi este alb argintiu. Aripioarele dorsală şi caudală urmează aproxi- mativ coloarea generală a părții corpului pe care sunt situate, fiind colo- rate. şi ele albastru cenușiu cu puncte mici închise. Pectoralele, ventralele şi anala au o culoare alb gălbie care la baza pectoralelor şi a anălei trece în roș portocaliu. Marginea analei e pătată cu negru. In timpul reproducţiei colorile se schimbă; atunci la amândouă sexurile partea superioară a corpului e neagră până la jumătatea sa, iar buzele și partea ventrală devin portocalii închise. Și aicea masculii au în epoca reproducţiei acele _îngroșări ale epiteliului, însă aicea sunt numai ca niște mici puncte. Dimensiumile. Lungimea obișnuită a Morunasului, cum se prinde în Avile noastre, e cam de 25—30 cm. Distribuțiumea. Morunașul se găseşte numai în Dunăre cu bălțile ei și la mare în fața gurilor; niciodată însă nu intră și în “afluenții Dunării. Cele mai mari cantităţi se prind la Gura Sf. Gheorghe în mare. Biologia. Morunaşul este mai mult un pește migrator. El trăeşte la mare în apa sălcie din fața gurilor Dunării și intră în Dunăre și mai cu seamă în bălți pentru a se reproduce. El intră în Dunăre primăvara, pro- babil încă când nu sa rupt ghiața, căci tocmai acesta e singurul timp când. se prinde aicea în cantități mai mari pe sub ghiaţă la adâncimi de 5—6 m. In bălți el intră primăvara și stă tot anul. Epoca sa de repro- ducţie e prin Aprilie și Maiu; el leapădă icrele în bălți pe fund — dacă e vârtos — sau pe plante acuatice. Femela leapădă cam la 2 — 300.000 de icre. Hrana morunașului este ca și a celorlalte Abramide, adică: viermi, cruş- tacee, insecte și burueni acuatice, etc.; el se îngrașă în bălți foarte mult. Intrebuințare. Morunaşul are o carne foarte gustoasă și grasă. El nu se prinde niciodată în cantităţi aşă de mari, încât să poată aveă vreo valoare comercială deosebită; în totdeauna se vinde numai printre alţi pești. 145 Pescuitul. Morunaşul se prinde mult primăvara la Leasă, apoi la Nevod și în fine iarna când se trage cu Tilanele pe sub ghiaţă. Nume populare. Pe tot lungul Dunării noastre i se zice de către pescari Morumaș, aceasta din cauza asemănării botului său cu al Morunului; Lipo- venii îi zic de asemenea Morumaș și hibe!. Varielăţi. Sub numele de Abramis Melanops a descris Heckel o specie deosebită de Abramide, care se aseamănă foarte mult cu morunaşul, numai că, are botul mai scurt şi negru. Această formă a fost în urmă găsită și de Nordman în râurile Crimeei, precum şi de Kessler la Nistru. Am găsit și eu câtevă exemplare prin bălțile noastre și cred că nu este decât o simplă varietate de morunaş cu botul scurt, neprezentând nici o allă di- ferință. 3. sp. Abramis ballerus Z. Cosac. Tab. XI. Vig. 58. Gura terminală cu deschiderea oblică, îndreptată în sus. Corpul foarte comprimat lateral. Anala cu 36-—45 radii moi, începe cevă înaintea siârșitului dorsalei. Sinonime : Cyprinus ballerus: Linne, Syst. nat., |, pag. 535. Block, 1. c., 1, pag. 62, tab. 9. Pallas, |. c., III, pag. 327. Reisinger, pag. 83. Abramis ballerus: Cuo. et Valenc., XVII, pag. 45. Nordmann, |. c., pao. 505. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 45., Nachtrăge, etc., pag. 21; Ihtiol. Caspi-pont., pag. 261, No. 206. Heckel & Kner, |. c., pag. 113. Siebold, pag. 130. Pancic, |. c., pag. 89. Jestteles, 1. c., pag, 56. Giinther, Catal., VII, pag. 302. Grimm, 1. 6., No. 226. Seeley, 1. c., pag. 218.—Bade,l.c., pag. 153. Warpachomwski, |. c. pag. 118. 2 UD3/8, PL/l5 —17,,V2/8,A3/362—45,. CL9,-L.: lat. 69—74, 1. 14—15 te. BEI) Cosacul care prin forma sa generală se aseamănă cu Plătica este ușor de recunoscut prin următoarele caractere: Corpul său este lungăreţ și foarte comprimat lateral ; înălţimea, sa maximă se cuprinde de 4 ori în lungimea, totală, iar grosimea sa de 3-—4 în înălțime. Capul este mic, pe cât de lung pe atâta de înalt, lungimea capului se coprinde în lungimea totală aproape de 5!/, ori; botul ascuţit, gura foarte oblică și terminală. Oasele faringiene cu mult mai subțiri și mai prelungite chiar decât la Plăţica. Ochiul variază după vârstă, la exemplarele tinere diametrul său este egal cu 1/,, la cele bătrâne cu 1/,, din lungimea capului. Această diferinţă în dimensiunile ochiului a făcut pe pescari să dea Cosacului mai A. R.— Publ. Adamachi. III. Antipa, Ihtiologia. 10 146 tânăr un nume deusebit de Cossac caraghios (adică Cosac cu ochi mari sau negri). Dorsala este înaltă fiind egală cu aproape */, din înălțimea corpului sau cu de 2—21/, ori lungimea bazei sale. Primul ei radiu este de 3 ori mai lung decât ultimul. Anala începe cam pe sub mijlocul dorsalei, este foarte lungă ajungând chiar până la 41 de radii moi și se întinde până aproape de inserțiunea caudalei. Primul ei radiu este egal cu !/, primului dela dorsală și e de 5 ori mai mare decât ultimul ei radiu. Pectoralele iau cam 1/, din lungimea totală și culcate se întind inapoi până peste baza ventralelor. Solzii sunt cevă mai mici decât la celelalte specii și numărul striajelor radiare în formă de evantaliu e cu mult mai mic (4—7). Linia laterală e bine pronunţală. Coloraţiunea. Spinarea este neagră albăstrie, laturile argintii, aripioarele pereche sunt gălbii, cele nepereche cenușii; toate cu negru cenușiu pe margine. : Dimensiunile la cari ajunge de obiceiu sunt cam de 25—30 cm.; excep- țional însă, el poate creşte mult mai tare, chiar până la 2 kgr. Distribuţiunea. Cosacul trăește mai cu seamă în Dunăre și în toate bălțile ei până la mare. In râuri se rătăcește numai în partea lor inferioară pentru a intră în bălțile lor de inundație. Biologia. In această privință el se aseamănă mult cu Plătica. El este un pește de ballă căruia îi place nămolul și stuful. Primăvara intră prin bălți încă de prin Fevruarie, se hrănește cu animale mici, crustacee, larve de insecte, vegetale, etc. Epoca sa de reproducție e foarte timpurie şi cade de obiceiu în a doua jumătate a lunii lui Martie întârziindu-se câte odată până la începutul lui Aprilie. Temperatura apei care-i convine mai mult pentru reproducție este între 80 și 120. Imtrebuințarea. Cosacul este un pește foarte căutat de poporul nostru și se consumă la țară sărat la butoaie în cantităţi foarte mari. El însă nu este în atât de mari cantităţi în apele noastre pe cât se consumă în țară și de aceea se importă mult din Rusia dela gurile Donului și Niprului. In bălțile din delta Dunării se scoate câte cel mult 6—8.000 kgr. anual, iar în băl- țile din susul Dunării cantitatea nu e mai mare. Pescuitul cosacului se face cu năvoadele și vârşele în tot timpul anului. Nume populare. Numele său general, atât la pescarii români cât și chiar la Lipoveni și Greci este Cosac. Pescarii români și Turtucăenii deosebesc 2 feluri: Cosacul nemeș care este cevă mai mare, «mai ră- sărit», și Cosacul caraghios care e cevă mai mic cu ochii mari. Ei mai zie la Cosacii de mărimea mijlocie: Cosăcuţă. Lipovenii mai numesc cosacu Țopa. Baslarzi (9). După credinţa pescarilor, Cosacul se corceşte cu Batca și dă un bastard care rămâne în totdeauna mai mic, acestuia îi zic ei Boțog. Descripţia urmează (vezi Abr. sapa. Pall). 4. Sp. Abramis sapa Pa//. Tab. XII. Fig. 59. Gura mică semi-inferioară; botul obtus, gros și rotunzit. Corpul de o înălțime mijlocie şi foarte comprimat lateral. Anala foarte lungă cu 38—-45 radii moi; începe inainte de sfârşitul dorsalei. Sinonime : Brama secunda loem.: Marsighi, 1. c., IV, tab. 17. Cyprinus sapa: Pall. Zoograph. III, pag. 328. Cyprinus clavetza: Giildenstaedt, in Pall. Zoogr. III. Abramis schreibersii: Hechel, An. d. Wiener Mus. |, pag. 227, tab. 20, fig. 4. Abramis sapa: Nordmann, |. c., pag. 506, tab. 21 (figura foarte bună). Heckel u. Kner, |. c., pag. 115. Siebold, |. c., pag. 131, Pancic, pag. 90. Hessler, Nachtrăge zur Ichthyol., pag. 21; Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontica, pag. 262, No. 207. Giinther, Catalog. III, pag. 302, Grimm, |. c., pag. 227. Bade, |. c., pag. 155. Leuciscus sapa: Cuwier et Valenciennes, XVII, pag. 49. Această specie se aseamănă foarte mult cu Cosacul, atât prin torma ge- nerală a corpului care este aproape aceeas, liind aicea numai puţin mai comprimat lateral şi cevă mai înalt, cât și prin lungimea analei care ajunge a aveă chiar până la 45 de radii moi. De asemenea se aseamănă și prin forma, celorlalte aripioare și în special a pectoralelor cari ajung și aici până la baza ventralelor. lia se deosebește însă de Cosac: prin forma ca- pului care este foarte scurt, cuprinzându-se mai bine de 6 ori în lungimea totală ; prin forma botului care este scurt, obtus și foarte bombat între ochi ; prin gura sa care este interioară, falca de sus acoperind uşor pe cea de jos, prin ochii săi foarte mari, ete. Diametrul ochilor este egal cu 1/, din lungimea capului, distanța preorbitară fiind mai mică decât diametrul ochilor, iar cea interorbitară aproximativ egală cu 1!/, diametru. Tocmai prin aceste caractere însă—forma capului, botului, gurii şi ochilor—această specie se apropie foarte mult de genul Blicca. Inălţimea corpului se cuprinde de 3!/, ori în lungime. Oasele faringiene reprezentă o formă intermediară între oasele Plăticăi și ale Morunașşului, ele nu sunt nici așă de subțiri și lungărețe ca la Plătică, dar nici așă de scurte și îndesate ca la Morunaş. In privinţa celorlalte caractere specia aceasta se aseamănă aproape în totul cu Cosacul, numai că caudala este aicea cu mult mai lungă și vârful ei inferior este cu mult mai lung decât la toate celelalte Abramide. 148 Colorațiunea este cu mult mai deschisă decât la Cosac, fiind chiar și pe spinare argintiu. Partea superioară a capului şi partea dorsală sunt albastre cenușii, laturile argentii foarte vii. Aripioarele albe gălbii înconjurate de o margine neagră destul de largă. Ochii galbeni argintii cu o pată închisă pe Iris. Dimensiunile la cari ajunge sunt cu mult mai mici decât ale Cosacului. Exemplarele obișnuite ce le-am întâlnit aveau ca la vreo 25 cm. In privința biologiei, pescuitului, întrebuințării, distribuţiei, etc., acest pește se aseamănă în totul cu Cosacul, numai că este cu mult mai rar sau chiar foarte rar. După, credința generală a pescarilor noştri, acest pește nu este o specie deosebită ci o corcitură, şi anume coreitură de Cosac cu Batcă, despre care am amintit mai sus. lără a puteă să mă pronunț încă asupra acestei chestiuni, înclin și eu a mă îndoi de existența ei ca specie, deși a fost descrisă si recunoscută până acum de naturalişti atât de distinși ca Pallas, Hechel, Nordmann, Siebold, Kessler, etc. In tot cazul comparând capul ei cu capul Batcăi — Blicca Bjorkna — vedem o asemănare frapantă. Numărul mai mare de radii la anală, pe care se zice că l-ar aveă, nu are nici o importanță, deoarece am găsit foarte multe exemplare tipice de Abr. ballerus cu 45 de radii moi în anală. De asemenea faptul că găsim numai un număr mic de exemplare și acestea izolate, ar puteă li iarăş o dovadă că avem'a face numai cu un bastard. Rămâne dar ca experienţa cu fecundaţiunea artificială să ne dove- dească în urmă cu siguranță adevărul. Nume populare. Acest pește nu are nume proprii populare. 1 se. zice uneori Cosac cu botul turtit, sau Cosac corcit cu Batcă, etc., iar Tur- tucăenii îi zic Boțog, fiindcă rămâne mie. Lipovenii îi zic ca la toţi Cosacii și Ţopa. Abramis brama X Leuciscus rutilus Sieb. PBaszazd. (Gen. Abramidopsis Siebold.) Tab. XII. Fig. 60a.b. Sinonime : Cyprinus buggenhagii: Bloch, |. c., tab. 9%. Abramis leuckartii: Heckel, Annal. d. Wiener Museums I, p. 229, tab. 20, fig. 5. Nordmann, |. c., p. 508. Cuvier et Valenciennes, XVII, p. b9. Bielz, Fische Siebenbiirgens, p. 11. Kessler, Zur Iehthyologie, p. 46; Nach- trăge zur Ichthyolog., p. 22. Heckel u. Kner, |. c., p. 117. Seeiey, p. 221. Warpachowshi, Peștii din apele Rusiei europene, pag. 125., Tig. 64. Leuciscus buggenhagii: Cuwvier et Valenciennes, XVII, p. 53. Abramidopsis Leuckartii: Siebold, 1. c., p. 134. Kess'er, Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, p. 264, No. 212. Grimm, |. c., No. 232. Hybrid between Abramis brama and Leuciscus rutilus: Giint/her, Ca- talogue VII, p. 214. După cum se vede din lista sinonimiilor, acest pește a fost mult timp con- siderat ca o specie aparte și abiă în urma studiilor lui Siebold a fost re- cunosculă adevărată sa natură de bastard. E destul de curios aceasta, căci pescarii nostri îl cunosc cu toţii foarte bine şi nici nu-i dau alt nume decât «Plătică corcită cu Babușcă». Caracterele principale ale acestei lorme sunt; Corpul este lungăreţ şi de o înălţime mediocră, înălțimea sa maximă fiind cuprinsă de 3!/, ori în lungimea totală, iar grosimea sa aproape de 3 ori în înălţime. Capul este aproape atât de lung cât înalt şi lungimea sa intră aproape de 5!/, ori în lungimea totală. Gura este terminală şi oblică ca la A. ballerus; ea este îngustă, încât colţurile ei nu ajung până sub nări, botul este obtus. Dinţii faringieni sunt pe câte o singură serie și anume în dreapta 5 și în stânga, 5 sau câte odată 6. Coroanele lor sunt lateral comprimate și oblice. Su- prafeţele lor de masticațiune au o brăzdătură în mijloc, iar înaintea vâr- fului lor câte o crestătură. Ochiul este relativ mic, diametrul său având cam 1/, din lungimea capului; distanţa preorbitală este de un diametru, iar cea interorbitală egală cu 1!/, diametru a ochiului. Solzii sunt cevă mai mari ca la Plătică și au pe suprafața lor câtevă striuri radiare. Pe linia dorsală ei nu mai lasă o cărare liberă, ci o acoper comple! cu solzi impari suprapuşi unul peste altul; de asemenea pe por- țiunea ventrală dintre aripioarele ventrale și anus se formează vo muche ascuțită acoperită cu solzi. Prin aceste 2 caractere acest pește se înde- _părtează cu totul de Abramis apropiindu-se de Leuciscus. Linia laterală este bine pronunţată, mergând mai mult pe sub jumătatea corpului aprope paralelă cu linia ventrală. Şi aripioarele sunt foarte caracteristice, lormând o transiţie între ambele genuri; Aripioara dorsală este trunchiată oblic, formând un unghiu ascuţit, anala însă are o bază cu mult mai scurtă ca la toate abramidele fiind compusă din 15—18 radii moi şi incepe exact sub ultimul radiu al dorsalei; baza ei e numai cu putin mai lungă ca înălțimea. Caudala de asemenea e caracteristică, căci vârlul său inlerior este numai foarte puțin mai lung sau aproape egal cu cel superior, deci e cu mult mai scurt decât la toate Abramidele. 3/10, 1/5, V2/8, A3/15-—18, 019, L. lat 45—54, L tr. OZ Coloavea este pe cap şi pe spinare albastru-verzuie, pe laturi argintie, aripioarele albicioase, liind însă mai toate afară de pectorale și ventrale (câte odată și aceste) cu marginile innegrite. Dimensiunile obișnuite sunt cam de 25 cm. Lrăeşte în Dunăre și mai cu seamă în bălțile și jepcile ei. Nume populare. Plătică corcită cu Roșioară sau Plătica corcită cu Babușcă. Ea a 150 8 Gen. Biicoa. Heckel. Dorsala trunchiată ovlic dinainte înapoi și are baza scurtă. Anala cu baza foarte lungă. Caudala bifurcată adânc, cu vârful inferior mai scurt decât cel superior. Sulzii bine fizați de o mărime mediocră. Corpul foarte comprimat lateral. Pe muchea spinării între cap și începutul dorsalei solzii lasă o cărare mediană liberă care e mărginită de am- bele părți cu solzi mai mici. Pântecele pe distanța dintre inserțiunea ventralelor și deschiderea anală foarte comprimat lateral formând, o muche ascuţită neacoperilă cu solzi. Gura cu buze subțiri și fără mus- iți. Dinţii faringieni așezați pe câte o singură serie după formula, 2.0—5.2 sau 3,5—5.3, 7 sp. Blicca bjorkna. £. Barca. Tab. XII. Fig. 61, Gura semi-inferioară, botul turtit; corpul inalt şi foarte com- primat pe laturi. Anala cu 19—24 radii moi, începe sub ulti- mul radiu al dorsalei. Pectoralele, ventralele și anala cu baza rosietică, Sinonime: Cyprinus bjorkna: Linne, Syst. nat., pag. 532. Cyprinus blicca: Bloch, 1. c., I; pag. 65. Tab. 10. Gmelin, heis, etc. Cyprinus laskyr: Pallas, Zoographia III, pag. 326. Giildenstaedt (după Pallas. Cyprinus ballerus: Veidinger, |. c., tab. 7. Abramis blicca: Cuvier, Regne Anim. Nordmann, |. c., pag. 504, Tab. 22: Vig. 1. Kessler, Zur Ichthyol., pag. 47; Nachtrăge, elc., pag. 43. Giinther, Catalogue, VII, pag. 306. Heinche u. Mobius, Fische der Ustsee, pag. 24 şi, 118, No.;79. Abramis laskyr: Nordmann (var. b.= Cyprinus Laskyr. Gild.), |. ce. pag. D504, tab. 22 fig. 1. Leuciscus blicca; Cuv. et Val., XVII, pag. 120. Blicca argyroleuca; /eckel și Ileckel u. Kner, |. c., pag. 31. 151 Blicca laskyr: Heckel u. Kner, pag. 123. Blicca bjorkna: Siebold, |. c., pag. 138. Boneche, Fische v. Ost- u. West- Preussen, pag. 123. Kessler, lIhtiol. Aralo-Caspi-pontică, pag. 263, No. 211. Grimm, |. c., No. 231. Sabannjeef, |. c., II, pag. 205. Warpachomwskhi, ], c., pag. 127. Br3, D3/8, P1/14—16, V2/8, A3/19-—24, 04/19/74 L. lat. 45-—49, L. tr, SE. Această specie se aseamănă în forma sa exterioară foarte mult cu Plă- tica, aşă că dela prima vedere ne e greu so deosebim de ea; abiă exa- minând de aproape botul şi aripioara anală putem să le deosebim și tot încă formele extreme ne pot înșelă. Numai prin examinarea dinţilor farin- gieni putem să le determinăm cu siguranță. Ca mijloc uşor de a le re- cunoaşte după exterior servesc aripioarele pereche şi anala, dar mai cu seamă ventralele, cari aici sunt puţin colorate în roşu la baza lor, pe când la Plătică sunt mai mult vinete. Corpul este foarte comprimat lateral, înălțimea sa se cuprinde de 3 ori în lungimea totală, iar lățimea sa de 3 ori în înălțime. Capul este mie și se cuprinde între 5!/,—6 ori in lungimea totală. Gura care este semi-in- ferioară e foarte mică și capetele ei ajung înapoi abiă până sub narine. Ochii sunt mari şi diametrul lor e egal cu !/, din lungimea capului. Dis- tanța preorbitală e cevă mai mare decât !/, din diametrul lor, iar cea interorbitală cam de 1!/, ori acest diametru. Narinele sunt duble, cea an- terioară fiind cu mult mai largă și rotundă decât cea posterioară care e eliptică. Ele sunt mai apropiate de ochi decât de vârtul botului. Oasele faringiene sunt groase, iar dinţii faringieni sunt pe 2 rânduri; cei mai mari, interni, sunt tăiaţi oblic având o suprafață de masticaţiune sulcată, iar vâriurile ascuţite și cârligate. Solzii și linia laterală se aseamănă în totul ca la Plătică. Ei lasă pe linia dorsală între aripioară şi cap o cărare fără solzi, iar pe linia ven- trală, intre ventrale și anus, alta goală, însă acoperită de solzii de pe de lături, cari o fac invizibilă, Aripioara dorsală începe la mijlocul corpului și e, ca şi la Abramis, trunchiata foarte oblic, așă că are vârful foarte ascuţit. Inălțimea ei este variabilă precum și a celorlalte aripioare, din care cauză tocmai sa cre- zut că sunt mai multe specii. Pectoralele nu ajung până la inserţiunea ventralelor, iar ventralele încep cu mult înaintea începutului dorsalei. A- nala începe sub capătul posterior al dorsalei; ea este compusă de obiceiu din 19—23 radii moi, se găsesc însă. exemplare cari au chiar și 24. Cau- dala este adânc bifurcată, iar vârtul său inferior este cevă mai lung de- cât cel superior. Colorațiunea. Spinarea şi partea superioară a capului este verde-al- băstrie închisă, bătând în caleniu, laturile sunt argintii, bătând puţin în albastru. Câte odată se găsesc exemplare cu totul roșietece. Aripioarele dorsală și- caudală sunt vinete, anala mai deschisă şi numai pe margine şi la vârf vânătă închisă, pectoralele și mai cu seamă ventralele cu baza roşie, iar la mărgini albe gălbii. Irisul este argintiu, deasupra cu o pată mai închisă. 152 Dimensiunile la cari ajunge de obiceiu sunt între 20 până la 25 em. lungime. Vavietăți. După cum se vede din lista sinonimelor, sa crezut înainte că în apele luropei trăesc mai multe specii de Blicca; încă Pallas și Giildenstaedi deosebiau 2 specii, iar în urmă Nordmann și apoi IHeckel și Kner au descris două specii din apele Rusiei Sudice (Blicca argyro- leuca şi Blicea laskyr Heckel, sau Abrammis blicca și A. blicca var. las- lyr Nordmann). Este meritul lui PAess'er și apoi al lui Siebold de a fi arătat că aceste 2 forme nu sunt specii diferite, nici măcar varietăți constante, ci numai formele extreme de variațiune ale unei singure specii; ca şi la Platică și aici înălțimea corpului variind foarte mult și tot ase- menea şi lungimea sau înălțimea diferitelor aripioare. Distributiunea. Batca trăeşte în Dunăre cu toate bălţile ei și mai cu seamă în jepci. De asemenea ea se găseşte în regiunea inferioară a râu- rilor şi în băltoacele cari le formează acestea. Biologia. Batca preferă mai cu seamă apa stătătoare și în special băl- ţile Dunăr.i. In jepeile cele mai mici, cari în timpul verii se usucă, ea se găseşte în totdeauna în mare abundență, In timpul iernii ea trăește la, adânc, însă primăvara se adună în cârduri mari și se duce la apă mică spre a-și lepădă icrele pe plantele acuatice. Ea se hrănește cu viermi, insecte şi vegetale. Epoca lor de reproducție este de obiceiu odată cu a Crapului. La bătaie ele lac un sgomot mare în apă, așă că se aud dela distanță. Ouăle sunt cam de 2 mm. diametru și femelele bătrâne leapădă cam la vreo 100.000 de boabe. Ele sunt foarte tenace şi ajung foarte de timpuriu la maturitate, așă că adeseori se văd exemplare de câte 10—12 cm. lungime, cu icre mature în ele. Din această cauză tocmai ele sunt atât de uşor expuse la degenerare și de aceea au dat de atâtea ori loc la creaţiunea de nouă specii. Intr ebuințarea. Batca este un fel de peşte foarte ordinar, totuş din cauza cantităților enorme în cari se găsește în apele noastre, are o mare însemnătate comercială. Ea se sărează în butoaie împreună cu alte Abra- mide și se vinde pentru populaţiunea rurală. Exemplarele mici se sărează impreună cu puii de Cosac și de Plătica mică şi se aduc în comerţ sub numele de Albitură. Parasiţi. Intre parasiţii acestei specii sunt foarte frecuenți Ligulele (Li- gula monograma), cari parasitează în cavitatea viscerală. Ele se îmmulţesc câte odată asă de mult, încât erapă burta peștelui și parasitul este pe jumătate afară printre muschii dislocaţi. Exemplare mici cu parasiţi în ele se cu- nose dela distanţă, căci inoată foarte repede, ieșind cu spinarea afară din apă. Nume populave. Numele mai general la Români este Batcă, se mai numeşte însă și Corbancă, Corpancă, Corpănică, Corpacă, Bătculiță. Exemplarele mici se numesc Prunza plopului. lar sărate și amestecate cu alte specii de Abramis li se zice în comerţ Albitură. Lipovenii le mai numesc și Gușter sau Laskir. Pescuitul. Se prinde cu nevoadele, voloacele și cu tot felal de plăși precum și cu vărșele și cotețele. DBastarzi. Această specie se curcește cu Abramis brama si cu Leu- ciscus rulilus, sau cu Scardinius eruylhrophalmus. a A AM ea i a) Blicca bjorkna X Leuciscus rutilus Siebold. (Baszazd). (Gen. Blicopsis Sicbold) Sinonime: Abramis abramo-rutilus : /olandre, Faune du depart. de la Moselle, pag. 246. Abramis buggenhagii : Selys-Longehamps, Jehihyolog. laune belge, pag. 216. Blicopsis abramorutilus: S:ebold (o parte), pag. 142. Kessler, pag. 264, No. 213. Grimm, |. c., No. 233. Jăchel, Abhandl. der Zoolog.-mineralog. Vereins hegensburg 1864—1865. Giinthor, Cat. VII, pag. 215. Br. 3. D 3/8, P 1/15, V2/8, A 3/14 18, C4/19/4, L. lat. 43-46; IL, paie 4 Acest bastard care a fost găsit în apele Belgiei, Holandei și Grermaniei, a fost mai întâiu considerat ca o specie aparte. Ahbiă Siebold în urma unui studiu comparativ a numeroase exemplare a putut descoperi adevă- rata sa natură. Și în apele noastre şi în special în bălțile Dunării l-am găsit într'un număr foarte mare de exemplare, așă că am avut ocaziunea de a-l studiă mai de aproape. il e cunoscut foarte bine si de pescarii noştri cari îl numesc «Corcitură de Palcă cu Dabușcă». In forma sa generală se aseamănă foarte mult cu bastardul descris mai sus, pe care îl formează Plătica cu DBabuşea și cu acel dintre Batcă şi ho- șioară, care va fi descrisă în urmă. Cu acest din urmă e atât de asemă- nător, încât chiar Siebold i-a confundat între ei și abiă Jăckel şi în urmă Giinther i-a deosebit unul de altul. După forma generală a corpului, el are aparența unui Leuciscus cu spi- narea înaltă. Inălțimea corpului său se cuprinde 2%/, ori în lungimea cor- pului (fără caudală). De Leuciscus el se deosebește mai cu seamă prin ur- mătoarele caractere: 1. Prin înălțimea corpului ; 2. Prin forma bolului și a gurii. Botul aici este umflat şi turtit, iar gura terminală și oblică ; 3. Prin forma ochiului care aici este cu mult mai mare; 4. Prin aripioara anală care aici are baza lungă cu 14—15 radii moi; 5. Mai cu seamă însă se deosebește prin dinţii faringieni cari aici sunt așezați pe 2 serii după formula 2.5—5.2 sau 3.5—53. De altfel dinţii variază foarte mult apropiindu-se mai mult de o specie sau de alta; așă întâlnim adeseori exemplare cu 3.5--5 2. sau cu 2.0—93. și chiar al- tele numai cu 5—5 sau 6—5. De Blica acest bastard se deosebeşte mai cu seamă: 1. Prin forma corpului; 2. Prin baza mai scurtă a analei care la Blica are între 19—21 ra: dii moi; 154 3. Prin forma oaselor faringiene și a dinţilor. Oasele faringeine sunt aicea cu mult mai lungi și mai subțiri, iar dinţii faringieni, cari au co- roanele trunchiate oblic și o brăzdătură simplă, sunt de mai multe ori crestaţi pe lature şi se termină cârligați ; 4. Prin dimensiunile solzilor cari aici sunt puţin mai mari ; 5. Prin lipsa unei cărări mediane neacoperite cu solzi pe linia dorsală, anterioară. Această cărare, care e alât de caracteristică pentru genul Blica şi toate abramidele, lipsește aici şi muchea spinării e acoperită cu un rând de solzi carinaţi la mijloc, cari se acoper unii pe alţii ca ţiglele de pe o casă; 6. Prin carena pe care o tormează solzii pe muchea ventrală între in- serțiunea aripioarelor ventrale şi deschiderea anală ; 7. Prin forma caudalei care are cele 2 vârturi ascuţite şi aproape egale între ele. Coloraţiunea. Spinarea este verde măslinie, laturile argintii sau aurii cu luciu metalic. Aripioarele cenușii. Pectoralele, ventralele și anala cu baza roşietică,. Dimensiumile la cari ajunge acest bastard sunt cam acele ale Babuşcăi cu care este adeseori confundat. Este răspândit în toate bălțile Dunării. Nume populare. Un nume special nu are. Pescarii îi zic Corcitură de Batcă cu Babușcă. b) Blicca bjorkna X Scardinius erythrophtalanus Jackel (Bastazd). (Gen. Bliccopsis Siebold.) Sinonime: Bliccopsis abramorutilus: Sebold (o parte), 1. c., pag. 142. Bliccopsis erythrophthalmoides: Jăckel, Abhandlungen des Zoologisch.- Miner. Vereins. Regensburg 1864—65. Hybrid between Leuciscus erythrophthalmus and Abramis blicca: Giinther. Catal. VII, pag. 233. Acest bastard se aseamănă atât de mult cu cel precedent, încât Siebold i-a confundat impreună și deseripţia dată este făcută după exemplare apar- ținând ambelor forme. Abiă în urmă Jăchkel l-a descris ca o formă aparte. Br. 3. D 3/8, P 1/15, V2/8, A 83/1418, C 4/19)4, L. lat. 42-44, EL se deosebeşte de forma precedentă, mai cu seamă prin corpul său care este mai puţin inalt şi prin solzii săi cari sunt cevă mai mari. Inăl- timea maximă a corpului se cuprinde de 2!/, — la exemplarele tinere de 22/, — în lungimea corpului fără caudală. 155 Gura este terminală, botul scurt și turtit. Dinţii faringieni, a căror con- strucție este ca și la forma precedentă, sunt așezați pe două serii după formula 2. 5—5.2 sau 3.5—5.3 sau 3.5—5.2, etc. Partea anterioară a liniei dorsale mediane nu formează o muche, ci e rotunzită și acoperită cu solzi cari se acoper unul pe altul ca ţiglele de pe acoperământul unei case. Partea ventrală cuprinsă între aripioarele ventrale şi deschiderea anală este puternic comprimată formând o muche ascuţită; solzii însă nu se înlind peste ea. Anala este cu 14—18 radii moi. Celelalte caractere sunt asemănătoare cu ale formei precedente. Colora- țiunea de asemenea, numai că ventralele, pectoralele și anala sunt cu mult mai intensiv colorate în rosu. Se găseşte foarte des in bălțile Dunării. Numele popular este Patcă corcită cu hoșioară, IX. Gen. Pelecus Agassiz. (Mem. soc, nat. Neuchat, I, 1835). Corpul lungăreț, foarte comprimat lateral. Gura superioară, fără mustăţi. Solzi relativ mici și caduci. Pectoralele foarte lungi, dorsala cu baza foarte scurtă, anala cu baza lungă. Linia laterală descrie mai multe curbe undulate. Dinţii faringieni pe 2 serii după formula 2. 5—2.5. 7 sp. Pelecus cultratus. Zn. Sabia. Tab, XII. Fig. 62. Deschiderea bucală aproape verticală. Dinţii faringieni cari au coroana lateralcomprimală și dințală ca un ferăstrău, se termină cu un vâri cârligat. Corpul jos. Linia dorsală aproape dreaptă,orizontală, linia ventrală convexă formând o muche ascuţită. Dorsala cu baza scurtă si împinsă inapoi pănă peste începulul analei. Pectoralele foarte lungi şi ascu- țite. Anala cu 26 până la 29 radii moi bifurcate, Sinonime: Sarachi congener: Mavsigli, |. c., IV, pag. 23, Lab. 8. Cyprinus cultratus: Lune, Syst. Nat. 1, pag. 531. Bloch, Oek. Nature. d, Pische Deutschl. I, pag. 255, Tab, 37. Pallaș, Zoographia, etc. IN, pag. | 156 331. Reisinger, Pisc. ungar, pag. 79. Meidinger, Icon. pisc. Austr., tab. 25. Cyprinus clupeoides: Bloch, Tab. 402, fig. 2. Chela cultrata: Cuwer, Regne animal. Luciscus cultratus: Valenciennes (în Cuvier e! Valenciennes, |. c., XVII, pag. 330). Pelecus cultratus: Agassiz, mem. d. ]. soc. se. nat. Neuchatel 1, 1835, pag. 39. Nordmannu, Faune pontique, pag. 502, Tab. 24, fig. 1. Kessler, Zur lehthyologie, elc., pag. 40; Nachtrage zur Iehthyologie, pag. 21; Ih- tiologia Aralo-Caspi-pontica, pag. 269, No. 232. Heckel u. Kner, |. c., pag. 126. Siebold, |. c., pag. 152. Giinther, Catalogue VII, pag. 330. Grimm, ]. c., pag. 205, No. 247. Seeley, 1. c., pag. 243. Bade, |. c., pas. 175. Sabanmnejeff, Pestii Rusiei, vol. II, pag. 417. Warpachomwskhi, |. e, pag. 135. Br 3, D 2-—3/7—€, pP 1/15 16, V 2/7 49/2605 0oiies Vie) Pa Baa 100 AD Muti Acest peşte, foarte uşor de recunoscut prin forma sa cu totul particu- lară, se aseamănă întru câtvă cu scrumbiile şi în special cu hRusacul sau cu hizealca. In adevăr corpul său foarte comprimat lateral, linia ven- trală convexă și ascuţită, solzii săi caduci, proeminența de pe falca inferi- oară, etc. ne aduc mult aminte de corpul IHeringilor. Din această cauză toemai unii din vechii naturaliști le elasilicau chiar între Clupeide. Descrierea. Corpul său este foarte puţin înalt, lungăreţ şi comprimat pe laturi. Inălţimea sa maximă este puţin în urma inserțiunii ventralelor și este egală cu aproape 1/; din lungimea sa totală, iar lățimea este aproape egală cu 17, din înălțime. Spinarea care este rotunzită este aproape o linie dreaptă orizontală, linia ventrală din contră este convexă și formează o muche foarte ascuţită. Această muche însă nu este tare ca la Clupeide, căci nu este formată ca acolo de solzi carinați cu vârfuri ascuţite, ci numai din alăturarea marginii solzilor de pe ambele laturi ale corpului. Aceștia se înclină asttel, încât formează unii cu alții un unghiu foarte ascuţit şi nu sunt separați între ei decât numai prin pielea subțire în care sunt prinși. Capul este mic având o lungime laterală egală cu !/; din lungimea to- tală. Lungimea sa măsurată însă pe linia dorsală este cu mult mai mică, deoarece musculatura spinării se întinde și peste capsula cranială până deasupra ochiului. Ochii sunt relativ mari, diametrul lor cuprinzându-se de 3'/, ori în lungimea capului; ei sunt apropiaţi atât de vârful botului cât și între ei, aşă că distanţa preorbitară este mai mică decât un diametru, iar cea interorbitară numai cevă mai mult decât jumătatea acestui diame- tru. Narinele sunt largi şi duble și asezate mai aproape de marginea ochiului decât de vârlul botului. Gura, este mică şi superioară ; buzele sunt înguste şi subţiri și numai la capete cărnoase. Falca inferioară se urcă în sus aproape verticală, așă că pe toată lungimea sa ea este înaintea fălcii superioare. La mijlocul fălcii inferioare este o proeminență—o îngroşare a bărbiei ca la Clupeide— care se potrivește exact într'o scobitură din mijlocul fălcii superioare adică în osul intermaxilar. Oasele laringiene sunt lungi și subţiri, deasemenea și dinții faringienii; aceștia sunt comprimaţi lateral, cu vârfurile cârligate și cu marginea dințată ca un. ferăstrău. 157 Solzii sunt cicloizi, foarte subțiri, de o mărime moderată și se deslipesc foarte uşor; ei acoper capul până deasupra ochiului și aici sunt cu mult mai mici, iar pe laturile corpului mai mari. Linia laterală are o formă, foarte caracteristică; ea pornește în mod normal dela marginea operculelor, se scoboară apoi brusc în jos pe sub pectorale înconjurând originea lor, până ajunge aproape de linia ventrală; de aicea apoi pornește înainte descriind mai multe curbe undulate pe jumătatea de jos a corpului, până ajunge de se termină la jumătatea inserțiunii caudalei. Porii cefalici sunt mai cu seamă vizibili pe falca inferioară, mai puţin însă pe inelul suborbitar care este foarte îngust. Aripioara ventrală este foarte mult împinsă la partea posterioară a cor- pului; baza ei este foarte scurtă fiind egală abiă cu 1/, din înălțimea ei. Ea este trunchiată foarte oblic, aşă că formează un vâri ascuţit. Anala este cu baza foarte lungă având 26 — 29 radii moi bifurceate; ea incepe cevă înainlea începutului dorsalei. Pectoralele sunt foarte lungi şi ascu- țite având forma unor iatagane, ele nu ajung însă până la inserțiunea ventralelor. Ventralele sunt mici, ele încep aproape sub jumătatea corpului și culcate ajung până aproape de deschiderea anală. Caudala este adânc bilureată și lobul ei interior este mai lung decât cel superior. Coloraţiunea. Partea dorsală a corpului este albastră (coloarea oţelului oxidat) sau verde albăstrie cu un luciu viu metalic; lăturile sunt argintii, foarte strălucitoare, bătând câte odată foarte puţin în roşu trandafiriu. Pec- toralele, dorsala şi caudala sunt cenușii, pectoralele și ventralele albe găl- bii, bătând puţin în roșu. Irisul argintiu sau puţin auriu. Dimensiunile. Sabiţa ajunge în apele noastre la dimensiuni mari până la 40 și chiar 50 cm. lungime și la o greutate de peste un kgr.; aceste exemplare însă sunt rare, exemplarele obişnuite au cam 30—35 cm. şi o greutate de 1/, kgr. Biologia și Distribuţiunea. Sabiţa este un peşte de Dunăre și de apă sălcie. Ea se pescueșşte în mari cantități în Dunăre cu toale bălțile ei cât și la mare în fața gurilor Dunării. la intră primăvara prin bălți numai pentru a-şi depune icrele şi îndată ce simte că apele sunt în scădere, pleacă. Deoarece corpul ei e foarte îngust și lătăreț, ea se strecoară printre nuielele gardurilor și fuge. Ea se hrănește cu iarbă, viermişori, crustacee, etc. Epoca ei de reproducție este prin Aprilie și Maiu, odată cu Abramidele. Ea depune icrele la apă mică pe buruenile din bălți. Nu păzeşte ouăle, ci îndată ce simte scăderea apelor pleacă. O feme!ă depune cam la 100.000 de boabe de icre. Intrebuinţarea. Sabiţa se consumă mai mult sărată. Proaspătă se mă- nâncă numai primăvara când carnea ei este mai gustoasă și mai grasă. Ea se sărează foarte mult și se pune la butoaie ca Cosacul. Este un pește loarte ieftin și din această cauză e foarte căutată de populaţiunea de- la sate. Producţiunea bălților din susul Dunării e destul de mare; la bălțile din delta Dunării însă producţia e cu mult mai mică şi avem anual o canti- tate de 2—3.000 ker. . 158 Numele populare sunt: Sabiţă, Saghiţă, Săbioară, Săbicioară, Să- biiță. Lipovenii din Dobrogea o numese Cihon, pescarii greci Spatop- saro, iar Turcii Calaci balăc. Pescuitul. Se prinde vara la Leasă, iar toamna și iarna cu: Nevoadele. Cade însă și în alte plăși cari pescuesc mai mult la suprafața apei. X. Gen. Alburnus Heckel. Corpul lungăreț, comprimat lateral cu linia laterală joasă. Solzii caduci argintii și foarte lucioși. Gura superioară, cu buze subțiri și fără mustăţi. Pe mijlocul fălcii inferioare o proeminentă care se po- trivește exact într'o scobitură din mijlocul fălcii superioare. Dinţii fa- ringieni pe 2 serii după formula 2. 5—5. 2 (sau exceptional 2. 5—4. 2), cu vârfuri cârligate. Dorsala cu baza scurtă, anala cu baza lungă, cel puţin cu 12 radii moi. Linia ventrală între aripioarele ventrale și deschiderea anală formează o muche ascuțită. 7 sp. Alburnus lucidus Fleck. Ob/etul. Tab. XII. Fig. 63. Corpul lungăreţ, gura oblică cu deschiderea îndreptată în sus. Palca inferioară puțin îngroșată la mijloc și ieșind cevă în afară. Dinţii faringieni dinseria internă cu mai multe crestături pe ei. Anala cu 16—20 radii moi bifur- cate, incepe ceva înaintea sfârșitului dorsalei. Pe linia la- terală 45—50 solzi. Sinonime: , Phoxinus secundus: Marsigli, Tom. IV, tab. 18, lig. 3. Cyprinus alburnus: Lîn., Syst. nat. |, pag. 531. Boch, 1. c., [, pag. 54, tab. 68, fig. 4. Pallas, Zoograph. Rosso-Asiat. III, pag. 321. Meidinger, Icon. Pisc., tab. 30. Reisinger, Spec. Iehthyol. Hungar. Leuciscus alburnus: Cuvier et Valenciennes, XVII, pag. 272. Aspius ochrodon: Pitainger, Prodrom. Faunae Austriae. Aspius alburnoides: Selys-Longchamps, |. c., pag. 214. 159 Aspius alburnus: Agassz, |. c., pag. 38. Nordmann, |. c., pag. 154. Kess- ler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 39; Nachtrăge zur Iehthyologie, etc,, pag. 28. Bade, |. c., pag. 16%. Alburnus lucidus: Heckel u. Kner, |. c., pag. 131. Siebold, |. c., pag. 154. Kessler, Iehthyolog. Aralo-Caspi-pontica, pag. 266, No. 217. Grimm, |. c., No. 237. Giinther, Catalogue VII, pag. 312. Seeley, |. c., pag. 232. Sa- bammnejeff, |. c., pag. 392, Warpachomwski. Alburnus breviceps : Heckel u. Amner, |. c., pag. 134. Br. 3 D 1/8, P 1/14—16, V 2/8, A 3/16_—20, C. 5/19/5, L lat 45-—50, 1 8—9 L. tr. 3, Acest peşte variază foarte mult atât în formele sale cât și în colori; din această cauză sau și descris mai multe specii și varietăţi cari în urmă sau dovedit toate că nu sunt decât reprezentanți ai speciei Alburnus lucidus, fiind legaţi cu forma tipică prin tot felul de forme intermediare. Obleţul ordinar variază atât de mult, încât Siebold serie: «pot afirmă că acest peşte are în fiecare râu şi în fiecare lac o altă aparență». Ast- fel s'a dovedit că formele descrise ca specii aparte :. Aspius alburnoides de către Selys Longechamps și Alburnus breviceps de către Ileckel, nu sunt decât simple varielăţi ale acestei specii. Şi în apele noastre această specie, care este foarte răspândită şi care trăeşte în medii foarte variate, variază foarte mult; descrierea scurtă dar pe care i-o dau aicea nu poate să iea decât media caracterelor pentru a se potrivi asupra tuturor exemplarelor examinate. Corpul este lungăreţ, înălțimea sa maximă cuprinzându-se de 41/,—5 ori în lungimea totală, iar lățimea sa 21/,—3 ori în înălțime. De altfel tocmai aceste dimensiuni variază foarte mult, căci găsim adeseori obleţi cu corpul lungăreț și mai îngust, iar alţii mai scurţi și cu corpul mai înalt. Capul este mic și lungimea sa laterală se cuprinde cel puţin de 5!/ ori în lungimea totală a corpului. Ochiul este mare și diametrul său intră cam de 3!/, ori în lungimea capului. Distanţa preorbitală este cevă mai mică sau cel mult egală cu un diametru, iar distanţa interorbitală cevă mai mare decât un diametru. Intre ochi şi vârful botului la egală distanţă se află narinele, cari sunt duble și relativ mari. Gura, este semi-superioară, ea este foarte oblică şi se întinde înapoi până sub narine. Falca inferioară este umflată la mijloe având o proeminență care se potrivește exact într'o scobitură dela mijlocul fălcii superioare, și această proeminență variază însă, câte odată fiind foarte pronunțată, iar alte ori foarte mică. Dinţii faringieni sunt comprimaţi lateral, cei de pe linia internă, sunt de mai multe ori crestați pe margine înaintea capătului lor, iar vâriul le este cârligat şi ascuţit. Solzii sunt foarte moi și se desprind ușor; ei sunt cicloizi și au câtevă stria- juri adiare foarte puţin pronunţate; mai cu seamă cei de pe laturile corpului au un luciu de argint foarte puternic. La partea ventrală între originea aripioarelor ventrale și deschiderea anală, unde corpul este foarte comprimat, ei se alăturează de pe ambele părţi pentru a lormă muchea ventrală care este foarte ascuţiță, totuș ei nu traversează această muche. Linia laterală merge aproape paralel cu linia ventrală. Intre linia laterală și originea ventralelor sunt 3 serii longitudinale de solzi. 160 Dorsala începe cu mult în urma ventralelor și baza ci este mai 'scurtă decât înălţimea. Pectoralele nu ajung până la inserțiunea ventralelor și acestea merg până în aproprierea deschiderii anale, fără însă a o ajunge. Anala este lungă, cu 16—20 radii moi, ea începe sub capătul posterior al dorsalei sau de cele mai multe ori chiar înaintea ei. Caudala este foarte adânc divizată; loburile ei sunt ascuţite la vârfuri și cel inferior e cevă mai lung. Coloraţțiunea este și ea variabilă; în genere partea dorsală bate în verde sau în albastru, iar lăturile sunt albe cu un luciu metalic întocmai ca ar- gintul. Dorsala și caudala sunt puţin cenușii, câte odată chiar cu marginea mai inchisă, iar pectoralele, ventralele și anala albe și în epoca de re- producție bătând în portocaliu. Dimensiunile. Lungimea obișnuită a Obleţilor din Dunăre este de 10 — 14 em., am găsit însă adeseori prin bălțile noastre exemplare trecând peste 20 em., cari la prima, vedere se confundă cu Alburnus chalcoides. Distribuțiunea. Obleţii sunt loarte răspândiţi în toate apele noastre; ei sunt foarte numeroși în toată Dunărea cu bălțile ei, în lacurile litorale ca: Siutghiol, Mangalia, Taşaul, etc, în lacurile din interiorul ţerii ca Znagovul, etc. De asemenea se găsesc în toată regiunea inferioară a râurilor noastre suindu-se în Siret d. ex. până în sus de gura Bistriţei. Biologia. UObleţul este un peşte atât de apă curgătoare cât şi de apă stătătoare ; ori unde însă el se ţine mai mult la suprafața apei și nu arareori se vede jucându-se și sărind din apă afară. EI trăește în totdeauna, în grupe mai mari şi e foarte urmărit de toţi peștii răpitori, mai cu seamă de Somn și Ştiucă; Singurul său mijloc de apărare în contra aceştor duş- mani este că sare afară din apă aruncându-se la oarecare distanță, când e urmărit de ei, și astfel îi pierd urma. El se hrăneşte cu Plancton, mici animale, crustacee, plante, ete. Pescarii zice despre el că-i place balele som- nului şi de aceea când e un somn priponit de mal se văd în adevăr foarte mulți oblețţi în jurul său. De asemenea, după cum îmi comunică d-l dr. D. G. lonescu—care a facut diferite observaţiuni asupra biologiei somnului—pescarii zic că Ubleţul ar mâncă icrele somnului; nu am putut însă să verific această credință, dar știu că nu am găsit niciodată în stomahul Obleţului icrele vre- unui pește. Epoca de reproducție a Obleţului este cam odată cu a crapului. EI intră de timpuriu în bălțile Dunării și așteaptă până apa se încălzește, apoi leapădă icrele la apă mică pe buruene. Când e prins în epoca de reproducție, el caută să-și lepede repede icrele înainte de a fi scos din apă alară ; în Maiu 1903 prinzând cu chipeelul obleţi la gârla Ghimia dela Brateș și vrând a examină un exemplar mi-a aruncat în palmă toate icrele cari curgeau repede ca dintr'o stropitoare. Puii Oblețului, cari se desvoltă repede din ou, umblă în totdeauna în cârduri mari pe la supralaţa apei. Intrebuințarea. Obleţul care în alte ţeri nu are nici o valoare, este la noi foarte apreciat şi se vinde cu preţuri foarte bune sub numele de Ţârâitori. El se prepară mai cu seamă în borş sau în saramură. La Tulcea se vând cam la vreo 2.000 klgr. anual. In alte țeri şi mai cu seamă în Franţa, din solzii Obleţului se prepară o esență numită Hssence d'Orient, cu care se fabrică perlele artificiale. Luciul metalic argintiu al solzilor obleţilor fiind datorit unor plăci cristaline microscopice de o formă oblongă cu ca- 101 A petele trunchiate oblic, solzii se pun în soluție de amoniac care disolvă materia organică, însă nu atacă aceste mici plăci. Astfel lichidul obţinut este o emulsiune a acelor plăci în amoniac şi constitue acea esenţă. Pentru fabricarea, a jumătate de kilogram de asemenea esenţă sunt, după ȘSiebold, necesari 18 — 20.000 de obleți. La noi în ţară, abiă în anii din urmă sa început această fabricațiune și e de speral că în scurt timp va luă 0 în- tindere foarte mare, deoarece condiţiunile sunt foarte favorabile. Astăzi 2 fabrici de perle din Germaniea şi-au trimis lucrătorii lor în delta Du- nării pentru a le fabrică esenţa de solzi. Obleţii se mai intrebuințează foarte mult ca nadă la undiţe sau mai cu seamă se pun vii la Vsile, căci ei fiind foarte strălueitori atrag în tot- deauna peștii răpitori. Pescuitul. La Dunăre se face mai cu seamă cu Chipcelul sau Cărli- onțul, iar la unele bălți și in special la Znagov se fac anume «Cotele de stuf» cu gura foarte îngustă pentru prinsul lor. Numele populare. La Dunăre i se zice mai pretutindeni Obleţ, Oblete, Boblete, Bobleţ; în Dobrogea pe la satele Oltina, Mârleanu îi zic Oclee sau Uclei; 'Turtucăenii îl numesc și Sloicesc sau Stoiceţ, zicând că «are cap de bulgar» și «seamănă la cap cu Stoicu». La Znagov și prin mai toată Muntenia Țăârâitori, la râurile din Moldova Sorean și Soreaţă. Lipovenii le zic Ableţ, Grecii din Dobrogea Obleţiu, iar Turcii Cara- ghioz balăc. 2 sp. Alburnus chalcoides Giildenst. Ob/ez maze. Corpul lungăreţ, gura oblică cu deschiderea îndreptată în sus. Falca interioară foarte îngrosată la mijloc, bărbia ieşind cu mult înainte. Dinţii faringieni din seria internăcu mai multe crestături pe ei. Anala,cu 17—20 radiimoibitur- cate, începe după capătul posterior al dorsalei. Pe linia la- terală 68— 70 solzi. Sinonime : Cyprinus chalcoides: Giildenstae]t, Nova Comment. Acad. Petropol. XVI, pag. 540. Cyprinus clupeoides: Pallas, Zographia III, pag. 333. Aspius mento: Perty, Isis, 1832. Heckel, Annalen des Wiener Museums, pag. 225, Tab. 19, fig. 3. Nordmann, |. c., pag. 4%. „Aspius Heckeli: Pitzinger, Prordrom. Faunae Aust. Leuciscus mento: Cuuvier et Valenc., Vol. XVII, pag. 27. A. R.—Publ. Adamachi. 111. Antipa, Ihliologia. 11 162 Alburnus mento: Heckel și Kner, |. c., pag. 139. Siebold, |. c., pag. 161. Giămther, 1. c., vol. VII, pag. 315. Seeley, |. e., pag. 231. Pan, lite :98; Alburnus mentoides: Kessler, Ausziige a. d. Berichte, etc. I, pag. 12. Alburnus chalcoides: Giinther, Catal. VII, pag, 314, (în parte). Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, pag. 149 (4 varietăţi: 1) forma dunăreană, Alb. mento. 2) forma pontică, Alburnus mentoides. 3) torma caspică, Alb. chalcoides și 4) torma aralensă). Grimm, |. c., pag. 205, No. 238. Aspius clupeoides; Nordmann, |. c., pag. 500, Tab. 24, fig. 2. In Dunăre și bălțile ei, mai cu seamă în regiunea inferioară, în alară de Obleţul mic ordinar se mai găsește altă specie cu mult mai mare. Această specie trăeşte mai cu seamă în apele sălcii ale Mării Negre din faţa gurilor Dunării și întră primăvara în fluviu și bălți. Această specie se apropie pe de o parte de specia descrisă de către Agassiz sub numele de Aspius mento și apoi de către Heckel sub numele de Alburnus mento, găsită în lacurile din Bavaria, pe de altă parte ea se aseamănă foarte mult de forma descrisă de Kessler sub numele de Alburnus mentoides din apele Crimeei. Nici cu una din aceste 2 forme însă forma noastră nu este periect identică, ea se deosebeşte de ele prin corpul ei care este mai înalt, prin numărul cevă mai mare al radiilor dela anală, prin numărul cevă mai mare al solzilor pe linia laterală, etc. Am crezut deci odată că avem a face cu o specie nouă; studiind însă în urmă lucrarea lui Kessler publicată în limba rusă și văzând că el întruneşte cele 3 forme descrise înainte sub numele de A. mento Agass. A. chalcoides Giild, și A. mentoides Kessler într'o singură specie, Al- burnus chalcoides Giild, ca varietăţi ale ei, la cari a mai adăogat apoi încă o a patra varietate din Aral, și văzând definiţiunea largă dată acelei specii, am crezut că deocamdată și forma noastră ar puteă intră în acest cadru lărgit numai ca o nouă varietate. De sigur rămâne ca în urmă pe baza unor studii comparative mai aprofundate să-i determinăm mai bine pozițiunea sistematică și să vedem dacă totuş nu este o specie bine limi- tată de celelalte. lată-i descrierea: Alburnus chalcoides Guld. paz. danubicus nov. vai. Tab. XIII. Fig. 64. i Ba. 3, D2/8 sp De pa e 3-—4. 9, P 1/15—16, V 1/9—10, A 3/18—20, C 4/19/4, L lat. Inălţimea maximă a corpului care este înaintea inserţiunii ventralelor se cuprinde în lungimea totală de aproape 5 ori, grosimea maximă de aproape 2 ori în înălțime, iar înălțimea minimă la pedunculul caudal de 3 ori în inălțimea maximă. Lungimea capului se cuprinde de 5:/,—6 ori în lungimea, totală, iar diametrul ochiului de 4.5—-5 ori în lungimea capului. Distanţa preorbitară este aproape egală sau cevă mai lungă ca un diametru 163 al ochiului, iar cea, interorbitală egală cu aproape de 2 ori acest diametru. Narinele, cari sunt duble, sunt aproape la jumătate distanţă între vâriul botu- lui şi ochi. Dinţii faringieni sunt lateral comprimaţi, cu marginea de mai multe ori crestată şi cu vârful cârligat. Gura este foarte oblic îndreptată în sus. Capetele ei ajung până sub narine. Bărbia este foarte îngroșată și ieșită în afară. Solzii sunt rotunzi, nu se acoper nici până la jumătatea, lor, însă sunt mult mai bine fixați și nu cad așă uşor ca la specia precedentă. Linia laterală merge paralel cu linia ventrală și numără 68— "70 solzi. Dorsala începe pe a doua jumătate a corpului între ventrale și anală. Anala care are 18-—20 radii moi începe în urma capătului posterior al dorsalei. Pectoralele nu ajung până în dreptul originii ventralelor şi acestea nu ajung până la deschiderea anală. Pintenul dela inserțiunea ventralelor este cevă mai lung decât baza lor. Caudala este adâne divizată, lobul in- ferior fiind puţin mai lung. Dimensiumile acestei forme sunt cu mult mai mari decât la specia pre- cedentă, exemplarele ordinare având 22—25 cm. lungime. Distribuţia. Această varietate se găsește mai cu seamă la mare și în lacurile sărate: Razim, Zaton, Sinoe-Liman, ete. Ea intră însă și în Dunăre până pe la Cernavodă sau Ostrov şi chiar prin bălți. Se găsește de ase- menea în mari cantităţi la lacul Siutghiol de lângă Constanţa. In privința Biologie; nu am mult de adăogat decât că este un pește migrator care intră regulat din mare în bălțile Dunării spre a se reproduce. După spusa pescarilor leapădă icrele tot în acelaș timp ca oblețul ordinar şi la acelaș fel de locuri. Intrebuințarea, pescuitul, etc. Această specie este foart gustoasă și are o căutare mare. Din ea se fac adeseori cobleţii alumaţi» cari au un gust foarte bun amintind scrumbiile afumate. Numele populare: Obleţi mari sau Obleţi de mare. 3. Sp. Alburnus bipunctatus Fin. Delia. Tab. XIII. Fig. 65. Corpul numai puţin prelungit; gura terminală, puţin o- blică. Falca inferioară aproape de loc îngroșată la mijloc, bărbia neieşind decât foarte puţin înainte. Dinţii faringieni fără crestături. Anala cu 15—18 radii moi bifurcate, în- cepe după capătul posterior al dorsalei. Pe linia laterală 45—50 de solzi. Sinonime : Phoxinus primus: Marstgi, |. c., tab. 18, fig. 2. Cyprinus bipunctatus: Lune, Syst. nat. Bloch, I, tab. $, fig. 1, pag 50. Meidinger, Icon. Pisc., tab. 16. Reisinger, L.c., pag. TI. 164 Aspius bipunctatus: Agassiz, 1. c., pag. 35. Nordmann, |. c., pag. 496. Bade, |. c., pag. 171. Leuciscus bipunctatus: Cuwier et Valences, XVII, pag. 259. Leuciscus baldneri: Cuw. et Valence. XVII, pag. 262, pl. 496. Aspius baldneri: Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 40; Nachtrăge zur Ichthyologie, pag. 21. Aspius fasciatus: Jeitleles, Prodrom. faunae Vertebr., pag. 58. Stein- duchner, Verh. Zool. bot. ges. Wien 1863, pag. 489. Abramis bipunctatus: Giinther, Fische d. Neckars, pag. 83, și Catalogue of the Pisches in the British Museum VII, pag. 307. Seeley, pag. 226. Alburnus bipunctatus: Heckel u. Kner, Siisswasserfische, pag. 135. Sie- bold, |. c., pag. 163. Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-Pontică, pag. 268, No. 229. Grimm, |. c., No. 245. Sabamneeff, |. c., pag. 403. Br. 3, D 3/6—7, P 1/183—14, V 1—2/7—8, A 3/15—-18, C. 4—5/19 D-—4, |. lat, 4050, L. ie 2 Corpul este cu mult mai puţin lungăreț şi mai înalt decât la celelalte specii de Alburnus, așă că înălțimea sa maximă se cuprinde abiă de 4—4,5 ori în lungimea sa totală. Lungimea capului se cuprinde de 5—5'/, ori în lungimea totală, iar diametrul ochiului—care este mare— de 3—3!/, în lungimea capului. Distanţa preorbitală este egală cu mai puţin de un diametru, iar cea interorbitală cu mai mult, aproape 11/, diametru. Nari- nele sunt la jumătatea distanței dintre ochi şi vârful botului. Gura este terminală, puţin oblică și ajunge înapoi până aproape sub marginea ante- rioară ochiului. Bărbia este foarte puţin îngroșată şi iese foarte puţin în afară. Dinţii faringi- eni sunt netezi fără crestături pe ei, iar vâriurile lor sunt cârligate și ascu- țite. Solzii sunt ca la Alburnus lucidus, însă mult mai bine fixaţi. Linia laterală urmează și aici în mod paralel linia ventrală. Intre ventrale și deschiderea anală pântecele formează o muche ascuţită. Dorsala începe în urma ventralelor, ea este mai inaltă decât lungimea, bazei ei. Anala începe în urma sfârşitului dorsalei şi este mai lungă decât înaltă. Pectoralele se întind până aproape de originea solo fără a o ajunge însă. Caudala adânc bifureată, însă loburile ei sunt egale. Colorațiunea. Coloarea generală este următoarea : partea dorsală este albastră sau verzie; laturile sunt argintii bătând în verziu, ele însă nu au un luciu atât de mare ca la Obleţi. Linia laterală este de ambele părți urmată de câte o linie subțire neagră; aceste 2 linii cari o cuprind în- tre ele sunt toarte caracteristice şi fac recunoaşterea acestei specii foarte uşoară. Pe trei rânduri de solzi de deasupra liniei laterale, câte odată și de desubtul acestei linii, este pe fiecare solz câte o pată mică neagră triun- ghiulară, cari toate la un loc produc efectul ca și cum corpul ar fi liniat longitudinal. In epoca de reproducție se mai vede pe mijlocul corpului și. o dungă lată neagră albăstrie, care merge dela capătul operculului la coadă, pe deasupra liniei laterale. Aripioara dorsală, caudala și pectoralele sunt cenușii, ventralele și anala gălbii sau în epoca reproducerii portocalii. Dimensiunile maxime la cari ajunge sunt 12 — 14 cm., exemplarele obișnuite au 9—1l cm. * Răspândirea. 'Trăește numai în râurile de munte și nu se scoboară niciodată până la Dunăre, ba chiar nici în râurile mari în regiunea, șesu- rilor. Așă de ex. din Bistrița se scoboară numai puţin la Siret. Biologia. Beldiţa trăește numai în apele adânci cu apă limpede, cu fund pietros. In Bistriţa de ex. ea nu se suie in pârae, ci rămâne numai în părțile ei unde apa e adâncă și unde fundul e cu piatră multă. Ea nu se scoboară însă nici departe în Siret. Ea se ține numai pe lângă fund. Iată cum o caracterizează foarte bine un bătrân pescar de pe Bistriţa (Broșteni): «E mare ca de o schioapă, foarte plodicioasă şi puiță pe la sft. Ilie, ouăle le lipește pe piatră și fac tare multe». La aceste nu mai am de adaus decât că ouăle le depune numai în apă curgătoare și chiar în locuri unde apa e repede. Numele populare. In Moldova se numește Beldiţă, rareori am auzit şi numele Berchița. In Oltenia (pe pârâul Tismana) se numește Co- CONar. Bastarzi. Dintre toate speciile genului Alburnus numai Obleţul ordinar (Alburnus lu- cidus) se corceşte cu alte specii și dă bastarzi. Aşă este de ex. forma cu- noscută sub numele de Alburnus dolobratus Holandre (Faune du depar- tament dela Moselle 1836), care a fost mult timp considerată ca o specie aparte şi pe care abiă Siebold a dovedit-o că este un bastard între Al- burnus lucidus și Squalius cephalus; "Lot astfel este o formă descrisă de Stebold (1) sub numele de Bliccopsis alburniformis, un bastard între Blica și Alburnus. In apele noastre nu am găsit decât următorii bastarzi ai acestui gen: 7. Bastacd: Alburnus lucidus X Squalius dobula. Siebold. (Albunus dolobratus Sieb.) Sinonime: Leuciscus dolobratus: /olandre, Faune du departement dela Mo- selle, 1836. Leuciscus dolobratus: Selys, Longchamps Faune Belge, pag. 207. Abramis dobuloides: Giinther, Wiirtenbergische naturwissenschaftli- che Jahreshefte, Jahrg. XIII. Stuttgart 1857, pag. 50, tab. II. Alburnus dobuloides: Ieitteles, Fische d. March, Bd. II, 1864, pag. 8. (1) 1. c. pag. 168 Alburnus dolobratus: Siebold, 1. c., pag. 164. Jaeckel, Abhandlungen d. Zoolog-Mineral. Vereins Regensburg. 1865, pag. 41. Kessler, Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, pag. 267. Alburnus tauricus: Kessler, Ausziige a. d. Berichte, etc. I, pag. 15. Hybrid between Leuciscus dobula and Alburnus lucidus; Grinther, Catalogue VII, pag. 223. Br. 3, D 3/8—9, P 1/15, V 2/8—9, A 3/10—16, C 4/19/4, [L. lat. 45—94, L tr. =, Acest bastard dintre Clean şi Obleţ se întâlnește adeseori şi prin râurile noastre mai mari. Eu l-am colectat din Prut și din Siret, însă din cerce- tările făcute la pescarii de pe malurile altor râuri mi sa afirmat că se găsește adeseori. lată în scurt caracteristica sa: Corpul este lungăreţ cu spinarea rotunzită şi înălțimea sa are aproxi- mativ 1/, din lungimea corpului fără aripioara caudală. Gura este terminală şi puţin oblică; bărbia numai foarte puţin îngroșată și iese puţin înainte. Distanţa preorbitală aproximativ egală cu diametrul ochiului sau numai puţin mai lungă. Dinţii faringieni pe două serii, cei interni lateral com- primați și cu mai multe crestături. Intre ventrale și deschiderea anală o muche foarte ascuţită. Dorsala cu baza scurtă având înălţimea mai mare decât lungimea ei. Anala începe după capătul posterior al caudalei, ea are 10—16 radii și nu descrește mult în înălțime către partea posterioară. Solzii bine fixați, cu striuri în lormă de evantaliu bine pronunțate și cu marginea colorată în negru. Spinarea cenușie, lăturile argintii; aripioarele dorsala şi caudula cenușii cu marginea neagră. Ventralele, pectoralele și anala roșietice. Numele populare. Corcitură de Clean cu Sorean (la Siret), Clean corcit cu Obleț. 2: Bastacd: Alburnus lucidus X Leuciscus rutilus: Antipa. Acest bastard dintre Oble! şi Ocheană, pe care nu l-am găsit încă nicăeri amintit în literatură, este foarte frecvent în apele noastre. Atât în bălțile Dunării cât și în alte ape din interiorul ţerii, de ex. la Znagov se găseşte adeseori. Prin forma corpului său formează un fel de transiţie între acești doi peşti, el este lungăreţ, însă cu spinarea cevă mai lată și mai înalt. Inălţimea maximă se cuprinde de 4!/, în lungimea totală a corpului, lungimea capului de 5!/, ori în această lungime. Gura este ter- minală, și numai foarte puţin oblică. Dinţii faringieni sunt de obiceiu după formula 2.5 — 5.2 ca la Obleţ, variază însă foarte mult înspre formula lui Leuciscus, aşă că găsim exemplare numai 6—5.2 sau chiar cu 6—5, Intre V și A o muche, 167 Solzii bine fixaţi și cu radii bine pronunţate, linia laterală ceva mai ridicată decât la obleţi. Dorsala în urma ventralelor, cu baza scurtă, mai înaltă decât lungă. Anala începe după sfârşitul dorsalei. Spinarea albastră cenușie, laturile argintii. Aripioarele dorsale și cau- dala, cenușii, ventralele, pectoralele și anala roșii. Irisul câte odată pătat cu roșu. Numele populare. In delta Dunării Oblet corcit cu babușca. La 'Tur- tucăeni Corcitură de Obieţ cu Tarancă, iar la Znagov Țiriitori cor- ciomani cu Bălos. XI. Gen. Aspius. Agassiz. Corpul lungăveț și putin comprimat lateral; cu solzi de o mărime foarte moderată, bine fixați și cu linia laterală apropiată de mijlocul corpului. Gura mare, numai puțin oblică și fără mustăţi. Pe mijlocul fălcii inferioare o proeminență care se potrivește exact într'o scobitură, a fălcii superioare. Dinţii Jaringieni pe 2 serii după formula 3.5—5.3, cu coroanele conice prelungite și cârligate la vârfuri, fără crestături pe ele. Muchea ventrală rotunzită. | Acest gen este reprezentat în apele noastre printr'o singură specie As- pius rapa Ag. Nordmann a mai descris în adevăr din Bug, Don și Nipru o nouă specie Aspius Clupeoides şi a şi figurat-o în Atlasul său; totuș atât Kessler cât şi Giinther o pun ca sinonimă cu Alburnus chalcoides. Nu știu întru cât acești autori au dreptate, deoarece Nordmann figurează și dinţii faringieni cari sunt după formula 3.5 — 5.3, deci tipici pentru genul Aspius și nu pentru Alburnus. In tot cazul toţi naturaliștii cari au făcut studii asupra Ihthologiei pontice după Nordmann nu amintesc nimic despre o a doua specie de Aspius și nici eu nu am întâlnit niciodată în apele homâniei decât o singură specie. E dar foarte probabil că Nordmann sa inșelat în privința dinţilor faringieni și că peștele descris de el nu eră decât Alburnus chalcoides Giild,, cu care de altfel se aseamănă în totul. 7 sp. Aspius rapax. Agass. Avatul. Tab. XIV. Fig. 65. Gura foarte largă, solzii mici cu radii bine pronunțate. Spinarea rotunzită. Partea ventrală dintre V și Aformează o muche, însă cu totul obtuză și acoperită cu solzi îndoiţi la mijloc. Anala cu 14 radii moi divizate. 168 Sinonime: Capito fluviatilis rapax: Marsigli, tab. 7, fig. 2, pag. 20. Cyprinus aspius: Lânne, Syst. Naturae I, pag. 530. Bloch, Oekon. Na- turg. d. Fische Deutschl., |, pag. 48, tab. 7. Meidinger, Icones pisc. Austr., tab. 35. Reisinger, |. c., pag. 64. Cyprinus rapax: Pallas, Zoograph. Ross. Asiat., vol. III, pag. 316. Leuciscus aspius: Cuwwier et Valencieunes, |. c., Vol. XVII, pag. 265. Aspius rapax: Agassiz, 1. c., pag. 30. Nordmamn, |. c., pag. 494. Kess- ler, zur lehtyologie des S. W. Russlands, pag. 39; Nachtrăge zur Ichthyol., pag. 21. IHeckel u. Kner, 1. c., pag. 142. Siebold, |. c., pag. 169. Pant, |. c., pag. 100. Jeitteles. Prodrom. faunae Hungar., pag. 58. Giinther. Catalogue VII, pag. 310. Kessler, Ihtiol. Aralo-Casp., ete., pag. 265, No. 214. Grimm, ]. €., No. 234. Sabannejeji, |. c., Vol. II, pag. 465. Warpachowski, |. c., pag. 101. Seeley, pag. 230. | Cyprinus taeniatus: Fichvald, Zoolog. specialis III, pag. 102. Acest peşte prin forma generală a corpului său care este mai lungăreț, mai puţin înalt și mai gros decât la majoritatea celorlalţi ciprinoizi, amin- tește întru câtvă de forma corpului şalăului. Inălțimea maximă a corpului în dreptul inserțiunii ventralelor este egală cam cu !/; din lungimea, to- tală; lăţimea este egală cu 1/, din înălţime, iar înălțimea minimă la pe- dunculul caudal se cuprinde cam de 2:/,—21/, ori în înălțimea maximă. Lungimea capului este egală cu înălțimea maximă și se cuprinde de 5 ori în lungimea totală. Ochiul este mic și se cuprinde de 6—7 ori în lungimea capului. Distanţa între ochi este mare, egală cu mai mult de 21/, ori diametrul lor; distanţa preorbitală de asemenea este aproape de două ori cât dia- metrul ochiului, încât din această cauză botul 'este lung și ascuţit amintind botul șalăului. Narinele sunt mari şi mai apropiate de ochi decât de vâriul botului. Gura, este foarte largă ajungând înapoi până sub marginea anterioară a ochiului, ea este înclinată cam de 450. Falca inferioară este îngroșată la mijlocul ei și proeminenţa, ei mare se potrivește exact într'o scobitură a fălcii superioare. Dinţii faringieni sunt lungi, netezi, cu coroanele conice și cârligaţi la vârturi. Profilul superior merge în linie aproape dreaptă până în regiunea occipitală și de acolo se ridică deodată ca o cocoașă în sus descriind apoi un arc foarte. turtţit—aproape o linie dreaptă—până la inceputul dorsalei. Solzii sunt mici, foarte subţiri, însă bine fixaţi. Ei prezentă striuri bine pronunțate pe suprafaţa lor. Cei din regiunea ventrală nu se alăturează ca la Alburnus pentru a formă o muche ascuţită, ci ei trec peste această muche foarte rotunzită, fiind numai puţin îndoiţi la mijlocul lor. Linia la- terală pornește dela capătul operculului și merge puţin sub linia mijlocie a corpului, până la mijlocul caudalei. Dorsala este mai înaltă decât lungă și începe cevă în urma jumătăţii lungimii corpului, după inserțiunea ventralelor. Ea este la căpătul ante- rior de 21/, ori mai înaltă decât la cel posterior și are marginea superi- oară puțin concavă. 169 Anala care are 14 radii moi începe ceva după finea dorsalei, marginea ei este puţin concavă. Pectoralele nu ajung originea ventralelor, iar aceste nu ajung deschiderea anală, deși se apropie de ea. Coloraţiunea. Pe spinare este verde închis-măsliniu, apoi mai în jos vânăt bătând în verde albăstriu; pe laturi argintiu bătând în albastru, pe burtă, alb. Dorsala și caudala sunt cenușii bătând în negru. Pectoralele cenușii cu roșu la mărgini, ventralele şi anala roșii. In epoca reproducţiunii masculul capătă aproape pe tot corpul şi în special pe cap, pe spinare şi pe marginea posterioară a solzilor de pe coadă acei mici năsturași caracteristici pentru haina nupţială a multor ci- prinoizi. Dimensiunile la cari ajunge Avatul în apele noastre sunt cu mult mai mari decât cele cunoscute de obiceiu în apele Europei. Din lacul Siut- ghiol de lângă Constanța am un exemplar de 67 cm. și acesta nu este cel mai mare ce l-am întâlnit. Exemplarele obișnuite sunt cam între 35—40 cm. Răspândirea. Avatul trăește mai în toate apele noastre curgătoare și stătătoare până în regiunea dealurilor. El suportă chiar și apa sălcie din fața gurilor Dunării, pe unde se găseşte câte odată. In Dunăre și bălțile ei este în mari cantităţi, de asemenea în lacurile noastre litorale. In lacul Siutghiol şi Mangalia sunt exemplare de dimensiuni foarte mari. În râuri se găsește cevă mai rar; în Siret se găsește până aproape de lrontiera bucovineană; cam până la aceleași distanţe se suie și în Prut, Jiu, Olt, etc. Biologia. Avatul e mai cu seamă un peşte de Dunăre și trăește prin mijlocul apelor unde curentul e mai puternic; de asemenea se simte foarte bine în lacurile adânci cu fund pietros sau nisipos. El este un foarte bun înotător și se mișcă în totdeauna repede. Avatul intră din Dunăre în bălți primăvara foarte de timpuriu, îndată, după desgheţul apelor. El este un peşte foarte răpitor și mănâncă de stinge peştele mic și în special Obleţii și Cirusul (scrumbiile mici), așă că pescarii îi zic «Lupul peştelui». EI trăeşte mai mult pe fund și în totdea- una singur; nu se cârduește niciodată, nici chiar când iese la bătaie. Epoca sa de reproducție e foarte timpurie, prin Martie. Icrele și le lea- pădă pe fund la loc pietros şi nisipos, adeseori se suie chiar în susul râu- rilor mai mici pentru a-și depune la fundul lor pe pietriș icrele. Pescarii zic că, curentul îi spală icrele de pe locul unde le-a depus, deoarece el adeseori le leapădă la locuri unde curentul e puternic. O femelă leapădă intre 80—100.000 de ouă. : Vara la scăderea apelor, ei dau primul semnal, căci fug cei dintâi pe la garduri pentru a ieși din bălți, de aceea se și prind mulţi la gardurile cu leasă. Intrebuințarea. Carnea sa este bună la gust, insă are prea multe vase. Se plătește cu preţuri destul de bune. In 1903/904 producţia la bălțile din delta Dunării a fost de 14.061 kgr. Nume populare. Acesta este peștele care are cele mai multe nume populare și numele cel mai răspândit este Avat sau Havat; în Moldova i se zice Haut (în Basarabia Havut); Turtucăenii și populaţia de pe malul 170 Dunării din Muntenia îi zic Vrespere, Vălcan, Vâigan, Vâlsan. De ase- menea i se mai zice Boulean, Pește țigănecs, Pește cu șapte nume. Lipovenii din Dobrogea îi zic Avat și Belizna, Grecii Caţivelopsaro şi Turcii Cinghine balăc. XII gen. Leucaspius. Heckel u. Kner. Corpul putin comprimat lateral. Solzii caduci și fără radii ; linia laterală incompletă, limitată numai pe câțiva din primii solzi. Gura superioară, fără mustăți. Dinţii faringieni pe una sau două serii, ca număr foarte variabili. Abdomenul între ventrale și anus formează O carină ascuţită. 7. sp. Leucaspius delineatus. SePo/d. Tab. XIII. Fig. 67. Deschiderea bucală foarte înclinată, aproape verticală. Linia laterală limitata numai pe primii 8—1l solzi. Anala cu baza lungă, compusă din ll —13 radii moi bifurcate, incepe sub capătul posterior al dorsalei. Pe laturi dea- lungul corpului şi coozii o dungă lată argintie. Sinonime: Squalius delineatus: /Ieckel, Fische Syriens, pag. 5l. Heckel u. Kner, |. €., pag. 193. Pancic, |. c., pag. 114. Leucaspius abruptus: /echel u. Kner, pag. 145. Aspius Owsianka: A. Czernay, Beobachtungen gesammelt in den Char- lkowsehen und den anliegenden Gouvernements. Moskau, Bullet. de la Soc. Nat. Mosc., 1851, pag. 281, (Anmerkung), si Tab. VII. Maslomwski, Bulet. Soc. Nat. Mose. 1854, pag. 442. HKessler, Zur Ichthyologie, pag. 4l; Nachtrăge zur Ichthyol., pag. 21. Owsianka Czernay: Dybowshi, |. c., pag. 146. Leucaspius delineatus: Siebold, 1. c., pag. 171. Kessler, Ihtiol-aralo- caspi-pont., pag. 269, No. 230. Giinther, Catalogue, VII, pag. 319, Saban- nejejf, pag. 411. Grimm, |. c., pag. 246. Seeley, |. c., pag. 240. Bade, pag. 173. Warpachowshi, pag. 103. Br. 3, D 2—3/8, P 1/13, V 2/8; A 3/11—13, C 4—6/19/6—4, L lat. 45—50, L tr. 28, 4 Acest mic peşte a fost mult timp necunoscut, deoarece din cauza micimii sale eră considerat ca puiu de alte specii. Abiă pe la mijlocul secolului trecut a fost descris de Heckel sub numele de Squalius deli- neatus și mai în urmă sub numele de Leucaspius abruptus. "Tot odată, cam în acelaș timp Czernay il descoperi în husia în Guvernământul Char- kowului şi-l descrise sub numele de Aspius Owsiamka. De aici înainte a fost descoperit de Kessler aproape în tot sudul Rusiei, de Heckel u. Kner în Austria, de Dybowslki în Livlanda, etc. și descris sub diferite nume, până ce în fine Siebold comparând tot materialul de- scris până atunci a ajuns a stabili că nu avem a face decât numai cu o singură specie. | Corpul său este lungăreț, puţin comprimat lateral cu spinarea rotundă. Inălţimea sa maximă la, originea ventralelor se cuprinde cam de 5 ori în lungimea totală și lăţimea numai de 2 ori în înălțime. Abdomenul este ca- rinat între centrale și deschiderea anală. Lungimea capului se cuprinde de 5 ori în lungimea totală. Ochiul este mare cam de 1/, din lungimea capului. Distanţa preorbitală este cevă mai mică ca un diametru, cea interorbitală ceva mai mare. Gura este supe- rioară și fiind aproape verticală se întinde înapoi numai până sub mar- ginea anterioară a ochiului. Bărbia este puţin îngroșată și se potriveşte intr'o scobitură corespunzătoare a fălcii de sus, Oasele faringiene sunt lungi şi subțiri; dinţii faringieni sunt aşezaţi pe 2 serii, însă ca număr foarte variabili: câte odată găsim pe rândurile interne 5—5, alte ori 4—5 sau 5—4, iar în cele externe câte unul sau 2 de o parte şi de cealaltă nici unul sau numai | singur. Dinţii de pe seria internă au coroanele comprimate, cu vâriurile ascuţite și cârligate, dar pe muche sunt crestate de mai multe ori. Din cauza variabilităţii mari acest caracter nu poate servi aici ca un caracter generic, oricât de bune rezultate ne-ar li dat dinţii până acum la toate celalte genuri de Cyprinoizi. Solzii sunt ci- cloizi, foarte subţiri și cad ușor ca şi la Obleţi. Linia laterală pleacă dela capătul operculului și se scoboară în jos în- cepând de obiceiu pe la al 8-lea solz. Dorsala începe cam la mijlocul corpului deasupra spaţiului liber dintre ven- trale şi anală. Pectoralele nu ajung pâna la originea ventralelor, iar ventralele culcate ajung până la deschiderea anală. Anala începe sub capătul posterior al dorsalei. Caudala e adânc bifurcată cu loburile egale. In epoca de repro- ducțiune apare o papilă urogenitală bine desvoltată la partea posterioară a deschiderii analei, care în restul anului e cu mult mai mică. Colorațiunea. Partea dorsală a capului verde-cafenie, spinarea ceva mai deschis galben-verzuie, laturile foarte argintate; cu o dungă lungă albastră închisă, cu luciu metalice pe tot mijlocul corpului și mai cu seamă a cozii, Aripioarele aproape incolore. Irisul argintiu cu o pată verzuie sus. 172 Dimensiunile sale obișnuite sunt 7—8 em., se găsesc însă şi exemplare, ceva mai mari. Răspândirea. Se găsește în toată țara în bălțile Dunării, în jepei și in băltoacele formate de râuri, în heleștee, lacuri, etc. In lacul Znagov este cu deosebire abundent. Biologia. Este un pește mai mult de apă stătătoare și duce acelaș gen de vieaţă având aceeaș hrană, etc. ca şi Boarea (Rhodeus amarus) cu care chiar se întovărășește în totdeauna. Se reproduce prin Aprilie și Maiu le- pădând icrele pe ierburi acuatice. Intrebuințare, pescuit, ete. Este curios că acest pește mic în alte țeri nu are nici o întrebuințare ; la noi este apreciat şi se vinde în cantități însemnate sub numele de Plevușcă, mai cu seamă dela balta Znagov. Am examinat inadins cantități mari de Plevuşcă dela acea baltă și am văzut că se com- pune în majoritate din Leucaspius şi puţin Rhodeus împreună cu pui de Luciscus rutillus. Tot astfel am examinat în judeţul Botoșani Chisoarca dela lacul Dracşani şi alte heleștee înconjurătoare și am văzut că majo- ritatea e ca şi la Znagov Leucaspius și puţin Rhodeus, firește însă că în ambele locuri este amestecată adeseori și cu pui de alţi pești mai prețioși. Toţi acești pești mici se întrebuințează pentru borș și se plătesc cu preţuri relativ mari ca o delicatesă. Pentru Pescuit se servesc la Znagov de un instrument special numit Sacul de Pleavă sau Sacul de Plevușcă, care se aseamănă cu Sacul dela munte sau cu Tărbuful dela Dunăre, și se prinde cu el pe la cocioace punânduse mămăligă înăuntru. Nume populare. După cum am arătat, numele său popular este Pleavă sau Plevușcă; şi fiindcă plevușca conţine și alți pești, la Znagov pentru a-l deosebi pe acesta îi zice Plevușcă de neam. In Botoşani îi zice Chisoarcă, La Znagov îi mai zice Sârmă și Sârmuliță. In unele locuri din Moldova confundându-l cu Rhodeus îi zice și Behhţă.: XIII Gen. Idus Heckel. Corpul, putin comprimat lateral și cam lungăreţ. Gura mică, termi- nala, fără mustăți. Dinţii faringieni pe două serii după formula 3.5—5.3, cu coroamele netede, comprimate pe laturi și cu vârfurile câr- lHgate. Abdomenul fără o carenă ascuțită. Dorsala și anala cu baza scurtă. 7 sp. Idus melanotus. /lecke/ u. Knez. Văduvita. Tab. XIII. Fig. 68. Inălţimea corpului mai mare decât lungimea capului; Gura cam înciinată, fruntea lată. Dorsala fără radiu osos. Anala cu 9—10 radii moi, începe după capătul posterioraldorsalei. Sinonime: Capito fiuviatilis coeruleus: Mursigki, |. c., Vol. IV, pag. 53, tab. 18, fig. 1. “Cyprinus gis Linne, Syst. Nat. I, pag. 529. Pallas, ia ducă 316. Reisinger, |. c., pag. 63. uta ieses Limne, Ș$. Nat. I, pag. 530. Bloch, I, pag. 45, tab. 6. Meidinger, |. Dec. V, fig. 42. Cyprinus ipiâis. Meidinger, fig. 41. Leuciscus jeses: Cuwier, vol. XVII, pag. 160. Leuciscus idus: Cuoier et Valenc., XVII, pag. 228. hessler, zur Ichthyo- logie, pag. 31; Nachtrăge zur Ichthyologie, pag. 27. Nordmann, |. c., pag. 486. Giinther, Catalogue, VII, pag. 229. Bade, |. c., pag. 125. Seeley, pag. 139. Idus melanotus: /leckel, iz ga bet der k. Akad. det IVAseeneoial, Wien IX, 1852. Heckel a. Kner, |. c., pag. 147. Siebold, „pag. 176. Jeitieles, Prodrom. faunae vertebr. ae super., pag. AI Paniii, | eEA pag. 101. Blanchard, Poissons des eaux douces de la France, pag. ăi "Kess- ler, Ihtiolg. Aralo- -Caspi- pontica, pag. 255, No. 191. Grimm, |. c., No. 215, Sabannejef, ]. c., vol. II, pag. 317. Varietăţi: Cyprinus orfus: Zâinne, Syst. Nat., pag. 530. (Blosh, tab. 96. Meidinger, etc.),. Dec. III. Leuciscus orfus: Cuvier et Valenciennes, XVII, pag. 224. Idus melanotus var. orfus: Hechel 4. Kner, |. c., pag. 150. Idus miniatus: Heck. u. Kner, |. c., pag. 151. Br. 3, D 3/8, P1/15—17, V 1—2/8, A 3/9—10, C 5/19/5 L. lat. 54—60, i A tr. = = Corpul este cam lungueţ și puţin comprimat lateral. Inălţimea sa ma- ximă este aproximativ egală cu 1/, din lungimea totală, iar lăţimea sa se cuprinde de 2—21/, ori în înălţime. Spinarea este groasă și rotunzită, de asemenea pe partea ventrală abdomenul între ventrale și anală nu este _carinat. Capul este mic şi se cuprinde de 6 ori în lungimea totală. Ochiul 14 este: mic şi diametrul său este egal cu o pătrime din lungimea capului. Distanța preorbitală este egală cu aproape 1 diametru, iar cea interorbitară, cu de 2 ori diametrul ochiului și crește din ce în ce cu vârsta, aşă că exem- plarele mari au o frunte foarte lată. La mijlocul distanţei dintre ochi și vâriul botului se află narinele cari sunt duble și foarte mari. Narina an- terioară e rotundă și mai mică, iar cea posterioară o încunjură ca un semicerc. Gura este terminală, mică şi ajunge numai până sub narine. Oasele faringiene sunt groase și puternice, iar dinții sunt netezi şi comprimaţi lateral având vârturile cârligate. S Solzii sunt mici—cei mai mari nu ajung la diametrul ochiului— cu mar- ginea, din afară perfect rotundă şi cu striuri deasupra; ei sunt bine fixaţi. Linia, laterală merge cevă pe dedesubtul jumătăţii corpului paralel cu iinia, ventrală. Dorsala începe cam pe la mijlocul corpului și înălțimea este mai mare decât lungimea, bazei ei. Anala este împinsă departe la, partea posterioară a corpului, așă că începe cu mult după sfârșitul dorsalei. Pectoralele ajung până lă jumătatea distanţei dela ventrale, iar ventralele până la ?/, din distanța până la deschiderea anală. Caudala e bifurcată adânc cu lobu- rile egale. Colorațiunea. Partea superioară şi capul sunt negre albăstrii sau bă- tând în verde cu un luciu auriu, laturile sunt albăstrii deschise, burta ar- gintie. Dorsala şi caudala cenușii violete, celelalte roșii. Irisul auriu cu o pată închisă deasupra. Dimensiunile. Exemplarele obisnuite sunt cam de 30—35 em. lungime și merg câte 3 la kilogram; crește însă și peste 1 kgr. bucata ajungând chiar la 60 cm. lungime. Răspândirea. 'Trăeşte numai în Dunăre cu bălțile ei. In râuri însă nu se suie decât numai în regiunea gurilor lor. Biologia. Văduviţa este un pește mai mult de Dunăre și intră în bălți pri- măvara pentru a se bate, caută însă îndată ce începe apa a scădeă să fugă înapoi afară. Cum zic pescarii, ea merge în totdeauna înaintea crapului și la intrarea în bălți şi la ieșirea afară și în adevăr în totdeauna Vădu- viţa vine la leasă înaintea Crapului. Ea se hrănește cu viermi, Rusalii, muște, iarbă, noniol, ete. Epoca ei de reproducţiune este odată cu a Caracudei și anume în cursul lui Aprilie și numai rar și la începutul lui Maiu. După cum a constatat d-l Inginer Roco, ele se bat când apa este între 16 —200 temperatură. Ea depune icrele pe mijlocul bălții, iar în Dunăre pe lângă mal la nisip. Intrebuinţarea, pescuitul, etc. Văduviţa este un pește gras și are o carne foarte gustoasă, fără multe oase. PFiartă carnea ei devine roșie ca a Păstrăvului. Are preţuri bune pe piaţă, nu este însă în așă mari can- tități ca să aibă o valoare comercială deosebită. La Tulcea se prinde până la 1.500 kgr. pe an. Ea se prinde la Vârși, la Garduri şi la Leasă, precum şi la Năvod. Numele populare. Numele ei aproape general este Vădumiță și Vă- duvioară. Lipovenii din Delta îi zic Jollomeasa și Daviţa. Grecii Pa- hopsero. 115 Varietăţi. In apele Germaniei de sud se găsește o varietate de colo- rațiune foarte curioasă, tot corpul fiind roșu. In apele noastre nu am întâlnit niciodată o asemenea varietate, deşi am căutat-o foarte mult și nici pes- carii, chiar cei mai bătrâni și mai cunoscători, nu au văzut-o niciodată. XIV. Gen. Scardinius Bonap. Corpul înalt și comprimat pe laturi. Botul obtus, gura foarte oblică. Dinţii faringieni pe 2 serii după formula 5.5—5.3, coroanele lor com- primate pe laturi și adânc dințate. Pe abdomen între ventrale și deschi- derea anală solzii sunt îmdoiți la mijloc întrun unghiu ascuții și for- mează, o carină, tăioasă. Dorsala și anala cu baza scurtă. 7. Sp. Scardinius erythropthalmus /. Rosroaza. Tab. XIII. Fig. 69. Corpul scurt și inalt, gura terminală cu falca inferioară foarte ascedentă. Dorsala lără radiu osos, începe în urma ventralelor. Sinonime : (2) Rubellus: Marsigl, Danub., etc. IV, tab. 13, fig. 4, pag. 31. Cyprinus erythrophthalmus: L4nne, Syst. Nat. 1, pag. 530. Bloch, Fische Deustehl. I, pag. 28, tab. 1. Meidinger, Icones Piscium Austr., tab. 24. Reisinger, |. c., pag. 67. Cyprinus erythrops: Pallas, Zoogr. III, pag. 317. Leuciscus erythropthalmus: Cuvier et Valenciennes, vol. XVII, pag. 107. Nordmamnn, |. c., pag. 490. Kessler, Zur Ichthyologie, etc, pag. 31; Nach- trăge zur Ichthyologie, pag. 2 și 27. Giinther, Catalogue VIII, pag. 231. Seeley, pag. 134. Bade, |. c., pag. 139. Scardinius erythrophthalmus: Bonaparte, Fauna Italica, III Pesci. Hec- bel u. Kner, |. c., pag. 152. Siebold, |. c., pag. 180. Jeitteles, Prodromus faunae vertebr., ete., pag. 59, și Fische der March, II, 1864, pag. 12. Panic, ]. c., pag. 102. Kessler, Ihtiologia Aralo-Kaspi-pontică, pag. 193. Grimm, No. 216, Sabaniejefi, |. c., vol. II, pag. 213. Warpachowski, pag. 90. 1% Varietăţi: Scardinius scardafa: Bonaparte, Fauna ltalica. Heckel 4. Kner, pag. 157. Cuwvier et Valenciennes, XVII, pag. 123. Pantit, |. c., pag. 104. Scârdinius macrophthalmus: Heckel u. Kner, pag. 160. Scardinius dergle: Hheckel u. Kner, pag. 156. Pancit, pag. 103. Scardinius plotizza: Hechel u. Kmner, pag. 159. Pancit, pag. 105. Br. 3, D 3/8—9, P 1/14—16, V 2/8, A 3/10—12, C 6/19/5, L. lat. 40=—40,b te 120 Și această specie, ca și Crapul și Caracuda găsindu-se foarte mult prin he- leștee, variază foarte mult atât ca, colori cât și în formele corpului. De sigur că vom lăsă lao parte aceste deviațiuni dela forma tipică, provenite prin influența, mediului artilicial în care au trăit, și vom consideră mai mult formele din apele noastre naturale. Corpul este mai mult sau mai puţin comprimat lateral şi de obiceiu înalt, totuș înălțimea sa, variază foarte mult; la exemplare normale adulte înălţimea se cuprinde cam de 31/, ori în lungimea totală. Aceasta mai variază însă și după vârstă şi după sex; așă la exemplarele tinere înăl- țimea, se poate cuprinde de 4 ori în lungime, iar la femelele adulte numai de 3 ori. Lăţimea corpului este puţin mai mică decât înălțimea minimă la pedunculul caudal şi se cuprinde de 2'/, ori în înălțimea maximă. Lungimea capului este egală cu înălţimea sa și se cuprinde cam de 5!/, ori în lungimea totală. Diametrul ochiului se cuprinde cam de 4 ori în lungimea, capului; distanța preorbitală este egală cu un diametru și cea interorbitală, la exemplarele adulte, cu mai mult de 2 diametre. La exem- plarele tinere însă fruntea e cu mult mai îngustă, aşă că ea se lățește cu vârsta ca şi la Văduviţă. Gura este mică și nu ajunge înapoi decât până sub narinele anterioare; ea este foarte ascendentă, însă terminală. Narinele sunt la jumătatea distanţei dintre ochi și vâriul botului. Atât oasele cât şi dinţii faringieni sunt foarte puternici, cu coroanele comprimate lateral și la partea interioară dințaţi ca niște ferestrae. Solzii sunt mari, groşi și foarte bine fixaţi; ei au pe dânşii numai câte 4—5 radii. Solzii cei mai mari din linia laterală întrec mărimea ochiulul. Linia laterală merge paralelă și cam apropriată (la 1/, din înălțimea. cor- pului) de linia ventrală. Intre aripioarele ventrale și deschiderea anală solzii se îndoesc la mijlocul lor și formează o carenă ascuţită a abdome- nului, pe care ei o acoper ca ţiglele de pe o casă. Altfel în afara de acea- stă porţiune atât partea ventrală cât și cea dorsală este rotunzită. Dorsala este puţin impinsă înapoi, aşă că inceputul ei este mult mai- în urmă decât jumătatea corpului. Ea are o bază scurtă, așă că înălțimea ei e mai mare ca lungimea. Primele ei radii sunt cam de două ori mai lungi decât ultimul. Ven- tralele sunt cu mult înaintea începutului dorsalei și au la baza lor un pinten; ele nu ajung până la deschiderea anală. Anala care are 10—12 radii moi începe cu mult în urma sfârşitului dorsalei. Caudala este bifur- cată, cu loburile egale. Colorațiunea. Coloarea variază foarte mult; mai întâiu exemplarele din Dunăre și gârle curgătoare au în totdeauna colorile mai vii și tonul ge- neral mai deschis, cele din bălți din contră sunt aproape negrii pe spinare. In genere au următoarele colori: partea dorsală este albăstrie închisă (coloarea oțelului oxidat) bătând în verde sau cafeniu, lăturile sunt argintii sau aurii, după apa din care provin, partea ventrală este albă. Ochiul este auriu cu o pată roșie vie deasupra. Aripioarele sunt mai toate pătate cu un roșu foarte viu. Anala și ventralele au baza albie, iar spre margine cu totul roşii. Pectoralele aproape incolore numai cu puţin roșu spre margine. Caudala cu baza negrie, însă cu marginile roșii, de asemenea, şi dorsala puţin roşie. Dimensiunile obisnuite în apele noastre sunt 20—25 cm., se găsesc însă exemplare și peste 35 cm. lungime. Distribuțiunea. Roșioara e foarte răspândită în toate apele noastre înce- pând dela gurile Dunării, în toate lacurile litorale, toate bălțile Dunării, toate băltoacele provenite din inundaţiile râurilor, toate heleşteele, lacu- rile naturale, etc.; în line în toate apele afară de cele din regiunea munţilor se găseşte această specie mai mult sau mai puţin frecuentă. Biologia. Roșioara preferă apa mai liniștită. In Dunăre ea stă în tot- deauna unde curentul e mai mic, dar mai cu seamă în bălți îi prieşte mai bine. În heleştee se găsește în totdeauna împreună cu Linul și cu Carașul cu care chiar duce acelaș gen de vieață. Ea se hrănește cu insecte, viermi, crustacee, plante acuatice, ete. Epoca ei de reproducție este cam odată cu a Caracudei şi Văduviţei, adică ceva mai timpurie decât a Crapului, prin luna lui Aprilie, cel mai târziu pe la începutul lui Maiu. Ele leapădă icrele pe iarbă la apă mică, o lemelă lepădând până la 100.000 boabe de icre. In epoca reproducţiei bărbătul capătă butonii caracteristici pe corp ca haină nupţială. Imtrebuințarea, pescuitul, etc. hoșioara are o carne ordinară și plină de oase, totuș ea joacă la noi un rol însemnat comercial, căci se vinde în cantităţi foarte mari (amestecată cu Leuciscus rutilus) ca hrană ieftină pentru popor. Se sărează foarte mult și preţurile acestei sărături sunt foarte mici (10—24 lei %, kgr.) Se pescueşte primăvara foarte mult la venitul și la seoboritul apelor cu Cârlioanţele (Chipcelele), însă pescuitul principal este toamna cu nevoa- dele în bălți, când iese cantiţăţi foarte mari. La vârși cade mai puţin. In 1903/904 sa prins la Tulcea 558.368 kgr. Babuşcă, adică amestecătură de Leuciscus rutilus cu Scardinius erytrophthalmus. Nume populare. Numele cel mai general este Roșioară, apoi Roșioară cu pana roșie, Babușcă roșie, Pabușcă cu pana roșie. (Numele Babușcă este însă rusesc şi pescarii noștri l-au învățat dela Lipoveni). Foarte des însă se conlundă cu Leuciscus rutilus şi de aceea ambele au o mulțime de nume comune; așă de ex. i se zice la Znagov și prin Moldova Ocheană, Ocheniţă, etc., cari însă sunt nume pe cari pescarii dela Dunăre le dau mai mult lui Leuciscus rutilus. Lipovenii din Dobrogea îi zic Krasnoperca sau Baboșca Krasnoperca. Pescarii greci îi zic tot Babușcă, iar cei turci Kirmizic Kanat. A. R— Publ. Adamachi. 111. Antipa, Ihtiologia. 12 178 XV. Gen. Leuciscus Rondel. Grura Joarte puțin înclinată, aproape orizontală. Dinţii [aringieni pe câte o singură serie după Jormula 5-—5 sau 6—5. Coroanele celor anteriori suni conici, cei posteriori din contră sunt comprimați lateral cu o suprafață de masticaţiune oblică, care se termină printr'un câr- lig. Dorsala și anala cu baza scurtă. Abdomenul între anală și ven- trale rotumeil. In apele basenului dunărean au fost până astăzi deserise şi se consi- deră ca existând 3 specii de Leuciscus și anume: Leuciscus rutilus L, Leuciscus Virgo Heck. și Leuciscus frisii Nordm. (= Leuciscus meidingerii Nordm.). Prima specie este cea mai răspândită; a doua a fost abiă mai în urmă descrisă de Heckel, ea se află în adevăr în cantități mari în Du- năre, însă diferințele între aceste 2 specii sunt atât de mici, încât sar fi putut consideră tot așă de bine şi ca o varietate. Pescarii în adevăr nici nu le deosebesc una de alta, deşi—contrar credinţei generale — aceștia au simţul sistematic foarte bine desvoltat. Deoarece însă această formă a fost recunoscută ca specie de autorităţi științifice de primul rang ca IHeclkel, Siebold, Giinther, Kessler, etc., o voiu descrie şi eu aicea separat, lăsând pentru o altă lucrare specială discuţia mai amănunţită a acestei chestiuni. Intru cât priveşte însă cea de a treia specie, trebue să declar că nu am întâlnit-o niciodată în apele noastre, deşi o caut mereu de 13 ani; dar nici pescarii cei mai buni nu-și aduce aminte să îi văzut vreodată vreun «neam de Babuşcă mai lungăreaţă, cu corpul mai îngust și mai rotund, aproape cilindric şi cu solzii mai mici, numită pe rusește Vrezub». In adevăr Nordmann a descris specia L. frisii (= Oyprinus cephalus Pall. și 0. Griselgine IHechk.) — fără a-i arătă însă numărul dinţilor faringieni, care este caracterul esenţial al genului Leuciscus — şi a adaus apoi cil est commun dans le Danube et dans ses afluents.... . Les Pecheurs rus- ses l appellent Wyresub» (1). Pescarii ruși din Dobrogea cunosc în adevăr un pește lungăreţ, aproape cilindric care se găsește primăvara destul de des în Dunăre și pe care îl numesc Virezub sau Virizop. Am examinat înadins de aproape un foarte mare număr de exemplare din aceşti peşti și la toţi am găsit dinţii după formula 2. 5—b. 2, deci nu erau alta decât Cleanul de râuri, care primăvara se scoboară până în Du- năre și pe care Lipovenii noştri îl numese Virezub, și anume erau ambele specii: Sgualius cephalus şi Sq. leuciscus. De sigur că prin aceasta nu sunt încă îndrituit a trage concluziunea că Leuciscus frisii Nordm. ar fi sinonim cu Squalius cephalus, dar putem a- 1) Nordmann, Faune pontique, pag. 489. S firmă că Nordmann cumpărând exemplarele sale-—după cum pare a afirmă— de pe piața din Odesa, a fost înșelat în privinţa provenienței lor. Numele popular rus de Virezub a contribuit și mai mult încă la mărirea contu- ziunii. De altlel specia aceasta L. irisii a lost găsită și de Kessler în flu- viile rusești și recunoscută ca o specie bună, sinonimă cu Leuciscus Mei- dingeri Heck., care nu se află decât în lacurile de munte din Bavaria și Austria. După aceste explicaţiuni voiu da dar în cele ce urmează o descriere mai detaliată pentru prima specie şi pentru a doua, iar pentru aceasta din urmă voiu da numai diagnoza rămânând ca poate în urmă să se con- state încă dacă în adevăr ea se găsește și în apele noastre. 7. Sp. Leuciscus rutilus /. Ocheana sau Babusca albă. Tab. XIV. Fig. 70. Corpul puţin comprimat lateral. Gura terminală. Dinţii faringieni posteriori cu mai multe crestături. Dorsala pu- țin posterioară ventralelor. Solzii mari. Pe linia laterală AR 44 so zii Sinonime: (2) Rubelus: Marsigli, 1. c., pag. 4l, tab. 13, fig. 4. Cyprinus rutilus: Lânn., |. c., I, pag. 529. Bloch, |. c., I, pag. 32, tab. 2. Pallas, Zoographia, LI, pag. 317. Meidinger, tab. 26. Reisinger, |. c., pag. 65. Leuciscus rutilus: Agassz, 1. c., pag. 38. Nordmann, pag. 489. Kes- sler, Zur lehthiologie, etc., pag. 34; Nachtrăge zur Iehthyologie, etc., pag. 20 şi 28. Cuvier et Valenciennes, |. c., vol. XVII, pag. 130. Hechel u. Kner, |. c., pag. 169. Pamcic, pag. 109. „Jestteles, Prodrom. faunae, etc, pag. 60. Siebold, |. c., pag. 184. Jaeckel, |. c., pag. 68. Giinther, Catalogue VII, pag. 212. Kessler, Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, pag. 252, No. 180. Sabamnejejf, |. c., vol. II, pag. 222. Grimm, |. c., No. 208. Seeley, |. c,, pag. 145. Warpachowski, |. c., pag. 86. Bade, |. c., pag. 129. Varietăţi : Leuciscus pausingeri: Heckel, Fische Syriens, pag. 49. Hechel u. Kner, e pag. 172. Leuciscus rutilus var. pausingeri: Steindachner, Fische a. d. Unteren Donau. Gesam. v. Konopicki, Verh. Zool.-Botan. Ges. Wien. Jestteles, 1. c., pag. 60. Giinther, Catalog. VII, pag. 213. Leuciscus Heckelii: Nordmamnn, |. c., pag. 491, tab. 23, fig. 1. Kessler, Zur lehthyologie, pag. 33. Giinther, Catalogue VII, pag. 217. Leuciscus rutilus var. heckelii: Kessler, Ihliolog. Aralo-Caspi-pon'ică, pag. 252, No. 180. Br.::3,.D.3/10-—11,5 P./14-—16,4%.2/8, A 3/91 150 1891 RE At 44 pat. AD, Ca toate speciile de Ciprinoizi cari au răspândire mare şi trăesc prin lot felul de ape izolate în medii naturale diferite, și această specie este foarte mult supusă la variaţiune. In special înălţimea corpului cu toate modificările pe cari le produce în forma generală precum și mărimea ochiului sau a aripioarelor variază mai mult. Aceste au dai loc la stabilirea unui foarte mare număr de specii deosebite, cari abiă în timpurile din urmă au fost recunoscute treptat ca aparţinând uneia și aceleiaş specii, cu care sunt legate prin forme intermediare. In special lui Siebold, Kessler si Giimiher li se datorește în mare parte a fi lămurit această chestiune. Am căutat dar a luă de bază a descrierii noastre exemplare colectate din apele naturale — Dunărea și bălțile ei— exemplare cari reprezentă mai mult forma tipică, pe când celelalte sunt deviate prin desvoltare unilaterală în- tr'o direcţie sau alta. Corpul este puţin prelungit si comprimat lateral. Inălţimea sa maximă, care este înaintea dorsalei, se cuprinde aproximativ de 31/, —4 ori în lun- gimea totală. Capul este mic, lungimea sa este egală cu înălțimea și se cu- prinde în lungimea totală a corpului întreb—6 ori. Ochiul este mare, dar variază de asemene foarte mult, diametrul său se cuprinde de 3,5—4,5 ori în lungimea capului. Gura este terminală, totuș falca superioară iese foarte puţin înainte; ea este foarte puţin înclinată, aproape orizontală şi se întinde înapoi până sub narinele posterioare, cari şi ele sunt mult mai apropiate de marginea ochiului decât de vâriul botului. Fruntea în dreptul narinelor este convexă, iar de aci profilul merge în linie dreaptă până la ceafă, de unde apoi trece încetul întrun are mai mult sau mai puţin în- doit. Dinţii faringieni sunt groși, cei dinainte conici, cei dinapoi compri- mați și puţin crestaţi, cu vâriurile cârligate. Abdomenul între aripioarele ventrale și deschiderea anală nu formează o carenă. Solzii sunt la marginea lor liberă rotunzi, iar pe laturile lor drepți. Cei mai mari de pe linia laterală au un diametru cel puţin egal cu diame- trul ochiului. Ei sunt bine fixaţi. Linia laterală merge aproape paralelă cu linia ventrală, cu mult mai apropiată de ea decât de linia dorsală. Dorsala. începe puţin în urma ventralelor, îndată după jumătatea, corpului. Ea este mai înaltă decât lungimea bazei ei și primele raze sunt cu mult mai înalte decât ultimele, așă că apare tăiată oblic. Anala, începe cu mult în urma dorsalei și are aproape aceeaş înălțime ca și lungimea bazei ei. Ventralele şi pectoralele puţin desvoltate. Caudala adâne bifurcată cu capetele egale. Colorațiunea. Spinarea este albastră-cenușie bătând câte odotă în verde, laturile sunt argintii bătând puţin în albastru sau vânăt, burta e albă. Ari- pioarele sunt toate roșii, mai mult sau mai puţin deschise până la porto- caliu. Dorsala şi caudala au marginea negrie. Irisul este roșu pe un fund argintiu. 181 Dimensiunile ordinare ale exemplarelor din Dunăre sunt cam de 25— 30 cm., în lacuri şi heleștee sunt însă cu mult mai mici. Distribuţiumea. Se găseşte în Dunăre și în toate bălțile și jepeile ei, în lacurile litorale afară de Sinoe Liman, unde apa e prea sărată, în aproape toate lacurile şi heleșteele din țară și mai rar prin râuri, afară de pâraele dela munte. Biologia. In privinţa obiceiurilor vieţii ei se potriveste foarte mult cu Roșioara având aproape aceeas răspândire, acelaş mod de hrană, aceleași epoce și locuri de reproducere, etc. Diferinţa este că această specie su- portă foarte bine și apa sălcie din faţa gurilor Dunării și se găseşte ade- seori în mari cantități la mare, la gura Sf. Gheorghe şi la Baba Hasan. Pescarii zic că-și depune icrele pe stâlpi în bălți. Femela are 80 — 100.000 de boabe de icre. Bărbatul capătă în epoca reproducției acele mici tu- bercule albe caracteristice hainei nupţiale. Intrebuințarea, pescuitul, etc. Carnea babuşcăi albe este mult mai gus- toasă decât a hoșioarei, deşi este tot un pește de o valoare interioară. Se sărează în foarte mari cantități şi se vinde ca hrană foarte ieltină pentru muncitorimea dela ţară. De asemenea se sărează și apoi se usucă întregi —nespintecate — aducându-se în comerţ sub numele de Țărancă, după mo- delul celor ce ne vin dela Marea de Azow (Leuciscus rutilus var. Heckeli Nordm). Producţiunea bălților Dunării fiind mare, se face un comerţ foarte în- semnat cu acest pește. Babușca se prinde mai puţin la Vintire, însă cade pile multă la Nă- voade și 'Tifane precum şi la Ave. Numele populare. In Delta Dunării şi la Galaţi i se zice Babușcă și Babușcă albă sau Țărancă; Turtucăenii îi zic Țărancă, când e mai mică Tărămcuţă, iar când e mai mare Ocheană și Ocheniţă. La Znagov i se zice Dălos (e curios că aici se zice la Roşioară Ocheană și nu la această specie). In Moldova îi zice pe la toate helesteele Ocheană. In Delta Du- nării i se mai zice Taran, iar pe la Oltina, Călărași, etc. am auzit zicându-i și Tahardu. La pui le zice Goghie (Oltina). Lipovenii din Deltă îi zic Babușca saw Pabca bjeloi sau simplu DBielița sau Țărancă. Leuciscus rutilus var. erythraea 702. vaz. (Varietate de coloraţiune). (Fig. 71). In bălțile Dunării adeseori se găseşte câte un exemplar cu tot corpul colorat roșu-cărămiziu și cu aripioarele de un roșu aprins, iar cu solzii foarte strălucitori și transparenţi, ca şi cum ar fi de corn sau celoidină. Aceste exemplare, după ce se pun în alcool sau formalină, coloarea roșie dispesi după câtvă timp, în locul ei însă toată spinarea se vede pătată cu mici 182 puncte sau liniuțe negre dispuse în mod regulat; este un pigment acu- mulat sub solzi. Aceste exemplare se numesc de către pesearii noștri Im- păratul Babușcăi. Incontestabil că avem a face cu un fenomen analog cu cel dela Idus me- lamotus var. or[us. Vom numi deci și această varietate spre a o distinge de exemplarele ordinare: Leuciscus rutilus var. erythraea nov. var. 2 sp. Leuciscus virgo. /lecfk. Tab. XIV. Fig. 72. Corpul puţin comprimat lateral, gura inferioară. Dinţii fa- ringieni posteriori cu mai multe crestături. Dorsala opozită ventralei. Solzii mari, pe linia laterală 46—49 solzi. Sinonime: Orfus germanorum : Marsigli, |. c., VI, Tab. 5, pag. 13. Leuciscus idus: Ptzinger. Cyprinus idus: Meidinger, Tab. 36. Leuciscus pigus: Heckel 4. Kner, l.c,pag. 173. Giinther, Catal. VII, pag. 218. Seeley, pag. 151. Leuciscus virgo: Heckel, Sitzungsber. d. k. Akademie der Wissensch. Wien 1852, IX, pag. 69. Heckelu. Kner, |. c., pag. 175. Siebold, 1. e., pag. 191. Pancic, |. c., pag. 111. Jestteles, Fische der March. pag. 1864. Kes- sler, Ihtiol. Aralo-Caspi-pontică, pag. 253, No. 181. Bade, pag. 134. Br 3, D 3/9—12, P 1/16—17, V 2/8—9, A 3/11, C 5/19/6, L.lat 46-—49, Lir. = î. Această specie se aseamănă foarte mult cu precedenta și diferă de ea numai în următoarele caractere : 1) Corpul este mai lungăreț și mai puţin înalt, înălțimea sa cuprinzâdu-se de 41/, ori în lungimea totală. 2) Capul este mai mic, lungimea sa cuprinzându-se de 6!/, ori în lun- gimea totală. 3) Ochiul este mai mic şi diametrul său se cuprinde de 5 ori în lun- gimea capului. 4) Fruntea este mai bombată. 5) Gura este inferioară, botul fiind puţin proeminent şi falca de sus ieșind cevă înaintea celui de jos. 6) Caudala este lungă întrecând cu mult lungimea capului. 1) Dorsala este opozită ventralei. Caracteristic pentru această specie mai este că în epoca de reproducție la masculi tuberculele cresc atât de mari, încât ajung la dimensiuni egale cu jumătatea diametrului ochiului și sunt spinoase. 183 In privința modului de vieaţă, hrană, reproducție, etc., nu e mare di- ferință, decât cel mult că această specie e mai mult limitată asupra Du- nării și bălților ei şi nu se găseşte prin heleştee. De aseminea are aceleaşi nume populare ca şi cealaltă specie, pescarii noștri nefăcând nici o diferinţă între ele. 3 sp. Leuciscus frisii Nozdrm. Corpul rotund aproape cilindric și lungăreţ. Gura semi-in- ferioară. Dinţii faringieni posteriori netezi cu coroane mari și suprafeţe convexe de masticaţiune. Dorsala opozită ven- tralei. Solzii mici; pe liniea laterală 62—67 solzi. Sinonime: (?) Cyprinus cephalus: Pallas, Zoogr. III, pag. 301. Cyprinus grisalgine: Meidinger, Tab. 40. Heckel, Annalen d. Wiener Museums, vol. I, Abt. 2,pag. 21. Leuciscus grisalginii: Cuww. et Valenc. XVII, pag. 221. Lauciscus meidingeri: /echel, Silzb. d. k. Akad. d. Wis. Wien 1852, pag. 90, Tab. 10. Heckel u. Kner, |. c., pag. 178. Siebold, |. c., pag. 196. Bade, pag. 136. Leuciscus Frisii: Nordmann, |. c., pag. 487. Kessler, zur lehthyologie, pag. 32; Nachtrăge, pag. 20. Giinther, Catalogue VII, pag. 219. Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi, ete. pag. 253. No. 182. Seeley, pag. 153. Grimm, 1. €., No. 209. Sabanejeff, |. c., II, pag. 252. Warpachowski, |. c., pag. 88. Br 3, D 3/8—10, P 1/16—17, V 2/8—-9, A 3/9—11, C 19, L. lat. 62—67, iţi. 219 5—6. Această specie —după descrierile ce i sau dat—se deosebește de pre- cedentele: 1) Prin corpul său lungăreţ, cilindrice şi puţin înalt. 2) Prin fruntea lată. 3) Prin dinţii faringieni cari sunt netezi, pe când la ambele celelalte specii ei sunt crestați. 4) Prin forma solzilor şi dimensiunile lor, aicea fiind cu mult mai mici decât la ambele celelalte specii. 5) Prin numărul solzilor pe linia laterală, aicea ajungând chiar la 67, pe când la celelalte specii nu trece de 49. După cum am arătat, această specie nu am întâlnit-o niciodată în apele noastre și nici un pescar de pe tot lungul Dunării nu a putut să-și amin- tească să o fi văzut vreodată. Le-am arătat chiar şi atlasul lui Heckel, în care e o figură foarte bună, și nu a putut niciunul să-l recunoască. După 184 | pa Sea IN toate aceste cercetări continue de 13 ani, cred că aș fiîn drept să afirm că nu se găsește în apele noastre. Totuș pentru a nu contrazice direct afirmaţiunea lui Nordmann—afirmaţiune care își găseşte explicaţiunea ei na- turală, după cum am arătat—am dat aicea diagnoza cu caracterele prin- | cipale spre a servi la determinare în cazul când din întâmplare sar mai descoperi vreodată. 'Totdeodată am făcut aceasta și pentru a nu şterge incă cu totul din fauna noastră acest peşte a cărui existență se găseşte indicată în literatură. XVI Gen. Squalius Bonap. Corpul lungăreţ și numai putin comprimat pe laturi. Gura numai puțin înclinată, țără mustăți. Dintii faringieni pe 2 serii după for- mula 2.5-—5.2, cu coroamele comprimate lateral și cârligate la vârfuri. Spinarea și abdomenul necarinate. Anala și dorsala cu baza scurtă. Ventralele sub dorsală. | 7. Sp. Squalius Cephalus Z. C/eanul. Tab. XIV. Fig. 13. Corpul aproape cilindric. Capul lat și gros, deasupra turtit. Gura terminală, foarte largă, ajungând înapoi până | sub marginea anterioară a ochilor. Anala cu marginea in- | ferioară convexă. Solzii mari. | Sinonime : | Capito: Marsigli, tab. 4, fig. 1, pag. 11. Cyprinus cephalus: /4umn€, Syst. nat. |, pag. 527. Reisinger, |. c., pag. 159. | Cyprinus idus: Bloch, 1. c. |, pag. 254, tab. 36. | Cyprinus dobula: Pallas, Zoographia III, pag. 301. Leuciscus frigidus: Cuwier et Valenciennes, XVII, pag. 234. | Leuciscus dobula: Agassiz, |. c., pag. 38 Cuvier et Valeciennes, XVII, pag. 172. Giimither, Fische d. Neckars, pag. 969. Nordmann, pag. 483. | Kessler, Zur Iehthyologie, pag. 34; Nachtrăge, pag. 20; Ausziige a. dem Be- richte, etc., p. 19. | Squalius dobula: Heckel, Sitzungsber. d. k. Akad. d. Wiss. Wien 1852, | tab. XIII, fig. 1—6. Heckel u. Kner, |. c., fig. 180. Pancic, p. 112. Jeit- | | | 185 teles, Prodromus Faunae Hungar., pag. 60. Bielz, Fische Siebenbirgens, pag. 12. Squalis cephalus : Fechel, Sitzber., d. k. Akad. Wien 1852, pag. 77. Siebold, |. €., p. 200. Steindachner, Sitzber. d. k. Acad. d. Wiss. Wien 1866. Kessler, Ihtiolog., ete. 254, No. 183. Grimm, |. c., No. 210. Sabamejef, II, pag. 261. Warpachowski, |. c. pag. 92. Leuciscus cephalus: Pleming, Brit. Anim., pag. 186. Giinther, Catalogue VII, pag. 220. Seeley, |. c., pag. 155. Bade, |. c., pag. 121. Br 3, D 3/8, P 1/1b—17, V 2/8, A 3/7—9, C 19, L lat. 43—48, Lir.:—. Corpul este foarte puţin comprimat lateral, gros, aproape cilindric. Inăl- țimea sa maximă se cuprinde 41/,—5 ori în lungimea totală, grosimea sa este egală cu înălţimea minimă dela pedunculul caudal. Capul este mai în- gust decât lung, lungimea se cuprinde de 5!/, ori în lungimea totală. El este turtit deasupra şi foarte larg; lățimea frunţii sale între ochi este egală cu ?/, din lungimea capului. Ochiul este de o mărime mediocră, diametrul său fiind egal cu aproape !/; din lungimea capului. Distanţa in- terorbitală este egală cu odată și jumătate acest diametru. Narinele, cari sunt duble și separate la mijloc printr'o perdeă de piele ridicată în sus, sunt mai apropiate de ochi decât de vârful botului. Gura este foarte largă ajungând până la marginea anterioară a ochiului; ea este terminală şi e numai foarte puţin oblică. Dinţii faringieni sunt comprimaţi pe laturi şi cu vârfurile încârligate. O muche dorsală sau ventrală nu există, corpul fiind în ambele părţi rotunzit. Solzii sunt mari și solizi; cei mai mari de pe linia laterală au câte odată şi jumătate diametrul ochiului. Către partea dorsală și ventrală precum și către coadă se mic- şorează, ei sunt striaţi concentric şi radiar. Linia laterală merge paralel cu linia ventrală, cam la 1/, distanță din înălțimea corpului. Dorsala, se înserează puţin în urma ventralelor, ea este mult mai înaltă decât lungă. Marginea ei este puţin convexă. Anala este împinsă foarte înapoi, cu mult după capătul posterior al dorsalei. Marginea ei inferioară este convexă şi capătul rotunzit. Pectoralele nu ajung până la inserţia ventralelor și acestea nu ajung până la, deschiderea anală. Caudala este bifurcată şi lobul ei inferior e cevă mai lung. Colorațiunea. Partea dorsală, începând dela vârful botului și până la inserțiunea caudalei, cam pe !/, din înălţimea corpului, este verde închis ; această, porţiune e limitată brusc pe toată distanța printro linie aproape dreaplă. Operculul, preoperculul și laturile corpului sunt cu totul argintii. Par- lea ventrală între aripioarele pereche și până la vârtul gurii este albă lără luciu metalic. Aripioarele la exemplarele mai mici sunt toate transparente, alară de dorsală care la baza ei este puţin mai închisă. La exemplarele mai mari ventralele și anala sunt roșii aprinse. Irisul e lat, argintiu, deasupra cu o pată neagră ștearsă, iar dedesupt cu un. punct negru. Dimensiunile. Cleanul ajunge la dimensiuni relativ mari crescând până la 50 sau chiar 60 cm. lungime și la o greutate de aproape 4 kilograme. Exemplarele obișnuite ce se prind au însă intre 25—35 em. lungime. 186 Răspândirea. Cleanul este cel mai răspândit peşte din râurile noastre, el începe imediat după regiunea Păstrăvului, aproape odată cu Lipanul şi se scoboară până la Dunăre. In Dunăre însă nu este prea des, ci se sco- boară mai cu seamă primăvara la apele mari din râuri și se găsește apoi pe la gurile lor. In regiunea Deltei e foarte rar şi numai primăvara. Am colectat exemplare din: Suceava, Moldova, Bistriţa, Bicaz și Tarcău (la gura, lor), Trotuș, Siret, Prut, pârăul Tismana, Jiu, Argeş şi numeroase exemplare din Dunăre. Biologia. Cleanului îi plac mai cu seamă râurile cari curg încet și au o apă limpede. El trăește în locurile cele mai adânci și mai întunecoase, fugind ziua de lumină și ferindu-se de a se arătă la fața apei. El este un pește foarte răpitor, mănâncă tot felul de peşte, ba chiar și broaște, șoareci, etc., noaptea umblă totdeauna după hrană. Epoca sa de repro- ducţie este prin Aprilie și Maiu; el leapădă icrele în dolie la adâne—adică în locurile din râuri unde panta e foarte mică și apa aproape staţionară, iar fundul prundos și acoperit cu puţin mâl. Este «foarte plodicios şi lea- pădă foarte multă poamă — aproape un. blid plin — pe care o lipește la adânc de piatră; este foarte şiret, nu crește mai mult de 3 palme, dar e pântecos și de aceea ajunge la o greutate de 3 ocăv. Aşă mi-l caracteriză foarte bine un bătrân pescar din Brosteni (Jud. Suceava). Intrebuințarea, pescuitul, etc. Cleanul este un pește ordinar ca gust și cu multe oase; cu toate aceste el este foarte căutat de populațiunea de pe marginea râurilor, fiind aproape singurul pește mai mare din anu- mite regiuni ale acestor ape. Cleanul se pescuește cu aceleași instrumente ca și Mreana, adică: 1) cu Mreja; 2) cu Sacul ziua pe sub maluri, unde sc bate cu o măciucă numită Știuldic, ca să-l sperie şi să-l scoată din ascunzători; 3) cu Poclăul pe la fund prin mijlocul apei şi 4) cu Nevodul mic de râuri. Cu ostia nu se bate niciodată la clean. Nume populare. In toată ţara i se zice Clean, prin unele părţi din Judeţul Botoșani și Suceava am auzit și Clen. Lipovenii din Delta Du- nării îi zic Virezub și Verizop. 2 sp. Squalius leuciscus L. Corpul lungăreţ, puţin comprimat lateral. Capul mai în- gust. Gura semi-inferioară, îngustă neajungând înapoi decât abiă până sub narine. Botul convex. Anala cu mar- ginea puţin concavă. Solzii mijlocii. Sinonime : Capito fluviatilis sive Squalius minor: Marsig, |. c., IV, tab. 4, fig 2, pag. 13. 187 Cyprinus grisalgine: Lin., Syst. Nat. I, pag. 592. Cyprinus leuciscus: Linne, S. Nat., pag. 582. Bloch, |. c., III, pag. 141, Tab. 97, fig. 1. Pallas, Zoografia III, pag. 318. Cyprinus dobula: Bloch, |. c., I, pag. 42, tab. 5. Meidinger, tab. 26. Reisinger, |. c., pag. 60. Leuciscus vulgaris: Pleming, Brit. Anim. 1828, pag. 187. Heckel, Annalen des Wiener Museums I, pag. 233. Cuvier et Valenciennes, XVII, pag. 202. Giinther, Fische d. Neckars, pag. 65. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 38; Nachtrăge, pag. 21 și 28. Giinther, Catalogue VII, pag. 226. Seeley, 1. c., pag. 160. Squalius leuciscus: Hechel, Sitzungsber. d. k. Akad. Wien 1852, LX, pag. 99, 116. Zfeckel w. Kmner, |. c., pag. 191. Siebold, |. c., pag. 203. Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, pag. 255, No. 189. Grimm, |. c., No. 213. Sabamnejeji, |. c., vol. II, pag. 304. Warpachomwskhi, |. c., pag. 94. Bade, iei pag..119. Squalius lepusculus: //eckel, |. c., pag. 99, 109 și tab. 11, fig. 1-4. Heckel u. Kner, |. c., pag. 186. Pancit, |. c., pag. 113. Squalius rodens: Hechel, 1. c., şi Heckel u. Kmner, pag. 189. Squalius rostratus: /echel, |. c., și Heckel u. Kner, pag. 192. Squalius chalybaeus: Hechel, |. c., pag. III, tab. 12, şi Heckel u. Kner, pag. 188. Br. 3, D 3/7, P 1/16—1l7, V2/8, A 3/8—9, C5/19/6, L lat. 47—52, L tr, E. Această specie prin forma ei generală se aseamănă loarte mult cu cea precedentă, așă că pescarii de pe malurile râurilor -— cari în adevăr nu sunt așă buni observatori ca cei dela Dunăre — nici nu le deosebesc una de alta. lxaminată însă de aproape, ea nu numai că se deosebește foarte bine, dar chiar variază încă foarte mult în formele ei. Această ten- dință spre variaţiune a dat iarăș loc la crearea a o serie de specii nouă, mai cu seamă de către Valenciennes, Heckel și în urmă de Blanchard. Abiă în urmă Siebold și apoi Giinther au reuşit să dovedească că nume- roasele specii ce se creaseră — și din cari unele privitoare la basinul Dunării și Marea Neagră se văd în lista de mai sus a sinonimelor— nu erau decât simple varietăţi individuale şi că în realitate nu există decât o singură specie. Această specie se deosebeşte de precedenta prin următoarele caractere: 1. Prin dimensiunile corpului. Această specie este cevă mai mică. 2. Prin forma corpului, care aicea este mai lungăreţ şi comprimat late- ral, pe când la specia precedentă eră aproape cilindric. 3. Prin forma capului, care aicea nu mai e atâț de turtit; fruntea nu mai e atât de lată, botul e mai convex. 4. Gura este inferioară și îngustă neajungând înapoi decât cel mult până sub narine, pe când la specia precedentă ea este terminală și foarte largă, întinzându-se până sub ochi. 5. Marginea distală a aripioarei anale este puţin concavă, pe când la specia precedentă este convexă. 188 6. Numărul radiilor moi dela dorsală aicea este constant 7, pe când la Sq. cephalus este constant 8. 7. Solzii aicea sunt ceva mai mici. 8. Dinţii faringieni variază, aşă că avem adeseori şi formula 3.5—5.2 sau 3.5— 5.3, deși, după cum arată Siebold, formula predominantă e 2.5 —5.2. 9. Coloarea generală a corpului cât și coloarea aripioarelor e cevă diferită. Aicea spinarea e cafenie sau neagră bătând în albăstriu; laturile argintate, puţin bătând în galben. Aripioarele ventrale şi anală nu sunt atât de aprinse roșii, ci mai palide. Afară de aceasta solzii de pe laturi au adeseori marginea cu o dungă negrie. In privința modului de vieaţă, răspândirii în apele noastre, etc. se asea- mănă în totul cu specia precedentă, numai că e cu mult mai rară. De asemenea, începe bătaia în totdeauna puţin înaintea celuilalt, câte odată chiar prin Martie. Numele popular e Clean, fiind contundat în totdeauna cu specia pre- cedentă. VII. Gen. Phoxinus Agass. Corpul acoperit cu solzi foarte mici și subtiri. Gura terminală fără mustăți. Dinţii faringieni pe 2 serii după formula 2.5—4.2, sau 2.4—4.2, cu coroanele comprimate și cârligate la vârf. Dorsala cu baza scurtă, și fără radiu osos, începând după ventrale. Anala cu baza scurtă, pos- terioară capătului terminal al dorsalei. 7 sp. Phoxinus laevis. Agass. Boistean sau Vezdete. Tab. XIV. Fig. 74. Corpul aproape cilindric; coada comprimată lateral; gura foarte mică; botul obtus, convex. Linia laterală în- treruptă. Sinonime : Cobitis fluviatilis: Marsigli, IV, tab. 9, fig. 1. Cyprinus phoxinus: Linne, Syst. Nat., pag. 528. Bloch, | e., pag. 60, lab. 8, fig. 5. Meidinger, leones pisc., tab. 39. Reinsiger, pag. 14. 189 Cyprinus rivularis: Pallas, Zoogr. III, pag. 330. Cyprinus chrysoprasius: Pallas, Zoograph. III, pag. 318. Rathhe, Fauna d. Krym, pag. 345. Nordmann, pag. 485. Leuciscus phoxinus: /leming, |. c., pag. 188. Cuwvier et Valenciennes, XVII, pag. 363. Grinther, Pische des Neckars şi Catalogue VII, pag. 237. Seeley, 1. c., pag. 175. E. Schulze, Fauna Pisc. Germ., pag. 54. Phoxinus laevis: Agassiz, |. c., pag. 37. Ileckel u. Kner, pag. 210. Siebold, |. c., pag. 222. Kessler, Ausziige a. d. Berichte, pag. 20, Jeitteles, l. 6., pag. 60. Pancic, 1. c., pag. 123. Kessler, Ihţiolog. Aralo-caspi-pon- tică, pag. 257, No. 196. Grimm, |. c., No. 217. Sabamnejeff, |. c., pag. 243. Warpachowski, |. c., pag. 106. Bade, |. c., pag. 113. Phoxinus marsigli: Heckel, Annal. d. Wiener Mus. |, pag. 232. Nord- mann, |. €., pag. 482. Bielz, Fische Siebenbirgens, pag. 13. po op Ab VW 2/6, A'3/7, 0 19,1. lat 80—-90, [. tr. P-2 14-—17 Corpul este aproape rotund având forma unui fus, numai coada este puţin comprimată pe laturi. In mediu înălţimea sa maximă este aproape egală cu lungimea corpului și se cuprinde cam de d ori în lungimea to- tală. Lăţimea maximă este mai mare decât ?/, din înălţime, iar înălţimea minimă la pedunculul caudal este ceva mai mică decât jumătatea înalţi- mii maxime a corpului. Ochiul este relativ mare, diametrul său fiind egal cu 1/, din lungimea capului, distanţa preorbitală fiind egală cu odată acest, diametru, iar cea interorbitală cu mai mult decât odată şi jumătate. Nari- nele, cari sunt situate la egală distanţă între vârlul botului și ochi, sunt bine desvollate și ieşite în afară; distanţa între ele e numai ceva mai mare decât distanța dintre ochi. Gura este foarte mică, aşă că abiă ajunge până sub narine; ea este terminală. Botul este obtus şi convex. Dinţii laringieni sunt cu coroanele comprimate și cârligate la vâri. Solzii sunt loarte mici și subţiri; ei nu se acoper unul pe altul nici până la jumătatea lor. Deasemenea lasă pe suprafața corpului întregi porţiuni neacoperite de loc și în special aproape toată partea ventrală precum și o dungă lungă pe mijlocul spinării. Linia laterală porneşte dela inceput regulat, însă pe la mijlocul corpului se întrerupe de mai multe ori. Dorsala începe cam la.mijlocul corpului în urma ventralelor; primele ei radii sunt aproape de 2 ori mai lungi decât ultimele. Capătul ei posterior este deasupra deschiderii anale. Anala are baza scurtă, ea este foarte înaltă și primele ei radii sunt de două ori mai mari decât ultimele. Ventralele culcate ajung şi întrec deschiderea anală. Pectoralele nu ajung până la inserțiunea ventralelor. Caudala nu este tăiată decât până aproape de jumătatea, ei. Coloraţiunea. Spinarea este verde-inchisă ca iarba; această coloare se întinde şi pe cap până la buza de sus. Această coloare se limitează în jos printr'o linie bruscă care începe dela vârlul botului, trece peste marginea superioară a ochiului şi pe tot lungul corpului, cam pe la !/, din înălțimea sa până se termină la jumătatea, cozii. Linia mijlocie a spinării este marcată printr'o linie subțire care începe dela, occipital și merge până la începutul dorsalei, iar de aici se continuă până la coadă, însă mult mai puţin preciză. Pe această parte a corpului 190 care este colorată verde sunt 2 serii de puncte şi liniuţe închise, din cari cea mai de jos ajunge până în linia care marchează această porţiune a corpului. Sub această linie de demarcare, corpul este alb argintiu foarte pronunţat şi curat. Numai dela opercul și până pe la mijlocul dorsalei este încă o serie de 5—8 mici pete negre, ceva mai sterse decât cele de pe spinare. Această serie este exact pe mijlocul corpului. De obiceiu toate aripioarele sunt incolore, numai dorsala și anala au la baza lor câte o dungă negrie ștearsă, iar la mijlocul lor pe radii câte o mică serie aproape imperceptibilă de pete sterse. Câte odată însă ven- tralele și anala sunt roșii purpurii. Irisul este alb argintiu. In timpul reproducerii colorile sunt mai vii, bărbaţii sunt pe spinare cu mult mai închişi, aproape negri, iar burta se înroșeşte puţin. Dease- menea şi ei capătă mici tubercule pe corp. Dimensiumile la cari ajunge Boişteanul sunt de 10—12 em. lungime, exemplarele însă cari se găsesc de obiceiu, nu au mai mult decât 8-—10 cm. Distribuţia și Biologia. Boişteanul se găsește mai în toate pârăele noastre mai mari de munte, începând din regiunea de jos a Păstrăvului şi scoborându-se în jos până în regiunea dealurilor. Nu se suie însă nici în pâraele prea mici, aşă d. ex. la Bistriţa el se găseşte în: Bistriţa, Tar- cău, Bicaz, etc., nu se duce însă și în pârae mai mici decât acestea. Lui îi place apa limpede cu un fund nisipos sau prundos și trăeşte în totdeauna la apă mai mică. Nu se duce mult la adânc, căci dă peste duș- manii lui: Cleanul, Lostriţa, Mihalţul, ele. Se hrănește cu mici animale acuatice: viermi, crustacee, larve de insecte, etc. Epoca lui de reproduc- ție este prin Aprilie, adeseori însă începe și din Martie. Femelele se câr- duesce și depun icrele la apă mică lipindu-le la fund pe prund. Intrebuințare, pescuit, etc. Carnea Boişteanului este gustoasă, ce bun de borş, dar nu grozav». Se pescueşte mai cu seamă cu Sacul la mar- ginea apei, în timpul puhoiului cu Leadsa și la Gărduţ. Nume populare. In Moldova pe Bistriţa, Trotuș, etc. i se zice «Doiș- tean, pe Moldova și pe Suceava îi zice Bosște. In Muntenia i se zice Verdeț și Verdete (Prahova, Muscel, etc.). La Doftana am auzit numele Crăeș. In Oltenia Borfete (pe râul Motru). XVIII. Gen. Chondrostoma. Agass. Corpul acoperit cu solzi de o mărime moderată. Gura inferioară și transversală fără mustăţi. Palca de jos cu o buză cornoasă având mar- ginea dreaptă și ascuțită. Dinţii faringieni pe câte o singură serie după formula: 6 sau 7—7 sau 6. Dorsala și anala cu baza scurtă. Acest gen este reprezentat în apele noastre printr'o singură specie, Chon- drostoma nasus L.— Kessler în Ihtiologia sa Caspi-pontică spune că în 191 basenul Dunării ar [i existând şi o a doua specie, Chondrostoma ruysela Agass. Eu nu am avut niciodată, ocazia să văd aicea această specie, deși am căutat-o foarte mult. Cum Kessler nu a explorat niciodată Dunărea și cum toţi cei cari au făcut studii asupra acestui fiuviu, sau în genere asupra afluenților lui, nu au constatat niciodată această specie aicea, trebue să admitem că înscrierea ei între peştii Dunării este numai o simplă eroare. Chondrostoma rysela este o formă sudică și, mai mult încă, Siebold a do- vedit chiar că ea este un bastard între Choudrosloma nasus și Telestes agassizii ; cum însă Telesles agassizii nu trăeste în apele noastre, putem fi siguri că nici bastardul sau Chondrostoma rysela nu se găseşte în aceste ape. 1. sp. Chondrostoma nasus, Zn. Scobazul sau Mate nege. Tab. XIV. Fig. 75. Corpul lungăreţ şi ceva comprimat pe laturi. Botul ieșit mult în afară, conic. Gura cu buzele cornoaseaproapedrepte. Dinţii faringieni după formula 6—6, rareori 6—7. Peritoneul negru. Sinonime: Nasus: Marsigh, |. c., IV. Tab. 3, fig. 1—2 (3&9). Cyprinus nasus: L4un€6, Syst. nat. I, paz. 530. Bloch, |. c., pag. 35, tab. 3. Meidinger, leones Pisc., tab. 12. Pallas, Zooor. III, pag. 304. Reisinger, pag. 69. Leuciscus nasus: Cuwier, Regne animal. Chondrostoma nasus: Agass, |. c., |, pag. 38. Nordmann, |. c., pag. 493. Cwvier et Valenciennes, |. c., XVII, pag. 304. Kessler, zur Ichihyologie des sudwestl. hussl. pag. 30; Năchtrăge Zur lehthyol. pag. 20 și 27. Heckel u. Kner, |. c., pag. 21%. Stebold, |. c., pag. 225. Jeitteles, Pro- dromus launae Hungariae, pag. 62. Pancic, 1. c., pag. 125. Giinther, Ca- talog. VII, pag. 272. Kessler, Ihtiol. Aralo-Caspi-pont., pag. 258, No. 198. Grimm, |. c., No. 219. Sabanejef, II, pag. 423. Warpachowski, |. c., pag. 106. Seeley, pag. 193. Bade, 1. c., pag. l77. Br 3, D 3/9. P1/15—17, V 2/8--9, A 3/10 --11, C4-—6/19/6—4, L. lat 57—65, Lir. 5—6* Scobarul are corpul lungăreţ şi puţin comprimat pe laturi. Inălţimea sa maximă se cuprinde cam de 5 ori în lungimea totală, iar grosimea sa de 2 ori în înălțime. Inălţimea minimă la pedunculul caudal este ceva mai mică decât jumătatea înălţimii maxime de lângă dorsală. Capul este ceva mai mic decât înălțimea maximă a corpului și lungimea sa este egală cam cu 1/; din lungimea totală a corpului. Ochiul este de o mărime mediocră, diametrul său cuprinzându-se cam de 4.5 ori în lun- gimea capului. Distanţa preorbitară este egală cu peste 1!/, diametru, iar cea. interorbitară cu mai mult de 2 diametre. Narinele sunt duble, se- parate între ele printr-o perdeă și situate la mijlocul distanţei dintre bot și marginea ochiului. Gura este inferioară și situată la oareșcare distanță de vârful botului ; ea este transversală şi aproape cu totul dreaptă. Des- chiderea ei este aproape orizontală. Busele sunt îmbrăcate cu o pătură epitelială cornoasă şi foarte vârtoasă, aşă că ambele au mărginile foarte ascuţite. Dinţii sunt la majoritatea exemplarelor 6—6, la unele se găseste însă și 7—6. Solzii sunt solizi și bine lixaţi în rânduri longitudinale foarte regulate. Ei au o mărime moderată, așă că cei mai mari de pe linia. la- terală abiă ajung la un diametru egal cu 1/, diamtrului ochiului; la suprafaţa, lor prezentă câtevă striuri în formă de evantaliu. Dorsala începe deasupra ventralelor; ea are baza scurtă şi primul radiu este de 2 ori mai mare ca ultimul, aşă că atunci când aripioara e culeată, primul radiu o acopere în întregime. Anala începe cu mult după dorsală - și înălțimea ei este aproape egală cu lungimea bazei sale. Ventralele ajung până aproape de deschiderea anală, iar pectoralele numai aproximativ până la jumătatea distanței dela, originea ventralelor. Caudala este adâne bifurcată cu loburile egale. Colorațiunea. Partea dorsală este verde-cenușie sau negrie, laturile și abdomenul argintiu. Dorsala este cenușie, iar celelalte aripioare mai mult sau mai puţin roşii. Caudala este cu marginea neagră. In epoca de re- producţie colorile sunt cu mult mai vii, spinarea e aproape neagră, la- turile sunt mai strălucitoare și au un fel de dungă negrie strălucitoare ca, atlasul; roșul dela aripioare e mult mai viu și totdeodată se colorează în roşu şi încheieturile dela piesele operculare, colțurile gurii și articulațiile aripioarelor. Irisul este galben auriu cu o pată roșie. Caracteristic pentru această, specie este coloarea neagră ca tușul a membranei care căp- tuşește interiorul cavităţii viscerale, din care cauză pescarii dela Dunăre îi şi zic Maţe negre. Dimensiunile maxime la cari poate ajunge este 40 em. lungime; exem- plarele obișnuite au însă 25—30 cm. lungime. Distribuțiunea. Scobarul este unul din cei mai răspândiţi pești din apele noastre, căci se găseşte dela pâraele mici din munte până la Dunăre cu bălțile ei și chiar în Marea Neagră. Chiar în primăvara aceasta sa prins în Mare, la gura Sf. Gheorghe, un exemplar adult de 35 em. lungime. Biologia. Scobarul preferă apa mai limpede a râurilor noastre ca: Bis- trița, Jiul, Oltul, etc., se găsește însă tot atât de frecuent şi în celelalte: râuri cât și la Dunăre și în bălțile ei. El trăeşte mai mult la fund și se hrănește cu tot lelul de alge și animale: viermi, crustacee, insecte, etc. pe cari le găseşte acolo. Epoca lui de reproducție este prin Maiu, sau cum zic pescarii de pe Bistriţa, «când crapă trunza arinului» ; atunci ei pornesc în cârduri mari spre părăele de munte pentru a-și depune icrele la apa iute pe fundul pietros. Din Bistriţa d. ex. ei intră în mai toți afluenții ei mai mari ca: Tarcăul, Pângărăciorul, Onţul, Largul, ete. Ţăranii aş- 193 "teaptă sosirea acestui timp și pleacă cu toţii cu crâsnicele la prins, fă- cându-și apoi fiecare provizie suficientă de afumătură pentru vară la munca „câmpului. Dar nu se duc cu toţii numai la munte, ci intră și prin bălțile Dunării și în adevăr se prind în totdeanna la leasă exemplare destul de numeroase. Femelele leapădă pe pietriș în fundul pâraelor cu mult sgomot câte 50-—100.000 de icre, având fiecare boabă câte un diametru de 2 mm. Intrebuințarea. Scobarul are o carne destul de gustoasă, deși are oase cam multe. Mai buni sunt afumaţi și se consumă astiel foarte mulţi fiind consideraţi ca o delicatesă. In special se laudă scobarii de Olt şi de Bis- trița ca mai buni la gust. Pescuitul. In timpurile obişnuite Scobarul se prinde cu aceleaşi instru- mente ca şi Cleanul și Mreana, în epoca reproducţiei însă e o adevărată devastare, căci se lac pregătiri cu tot felul de instrumente și instalațiuni pentru a prinde cantități mari. Epoca de reproducție o cunoaște toată lumea, deoarece în adevăr ea cade în totdeauna în acelaș timp când crapă frunza arinului; dacă întrun an timpul e mai răcoros şi desvoltarea vegetației e mai întârziată, atunci și bătaia Scobarului e mai târzie. — Astfel încă îna- inte de sosirea acestei epoce toţi își pregătesc Lejmicele sau Crâsnicele și pleacă la părae; chiar mulţi orășeni, plutași, ete. din Piatra pleacă în acest timp la părăele din susul Bistriţei «cu Lejnicul în spate» după Scobai. — Locuitorii dela munte fac în acest timp pe părae garduri de piatră, însă cu deschiderea în spre deal și pun în capătul ei o vârşă de lozii. Când începe a veni apoi Scobaiul, «trebue să deșarte vârşa de câtevă ori pe noapte, atât de mulţi sunt». La Dunăre și bălți Scobarul nu are nici o însemnătate şi nu este nici un instrument special cu care să se pescuească. EI se prinde la Leasă și la Năvod. Numele populare. In Moldova îi zice Scobai, mai în sus spre munte pe la Broșteni și prin Bucovina îi mai zice și Podeț sau Poduţ; în Mun- tenia, și Oltenia Scobar. La Dunăre, pe tot lungul ei și în Dobrogea îi zice Maţe negre. Lipovenii din Dobrogea și Rușii îi zic Podust. A. R.—Publ. Adamachi. I]l. Antipa, Ihtiologia. 13 3. FAM. ACANTHOPSIDES. Physostomi având corpul neted şi foarte prelungit. Capul până la deschiderea branchială acoperit peste tot cu o piele moale fără solzi. Marginea fălcii superioare formată numai de oasele intermaxilare. Sub ochi, pe oasele suborbitale unul sau mai mulţi spini mobili. Oasele faringiene prevăzute cu dinţi mici faringieni. be- şica înotătoare, când există, esle divizată printr'un perete longitudinal în 2 camere şi învelită într'o capsulă osoasă legată de primele vertebre cu un duet aerian. Gen. Cobitis Lin. Corpul acoperit cu solzi foarte mici. Capul mic, cu deschiderea bran- chială îngustă, întinzându-se numai până la baza pectoralelor. Gura ci buze mari și 6—12 mustăţi. Dinţii jaringieni, cari sunt mici, ascuțit și foarte numeroși, așezați pe câte un singur vând. Dorsala deasupra ventralelor. 7. sp. Cobitis fossilis Zn. 7mpazul. Tab. XIV. Fig. 76. Corpul foarte prelungit, cilindric șicătrecoadă compri- mat pe laturi. Capul scurt. Gura semi-inferioară cu 10 mustăţi. Spinul suborbital lung și ascuns sub piele. 12—14 dinţi faringieni comprimaţi și tociţi la vârfuri. Anala ro- tunzită. Sinonime: Mustella fossilis: Marsigi, Danub. pan. IV, pag. 39, tab. 13, fig. 1. Cobitis fossilis: Lâmne, Syst. nat., I, pag. 500. Bloch, 1. c., |, pag. 216, tab. 31, fig. 1. Pallas, Zoographia, III, p. 166. Meidinger, tab. 47. Rei- singer, Spec. Ichthyol. Hungar, pag. 27. Nordmann, |. c., pag. 469. Cu- vier et Valenciennes XVIII, pag. 46. Kessler, fur Ichthyologie, pag. 16; Nachtrăge zur Ichthyol, pag. 17. Heckel u. Kner, |. c., pag. 298. Siebold, |. €., pag. 335. Jeitteles, pag. 66. Pancic, pag. 137. Heincke und Mobius, Fische der Ostsee, No. 83. Sabanejeff, |. c. II, pag. 430. Benecke, Fische Ost- Preussens, pag. 143. Misgurnus fossilis Lacepede: Giinther, Caţalogue VII, pag. 344. Kessler, Iechthy. Aralo-Caspi-pontica, pag. 270, No. 234. Grimm, |. c., No. 248. Warpachowski, pag. 190. Seeley, pag. 245. BAND) 3/5 206 VA 1/10, V 1/56, A'3/5, C 16. Ţiparul are un corp foarte lungit, ca la Anghilă, și aproape cilindric în partea sa anterioară, numai dela aripoara dorsală înainte începe a se com- primă lateral, coada luând astlel forma unei pene. Capul său este foarte mic, cu deschiderea branchială foarte îngustă, deschizându-se numai până lângă inserțiunea, pectoralelor. Ochii sunt mici și foarte ridicaţi. Gura este semi- inferioară având forma unei potcoave şi e înconjurată de buze mari căr- noase pe cari sunt inserate 10 mustăţi. 2 perechi din acestea sunt așe- zate simetric la distanțe egale pe buza de sus; a 3-a pereche mai lungă este așezată tot pe buza de sus la capetele gurii, iar celelalte 2 perechi mult mai mici sunt aşezate pe buza de jos. Din acestea, cele dela mijloc sunt foarte mici, iar cele laterale cevă mai mari. Dinţii faringieni sunt foarte mici și tociţi la vârf. Narinele sunt mult mai apropiate de ochi decât de vârful botului, ele sunt duble și cea anterioară are forma unui tub care iese în afară. Capul este acoperit peste tot cu o piele moale fără solzi, așă că nici un os care compune craniul său sau aparatul opercular nu se poate vedeă. Imediat sub ochi este o adâncitură, un buzunar format printr o cută a acestei pieli care acopere capul, în această cută se ascunde spinul de pe osul suborbital, care e mobil. Pe corp pielea este moale și mucoasă, acoperită cu numeroşi mici solzi aproape invizibili. O linie laterală nu există. Aripioarele sunt toate foarte mici, dorsala este opozită ventralelor, iar caudala este rotunzită şi mărginile ei se prelungesc pe linia dorsală şi ventrală a corpului. Ca, observaţiuni anatomice e de notat că Ţiparul are un canal alimentar scurt fără apendice pilorice şi că beșica înotătoare e împărţită printr'un perete vertical și longitudinal în 2 camere, una în dreapta şi una în stânga. Ea este învelită într'o capsulă osoasă care și ea e lipită de primele 3 vertebre. Colorațiunea. Spinarea și laturile variază între galben și cafeniu, capul este cevă mai închis și marmorat, partea ventrală bate în portocaliu. Pe tot lungul corpului se află trasă o dungă lată închisă care pleacă dela mar- ginea operculului până la coadă; sub aceasta și paralel cu ea e o a doua dungă mai îngustă. In afară de acestea, peste tot corpul şi mai cu seamă 196 pe pedunculul caudal cât și pe aripioarele dorsală şi caudală sunt o serie de mici puncte să liniuțe negre. Aripioarele ventrale și anală sunt gălbui. Ochiul este auriu. Dimensiunile maxime la cari ajunge sunt 25—30 cm. lungime. Distributia. Biologia. 'Țiparul este unul din cei mai răspândiţi pești; trăește în toate bălțile, heleșteele, canalele, în părţile mai liniștite ale râurilor, etc., el se găsește din Delta Dunării până la Bistriţa în munţi. Lui îi place mai mult apa stătătoare cu fund nămolos. Acolo îl găsim în totdeauna la sigur; aruncând nămolul de pe [und cu o lopată pe mal îl vedem mișcân- du-se şi ieșind afară. ll trăește la fund şi se hrăneşte cu: insecte, viermi, crustacee şi cu icre de alţi peşti. Epoca sa de reproducere este dela finele lui Aprilie până la finele lui Maiu. Femela depune ca la 140.000 de icre pe plante acuatice în fundul apei. Când e vremea rea şi trăsnet, el se ridică dela fundul apei și face mișcări vii, de aceea și pescarii noștri ca și cei din alte ţeri se servesc de el ca de un proroc al timpului. In timpul iernii precum şi vara în timpul căldurilor mari el se îngroapă în nomol, şi dacă balta în care se află seacă, el poate trăi încă un timp foarte îndelungat cu puţina umezeală ce-i dă acel nămol. De asemenea el su- portă și lungi transporturi pe uscat. Sa observat adeseaori că în bălțile mocirloase lipsite de oxigen ies ţiparii la suprafața apei și înghit aer pe care apoi îl dau pe anus afară. Făcându-se analiza chimică a acestor gazuri, sa găsit că nu mai conţin oxigen-ci numai acid carbonic şi s'a con- chis deci că acest pește respiră și prin suprafaţa canalului alimentar. Ți- parul când este prins scoate un sunet ascuţit; acesta e produs prin aceea că presează afară o parte din aerul din beşica înotătoare. Intrebuințarea 'Ţiparului e foarte mică, se face din el bors tăindu-i-se mai înainte capul, deoarece se crede că e otrăvitor. Nu are aproape nici o însemnătate comercială, așă că pescarii dela Dunăre nici nu vor să-l prindă. Se prinde de obiceiu cu mâna sau cu lopata. Pescarii îl întrebuințează foarte mult ca nadă vie la Vișilă și la Pripoane. Nume populare. In Moldova Chișcar, în Muntenia Țipar; am mai auzit zicându-i-se și Șerpar. 2 sp. Cobitis barbatula Z. Gzznde/ul. Tab. XIV. Fig. 77. Corpul înainte cilindric, înapoi puţin comprimat pe laturi. Gura inferioară, cu 6 mustăţi lungi pe buza superioară. Spi- nul suborbital foarte scurt, ascuns, sub piele. 6—10 dinţi faringieni subţiri și ascuţiţi la vâri. Caudala puțin con cavă la margine. N Sinonime : . Fundulus: Marsigi, |. c., IV, pag. 74, tab. 25. Cobitis barbatula: //unc, Syst. nat., pag. 499. Bloch, 1. c., pag. 224, tab. 31, fig. 3. Pallas, Zoogr. III, pag. 164. Meidinger, |. c., tab. 18. Reisimger, pag. 24. Nordmann, |. c., pag. 470. Kessler, Zur Iehthyol. pag. 16; Nachtrăge zur Ichthyol, pag. 18. Cuvser et Valenciennes, XVIII, pag. 14, tab. 520. Heckel u. Kner, |. c., pag. 301. „Jeitteles, Fische d. March, pag. 19. Sebold, 1. c., pag. 3386, Panctt, păg. 138. Mobiusu. Heincke, |. c., No. 84. Cobitis merga Arynichi: Nordmann, |. c., pag. 380. Kessler, Ausziige a, d.. Berichte, pag. 21. Cobitis barbatula var. merga: Jeitteles, Prodr., etc., pag. 67. Nemachilus barbatulus: Giiniher, Catalogue, VII, pag. 354. Kessler, Iechthyol. Aralo-Caspi-pont., pag. 271, No. 235. Grimm, |. c., 249. Saba- nejej, |. c., pag. 434. Warpachowski, pag. 192. Nemachilus barbatulus var. taurica: Kessler, lehthyol. Aralo-Caspi-pont., p. 271. E DL 3/7, Pl, V1/7, A, 3/5, C.18. Acest peşte are o răspândire cu mult mai mică decât specia precedentă; el este limitat mai mult numai la porțiunea mijlocie şi superioară a râu- rilor, nu se scoboară însă de loc în regiunea lor inferioară, deasemenea nu se găsește de loc în Dunăre sau în bălțile ei. Grindelul are un corp mai puţin lungăreţ ca Ţiparul, mai cilindric la partea anterioară şi mai puţin comprimat lateral la cea posterioară. Gura sa este inferioară şi e încunjurată de 6 mustăţi, din cari 4 mai scurte la mijlocu buzei superioare şi 2 mai lungi la capetele gurii. Buza infe- rioară nu are mustăți. Dinţii faringieni în număr de 8—10 sunt aici subțiri și ascuţiţi. Ochii sunt foarte ridicaţi. Intre ei și bot sunt situate narinele mai apropiate de marginea ochiului; ele sunt duble, cea anterioară liind ieșită în sus în formă de tub. Spinul suborbitar este aici foarte mic, rudimentar, ascuns într'o cută a pielii celalice. Aripioara caudală diferă și ea cu totul de cea dela cealaltă specie, de- oarece este puţin scobită la mijloc, pe când dincolo este convexă. Solzii sunt foarte mici și nu se acoper unul pe altul, ci abiă se ating la măr- gini. Spatele şi burta sunt lără solzi, pe coadă sunt mai numeroși. Colorațiunea. Coloarea generală atât pe spinare cât și pe laturi este verde gălbie. Pe spinare se găsesc niște pete mari negre închise, late, trans- versale, aceste pete dela linia laterală în jos sunt cu mult mai slabe și mult mai mici. Partea, ventrală dela marginea gurii, între pectorale, ventrale și ince- putul analei este albă și cu o dungă roșie vie între istm și începutul ventralelor. Ochii foarte mici privind în sus. Irisul loarte îngust, numai cu o linie subţire aurie în jurul pupilei. Aripioarele V, P și A de un galben verzuiu, cu totul transparent și uni- forme. D și C ca coloarea generală a corpului și cu pete negre deasupra. 198 Dimensiunile la cari poate ajunge sunt cel mult 10-—-15 cm. lungime. Biologia și distribuția. Grindelul trăește mai cu seamă la apă repede în râurile și pâraele de munte, şi caută în totdeauna un lund prundos sau pietros; chiar bolovanii îi plac, căci are unde se ascunde și sta la pândă. Este un peşte răpitor care mănâncă viermi, insecte, etc, chiar și ouă de peşte. Epoca lui de reproducție este prin Maiu «la Armindeni» și leapădă icrele nu tocmai la adânc lipindu-le de pietre. Intrebuinţare, prins, etc. Carnea sa este foarte gustoasă, însă se prinde în așă mici cantităţi, că nu are nici o valoare comercială. Se prinde la Leasa cu gărduţ pe pârae, la Cercală și cu Sacul. Nume populare. In Moldova (jud. Suceava şi Neamţ) Grindel, Grin- deiușă; în jud. Bacău (pe Trotuș) și în jos Moină și Vărlan; în Munte- nia Molan (Muscel, Argeș, Prahova), Molete (Oltenia). 3 sp. Cobitis taenia. /in. Zodzluga. Tab. XIV. Fig. 78. Corpul și capul comprimat lateral. Gura inferioară cu 6 mustăți foarte scurte pe buza de sus. Spinul suborbitar mo- bil, puternic şi bifurcat putând fi seos afară din cuta de piele in care stă ascuns. 8—10 dinţi faringieni subţiri şi ascuţiţi la vârfuri. Caudala cu marginea rotunzită. Sinonime : Cobitis aculeata: Marsigi, |. c., tab. 1, fig. 2, pag. 3. Cobitis taenia: Linne, Syst. nat., pag. 499. Bloch, pag. 221, tab. 51, fig. 2. Pallas, Zoogr., p. 166. Meidinger, 1. c., tab. 32. Cuwier et Valenciennes, XVIII, pag. 58. Kessler, fur lehthyol, pag. 18; Nachtrăge zur Ichthyol., pag. 18. Heckel u. Kner, |. c., pag. 303. Siebold, 1. c., 338. Pancic, pag. 139. Jeitteles, |. €., p. 68. Steindachmer, Ichthyologische Notizen, II, 1865,pag. 6. Giinther, |. €. VII, pag. 362. Kessler, Iehthyol. Aral. etc. pag. 272, No. 243. Grimm, |. c., No.251. Sabanejef, Il, pag. 440. Warpachowski, pag. 194. Seeley, 1. c.,pag. 252. Acanthopsis taenia: Agassiz, 1. c., I, p. 36. Nordmann, |. c., pag. 468. Cobitis elongata: Heckel u. Kner, |. c., pag. 305. BI. 5, D 3/7 Pl/6 SV 16, A 2 IROD ale) Zvârluga este cel mai răspândit pește din ţară, el trăeșşte în toate apele unde trăește și Tiparul, cu singura diferinţă că el se mai găsește și în toate apele curgătoare în cari Ţiparul lipsește. Corpul său este lungăreţ şi pe toată lungimea sa impreună cu capul este puternic comprimat pe laturi, așă că grosimea sa se cuprinde cam de 2 ori în înălțime. 199 Capul este ascuţit cu gura inferioară care este mică și înconjurată de „6 mustăţi mici pe buza superioară. 4 din acestea sunt la distanţe egale pe buză, iar 2 sunt la capetele gurii. Ochii sunt cu totul ridicaţi la partea superioară a capului. Narinele sunt la jumătatea distanței dintre ochi și vârful botului. Sub ochi se află ghimpele suborbital care este bifurcat foarte puternic şi stă ascuns într'o cută a pielii ca într'o teacă. Când e în liniște, este culcat inapoi şi acoperit de piele, îndată însă ce animalul e supărat, il ridică în sus perpendicular pe poziţia pe care eră. Mişcarea pe care o face acest pește pentru a înțepă e foarte caracteristică, căci caută a-și lipi imediat obrazul de obiectul ce vrea să-l ințepe. Dinţii faringieni, 8—10 la număr, sunt subţiri și ascuţiţi la vârf. Corpul este peste tot acoperit cu solzi foarte mici, cari însă se acoper la mar- ginile lor unii pe alţii; numai pe linialaterală lipsesc solzii. Aceasta este foarte scurtă și nu se întinde mai departe decât lungimea pectoralelor. Caudala este rotunzită la margine. — La bărbat cel de al II-lea radiu al pectoralei este îngroșat. Coloraţiunea. Coloarea generală variază după apa în care trăeşte, de obiceiu este însă gălbuie, pătată cu puncte și dungi închise. Dela marginea operculului la coadă pleacă două dungi peste tot corpul, cari sunt compuse și ele din mai multe pete mărunte, deasemenea și pe toată linia mediană a spinării pleacă o asemenea dungă compusă din mai multe pete mărunte. Aripioarele dorsală și caudală sunt dungite transversal, celelalte aripioare galbene-cenușii nu au nici o pată. Dimensiunile la cari poate ajunge sunt 10—12 em. iai na. Biologia. In privința obiceiurilor vieţii, el nu diferă mult de celelalte 2 specii. El trăind în toate mediile se adaptează lor. In genere sunt pești mâncăcioşi cari mănâncă viermi, insecte, etc. şi icre de peşte, Epoca lor de reproducție este aceeaș ca și la Ţipar şi depun ouăle în aceleași locuri. Nume populare. Numele general este Zoărlugă și Vărlugă (Suceava), în Neamţ Câră, în Prahova, Muscel, ete. Piţă, Cutitoaie, în Oltenia Ni- sipariță, în Buzău Piţoaică. dia af 4. FAM. SALMONIDEI. Physostomi având corpul lungăreţ, cam comprimat lateral şi acoperit cu solzi mici cicloizi, iar capul gol. Gura fără mustăţi. Marginea făleii superioare formată din oasele intermaxilare şi supramaxilare. Stomahul cu un apendice în formă de sac; intestinul cu numeroase apendice pilorice. Beşica înotătoare simplă, cu duet aeriean. Dorsala şi anala fără spin. In urma dorsalei o mică aripioară adipoasă fără radii. Ventralele abdominale. Această familie, atât de respândită în toate apele Europei şi atât de bo- gală în specii, este reprezentată în apele noastre interioare numai prin 3 specii aparţinând genurilor Salmo, Thymallus şi Trutta. In afară de acestea Marea, Neagră mai are şi alte specii de Salmonide, dintre cari 2: Salmo labrax Pall. și o specie nouă pe care am denumit-o Salmo ponticus nov. sp., se arată din timp în timp și pe la coastele noastre. Aceste neintrând în apele noastre interioare decât cel mult accidental, nu pot intră în cadrul lucrării de față și vor formă obiectul capitolului respectiv din partea a 2-a a acestei lucrări, al Ihtiologiei pontice. In afară de acestea în anii din urmă au început a se introduce în apele noastre specii străine și a se aclimată, între acestea sunt: Păstrăvul american, Trutta sridea şi Salmo salvelinus. Cum însă noi ne ocupăm numai de fauna ţerii, nu-i putem luă pe aceștia în consideraţie. I. Gen. Thymallus Cuv. (Regne anim.) Corpul acoperit cu solzi de o mărime mijlocie și bine fixuați. Gura îngustă; fălcile, vomerul și palatul dințate, limba fără dinți. Dorsala lungă și înaltă, începe cu mult înaintea ventralelor. 7. sp. Thimallus vulgaris Ni/s. Lripanul. Tab. XV. Fig. 79. Capul mic, falca superioară ieșită înaintea celei inle- rioare. Dorsala de două ori mai lungă decât anala. Partea anterioară a spinării carenată. Thymallus: Marsigli, Danub. panon., IV, pag. 75, tab. 25, fig. 2. Salmo thymallus: Linne, Syst. nat., I, pag. 512. Bloch, |. c., pag. 158, tab. 24. Reisinger, pag. 43. Pallas, Zoograph., II, pag. 364. Meidinger, Icon. Pise. Austr., tab. 33. Thymallus vexilliffer: Agassiz, Mem. Soc. de. nat. Neuchâtel, |, şi Pois- sons deau douce, tab. 15. Cuvier et Valenciennes, XXI, pag. 438. Dielz, Fische Siebenbiirgens, pag. 8. Hechel u. Kner, |. c., pag. 242. Jeitteles, Prodrom., pag. 63. Pancic, Pisces Serbiae, pag. 129. Thymallus vulgaris: N/ls, Prodrom. Iehthyol. Scandinaviae, fig. 13. Sie- bold, 1. c., pag. 267. Nordmann, |. c., pag. 520. Giinther, Catalogue ot the Pishes, vol. VI, pag. 200. Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, pag. 243, No. 148. Grimm, |. c., No. 173. Sabanejef, |. c., vol.I, pag. 249. War- pachomwski, | c., pag. 142. Seeley, |. c., pag. 353. Thymallus gymnothorax: Cuwier et Valenc., XXI, pag. 445, pl. 625 Giinther, Fische d. Neckar. e O Ei 0 DAE 7/44 17, 20/1446 VL /10, A. 34/9=10,0.19, le ejiate 2588, Li tiu Corpul este lungăreț; şi puţin comprimat pe laturi. Inălțimea sa maximă la începutul dorsalei este mai mare decât lungimea capului şi se cuprinde cam de 5 ori in lungimea totală a corpului, iar lățimea sa de două ori în înălţime. Inălţimea minimă la pedunculul caudal se cuprinde aproape de 3 ori în înălţimea maximă. Capul este relativ mic și lungimea sa se cuprinde mai mult decât de 51/, ori în lungimea totală a corpului. Ochiul este acoperit la partea sa anterioară de o pleoapă transparentă, adipoasă, semilunară. Diametrul ver- tical al ochiului (cel longitudinal este mai mărit din cauza pleoapei adi- poase) se cuprinde cel puţin de 4!/, ori în lungimea capului. Distanţa preor- bitală este egală cu cel puţin odată și jumătate acest diametru, de ase- menea și cea interorbitală. Pupila este împinsă mai înainte. Narinele sunt duble și așezate la mijlocul distanţei dintre bot și ochi. Gura, este semi-inferioară din cauza fălcii de jos care este retrasă cevă mai înapoi, ea este relativ mică și partea ei mijlocie este transversală, iar capetele ei sunt îndoite pe laturi și ajung înapoi până sub marginea anterioară a ochiului. Botul este obtus și lat. Marginile fălcii superioare, a celei inferi- SP E 202 oare și a întermaxilarelor sunt prevăzute cu câte o serie simplă de dinţi ascuțiți; de asemenea și pe vomer precum și pe palatine se află câte o grupă de dinţi mici. Limba este nedințată. Deschiderea branchială este largă, întinzându-se până la istm. Radiile branchiostege sunt de obiceiu în număr de 10 de fiecare parte, câte odată numai 9 de o parte şi 10 de alta. Solzii sunt bine lixați prezentând pe suprafaţa lor striajuri concentrice, nu însă și radiare; ei sunt relativ mai mari decât la ceilalţi Salmonizi din apele noastre, variază însă și după locul ce-l au pe suprafaţa corpului; cei mai mari sunt pe linia laterală, cei mai mici sunt pe partea ventrală. Aicea sunt la unele exemplare porţiuni întregi cari rămân goale, ceeace făcuse pe Valenciennes să stabilească o nouă specie, Th. gymnothoraz ; s'a găsit insă în urmă de Heckel şi Kner, Siebold și Giinther că aceasta nu e decât o varietate trecătoare. Pe partea anterioară a spinării se formează o muche care e acoperită cu solzi superpuși unul altuia. Capul este gol, fără solzi. Baza caudalei și radiile ei sunt acoperite până pe la jumătate cu mici solzi longitudinali. Linia laterală este mai mult sau mai puţin pe mijlocul corpului, în partea anterioară fiind puţin mai ridicată. Dorsala este foarte mult împinsă către partea anterioară a corpului, așă că începe cu mult înainte de jumătatea corpului; ea este foarte înaltă și lungă. Forma și lungimea ei este variabilă după vârstă, la exemplarele obişnuite ea ajunge înapoi, când este culcată, până ceva peste jumătatea distanţei dintre capătul ei posterior şi aripioara adipoasă, la exemplarele bătrâne însă ea se desvoltă așă de tare, că ajunge chiar să acopere această aripioară. Ven- tralele stau la mijlocul corpului, aripioara adipoasă deasupra analei ; cau- dala este adânc spintecată, cu vârfurile egale. Beșica înotătoare e foarte mare. Intestinul are numai 19—24 de apendice pilorice. Colorațiunea. Coloarea variază foarte mult după vârstă, după epoca anului și după diferitele ape; în genere capul este pe partea superioară cafeniu, pe laturi gălbuiu cu pete închise; corpul este pe spate verde ca- feniu, laturile vinete argintii, partea ventrală albă argintie, câte odată bă- tând în roșu. Pe laturi și mai cu seamă pe partea sa anterioară corpul este pătat cu puncte închise şi în direcțiunea longitudinală, dealungul seriilor de solzi cu dungulițe și linii lungi cafenii; pe tot corpul are un ton albăstruiu-irizant, metalic. Aripioara dosală este închisă bătând în albastru și în roşu, cea caudală de asemenea, ambele sunt împodobite cu pete mari cafenii și cu dungi mai în- chise. Pectoralele sunt galbene roșşietice, anala și ventralele violete cu dungi subțiri transversale închise. Dimensiunile. Exemplarele obișnuite au cam 30-— 35 em. lungime, crește însă și mai mare ajungând chiar și peste 50 em. Distributia. Lipanul este răspândit în mai toate apele noastre de munte, situate între regiunea Păstrăvului şi regiunea Mrenei. Biologia. Lipanului îi plac apele curgătoare repezi, cu apă limpede și fund pietros. El nu se suie însă prea departe în păraele mici, ci rămâne in părţile unde e apa mai mare, asă d. ex. la Broşteni Lipanul nu se suie în pârae, ci rămâne în Bistriţa. El se hrănește cu viermi, moluște, insecte, ouă de pește, dar mai cu seamă cu muşte; cum cade o insectă în apă, se repede dela fund so prindă; 203 ba chiar sare adeseori ca Păstrăvul afară din apă după muște; de aceea îi place prin locurile umbrite unde e vegetaţie pe maluri. larna se găseşte în stomahul său mai mult nisip. Epoca sa de reproducție este «primăvara când se desleagă omătul» ; atunci ei se împerechează și își caută locul unde să depună icrele, pe care și-l pregătesc ei singuri curăţindu-l cu coada. Ei lipesc icrele de piatră, «de crezi că-s cu ceară sleite». Ouăle lor au un diametru ca de 4 mm. Intrebuintarea, pescuitul, etc. Lipanul este unul din cei mai buni pești ce-i avem în ţară; el se consumă atât proaspăt cât și afumat; fiind însă, foarte puţin nu are vreo însemnătate comercială deosebită. Pescuitul său se face mai cu seamă cu Poclăul, cu Ciobacele pe Bis- triţa, precum și cu Mreja. Cade și la Undiţă sau la Cârlige. Nume populare. In toată ţara precum și în Bucovina şi Transilvania se numește Lipan. II. Gen. Salmo. (După Siebold şi Valenc.) Corpul acoperit cu solzi mici, oval în lungime. Gura largă cu dinți mari. Vomerul scurt, numai pe placa anterioară cu dinți, coada sa care e mai lungă rămâne nedințată. Dorsala începe înaintea ventralelor. 7. sp. Salmo hucho L. Lostzita. Tab. AV. Fig. 80. Corpul lungăreţ și aproape cilindric. Placa anterioară a vomerului cu o serie transversală de 5—7 dinţipe partea sa posterioară. Coada vomerului carinată în tot lungul ei pe ambele părţi. Osul lingual mediu nedinţat. Cu pete negre pe laturile corpului. Sinonime : Trutta fluviatilis altera: Marsigii, |. c., pag. 81, tab, 28, fig. 1. Salmo hucho: /ânnc, Syst. nat.. I, pag. 510. Bloch, Fische Deuschl,., III, pag. 152, tab. 100. Meidinger, |. c., tab. 15. Agassiz, Poissons d'eau douce, tab. 12 și 13. Cucser et Valenciennes, XXI, pag. 226. Reisinger, pag. 38, Heckel u. Kner, |. c., pag. 277. Siebold, |, c., pag. 288. Giin- 204 her, Catalog. VI, pag, 140. Panic, pag. 133. Kessler, Ihtiologia Aralo- Caspică-pontică, pag. 230, No. 142. Seeley, pag. 329. Br; 104: D 4322492510), PLAN A/8 230 Aa 4. 07 0 Galle [tilati 8022220017, vecii 222! Corpul este lungăreț și numai foarte puţin comprimat pe laturi, așă că este aproape cilindric; înălţimea sa maximă se cuprinde de 6—7 ori în lun- gimea, totală a corpului, iar lățimea sa de 9 ori. Capul este mare şi lun- gimea sa se cuprinde de 41/,: ori in lungimea totală, deasemenea, el este atât de jos, încât lăţimea sa este egală cu înălțimea. Ochiul este mijlociu, însă relativ cu lungimea capului este mic și se cuprinde în ea de aproape 7 ori. EI este aproape de frunte și e îndepărtat atât de vârful botului, cât și de celălalt ochiu cam cu de două ori lungimea diametrului său. Narinele sunt mici și cevă mai apropiate de marginea ochiului decât de vârlul bo- tului. Gura este terminală și foarte largă, ea se întinde înapoi până după marginea posterioară a ochiului. Atât pe fălci cât și pe toate oasele bu- cale are dinţi foarte puternici, cei mai mici sunt cei de pe falca superi- oară; pe placa anterioară a vomerului are o serie transversală de 5—7 dinți puternici, asemenea și pe oasele palatine câte o serie longitudinală de dinți și mai mari încă; chiar și pe marginile limbii sunt de fiecare parte câte 6—8 dinţi, numai placa posterioară a vomerului (coada vomerului) este nedințată. Deschiderile branchiale sunt foarte largi, membrana bran- chială, fiind susţinută de câte 10-—11 radii branchiostege. Solzii sunt foarte mici și ovali în lungime. Linia laterală cam pe la inijlocul corpului. Numărul apendicelor pilorice, cari sunt scurte, e foarte mare, ajungând până aproape de 200. Dorsala începe la mijlocul corpului, înălţimea ei este egală cu lungimea bazei sale; ventralele se înserează în urma ei sub marginea ei posterioară. Aripioara adipoasă e foarte desvoltată şi e situată deasupra analei. caudala este bifurcată, însă nu prea adânc, așă că are o formă semilunară. Colorațiunea. Partea superioară a capului şi a spinării este vânată, pe lături argintie, iar pe burtă albă argintie. La unele exemplare mari tot corpul bate puţin în roșu. Pe cap și pe spinare se văd o mulţime de mici puncte negre. Intre acestea apoi pe partea superioară a capului și a spinării se văd alte pete mai mari negre sau cafenii, iar în jos de linia laterală aceste pete, care devin mai rari, iau o formă semilunară. Aripioarele sunt galben-cenușşii și nepătate, numai dorsala și caudala au marginea mai închisă. Puii până la un an au pe tot corpul 7—8 dungi transversale mai închise, cari apoi dispar. Dimensiunile. Lostriţa ajunge în apele noastre la o lungime de peste un metru și o greutate de 10—12 kgr.; exemplarele obișnuite sunt de câte 2—3 kgr. Distributia. Lostriţa se găsește în râurile noastre mai mari de munte și mai cu seamă în: Bistrița, OI, Jiu şi Lotru, nu se urcă niciodată și prin pârae. Biologia. Lostriţa trăește mai cu seamă la apă adâncă, unde curentul e mai mare; de preferință stă printre bolovanii dela fundul șipotelor sau 205 pe sub malurile râpoase unde bate curentul și apa e mai adâncă. Ea stă ziua ascunsă pe sub pietre şi iese noaptea pentru a-și căută hrana. Este un peşte foarte răpitor care nu cruţă nici un peşte și nici chiar pe semenii sei, ba încă adeseori se găsesc în stomacul ei şi pui de paseri, guzeâni, etc. lipoca ei de reproducere este primăvara, prin Martie şi Aprilie. Depune icrele pe lundul șipotelor sau în alte locuri, la apă adâncă pe un fund de pietriș. l'emela pleacă în totdeauna la puiţă urmată de câţivă masculi ; ea își sapă singură cu coada în pietriș un loc unde leapădă icrele şi apoi le ascunde acoperindu-le tot cu prund pentru a nu fi vă- zute de alţi pești mai mici răpitori ca: Zglăvoacele, Lipanul, etc., cari stau la pândă. Ouăle sunt mari ca de 5—6 mm. diametru şi o femelă leapădă ca 10— 20.000 de bucăţi. Iată cum îmi spuneă un bătrân pescar din Broșteni: «la puiţă leapădă tocmai în fundul genunelor ca un blid de ouă, liecare mai ca cireşa de mare» (1). Intrebuinţarea. Carnea Lostriţei este foarte apreciată și e de sigur cel mai scump pește din țară. lată ce-mi scrie d-l Inspector silvice Anania, căruia îi datorese câteva notite foarte interesante relative la peștii din Bistriţa: «Bucăţile ca de o jumălate de kgr. se vând de pescarii dela, Tarcău cu 2.50—3 lei bucata, cele de 1—5 lkgr. dela 8—20 lei bucata, iar cele dela 5-—10 kgr. 40—50 lei bucata». Lostriţa se alumă foarte mult, și cu toate că procedeul întrebuințat este foarte primitiv, este de un gust şi o calitate cu totul superioară. Pescuitul. Lostriţa se prinde mai cu seamă cu Poclăul (în Bucovina la Dorna Plocăul) și Nevodul mic de râuri (ca de 12 m. lung și 1,20 lat). Ea se mai prinde și cu Undiţa și Căârligele. Noaptea se bate adeseori cu Ostia (sau Oastea) atrăgând-o cu Pachia la faţa apei. Nume populare. Numele mai general e Lostriță, i se mai zice însă și Lostoză, Lostocă și Lostosă (în Moldova), Lostiţă la Lotru. (1) Lostriţa este mărginită la noi numai în partea superioară a râurilor și nu se scoboară nici- odată măcar până în regiunea dealurilor, de aceea de sigur este o eroare când Nordmann afirmă: «Abonde dans le Danube» și tot acelaș lucru e când Bielz, după ce arată că acest pește se gă- sește în Jiu, Olt și Mureș, adauge: «Wohin sie aus der Donau, ihrem eigentlichen Wohnsitz, hin- aufsteigt» (vezi Pische Siebenbiirgens, pag. 8). Lostriţa se scoboară în adevăr până în Dunăre, de aceea i se zice în Germania și Donau-Luchs, însă aceasta e numai în Dunărea superioară în Germania și Austria. La noi ea nu se scoboară din Bistriţa nici măcar în Siret; pe la Piatra abiă vine primăvara cu năboiul. Ceeace e posibil este că în regiunea Porţilor de fier, unde râurile se scoboară direct din munte și dau în Dunăre, să fie luată câte una de curent și dusă în Dunăre; acestea însă sunt exemplare rătăcite. 206 II. Gen. Trutta. (După Nils și Sieb.) Corpul acoperit cu solzi mici, ovali în lungime. Gura largă cu dinți puternici. Vomerul lung; placa sa anterioară cu sau fără dinți, placa sa posterioară (coada vomerului) pe tot lungul ei cu dinți, cari câte odată se pierd cu vrâsta. Dorsala începe înaintea ventralelor. sp. Trutta fario Lin. Păstzăvul,. Tab. XV Fig. 81. Corpul îndesat şi mai mult sau mai puţin comprimat la- teral. Botul foarte scurt și obtus. Placa anterioară a vo- merului triunghiulară cu vârful inainte; pe bazaeio serie transversală de 3 —4 dinţi. Placa posterioară lungă, cu 2 serii longitudinale de dinţi puternici cari nu cad nici: odată. Sinonime: Trutta: Marsigli, |. c., tab. 26, fig. L. Trutta nigra: Marsig!i, 1. c., tab. 26, fig. 2. Salmo fario: Bloch, |. c., pag. 148 și 157, tab. 22 și 23. Meidinger, | c., tab. 20. Agassiz, Poissons d'eau douce, tab. 3—5. Pallas, Zoographia IN, pag. 348. Nordmann, |. c., pag. 518. Peisinger, pag. 36. Kessler, Iehthyolog. Aralo-Caspi-pontic. pag. 240, No. 139. Grimm, 1. c., No. 172. Sabanejeji, |. c., I, pag. 201. Trutta fario: "Siebold, |. 6 pag. 2319; Benecke, Fische Preussens, pag. 56. Salar aussonii: Cuwier et Valenciennes, XXI, pag. 319, tab. 618. Kes- sler, Zur Iehthyol., pag. 49. Heckel u. Aner, pag. 248. Pantit, pag. 130. Bielz, |. c., pag. 8. Jeitteles, Prodromus, ete. pag. 64. Salmo fario aussonii: Giinther, Catal. VI, pag. 64. Seeley, |. c., pag. 290. Salmo salar fario: Warpachowsfki, 1. c., pag. 180. Br. 9:-210, Dr3 4/9 3110, AP ,1,/12y Val/8u A 3/70 6 la SORIN 110-120,L. tr, 20224, 20-—22 Păstrăvul are corpul cu mult mai scurt şi îndesat decât Lostriţa; înăl- țimea sa maximă este aproape egală sau cevă mai mică decât lungimea capului și se cuprinde de 4:/,—D ori în lungimea totală a corpului. Lă- 207 țimea sa variază : îndată după ce a lepădat productele sexuale, corpul este tare comprimat pe laturi, după aceea însă se îngrașă și devine cu mult mai rotund; de obiceiu însă grosimea corpului este egală cu jumătatea înălțimii sale, iar lăţimea capului este egală cu jumătatea lungimii lui. Ochiul este mare, diametrul său cuprinzându-se cam de 4!/, ori în lun- gimea capului; el este îndepărtat de vârful botului cu mai mult de un diametru al său, iar de celălalt ochiu aproape cu de două ori acest dia- metru. Narinele sunt aproape la jumătatea distanţei dintre vârtul botului și mar- ginea ochiului. Botul este foarte convex și puţin ieșit înainte, așă că gura când este închisă este semi-inferioară. Falca de jos e puţin mai scurtă decât cea de sus, însă puternică. Gura este largă și se întinde înapoi până sub marginea posterioară a ochiului. Dinţii sunt foarte puternici, cei de pe îalca de sus sunt cevă mai mici. Pe placa anterioară a vomerului o serie transversală de 3—4 dinţi, pe cea posterioară 2 serii longitudinale de dinţi puternici, pe marginile limbii de fiecare parte câte o serie de 4—5 dinţi și acești din urmă sunt cei mai puternici. In genere toţi dinţii Păstrăvului sunt încovoiaţi înapoi. Membrana branchială este susținută de o parte de 9, iar de alta de 10 radii branchiostege. Solzii sunt foarte subţiri, mici, și ovali în lungime, fără radii, însă striaţi concentric. Linia laterală merge în linie dreaptă pe jumătatea corpului. Numărul apendicelor pilorici e aproximativ de 50. Dorsala este înserată la mijlocul corpului. Ventralele cevă mai în urmă decât sub mijlocul ei. Adipoasa deasupra sfârșitului analei, iar caudala este nu tocmai adânc bifureată. La exemplarele tinere bifurcarea caudalei e mai profundă, la cele bătrâne aproape nu se mai recunoaște. Colorațiunea. In general coloarea păstrăvului variază foarte mult după apa în care trăește și după natura fundului. Din această cauză sau și creat o întreagă serie de specii și varietăţi deosebite. Cam următoarele ar fi colorile normale: spinarea neagră albăstrie sau neagră verzie, lătu- rile aurii închise, abdomenul alb sau gălbuiu. Pe spinare și pe laturi pete negre sau roşii, câte odată înconjurate cu o margine albăstrie. Pectoralele, ventralele și anala gălbii; dorsala, şi caudala ca spinarea, adipoasa cevă mai deschisă. Dimensiunile obisnuite sunt 20—30 cm. lungime. Distribuţia. Păstrăvul trăeşte în toate pârăele din munţii noștri și nu se scoboară în apele mai mari. In Bistriţa de ex. nu se găsește decât în regiunea gurii pâraelor. Biologia. Păstrăvul este un peşte tipic de pârae cu apa repede și rece, în special îi plac şipotele unde stă la fund ascuns ziua pe sub pietre. Mai cu seamă îi plac locurile umbrite cu arbori împrejur cari îi procură in- secte, hrana sa de preferință. In timpul nopții el iese din ascunzătorile lui spre a-și căută hrana, atunci iese la suprafaţa apei și chiar sare adeseori afară din apă după insecte. Hrana sa principală sunt insectele, însă el este un pește foarte rapace, care în alară de: viermi, insecte, crustacee, mai mănâncă alţi pești, icre, tritoni, etc., și chiar pe proprii săi semeni 208 nu-i cruţă. In acuarii vedem adeseori pui mici atacând pe alții mari și cauzându-le prin mușcături rane mortale. Epoca de reproducere a Păstrăvului variază foarte mult după tempe- ratura apelor în cari se găsește; ea este în tot cazul de pe la finele lui Septemvrie până în Decemvrie. Este o apă rece, atunci se bat mai de timpuriu, este din contră caldă, atunci așteaptă răcirea timpului. Femela leapădă între 500 — 1000 de icre având un diametru de 4—5 mm. fie- care. Durata de încubaţiune a ouălor este foarte mare—de câteva luni— și variază foarte mult cu temperatura. 0 diferinţă de 1 grad la tempe- ratura apei grăbește desvoltarea ouălor cu 20 de zile. Locurile unde își depun păstrăvii icrele sunt fundurile de pietriș; acolo îşi sapă ei cu coada o adâneitură și apoi femela le leapădă într'o linie lungă, iar mascului o urmează fecundându-le. După fecundaţie ei le acoper cu pietriș, pe care-l mătură cu coada, spre a nu li văzute de dușmani. O apă care în timpul verii se încălzește mai mult de 150 sau care în timpul iernii înghiaţă fără a aveă o adâncime suficientă nu-i convine Păs- trăvului. Izvoarele şi pâraele noastre din Carpaţi însă au toate un curent așă de repede, că nu îngheaţă decât numai pe une locuri, iar în timpul verii apa lor este foarte rece; toate aceste ape întrunesc în mod ideal condiţiunile cele mai minunate pentru creșterea și îmmulţirea Păstrăvului. Dacă pâraele noastre dela munte nu au însă destui păstrăvi, aceasta nu e datorită decât rapacităţii omului și mijloacelor vandale cu cari caută să-l prindă; Dinamita, Aleonul, Mosladul, Lipanul, Purta lupului și toate otrăvurile cari omoară și distrug peștele sunt încă mijloace uzitate pentru pescuit, cu toată oprirea lor legală. Piscicultura. Păstrăvul este unul din peștii cei mai potriviţi pentru pis- cicultură, la ei chiar sa descoperit pentru prima oară fecundaţiunea arti- licială, care în ultimul timp a dat rezultate atât de miraculoase. Nu e locul aicea a arătă cari sunt procedeurile pisciculturii artificiale, mă mul- țumesc aicea numai a declară că, după părerea mea, singurul mijloc de a repopulă toate pârăele noastre de munte cu păstrăvi (Lostriţe si Lipani) e piscicultura artificială și e de sperat că stabilimentele de curând create vor puteă îndeplini această misiune. Pe de altă parte insă culti- varea Păstrăvului în pârae sau basine închise poate fi şi foarte lucra- tivă și e de recomandat acelor cari au asemenea ape pentru a le ex- ploată în acest mod. Intrebuinţarea. Păstrăvul are o carne foarte gustoasă și e foarte căutat atât proaspăt cât și afumat. Ţăranii dela munte îl alumă în nişte cuptoare foarte primitive, făcute din câte un butoiu vechiu de zahăr, acoperit deasupra cu pânză de sac. Ei scot fundurile butoiului și-l pun în picioare pe pă- mânt, apoi sapă pământul întro parte și iși face o mică vatră unde fac foc. Inșiră apoi păstrăvii pe câte o sfoară, pe care o trec prin ochii lor şi-i anină la capătul de sus al butoiului. După aceea fac focul jos cu coji de copaci. și lemne putrede cari fac fum dar nu dau pară, și astupă în fine deasupra cu pânze de sac. Păstrăvii sunt spintecaţi mai înainte, curăţiţi bine și sprijiniți fiecare cu câte 2 lemnişoare ca să nu se în- chidă burta. După o zi şi jumătate ei sunt gata afumaţi ; se scot atunci 4, li se scot beţişoarele și li se închide burta la loc și apoi sunt îni- pachetaţi câte 12 la un loc în frunze de brad, pentru a fi trimiși în comerț. „Astfel se face afumătura mai cu seamă la Bistriţa. Numele populare. In toată ţara i se zice Păstrăv, în Bucovina lângă Suceava am auzit zicându-i și Păstru. Li TR E „A R.— Publ. Adamachi. III. Antipa, Ihtiologia. 5 PAM ESOCINIE Physostomi având corpul lungăreţ, acoperit cu mici solzi cicloizi. Marginea făleii superioare formată la mijloe de oasele intermaxilare şi pe laturi de supra- maxilare. Gura fără mustăţi. Stomacul fără apendice în formă de sac, intestinul fără apendice pilorice. Beşiea înotătoare simplă, cu duct aerian. Fără aripioară adipoasă în urma dorsalei. Ventraleie abdominale. Dorsala se îninde pe porţiunea caudală a coloanei vertebrale. Gen. Esox Artedi. Corpul puţin comprimat pe laturi. Botul turtit. Gura mare. Falca de jos cu dinți mari canini; toate celelalte oase bucale afară de su- prămasilare cu dinți mici în formă de perie. Dorsala și anala âm- pinse departe în regiunea posterioară a corpului, suprapuse uma alteia. Sp. Esox lucius, £. Snuca. Tab. XV. Fig. 82. Botul turtit în formă de cioe de. rață, falea inferioa ieşită înainte. Solzii bine fixaţi, linia laterală neregulată, întreruptă şi dislocată. PR! Sinonime : Lucius: Marsigli, tab. 22. Esox lucius: Linne, Syst. Nat., pag. 516. Bloch, 1. c., tab. 82. Reisin- ger, |. c., pag. 47. Meidinger, tab. 10. Cuwvier et Valenciennes, XVIII, pag. 279. Pallas, 1. c., pag. 336. Nordmann, |. c., pag. 513. hessler, Zur lchthyol., pag. 5l. Feckel u. Kner, |. c., 287. Siebold, 1. c., 325. Giinther, VI, pag. 226. Panic, |. c., pag. 134. „Jeitteles, pag. 66. Kessler, ]. e., pag. 149. Grimm, |. c., No. 189. Sabanejefi, vol. [, pag. 337. Warpachowshi, pag. 61. Seeley, pag. 360. Dade, II, pag. 17. o) ella 15 PP 1/13) V 1/8, AA 110—130, L. tr. m. 5/12—13,: 0 19, L lat. După cum sa văzut din cele 3 diaenoze de mai sus, caracterele prin- cipale ale Şliucei sunt următoarele: Corpul este lungăreţ şi puţin comprimat lateral. Inălțimea maximă se cuprinde de 6 ori în lungimea totală, iar lățimea sa 1!/, ori în înălțime. Linia dorsală și linia ventrală merg aproape paralele în linie dreaptă și se scoboară brusc în jos (resp. în sus) la originea pedunculului caudal. Capul este foarte lung cuprinzându-se numai de 3 ori în lungimea to- tală. Ochiul este relativ mare, diametrul său fiind egal cu 1/, din lungi- mea capului. li sunt foarte apropiaţi de marginea frunţii. Gura este foarte mare ajungând înapoi până sub ochi cari sunt exact la jumătatea lungi- mii capului. Gura este foarte bine înarmată cu dinţi; cei din faleca inle- rioară sunt canini puternici, pe lângă dânşii mai sunt însă şi dinţi mici în formă de perie precum și dinţi de rezervă. Pe toate celelalte oase alară de supramaxilare sunt numai dinţi mici în formă de perie. Falca inferioară este ieșită înaintea celei superioare și botul este turtit având în totul torma, unui cioc de rață. Lângă ochi sunt aşezate nările cari sunt mari. Des- chiderile branchiale sunt foarte largi întinzându-se până la istm. Stomacul este fără apendice, în formă de sac şi intestinul fără apendice pilorice. Esofagul însă este foarte larg, de asemenea beșşica înotătoare e foarte mare și comunică cu esofagul printrun canal aerian. Solzii sunt mici, lungăreţi ovali și bine fixaţi, ei acoper puţin și obrajii precum și baza caudalei. Linia laterală este întreruptă sau deviată și întâlnim adeseori sub ea sau deasupra ei câteva rânduri de solzi perforaţi de canalele laterale. Dorsala şi anala sunt împinse la rădăcină pedunculului caudal, ele sunt suprapuse una alteia. Caudala este puţin tăiată la mijloc. Ventralele sunt aproape de mijlocul corpului. Colorațiunea. Coloarea Ştiucii ca a mai tuturor speciilor de pești cari trăese în bălți, variează foarte mult după felul apei, natura fundului, etc. In genere avem colorile următoare: Partea superioară cenușşie-verzuie sau galben-verzuie cu spinarea mai închisă, laturile mai deschise cu pete găl- bii. Abdomenul alb cu puncte negre. Pectoralele și ventralele sunt roși- etice. Dorsala și anala cafenii. In bălțile de cociocuri ea devine neagră cu totul. „0 TE A Dimenstumile la cari poate ajunge Știuca în apele noastre sunt foarte mari, am văzut chiar exemplare de 16 kgr. Distributia. Știuca se găsește în aproape toate apele din ţară începând din delta Dunării şi până prin regiunea Mrenei. Dar chiar și în râuri, în- dată ce apa la vreun cot formează vreo băltoacă, imediat vin știucele și se instalează, așă că deși nu e în râu, ea trăește pe de laturi în bălțile ce le formează el. Mai multă este însă în apele stătătoare, în bălțile și jepeile Dunării și în diferite lacuri și heleştee de prin ţară. Biologia. Știuca, este un pește de baltă, foarte răpitor, care mănâncă tot ce-i vine înainte. Ea nu cruţă nici un peşte și mai cu seamă Albitura, Ciortănica şi tot felul de pui de alţi pești. Din cauza aceasta pescarii nici nu-i zic altfel decât «Hoața de Știucă» sau «Lupul bălții». După evaluă- rile făcute un kgr. de Ştiucă ar costă 47 de kgr. de alţi pești. Epoca ei de reproducție este mai timpurie decât a tuturor peștilor din bălți; ea. începe a lepădă icrele pe la mijlocul lui Fevruarie și până la fine e gata, ca să n'o apuce Martie cu icre. După observaţiile d-lui Roco, ea începe a se bate când apa ajunge la o temperatură de 8%—100. In timpul bătăii Știuca se prinde foarte mult la vintire și chiar fiind astlel în captivitate tot își leapădă icrele; foarte des se vede în acest timp când se ridică vintirul în sus cum cad icrele în apă ca pleava. Locurile lor de reproducție sunt în totdeauna la apă mică sau în locurile proaspăt inundate din creşterile pro- venite din topirea zăpezii şi ruperea sloiurilor. Femela pleacă întovărășită de vreo 2 sau 3 masculi și după ce se freacă între ei de mai multe ori femela depune ca la 100.000 de icre mari cam de 2.5 mm. diametru fiecare. Puii se desvoltă în 2 — 3 săptămâni. Dela început ei se hrănese cu Plancton, viermi, crustacee, etc. dar îndată ce mai crese puţin încep a mâncă şi ei peste. Ei cresc foarte repede, așă că chiar în primul an pot ajunge la o lungime de 30 cm. Piscicultura. Desi am văzât că Știuca este un peşte foarte răpitor și că un kgr. de carne de a ei costă multe kilograme de alte specii de peşte, că deci cultura ei ar [i prea costisitoare, totuș știuca, joacă un rol însemnat în Piscicultură. la are poliția bălții, ea se îngrijește ca întrun heleșteu închis Crapul și Caracuda să nu se îmmulţească prea tare; mai întâiu ea îi împiedică să-și depună icrele și prin aceasta îi face să poată crește mai bine, apoi le mănâncă puii şi prin aceasta se împiedică supra- popularea lacului sau bălții, care este foarte rea şi care are întotdeauna ca con- scință scăderea generală a nivelului păscăriei din acea apă. Peștele îmmul- țindu-se prea tare își face concurență la hrană și prin această producţia generală a acelei ape scade, iar specia peștelui degenerează. De aceea într'o piscicultură regulată în heleștee se pun până la 10%, pești răpitori, între cari de sigur Știuca este principalul; numai trebue bine păzit ca pro- porția să nu devie mai mare, căci atunci toată cultura e pierdută. De ase- menea trebue observat ca știucele cese pun în heleștee să fie de aceeaș vârstă sau chiar mai tinere decât ceilalți pești pe cari îi cultivăm. Intrebuințarea. Știuca are o carne dulce, tare și «cam brânzoasă» ; deși are multe oase, ea e căutată şi mai cu seamă de populaţiunea evreească. Ea este peștele tipic de baltă, se pescuește și se vinde împreună cu Linul şi Caracuda și în acest amestec joacă un rol foarte principal în comerț 213 vânzându-se numai din delta Dunării câte 3—4.000.000 kgr. pe an. Ea se sărează în mari cantități și e astfel foarte apreciată de populațiunea, noastră rurală vânzându-se cu un preţ mediu de 20—35 lei %, de kgr. Parasile. Știuca are foarte multe parasite; până azi se cunosc la ea 33 de parasite, din cari numai 4 sunt ectoparasite, -iar toate celelalte endo- parasite. Dintre endoparasitele ei unele sunt periculoase şi pentru om și mai: cu seamă Cestodele, din cari are 8 specii şi anume: Traenophoruws nodu- losus, Taenia occellata, Botriocephalus înfundibulițormis, Botriocephalus latus, Caryophuyllaeus mutabilis, Ligula digramme şi Cyatocephalus trun- catus. Unele din aceste parasite trăesc în ovariile Ştiucei și cum icrele ei se consumă crude, se introduc pe această cale foarte ușor la om. Din cauza Știucei, mai cu seamă la populaţia din delta Dunării, cazurile de Tenie și Botriocetali sunt foarte numeroase. Numele populare. In toată țara i se zice Știucă, iar la cea mică Stiuculiță, Pescarii din județul Ialomiţa și Ilfov de pe malul Dunării mai zic la Știuca mică şi Mârhita sau Mârloae. Lipovenii și Grecii din Dobrogea îi zic cu toţii Șiucă, Tursii îi mai zic şi Turna-balăc. 6. FAM. UMBRIDAE. (Ginther). Physostomi având corpul şi capul acoperit cu solzi. Marginea făleii superi- oare formată la mijloc de oasele intermaxilare şi pe laturi de supramaxilare. Gura fără mustăţi. Intermaxilarele, mandibularul, vomerul şi palatinele cu dinţi mici în formă de perie. Stomacul fără apendice în formă de sac, intestinul fără apendice pilorice. Beşica înotătoare simplă cu duct aerian. Fără aripioară adi- poasă. Dorsala se întinde şi pe o parte din porţiunea abdominală a coloanei ver- tebrale. Ventralele abdominale. Această lamilie are în Europa un singur reprezentant și anume în ba- senul Dunării ; abiă în timpurile din urmă sa mai găsit în Statele-Unite ale Americei o a doua specie Umbra limi. In privința poziţiunii siste- matice a acestui curios peste, nici până astăzi nu sa făcut încă lumină. Kramer (Î) l-a deosebit dintre Cyprinoizi făcând din el un gen deosebit. Agassiz l-a clasificat între Cyprinodonţi împreună cu alte genuri extra- europene. Valenciennes l-a scos însă din această familie creând o familie deosebită care ar îi intermediară între Esocini și Clupeoidei; el a atras tot odată atențiunea asupra asemănării sale în multe privințe cu genul Amia, de care se deosebește însă prin caractere anatomice foarte esenţiale. De asemenea a mai atras atențiunea și asupra asemănării sale cu genul Fry- thrinus. lohannes Miller în lucrarea sa fundamentală asupra Ganoizilor a desființat din nou această familie și a clasilicat genul Umbra în familia Esocinelor cu cari se aseamănă în multe privințe. Totuș există însă di- ferinţe anatomice foarte mari între aceste genuri și de aceea Giinther re- stabileşte din nou familia Umbridelor, fără insă să putem încă ști până azi adevăratele ei legături de înrudire cu celelalte familii de pești. (1) Kramer, Flenchus Animal. Austriae inferior, 1156. 215 |. Gen. Umbra. Kramer. (Elench Anim. Austr. infer.) Corpul puţin lung, acoperit cu solzi cicloizi, fără striajuri radiare pe ei. Linia laterală invizibilă. Ventrălele așezate aproximaliv sub în- ceputul dorsalei care este cu mult mai lungă decăt anala. Caudala ro- tunzită. | Sp. Umbra Krameri /z/zingez. Prietzoselul. > Tab. XV. Fig. 83. Capul pe partea sa posterioară, pe obrazi şi pe aparatul opercular acoperit cu solzi. Gura terminală, cu deschide- derea ei de o mărime mediocră. Sinonime : Gobius Caninus: Marsigli, Danub. pan., pag. 43, tab. 13, fig. 2. Cyprinodon Umbra: Cuvier, hegne Anim. Umbra Krameri: 1oh. Miller, Ueber Ganoiden und das natiirliche Sys- tem der Fische, Berlin 1646, pag. 188. Cuvier et Valenciennes, |. c., XIX, pag. 542, tab. 590. Heckel u. Kner, |. c., pag. 292. hessler, Ihthiol. Aralo-Caspi-pontică, pag. 245, No. 150. Panti€, Pisces Serbiae, pag. 135. Sabamejeji, |. c., vol. I, pag. 404. Warpachowshi, |. c., pag. 63. Seeley, | ieii3660/Dadle, ic. II, pag. 24. Umbrina Krameri: Steindachner, Iehthyologische Notizen, X, 1870. Br 0 D o/la ala, P 1/12, V 1/5, A2/p—6,C014,L. lat.33—35, L.tr. =: Corpul este mai mult îndesat și puţin comprimat pe laturi. Inălţimea sa maximă este egală cu lungimea capului şi se cuprinde de 4'/,—5 ori în lungimea totală; lățimea sa este egală cu !/, din înălțime. Ochiul este foarte apropiat de profilul frunţii; diametrul său este egal cu !/, din lungimea capului, distanţa preorbitală fiind cel mult egală cu 1 diametru, iar cea interorbitală mai mare decât acest diametru. Nările sunt mici, mai apropiate cevă de ochi. Gura este terminală și puţin largă, ea ajunge înapoi până sub marginea anterioară a ochiului. Pe toate oasele bucale, afară de supramaxilare, se află mici dinți în formă de perie. De asemenea, lipsesc dinţii și pe limbă. Deschiderile branchiale sunt largi, iar membrana branchială e sprijinită în stânga de 6, în dreapta de 5 radii branchiostege. Caracteristic pentru acest peşte este integumentul său. Solzii se întind și peste tot capul împreună cu obrajii, aparatul opercular, etc., numai vârful botului şi fălcile rămân neacoperite. Solzii sunt relativ mari și subţiri, cu marginea rotundă, iar pe supra- faţa lor nu se văd decât striajuri concentrice. Linia laterală este invizi- bilă; în adevăr se vede pe mijlocul corpului la unele exemplare o linie mai deschisă ca coloare, însă nu se văd porii pe solzi. Dorsala începe puţin în urma jumătăţii corpului, pe toată lungimea ei are o înălţime egală. Anala este foarte scurtă și e situată astfel, că ulti- mul ei radiu vine sub ultimul radiu al dorsalei. Ventralele sunt sub începutul dorsalei; caudala este rotunzită. Beșşica înotătoare este foarte mare și ocupă mai toată cavitatea corpului; ea stă cu esofagul în legătură printr'un scurt canal aerian. Coloraţiunea. Coloarea numeroaselor exemplare pe cari le-am examinat din diferite ape este întru câtva, diferită de cea dată în descripţia lui Heclkel u. Kner. Coloarea generală este cafenie-inchisă, pe spinare aproape neagră, pe laturi mai deschisă, iar pe partea ventrală bătând în gălbiu. Peste tot corpul însă se vede ca o brumă bătând întrun violet închis sau roșu purpuriu, care dă pestelui o aparenţă foarte frumoasă irizantă. Pe tot corpul, pe cap şi pe coadă o serie de pete neregulate mai mult rom- bice de dimensiuni diferite. La mijlocul corpului se vede adeseori—nu la toate exemplarele—o linie mai deschisă care are aparența unei linii la- terale. Dorsala și caudala sunt traversate în apropiere de baza lor de câte o dungă lată transversală mai închisă. Dimensiunile. Cele mai mari exemplare pe cari le-am găsit aveau 9 cm. lungime, de obiceiu însă sunt mai mici. Distribuţia. Acest peşte eră cunoscut până acum numai din mlaștinele din împrejurimile lacului Balaton și din câtevă bălți de pe marginile Du- nării austriace şi ungare. Abiă mai târziu a fost găsit de Panic în apro- pierea Belgradului și de Steindachner în bălțile dimprejurul Negotinului în Serbia. Eu l-am găsit în bălțile noastre pe tot lungul Dunării până în apropiere de mare; la gura Sulinei l-am întâlnit într'o mică baltă lângă Far, unde dejă apa dulce se amestecă cu cea sărată. El se găsește ase- mene și pe bălțile de pe marginea Prutului până în apropierea Iașilor. Dela Balta Cristești de lângă laşi posed un exemplar. Foarte abundent este însă în Delta Dunării. Biologia. Acest peşte se găseşte mai cu seamă prin șanțuri și canale mici rămase după retragerea apelor. In aceste ape pline de o vegetaţie bogată și cu foarte multe insecte, etc. trăește el împreună cu pui mici de di- ferite specii de Gobius și Cobitis taenia. Nu avem decât să tragem cu «Minciocul» de câtevă ori la fundul apei și suntem siguri că între plan- tele pe cari le scoatem vom găsi și câtevă exemplare din acest pește. In- teresant este—după cum descrie şi Heckel u. Kner cari au avut ocazia de a-l observă în acuariu timp de mai mulţi ani—modul de locomoţiune al acestui peşte. EL îşi mișcă aripioarele ventrale și pectorale alternativ 217 «asemenea picioarelor unui câne care luge», iar dorsala lace mişcări ondu- latoare ca la Hippocampus și Syngnathus. Epoca sa de reproducție este probabil prin Maiu sau lunie, deoarece atunci am găsit exemplare in haina nupţială. Icrele au diametru ca de 1.5 mm, Acest pește nu are nici o întrebuințare, numai o singură dată am găsit la piaţa București o cantitate mai mare amestecată cu alți peşti mărunți. Nume populare. Neavând nici o întrebuințare, cei mai mulți pescari nu-i dau nici o atenţie și nici nu-l cunosc. Nume populare nu am putut află decât unul singur dela pescarii din Bucureşti, cari îi ziceau Pietroșel. PO, 7 AM, O EOID)E SEE Physostomi având corpul lungăreţ, comprimat lateral şi acoperit cu solzi mari cicloizi cari se desprind uşor. Câte o aripioară dorsală şi anală compuse numai din radii moi. Ventralele abdominale. Gura mare fără mustăţi, formată la mijlocul ei de către maxilare. Dinţii mai mult sau mai puţin slabi; arcurile branchiale cu numeroşi ghimpi branchiali lungi şi subţiri. Intestinul cu apendice pilorici; beşica înotătoare simplă, Peștii cari compun această lamilie sunt locuitori ai mării și lac migra- țiuni mari periodice aţât pentru a se hrăni cât și pentru a se reproduce, apropiindu-se în anumite epoce ale anului de coaste. Unele din aceste specii își au locurile lor de reproducere în fluvii și se urcă în ele contra curen- tului la anumite epoce până la depărlări mari dela coaste. Și în Marea Neagră există un număr de specii de Clupeide din cari cele mai multe sunt migratoare anadrome depunându-și icrele în interiorul fluviilor ce se varsă în ea; prin aceasta ele capătă o importanță eco- nomică mai mare, ca un izvor de câștig și bogăţie pentru populaţiunea ri- verană a acestor fluvii. Pentru ţerile riverane Dunării în special impor- tanța lor este foarte mare, deoarece vin în fiecare primăvară în cantități considerabile şi formează unul din principalele obiecte ale pescuitului dela gurile acestui fluviu. Clupeidele se impart în 2 sublamilii, și anume: A. SUBFAM. CLUPEINA. Ginthr. Muchea ventrală cu solzi carinați și ascutiți la partea lor poste- rioară. Falca superioară nu iese înaintea celei inferioare. B. SUBFAM. ENGRAULINA. Ginhtr. Muchea ventrală fără solzi carinați. Palca superioară iese cu mull înaintea celei inferioare. 219 Ambele sublamilii sunt reprezentate și în Marea Naagră prin mai multe specii cari și ele se distribuesce asupra mai multor genuri. Prima subfa- milie este reprezentată prin 7 specii și anume: Alosa pontica Eichw., Alosa Nordmanni Antipa, Clupea cultriventris Nordm., Clupea deli- catula Nordm., Clupea Sulinae Antipa, Sardina dobrogica Antipa, Sardinella euzina Antipa. Din aceste numai primele 4 specii intră în apele interioare; celelalte 3 specii sunt curat maritime şi se apropie numai la anumite timpuri de coas- tele noastre, fără a intră însă vreodată şi în apele noastre dulci sau sălcii. A doua sublamilie a Engraulinelor este şi ea reprezentată în Marea Neagră printr o singură specie Engraulis encrasicholus Cuv. (român. Hamsi), care vine vara în mari cantităţi la coastele noastre, dar care nu intră nici- odată în apele noastre dulci decât cel mult în lacul hazim și Sinoe, unde apa este astăzi sărată ca şi cea din mare. Nici descrierea acestei specii dar nu poate intră în volumul de faţă. In cele ce urmează voiu descrie dar acele specii de Clupeide, cari intră și trăesc cel puţin o parte a anului în apele noastre interioare. |. Gen. Alosa. (După Antipa, Die Clupeinen d. Schw. Meeres). Operculul striat. Ochii cu 2 pleoape mari adipoase lransparente. Palea de sus separată la mijlocul ei printi'o crestătură adâncă. La baza caudalei de fiecare parte solzii se lipesc între ei și formează căte 2 plăci mari cari se întind, pe loburile acestei aripioare. 1. sp. Alosa pontica Fichivald. Sceumbia de Dunaăte. (După Antipa, Die Clupeinen, etc.). Caractere specilice: Clupeide având dinţi puternici pe fălci; pe vomer, pala- tine şi limbă dinţii bine desvoltaţi şi aşezaţi pe câte 2 rân- duri. Inălţimea maximă a corpului mai mult sau mai puţin egală cu lungimea laterală a capului și aproximativ egală cu 1/, din lungimeacorpului(tără caudală). Inălţimea capului aproximativ 73%, din lungimea sa. Maxilarul ajunge inapoi 220 cel puţin până sub marginea posterioară.a ochiului. Pri- mul arc branchial cu 46—58 dinţi branchiali. P 16—17, V 9—10, D 15—20, A 17—20, L. lat. 52—b7, L. transv. 15—17, Solzi caren. 32—35. Sinonime : Clupea piltschardus: Pallas, Zoographia Rosso-Asiat., Vol. III, pag. 204. Clupea pontica: Bicluvaldl, Faunae Caspii maris primitiae. Bull. de la Societe des Naturalistes de Moscou, 1838, pag. 135—136. Fichwaldt, Fauna Caspio-Caucasica, pag. 162, tab. 32, fig. 2. Nordmann, Faune pontique, pag. 520, tab. 25, fig. 2. Cuvier et Valenciennes, Hist. nat. des Poissons, vol. AX, pag. 244. Kessler, Zur Jehthyologie d. Siidwestlichen Russlands pag. Dl. Kessler, Ausziige aus dem Berichte iber eine an die Nordwestl. Kiis- ten des Schwarzen Meeres, etc., III, pag. 102. Kessler, Ihtiol. Aralo- Csapi-pontică, etc. (1877). Giinther, Catalogue of the Fishes, vol. VII, pag. 4186. Grimm, Fishing and Hunting in Russian watters, pag. 16 (aici trecută sub numele de Alosa pontica Eichw., iar în traducerea germană din Archiv fii Naturgeschichte, 1892, sub numele de Clupea Kessleri Grimm). N. A. Dorodin, Despre sistematica Heringilor din Marea Caspică şi Marea Neagră, (rusește), Annuaire de Musee Zoologique de Il Academie imper. des Sciences St. Petersb. 1896, pag. 2 și 9. Warpachowski, |. c., 15895, pag. 186. Clupea resp. Alosa Eichwaldii și Clupea resp. Alosa maeotica .: Grimm, Die Hăringe des Asow'schen Meeres, in: Aus der Fisehzuchtan- stalt Nikolsk, No. 4, St. Petersburg 1901, pag. 17—31, (rusește cu rezu- mat german). Descrierea. Corpul înalt și lat, Inălţimea maximă a corpului mai mult sau mai puţin egală cu lungimea laterală a capului şi se cuprinde 4?/, -5 ori în lungimea totală a corpului (aproape de 4 ori în lungimea corpului fără aripioara caudală). Cu dinţi fini pe limbă, pe vomer și pe oasele palatine, cari sunt aşezaţi pretutindeni în câte 2 rânduri câte 5—6 de fiecare parte. Intermaxilarele sunt separate la mijloc printr'o crestătură adâncă în care se potrivește exact o proeminentă a fălcii de jos. lFalca de sus cu dinți mărunți pe marginea ei inferioară. Falea de jos și inter- maxilarul cu dinți cevă mai puternici. Ochii relativ mici 3,5—3,8%, din lungimea totală a corpului, cu 2 pleope adipoase cari formează o des- chidere transversală eliptică. Maxilarul se întinde înapoi până sub margi- nea posterioară a ochiului. Ventralele încep sub cele dintâi 4 radii ale dorsalei. Distanţa dela vârlul botului la începutul dorsalei se cuprinde aproximativ de 2!/, ori în lungimea totală a corpului. Numărul dinţilor branchiali la primul are branchial este aproximativ de 48-—D59. Pe muchea ventrală sunt de regulă 33— 34 solzi carinaţi. De ele mai multe ori o pată neagră înapoia operculului. Solzii mari și cad foarte uşor. Pe aripioara caudală la baza ei de ambele părţi câte două plăci mari compuse din solzi. Trăește în mare și călătorește în fluviu în epoca de reproducere. Ajunge la o lungime de aproape 40 cm. 29] Această specie este reprezentată în apele noastre prin 3 varietăţi cari se deosebesc între ele atât prin caractere morlologice cât şi prin modul lor diferit de vieaţă. a) Alosa pontica var. Danubii Arnzpa. Tab. XVI. Fig. 8ta,b,c. Antipa, Die Clupeinen des westlichen Teils des Schwarzen Meeres u. d.Donau- Mindungen, Denkschriften der Kaiserlichen Akademie der W'issenschaften. Bd. LXĂXXVIII. Wien 1905, pag. 17, fig. 4,5, 6, 7și8.,și Antipa, Clupeidele Mării Negre, în publ. Congresului Associaţiunii p. înaintarea științelor din România, ete. București 1903. P 16, V 9, D 16—18, A 18—20, L lat. 52—56, L. trans. 15—17. Corpul lat și înalt; înălțimea maximă a corpului înaintea dorsalei mai mare decât lungimea capului şi se cuprinde de regulă ceva mai mult de- cât de 42/, ori în lungimea totală a corpului. Inălţimea capului are în medie 73.60%/, din lungimea sa. Gura îndreptată în sus. Lungimea maxi- larului iea în medie 10.10, (9.3—10,9%/,) din lungimea totală a corpului, el ajunge înapoi abiă până sub marginea posterioară a ochiului. Diametrul ochiului în medie 3.70%, (3.5—4%/,) din lungimea totală a corpului, şi lun- gimea preorbitară 5.3%/, din această lungime. Aripioarele dorsală, anală și ventralele situate cevă mai înapoi: distanța de la vârlul botului până la dorsală fiind. în medie de 40.4%/, până la ventrale 42%, şi până la anală 61.40%, din lungimea totală a corpului. -Aripioarele dorsală, anală și pectorale bine desvoltate: lungimea bazei lor luând în mijlociu 11.8%/ pentru dorsală și 13.50%, pentru anală din lungimea totală a corpului, iar înălţimea lor fiind de 12.]%/, pentru dorsală, 5.8% pentru anală și 12.80%, pentru pectorale. Coloraţiunea este pe spinare albastru-cenusiu, bătând în verzuiu, capul cevă mai deschis; ochiul de cele mai multe ori fără pete negre. Pe laturi alb argintiu. Ajunge o lungime de peste 35 em. Biologia. Această, varietate trăește în partea vestică a Mării Negre și este mai mult un peşte din regiunea costală. La coasta noastră sudică — pe la _ Mangalia-Constanţa — încep câtevă exemplare a se arătă chiar prin lanuarie; încetul cu încetul după gradul de căldură ce-l avem se adună în cantități mai mari în faţa gurilor Dunării, așă că pe la sfârșitul lui le- vruarie așteaptă cu toatele aicea ca apa Dunării să se mai încălzească spre a puteă intră înăuntru. Se întâmplă însă ani călduroși. când serum- biile sosesc chiar cu mult mai timpuriu în faţa gurilor Dunării; așă de ex. în anul 1904 fiind câtevă zile călduroase în lanuarie — termometrul se ur- case la 16% — primele scrumbii la gura St. Gheorghe s'au prins chiar la 27 Ianuarie. In faţa gurilor Dunării serumbiile aşteaptă mai mult timp, pe de o parle pentru a se mai acomodă la apă dulce, iar apoi pentru a asteptă' ca apa dh.) Dunării să ajungă la gradul de temperatură care le convine lor. De obi- ceiu ele încep a intră în Dunăre pe la începutul lui Martie şi sunt asă de sensibile la frig, încât dacă avem vreo câlevă zile friguroase, ele fug înapoi în mare, și dacă frigul ţine un timp mai îndelungat, atunci se com- promite chiar recolta noastră de scrumbii, căci ele lug căutându-și locuri de reproducere la gurile altor fluvii. Chiar și târziu prin Aprilie, dacă aflu- enții Dunării aduc încă apă caldă şi turbure, atunci scrumbiile fug iarăş în mare. Scrumbiile de Dunăre se reproduc în Dunăre în April şi inceputul lui Maiu, totuş se găsesc încă până pe la sfârșitul lui Maiu și chiar prin lunie exemplare cu ovariile pline. Este foarte probabil că ele nu leapădă deo- dată icrele, ci în mai mulţi răstimpi în cursul mai multor săptămâni. In tot cazul între scrumbiile prinse în Dunăre se găsesc unele exemplare cu organele sexuale pline de tot, iar altele cu ele numai pe jumătate deșertate. Locurile de reproducție ale acestei varietăţi sunt în totdeauna numai în Dunăre, niciodată în afluenții ei sau în bălți, si loarte probabil în cu- rent mare, căci aicea se prind ele mai mult. Nu este nici de cum exclus că ele se reproduc și în mare în faţa gurilor Dunării. Migraţiunile lor în Dunăre se întind mai cu seamă în interiorul Deltei până prin regiunea Brăilei, de aicea în sus până în spre Giurgiu devin din ce în ce mai rari,iar mai departe sunt numai o raritate. Ele înoată în totdeauna numai în pătura superioară a apei și de aceea pescarii își re- gulează plăşile lor astlel, ca să poată pescui numai câţivă metri dela su- pralaţa apei. Din contră în plășile de Cegă —cari sunt construite ca și cele de Scrumbii, dar cari pescuesc la fundul Dunării —nu se prind Serum- biile niciodată, o dovadă că ele nu merg niciodată pe lundul apelor. Aceste serumbii părăsese Dunărea treptat după ce au lepădat icrele, şi puii vin apoi după ele în mare. La 25 Maiu mai rămân numai atât de puţine, încât pescarii încetează de obiceiu a le mai prinde; cu toate aceste în mici cantități se mai găsesc încă în Dunăre până chiar pe la mijlocul lui Iulie. După ce au părăsit Dunărea, aceste serumbii nu par a întreprinde mari călătorii, ci se întore cu încetul înspre Sud, mergând tot în apropierea coastelor ; pe la mijlocul lui August ele se întâlnesc în regiunea Con- stanței și a Mangaliei, și se prind în mici cantităţi aproape in continuu până prin Octomvrie sau chiar şi Noemvrie. Mai la Sud în regiunea Bal- cicului și a Varnei, se pare că ele stau încă mai mult timp în aproprie- rea coastelor, aşă că se prind până târziu cu seteele și se urmăresc în mare până la distanțe considerabile. In timpul iernii apoi dispar cu to- tul din regiunea coastelor, ducându-se în largul mării și la adâncimi mai mari, pentru a reapăreă din nou însă prin Ianuarie la coastele noastre şi a-şi începe iarăș cu încetul migraţiunile lor la Nord spre gurile Dunării. loarte caracteristice pentru această varietate — spre deosebire de varie- latea următoare — este că ele nu formează niciodată cârduri închise, ci se adună încetul cu încetul în jurul gurilor Dunării și pleacă iarăș în- cetul cu încetul. Și chiar când intră din mare în Dunăre, ele nu vin—ca scrumbiile cu cap negru—cu toate deodată, ci se urcă treptat încetul cu incetul. 293 Primăvara când vin Scrumbiile întâiu la coastele noastre, ele sunt în totdeauna slabe şi puţin gustoase, îndată însă ce dau de apă dulce încep a se îngrăşă şi a deveni mai bune la gust; de aceea chiar Scrumbiile din Dunăre au preţuri cu mult mai bune decât cele din mare. După câteva zile după ce au intrat în Dunăre, ele capătă o coloare cu mult mai des- chisă și spinarea lor se îngroașă. In timpul cât stau ele în Dunăre spi- narea lor se îngroaşă foarte tare și între dileritele lor organe se lac de- pozite mari de grăsime. Se pare că ele se hrănesc aici cu Potamo-plank- tonul și cu materiile organice aduse de dileriți afluenţi ai acestui fluviu. După ce şi-au lepădat productele sexuale, ele își pierd din nou gustul, ba chiar pentru un timp sunt așă de rele, încât nici măcar pentru sărătură nu mai sunt bune. Pescuitul. Scrumbiile de Dunăre se pescuesc atât în mare în aproprierea coastelor cât si în Dunăre. In mare pescuitul lor ţine numai până pe la Sf. Gheorghe, după aceea nemai fiind destul de productiv; în fluviu însă se pescueşte până prin lunie și chiar lulie. In mare ele se prind cu plăși plutitoare fixe numite Ave de scrumlbii de mare; aceste sunt niste plăși simple, loarte lungi și având o lăţime cam de 2 m. Ele sunt împletite din aţă lină dein şi au ochii cam de 3.5 cm. pe lature. Aceste plăși plutitoare se lixează pe pari din distanțe în dis- tanțe şi se așează în serii foarte lungi perpendiculare pe direcţia coastei. Ele fiind fixe pescuese numai cu curentul costal și cu curentul produs de vânturi. Pentru a fi făcute invizibile și pentru a nu putrezi în apă, pescarii le fierb mai întâiu în «catehu» sau într'o văpseă făcută cu coajă de stejar. Peștele se anină în ele cu branchiile. In Dunăre ele se pescuesc cu plăși plutitoare numite Setcs de scrumbii de Dunăre. Aceste sunt nişte plăși plutitoare având o lungime ca de 200—600 m. și o lăţime de 3 m. Ele sunt compuse din 3 plăși din cari una mijlocie deasă impletită din aţă foarte fină și având ochii ca de 3 3.4 cm. pe lature, iar 2 laterale numite Radine (sau Porij la Lipovenii din Deltă) cari au ochii largi de câte 15 em. pe lature și sunt împletite din aţă de bumbac cevă mai groasă. Frânghia de sus e prevăzută cu plute, iar cea de jos cu plumb, așşă că pusă în apă stă vertical, şi e astlel regulată ca să pescuească numai în pătura de sus a apei. Pescarul o întinde în latul Dunării, de un capăt îi leagă o tiveă sau un butoiaș golca geamandura iar de celălalt o leagă de barcă și apoi se lasă cu ea în jos cu curentul. O «toană» ţine câteva mile şi după aceea trage setea înapoi în barcă scoțând din ea Scrumbiile cari se încurcă cu branchiile și aripioarele în ea. După fiecare toană setca tre- bue întinsă la mal pe pari să se usuce întrun loc numit de pescari Plavcă (1). Scrumbiile sunt atât de delicate, încât, abiă scoasă setea din apă, ele mor. (1) Descrierea mai detaliată a acestor instrumente cu figurile lor precum și modul de prindere le-am dat în lucrarea mea din Memoriile Academiei de științe din Viena (Vol. LXXVIII. 189%, p. 19—21 și fig. 1—3) și vor apăreă mai detaliat în volumul al Iil-lea al acestei lucrări, întitulat „Pescuitul în România“. Intrebuințarea. Scrumbiile de Dunăre, deși au multe oase, sunt foarte apreţiate, având o carne foarte gustoasă, cu mult superioară IHeringilor din Marea Nordului și chiar tuturor celelalte specii de Clupeide. Ele se consumă foarte mult proaspete, fripte la grătar, precum și sărate și afumate. Sărarea scrumbiilor a fost mult timp considerată ca aproape imposibilă, deoarece se stricau în saramură; din această cauză şi preţurile lor erau foarte scăzute. In timpul din urmă abiă un pescar din Astrahan a găsit mijlocul de a le sără, amestecând sarea cu ghiață și lăsând-o astfel să pă- trundă numai încetul cu încetul în pește. Aceasta metodă a dat rezultate foarte bune și a pus în valoare acest pește, așă că azi şi la noi el cons- titue o adevărată bogăţie. Cu atât mai mare e valoarea sa economică, cu cât el nu crește utilizând hrana din apele noastre şi făcând prin aceasta concurenţă altor specii; el ne vine de-a gata din mare. Productiunea scrumbiilor în apele noastre — din toate 3 varietățile — e foarte mare; numai în partea română a Deltei Dunării sau prins în anul 1904: 2.232.000 de bucăţi, cari reprezentă o valoare de aproape 500.000 lei; în unii ani însă se prind şi peste 4—5.000.000 bucăţi. Serumbiile sărate, după ce au stat un timp în lăzile cu saramură, se impachetează în mici buloiaşe şi constituesce astlel un însemnat articol de export pentru husia, 'Lurcia, Serbia, Bulgaria și părţile locuite de Români şi alte popoare ortodoxe din Austro-Ungaria. Numele populare. Numele general răspândit este Scrumbie de Dunăre si Serumbiţe. Pescarii din Deltă le zic: Scrumbii de Dunăre cu cap alb. Pescarii ruși le numese Suliotki bielogalava și bielogalavka, iar Lipovenii Seledet bielogalava. b). Alosa pontica var. nigrescens. Anapa. Tab. AVI. Fig. 85 a,b. Sinonime şi citațiuni: Antipa, |.e.,:pag. 21, tab.. |, fig. |. 2usi 3. P 16, V 9, D '15—18, A 17-—109, L. lat. D456, L. transv. 15-16. AY Corpul lat şi înalt, înălțimea maximă a corpului înaintea dorsalei mai mare decât lungimea capului și se cuprinde aproximativ de 42/, ori în lungimea totală a corpului; lungimea laterală a capului aproximativ egală cu 1/; din lungimea totală. Inălţimea capului iea în medie 75.10%, din lun- gimea sa. Lungimea maxilarului iea în medie 9.60%, din lungimea totală a corpului, întinzându-se înapoi mai departe decât sub marginea posterioară a ochiului. Ochiul mic; diametrul său luând 3.5%, din lungimea totală a corpului, iar distanța pracorbitală 5.30%, din aceata. Aripioarele dorsală, anală şi ventrală situate ceva mai înainte. Distanţa dela vârlul botului până la începutul dorsalei iea în mediu 39.7%/,, până 395 la, inserţiunea ventrâlelor 41.5%, și până la inceputul caudalei 61%, din lungimea totală. Aripioarele dorsală, ventrale și anală puțin desvol-. tate; lungimea bazei lor este egală: pentru dorsală cu 11.4%/, și pentru anală cu 13.10%, din lungimea totală; înălțimea lor: pentru dorsală cu 10.40/,, pentru anală cu 5.20%, și 11.9%, pentru pectorale. Coloavea pe spinare este neagră bătând în albăstriu, pe laturi şi pe partea ventrală alhă argintie. Capul pe toată lața sa superioară negru. Irisul pătat cu negru. Ajunge la o lungime de peste 360 mm. Biologia. In afară de caracterele morlologice prin cari am văzut că această varietate diferă de cea precedentă, ea se mai deosebește încă prin modul său de vieaţă, care în unele privinţe este cu totul diterit. Această varietate apare la coastele române înaintea Gurilor Dunării aproape în totdeauna cu câteva zile mai târziu decât cealaltă varietate, numai arareori se întâmplă ca să vie serumbiile cu cap negru înaintea celor cu capul alb. Aicea ele intră imediat în Dunăre sau așteaptă câtva timp până apa Dunării ajunge la temperatura care le convine; dacă însă lrigul ţine câteva zile mai mult, ele pleacă imediat-— probabil la gurile altor fluvii — fără a se mai întoarce înapoi. Pe când celelalte scrumbii se adună încetul cu încetul în faţa gurilor Dunării și apoi intră iarăș treptat în fluviu, aceste vin deodată în bancuri mari («se cârduesc» cum zic pescarii români, sau «formează Cosace» cum zic pescarii ruşi din Dobrogea) şi intră tot astlel în Dunăre. Pescarii noștrii imediat ce prind câtevă scrumbii cu cap negru ştiu că se apropie cârdul şi că în curând vor aveă prinsoare mare, aşă că-şi pregătesc cu toţii setcele și ies la pescuit. , Aceste Scrumbii rămân cu mult mai puţin timp în Dunăre decât cele- lalte varietăţi și nu se suie niciodată mult mai departe decât în regiunea Deltei ; de aici ele se retrag în marea teritorială și apoi dispar deodată fără a se mai arătă în tot timpul anului la vre-un punct al coastei noastre. In genere ele rămân numai foarte scurt timp în apele noastre — cel mult o lună sau o lună și jumătate—și pleacă apoi iarăș în largul mării. Ce fac după plecarea lor de aicea şi locurile unde petrec în tot restul anului nu se știe încă; în tot cazul se pare că avem a face cu o formă tipică pelagică care nu vizitează coastele decât odată pe an pentru a se reproduce. Studiarea mai de aproape a biologiei acestei interesante va- rietăţi, urmărirea locurilor"ei de nutrițiune și de iernare, etc., ar formă un interesant studiu, atât din punet de vedere știintific cât și practic. Ele se reproduc în luna Aprilie și Maiu în Dunăre, însă numai în apro- pierea gurilor. In privința hranei și a celorlalte caractere biologice, în timpul cât stă în apele noastre, se potrivește în tolul cu varietatea descrisă mai sus. De asemenea nici în privinţa pescuitului, întrebuințării ei, etc., nu este nimic nou de spus decât doar că carnea ei este chiar ceva mai gustoasă decât aceea a varietăţii precedente. Numele populare. Intre pescari este cunoscută sub numele de Scrum- bie de Dunăre cu cap negru sau Caraghioz (pe turcește «ochi negri»). A. R. Puol. Adamachi. III. Antipa, Ihtiologia. 15 226 Rușii o numesc Sulolki ciornagalara sau numai Ciornagalavha, iar Li- povenii îi zic Selede'z ciornagalara. €). Alasa pontica var. Russac. Annpa. Tab. AVI, Fig. 86 a,b,c, d. Citaţiani şi Sinonime: , pa. 2 ab 50, fie Al 0 ai P16—17, V 9 —10, D16—20, A 18—20, L. lat. 55—57, L trans. 16—17. Antipa, |. c. Corpul subțire și ingust; înălţimea maximă a corpului înaintea dorsalei mai mică decât lungimea capului și aproximativ egală cu 1/, din lungimea totală a corpului. Capul lung și înalt, lungimea sa cuprinzându-se cam de 41/, ori în lungimea totală, iar înălțimea sa având în medie 700, din lun- gimea capului. Diametrul ochiului aproximativ 3.8%, din lungimea totală, iar distanţa preorbitară peste 6%, din acestea. Maxilarul lung — luând 11%/ din lungimea, totală — ajunge înapoi mai departe decât sub marginea pos- terioară a ochiului. Distanţa dela vâriul botului până la începutul dorsalei iea în medie 410%, până la ventrale 44% si până la anală 630%, din lun- gimea totală a corpului. Aripioarele dorsale, anala și pectoralele sunt foarte desvoltate. Lungimea bazei dorsale este în medie 12%, și cea a analei | 14%, din lungimea totală. | Coloarea pe spinare și pe cap este neagră albăstrie bătând câte odată și | puţin în verde, pe laturile corpului este albă argintie. Ajunge la o lungime de peste 370 mm. Biologia. Această varietate este cu mult mai rară în apele noastre. Ea, este o formă care preferă mai bine limanele pentru a-şi depune icrele. Inainte când lacul Razim eră bine alimentat cu apă dulce prin canalul Du- navăț și când gura Portiţa la mare eră permanent deschisă— cu alte cu- vinte când Dunărea aveă și o gură cu Liman-—atunci ele veniau în fie- care an în mari cantități pentru a-şi lepădă icrele în Razim. Astăzi, din cauza potmolirii Dunăvăţului, Razimul ne mai fiind bine alimentat cu apă dulce şi comunicațiunea sa cu marea fiind o mare parte a anului întreruptă, acest peşte nu mai vine decât în foarte mici cantităţi pe la noi, el se duce mai mult la Limanul Nistrului spre a depune icrele. Epoca lor de repro- ducţie este ca și la celelalte în Aprilie şi Maiu. Această varietate este foarte slabă, având o spinare îngustă, carnea vâr- toasă și lără nici un gust; din această cauză negustorii le aleg intotdeauna, dintre celelalte şi le plătesc cu prețuri mult mai mici. Această varietate este mai mare decât toate celelalte ajungând câteodată chiar la 1 kg de bucată. 2. sp. Alosa Nordmanni Anfpa. Rizeafca. Tab. AVI. Fig. 87 a, b,c, d,e. „Caractere specifice: Păleile cu dinţii puţin desvollaţi. Pe vomer și oasele pa- latine câte o pată ovală cu dinţi cei mici împrăștiați ne- regulat. Pe mijlocul limbii un rând de dinţi mici cu totul rudimentari cari cad uşor,iar la unelerămân numai ascunși sub piele. Inălţimea maximăacorpuluiegalăcuaproximaliv 17, din lungimea corpului fără caudală. Inălţimea capului iea aproximativ 760% din lungimea sa laterală. Maxilarul se întinde îndărăt abiă până sub marginea posterioară a ochiului. La primul arc branchial 76—85 dinţi branchiali. Ambele loburi ale caudalei acoperite până la mijlocul lor cu solzi foarte mici. Sinonime şi Citaţiuni: Alosa Nordmanni: Antipa, Denksehritten der i. Akademie der Wis- senschaften, Bd. LĂXXVIII, 1905, pag. 23 Tab. II, o ce Ve Clupea pontica var .... Cuvier et Valenciennes, ia „vol. XX, pag, 244. Clupea pontica (juv): Kessler, Zur lehthyologie tai Sidw estl. Russlands p. 24. (9). Alausa vulgaris: Couwior et Val., și Heckzl u. Kner., |. c., pag. 228, Pamcit, Serbiens Fische. Si cunasbeai d. kk. zoologiseh. pățal solie Gesell- schati în Wien XI, 1861, pag. 6. Hermann Otto, A magyar halăszat kânyve, Budapest 188%, al, II, pag. 745 — 746 și Tab. IX, Fig. 33. A. Mojsiso- vics von Mojsrar, Das 'Tierleber der osterreichisch ungarischen Tiefebenen, Wien 1897, pag. 42. P 16, V9-—11,D 15—17, A 18—19, L. laţ. 52—55, L. transv. 14—15, Carena 32—33. Această specie, care intră în fiecare an în Dunăre în cantităţi foarte mari și stă în apele dulci un timp cu mult mai îndelungat decât specia, prece- dentă, a fost până acum cu totul necunoscută sau conlundală cu alte specii de Clupeide. Nordmann în Fauna sa pontică nu aminteşte nimic desprb ea; Valen: „ciennes însă, care a examinat în urmă exemplarele lui Nordmann, scrie. că mai posedă şi unal doilea exemplar mai mic, care se deosebeşte de exem- plarele lui Nordmann prin dinţii săi cu mult mai fini, și pe cari îl consi- deră ca o varietate a acestei specii; el mai adaoge însă «Je ne serais pas etonne que, si l'on cherchait sur les lieux les individus de ceite variete, 228 un naturaliste, ne trouvât de tres bonnes raisons pour les considerer comme d'une espece distincte, quoique tres voisines Lune de lautre» (1). Este foarte posibil că Valenciennes să fi avut un exemplar din această specie. De atunci și până azi nu se mai face nicăeri nici o amintire despre o asemenea specie de Clupea. E posibil însă că Kessler (2) să fi avut în mână un asemenea exemplar dela Nistru, pe care l-a luat drept Clupea pontica tânără, și aceasta, deoarece citează numele popular de hissac care sar da în Ackermann serumbiilor, cu toate că după lungimea de 1l'— 12” pe care ar aveă-o acele exemplare nu e cu putinţă să fi fost această specie. In fine alţii par ao fi confundat cu Alausa vulgaris Cuv. și între aceștia e Heckel și Knorr, Pancit, Hermann Otto și Mojsisovics. De Alausa vul- garis însă specia noastră diferă foarte mult și mai cu seamă prin urmă- toarele caractere: 1. Această specie are dinţi, pe când Alausa vulgaris nu are de loc; 2. La Alausa vulgaris, muchea ventrală are 37—42 solzi carinaţi, pe când la specia noastră numărul lor e de 32 până la cel mult 33, și 3. Alausa vulgaris poate aveă o lungime chiar de 70 em., pe când specia noastră nu crește niciodată peste 20 cm. lungime. Descrierea. Corpul foarte comprimat lateral, cu muchea ventrală ascu- țită. Inălţimea maximă a corpului înaintea dorsalei, cevă mai mică decât lungimea capului şi se cuprinde în lungimea totală aproape de 4!/, ori (21,6%/,). Inălţimea minimă înaintea caudalei mare, în medie luând 7.6%/, din lungimea totală a corpului. Inălţimea capului în medie 16,6% din lun- gimea totală a corpului și 76,1%/, din lungimea capului—cu cât exempla- rul e mai tânăr, cu atât mai mare e înălțimea capului său în raport cu lungimea. Pe vomer şi pe oasele palatine câte o pată ovală cu dinţi foarte mici pe ea. Pe mijlocul limbii un rând de dinţi foarte mici, cari cad ușor şi cari la unele exemplare rămân ascunși sub piele cu totul rudimentari și se simţesc numai la pipăit ca o asperitate. Maxilarele, intermaxilarele şi mandibularele cu dinţi. Oasele interma- xilare separate între ele printr'o crestăţură adâncă în care se potrivește exact proeminența de pe mijlocul fălcii inferioare. Ochii acoperiţi cu câte 2 pleoape adipoase înainte şi înapoi, lăsând la mijloc o deschidere trans- versală liberă. Ochii mari, diametrul lor luând 4,60%, din lungimea totală a corpului. Maxilarul în medie 10,3%, din lungimea totală și ajunge îna- poi cel mult până sub marginea posterioară a ochiului. Operculul striat. Ventralele sub începutul dorsalei. Distanţa dela vâriul botului până la în- ceputul analei egală cu 60%, din lungimea totală. Aripioarele bine desvoltate; înălțimea dorsalei în medie 12,1%, înălţi- mea analei 6.80%, înălţimea, (respectiv lungimea) pectoralelor 14,1% din lungimea totală a corpului. Solzii carinaţi, de ordinar 32—33; la primul are branchial în medie 80 de dinţi branchiali. Imediat la începutul deschide- rii branchiale pe jumătatea dorsală a corpului, o pată neagră ștearsă, după (1) Cuvier și Valenciennes, |. e, vol. XX, pag. 244. (2) Kessler, Nachtrăge zur Ichthyologie, p. 24. 229 care mai urmează adeseori încă 5—6 mai mici. Pe aripioara caudală de fiecare parte pe jiecare lvb câte o placă mare compusă din mai mulți solzi reuniți. Solzii cevă mai mici şi nu cad așă de ușor ca la specia pre- cedentă. Solzii se continuă şi pe aripioara caudală acoperind ambele ei loburi până la jumătatea lor cu solzi foarte mici și subțiri. "Colosrea. Partea dorsală verzie-negrie sau cenușie, partea ventrală albă-argintie. Ajunge o lungime absolută de cel mult 20 em. Biologia. Rizeafca vine la coastele noastre cam pe la mijlocul lui Martie și intră în Dunăre în totdeauna cu vreo 2 săptămâni mai târziu decât Scrumbiile mari de Dunăre. Ele stau în Dunăre un timp cu mult mai îndelungat decât cealaltă specie şi se urcă în sus chiar până peste Porţile de fier. Această scrumbie intră chiar și prin bălți, unde de multe ori își leapădă productele sexuale şi adeseori se întâmplă că rămâne aici până în primăvară, prinzându-se adeseori exemplare rătăcite. Epoca, lor de reproducție este prin Aprilie și începutul lui Maiu, lepă- dând icrele atât în Dunăre cât şi în bălți. Puii lor îi întâlnim apoi pe la gardurile bălților și la sacul dela, leasă în cantităţi foarte mari. Ile se în- tore inapoi pe la sfârșitul lui Iulie, multe pleacă însă prin August și chiar Septemvrie, iar altele—cum s'a mai spus—rămân chiar și peste iarnă prin unele bălți. Inlrebuințarea. Această specie, deși foarte bună la gust, nu este însă atât de gustoasă ca cealaltă, carnea ei fiind mai puţin grasă. Și aceasta se consumă proaspătă sau se sărează şi se afumă. Producţiunea în regiunea Deltei se urcă pe fiecare an la câteva sute de mii de kgr.; în 1904 sa pescuit în Deltă 406.238 kgr., iar în porţiunea de Dunăre dela Tulcea la Brăila 54.201 kgr.; ea se prinde însă şi în sus pe tot cursul Dunării noastre. Pescuilul. Şi această specie se pescuește cu plăşi plutitoare mobile nu- mite Plava de scrumbiţe, sau Setcă de Nizeafcă. Aceste plăși sunt compuse numai dintro singură plasă fără Radine. Modul de pescuit este acelaș ca şi la cealaltă specie, adică se leagă de un capăt al setcei o tigvă ca geamandură, celalt se leagă de barcă și apoi se întinde pe latul Dunării pornind înainte cu curentul. Plasa are o lun- gime cam de 100—200 m., este făcută din aţă de in foarte fină şi are ochii ca de 2.5—3.5 cm. pe lature. Scrumbiile acestea nu se prind cu branchiile, ci cu gura, ca și cum ar voi să muște plasa. Nume populare. In delta Dunării șe numesc Serumbii de Dunăre mici, Serumbiţe şi Rizeafcă. 'Turtucăenii le zic Scrumbii sau Secrâmbii mici, și mai cu seamă Cros sau Cirus. 230 II. Gen. Clupea. (După: Antipa, Die-Clupeinen, etc.). Operculul neted; ochii fără 2 pleoape adipoase, sau numai cu totul rudimentare. Fa!'ca de sus cu marginea întreagă neseparată la mij- locul ei printr'o crestălură. Aripioaraă caudală fără 2 plăci mari com- puse din solai cari să-i acopere baza loburilor ei. Clupea cultriventris WNozdra. Tab. XVI. Fig. 88, Caractere specilice: Dinţii cu totul rudimentari, numai pe oasele palatine. Dorsala aproximativ la mijlocul corpului între vâriul botu- lui și începutul caudalei. Spinarea dela cap până la înce- putul caudalei formează aproape o linie dreaptă, muchea ventrală o linie conexă. Gura îndreptată în sus. Inălţimea ca- pului iea 68%, din lungimea sa. Sinonime: __Clupea cultriventris: Nordmann, Faune pontique, pag. 522. Giinther, Catalogue of the Fishes, vol. VII, pag, 412. Grimm, Arehiv fur Na- turgeschichte, I, Bd. 1892. Borodin, Anuaire du musee zoologique de | Academie imp. de seiences de St. Petersburg, 1896. Antipa, Die Clupei- non, pac. 30, tab. Il e alo, LO) 7 ueale, Alosa cultriventris : Kessler, Ausziige a d. Berichte II, pag. 106. P 13—16, V 7—8, D 12—16, A 18—19, L. lat. 42—43. L. trans. 12, Carena 27—28. Descrierea. Corpul foarte puternice comprimat pe lături. Profilul supe- rior dela vârful botului până la începutul caudalei aproape o linie dreaptă; muchea ventrală foarle convesă și ascuţită ca un cuţit. Inălţimea maximă a corpului înaintea dorsalei variază mult putând fi egală cu 1/,—!/, din „lungimea totală a corpului, e [. 231 La exemplarele mijlocii însă ea este aproximativ egală cu lungimea ca- pului care se cuprinde de 41/, —4%/, în lungimea totală. (Cu cât este exemplarul: mai mic, cu atâta capul său este proporţional mai mare). Gura îndreptată în sus. Falca de sus la mijlocul ei fără scobitură. Falca de jos ieșită înainte. Maxilarul se intinde inapoi abiă până sub marginea anteri- oară a ochiului. ltălcile fără dinți. Pe mijlocul limbii o mică ridicătură. Pe oasele palatine două pete punc- tate cu negru, cari la pipăit prezentă asperităţi. Vomerul cu totul nedințat. Ochiul mare având în mijlocie peste 6%, din lungimea totală, iar distanța preorbitară fiind cevă mai mare decât diametrul ochiului. Irisul negru. Cele 2 pleope adipoase cu totul rudimenlare neacoperind ochiul decât la mar- gini. Inceputul dorsalei este situat aproximativ pe mijlocul corpului între vâriul botului și începutul caudalei. Ventralele sunt înserate sub primele 4 radii ale dorsalei. Inălţimea, dorsalei este cam de 1?/, ori mai mare decât lungimea bazei sale. 27-—28 solzi carinaţi cu ghimpi foarte mari și ascuţiţi, operculul neted. Solzii foarte subțiri și caduci. Colorațiunea. Spinarea aproape până la jumătatea corpului neagră al- băstrie. Partea ventrală albă argintie. Dimensiunile. Ajunge cel mult la o lungime de 80—90 mm. Biologia. Această specie trăește ca toate Clupeidele în mare, însă intră foarte mult și în apă dulce. In lacul Razim ea se găsește în foarte mari cantități, unde se adună în totdeauna la gardurile de chefali; în Dunăre se găseşte multă în regiunea Deltei; dar chiar și mai sus, d. ex. prin băl- țile domeniului Brăilei se găsesc adeseori cantități destul de mari; în balta numită Dunărea Veche din această regiune—care este o baltă fcarte adâncă —se găsesc mari cantităţi și se pot pescui în tot timpul anului. Această specie este dar adaptată de a trăi și în permanenţă în apă dulce. Ea se reproduce în luna Maiu: în epoca reproducerii femelei îi cresc ovarele atât de tare, incât corpul e aproape ditorm și înălțimea corpului ei devine cu mult mai mare. In tab. II, fig. 15 a lucrării mele despre Clupeine, am figurat o asemene lemelă in epoca de reproducție. Această specie nu are aproape nici o întrebuințare şi valoarea ei eco- nomică e aproape nulă. La Razim pescarii le prind pe la gardurile de chefali cu Minciocul împreună cu alţi peşti mici și le sărează la cadă pentru a le aveă ca rezervă de hrană în cazul când din cauza timpului rău nu pot prinde alt pește. Nume populare. Un nume propriu nu au. Pescarii le zic: Serumbioară “mică, Serumbie mică de neam și Rizeafcă mică de neam (la Razim). Pescarii ruși le zic şi Tilha, acest nume însă îl dau Lipovenii la Atherina. Ie) (st) LD 2. Clupea delicatula Wozdr. Tab. XVI, Fig. 89 a, b, e. Dinţii cu totul rudimentari, numai pe oasele palatine. Dor- sala aproximativ la mijlocul corpului între vârful botului și inserțiunea caudalei. Linia spinării curbată, muchea ventrală mai puţin convexă. Fruntea ascendentă. Gura nu mai puţin îndreptată în sus. Inălţimea capului iea peste 73%, din lun- gimea sa. Sinonime: Clupea delicatula: Nordman, Faune pontique, pag. 524. Giinther, |. c., vol. VII, pag. 412. Einar Lonnberg, Contributions the Ichthyologie ot the Caspian Sea. k. Swenska vet. Alkad. Ilandlingar, Bd, 26, Afd. IV, No. 8, Stockholm 1900. Antipa, die Clupeinen, Wien, 1905, pag. 32 şi tab. 2, fig. 11—14. Alosa delicatula: Kessler, Zur Ichthyologie, II, pag. 107. Clupea cultriventris: Grimm, Arch. fur Naturgesch., 1892. P 15—16, V 7, D 14—15, A 20, Carena 27—28. Şi această specie ca și cea precedentă a fost descrisă mai întâiu de Nordman și apoi completată descrierea lor de Kessler ; totuș ambele specii până în timpul din urmă nu au fost suticient cunoscute, așă că Giinther în catalogul său remarcă despre ele «The deseription is not only insufficient, but evidently incorrect»... Pentru această specie abiă în timpul din urmă Finar Lonnberg ne-a dat măsurătorile exacte pentru câtevă exemplare pro- venite din Marea Caspică. Mai mult încă, Grimm în traducţia lucrării sale publicată în Archiv fiir Naturgeschichte, pune la îndoeală chiar existența aceastei specii considerând-o ca identică cu Cl. cultriventris. Astfel fiind, în lucrarea mea despre Clupeine am fost nevoit a da câtţe o descriere completă a acestor două specii și a întovărăși acele descrieri cu figurile lor cari nu fuseseră încă făcute înainte. In adevăr Clupea delicatula este o specie bună şi se deosebește prin caractere foarte precise de Clupea cultriventris, şi anume: 1. Pe când la Clupea cultriventris profilul superior al corpului este o linie aproape dreaptă, aicea este foarte încovoiat și profilul frunţii este descendent. 2. Inălţimea maximă a corpului este aici cu mult mai mică și lăţimea asemenea. De asemenea şi pedunculul caudal este aci cu mult mai puţin înalt. 3. Muchea ventrală este cu mult mai puţin convexă. Ri pe Mier 233 4. Capul este aici cu mult mai scurt și mai înalt. Pe când la Cl. cul- tiventris înălţimea capului iea în mijlocie 68,2%, din lungimea sa, aici ea are 73.30%, din aceasta. 5. Falca interioară aici nu este atât de ieșită în afară şi gura e cu mult mai puţin îndreptată în sus. 6. Dorsala și anala au o bază mai lungă și sunt mai puţin înalte. De asemenea și Pectoralele sunt aici cu mult mai scurte ca la Cl. cultri- ventris. 7. Coloarea este alta. Cl. cultriventris e neagră albăstrie pe spinare și albă argintie pe partea ventrală având irisul negru. CI. delicatula este mai puţin neagră pe spinare, pe partea ventrală galbenă aurie și irisul e auriu, etc. 8. Se mai deosebesc între ele şi prin modul ceva diferit de vieață, locu- rile de reproducție, etc. Descrierea. Corpul foarte tare comprimat pe laturi. Profilul superior foarte încovoiat. Fruntea descendentă. Muchea ventrală mai puţin convexă și foarte tăioasă ca un cuţit. Inălţimea maximă a corpului înaintea dorsalei se cuprinde între 43/,—5 ori în lungimea totală a corpului. Lungimea laterală a capului mai mare decât înălțimea corpului şi se cuprinde aproximativ de 4!/, ori în lungi- mea totală. Gura mai puţin îndreptată în sus. Falca de jos puţin ieșită în afară, cu o mică proeminență. Falca de sus în mijlocul ei numai foarte puţin scobită. Maxilarul se întinde înapoi ceva mai mult decât până sub marginea anterioară a ochiului. lălcile fără dinţi, totuș uneori marginea inferioară a capetelor posterioare a maxilarelor este foarte lin crestată; Vomerul este lipsit cu totul de dinţi. Pe palat de fiecare parte câte doi dințișori foarte mici, microscopici. Pe mijlocul limbii o mică ridicătură. Ochiul mare, diametrul său având peste 6%, din lungimea totală a corpului. Irisul galben auriu. Cele 2 pleoape adipoase cu totul rudimentare, numai la marginea ochiului vizibile. Inceputul dorsalei este puţin înaintea sau în mijlocul corpului, între vâriul botului şi începutul caudalei. Ventralele sunt înserate cam sub mijlocul dorsalei sau ceva mai înainte. Inălţimea dorsalei este cam de 1!/, ori mai mare decât lungimea bazei sale. 27—28 solzi carinaţi cu ghimpi puternici. Operculul nestriat. Solzii mici și delicaţi. Colorațiunea. Partea superioară a corpului neagră cenușie, bătând în albăstriu numai pe spinare. Partea ventrală și laturile galbene aurii. Dimensiunile maxime la cari ajunge sunt 90 cm. Bio'ogia. Această specie trăește în foarte mari cantități la mare în apropriere de malurile ei. De asemenea intră și în lacurile noastre lito- rale, chiar acele cari nu au o comunicaţie directă cu marea. In lacul Siut-ghiol de ex. se găsește in cantități foarte mari și serveşte de hrană peştilor răpitori din acest lac de apă dulce. Prezenţa ei aici nu poate fi explicată altfel decât că ouăle ei fiind plutitoare sunt aruncate cu valurile mării peste mal în acest lac. In Dunăre ea ce suie de asemenea relativ destul de sus și intră pretutin- deni prin bălți, găsindu-se apoi la sacul dela leasă în mari cantităţi, îm- preună cu puii de hizeafcă. Am întâlnit-o chiar până la leasa dela balta, Călărași. 234 Epoca ei de reproducție este prin Aprilie. Ouăle ei au o frumoasă co- loare roşie. Intrebuinţare nu are aproape nici una și absolut nici o valoare comer- cială. In apele în cari se găseşte însă are o valoare foarte mare ca hra- nă pentru peștii răpitori și în special pentru Șalău şi câte odată chiar pentru Nisetrii şi Morunii tineri, în stomacul cărora se găsește primăvara adeseori acestă specie. Nume populare. Nume proprii nu are nici această specie. Pescarii îi zic ca și celeilalte Scrumbie mică de neam sau și Sardeluțe. 8, FAM. MURAENOIDEI. Physostomi având corpul foarte prelungit în formă de şarpe. Cu pielea groasă în care stau ascunși solzi foarte mici şi subțiri. Oasele intermaxilare mici, îm- preunate cu vomerul şi ethmoidul, Stomacul cu apendice în formă de saci, iîn- testinul fără apendice pilorice. Băşica înotătoare simplă cu duct aeriean. Ven- tralele lipsesc. Gen. Anguilla Thunberg. [i Cu numeroși dinți mici în mai multe serii pe fălcile anterioare și pe vomer. Deschiderea branchială externă, îngustă. Dorsala și anala unite cu caudala. sp. Anguilla vulgaris. /'ern. Fig. 150, Corpul cilindric, numai coada comprimată lateral. Falca, inferioarăieșită in afară. Dorsala incepe deasupra spațiului dintre deschiderea anală și pectorale, Sinonime: [: Anguilla : Marsigli, Tab. 1, fig. 3, pag. 4. 3 Muraena anguilla: Linne, Syst. Nat. 1, pag. 426. Bloch, Fische Deutsehl. „IL, pag. 4, Tab. 73. Meidinger, |. c., tab. 31. Pallas, Zoograph. III, pag. 71. i Reisinger, |. c., pag. 1. 236 Anguilla fluviatilis: /eckel u. Kner, |. c., pag. 319. Kessler, Nachtrăge zur Ichthyologie des S. W. Russlands, pag. 24. Pană, 1. c., pag. 142 Sabamejef I, pag. 135. Warpochowshi, 196. Anguilla vulgaris: Pleming, |. c., pag. 199. Giinther, Fische d. Neckars, pag. 128. Siebold, |. c., pag. 342. Giinther, Catalogue VIII, pag. 28. Kes- sler, Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, pag. 277, No. 254. Seeley, |. c., 373. Anguilla este un pește rar în apele noastre, totuș se prinde pe iiecare an un număr relativ destul de mare de exemplare în Dunăre și bălțile ei, în Marea Neagră în fața gurilor Dunării și chiar în lacurile litorale cele mai îndepărtate de guri, ca lacul Mangalia. Exemplarele ce se prind au toate dimensiunile dela 20 cm. până la 1.30 m. lungime. Este dar sigur că ea crește și se dezvoltă în apele noastre. Intrebarea e numai: de unde vin acești pești? sunt ei din cei puși în mod artificial în Dunăre sau se reproduc ei singuri aicea? Deşi această chestiune se consideră ca rezolvită astăzi, că Anguilla nu se poate îmmulți în mod natural în apele Dunării, — deoarece ea fiind un pește migrator catadrom care trăește în fluviu și depune icrele în mare la adâncimi foarte mari, nu ar găsi aicea condițiuni prielnice pentru a se reproduce în Marea Neagră, — totuș cred că ar trebui ca această chestiune să fie cercetată din nou. In adevăr Anguilla se repro- duce în mare la adâncimi mari și apa Mării Negre la acele adâncimi are „în disoluţie cantități mari de Hidrogen sulfurat (după cum sa constatat aceasta în mod pozitiv prin cercetările lui Androussow, Admiral Macaroi, Spindler şi Wagner, Lebedinski, etc.) cari fac imposibilă orice vieață în acele regiuni; totuş faptul există că în Dunăre s'au prins în totdeauna An- guille — de sigur foarte puţine — și aceasta cere o explicaţie asupra prove- nienței lor. Pentru anguilele cari se prind astăzi în Dunăre este explicaţia că So- cietatea germană de Piscicultură a pus în Dunăre la 1886 câtevă sute de mii de pui și că de atunci incoace Societatea Bavareză de Piscicultură pune pe fiecare an altele nouă; dar pentru Anguilele ce se prindeau în trecut această explicaţie nu mai ajunge. Și în adevăr încă Marsigli (1) prin secolul XVII ne spune că pescarii dela Linz, Viena, Krems, ete. prind din timp în timp Anguile de dimensiuni foarte mari, fapt pe care-l ex- plică că ar fi exemplarele provenite din alte râuri pe care ei le scapă câte odată în Dunăre și cresc apoi aicea. De asemenea Reisinger (2), în lucrarea, sa dela 1830, ne spune despre Anguilla «habitat rarior în Danubii......». Deaseminea Kessler (3) ne afirmă că pe la 1853 un pescar a prins în Nistru o Anguilă de 3 picioare lungime. In Nipru de asemenea după Kessler (4) se prind din timp în timp anguile. Toate aceste fapte pozitive merilă dar o explicaţiune; și cred că a con- sideră Anguilele ce se prind în Dunăre numai ca exemplare scăpate de pescari nu e o explicaţiune suficientă. Nu s-ar puteă oare ca în Marea (1) Marsigli, |. c., pag. 5. (2) Reisinger, 1. c., pag. 2. (3) Kessler, Nachtrăge zur Ichihyologie, pag. 24. _(4) Ichihyolog. Aralo-Caspi-pontica ; vezi Catalogul distribuţiei peștilor în diferite ape ale acestui basen, pag. 302--303. Et "N „Neagră să existe și câtevă locuri neexploarate încă — și poate tocmai în apropierea coastelor noastre — unde apa să fie mai ușor primenită și deci cantitatea de hidrogen sulfurat in acele adâncimi să fie cevă mai mică și să permită animalelor să trăească? Sau nu sar puteă oare ca Anguilele silite de condiţiunile naturale să se fi adaptat a pune icrele la adâncimi mai puțin mari, unde apa e mai curată? In cazul acesta am aveă de sigur o ex- plicațiune și pentru originea, Anguilelor de toate dimensiunile ce s'au găsit și se găsesc încă în Dunăre, cât şi pentru ce sunt ele atât de rare în aflu- enții acestui fluviu. Fără a puteă să mă pronunţ pentru această explica- țiune, cred însă că chestiunea nu trebue încă considerată ca închisă și me- rită a [i luată din nou în cercetare. Numele populare. Românii, cari o confundă cu Cobitis fosilis, îi zic Țipar. Lipovenii din Dobrogea o cunosc foarte bine şi-i zic Ogor, Urecii Ahele și Helios iar Turcii dela Constanţa Ilan balăc. B. ono. GANOIDEI. Pești cu scheletul în parte cartilaginos. Pielea cu discuri osoase emaliate sau goală. Branchiile pectinate şi libere la vârfurile lor. Des- chiderile branchiale simple, acoperite de câte un aparat opercuiar simplu; membrana branchială fără radii branchiostege. Maxilarele şi intermaxilarele puţin desvoltate, ele nu formează singure marginea superioară a gurii. Bulbul arterial cu mai multe serii de supape. Stomacul fără apendice în formă de sac. Intestinul cu o valvulă spirală. Beşica aeriană simplă, comunică cu esofagul printr'un duct aerian. Aripioara caudală heterocercă cu fulcre. FAM. ACIPENSERINI (loh. Miller). (Sturiones Cuv.) Ganoidei având corpul lungăreţ, aproape cilindric, cu 5 serii longitudinale de discuri osoase. Craniul cartilaginos cu osificaţiuni dermice. Coloana vertebrală car- tilazinoasă, prelungindu-se până la vârtul lobului superior al caudalei. Botul pre- lungit, conic sau triunghiular, format din prelungirea oaselor faciale. Gura infe- rioară, mică, transversală, protractilă şi fără dinţi. In faţa ei pe partea inferioară a botului 4 mustăţi aşezate pe o linie transversală. Dintre toate speciile de pești cari trăesc în apele Mării Negre şi ale afluenților ei, desigur că cele cari compun familia Acipenserinilor sau Sturionii sunt cele mai interesante atât din punctul de vedere știinţilie cât şi chiar din cel economice practic. Este știut că dintre toate mările cari înconjoară coastele luropei, Marea Neagră şi Caspică sunt adevărata Patrie a acestor pești. Pe când în Ma- rea Baltică, Marea Nordului, Oceanul Atlantic și Mediterana nu se găseste decât o singură specie Acipenser Slurio, iar în Adriatica încă o specie Acip. Nacarii Bonap. cu mai multe varietăţi: var. Nardoi, var. Nasus şi var. Hechel, în Marea Neagră avem cel puţin 6 specii nediscutabile. In afară de aceasta însă numărul exemplarelor e atât de mare, încât ele joacă un rol cu totul preponderent în pescăriele afluenților acestei mări. Toţi acești peşti sunt migratori anadromi, adică ei urcă în susul fluviilor pentru a se reproduce și petrec o bună parte a anului sau chiar o întreagă parte din vieaţa lor în aceste ape ; prin aceasta deci ei fac parte din fauna apelor dulci a țerilor riverane acestei mări. Dintre toate fluviile cari se revarsă în Marea Neagră, Dunărea este cea mai bogată în Sturioni și pescăriile dela gurile ei sunt mai mari de- cât la gurile tuturor celorlalte fluvii. Asupra Sturionilor din Marea Neagră și Caspică sau făcut numeroase studii de către cei mai însemnați naturaliști din trecut ca Gmelin, Giil- denstaedt, Pallas, Lepechin, Lovelzki, Brandt şi Ratzeburg, Golowat- schojf, etc. Chiar și asupra Sturionilor Dunării în special sau făcut încă de mult timp studii foarte importante. Chiar Marsigli, care încă prin 240 1690 a, petrecut mai mult timp pe Insula Adah-Kaleh, a studiat această, grupă lăsând o foarte bună deszeripţie atât sistematică cât și biologică a acestor peşti. Gesner publică date biologice foarte importante asupra Morunului pe cari le-a adunat dela pescarii din Ungaria, iar Pitzinger și Heckel au făcut o monografie a genului Acipenser care până astăzi a rămas clasică ; descrierea dată de Heckel și hner acestei familii în cartea lor asupra peștilor austriaci este un model de exactitate şi cât se poate de completă, etc.” Cu toată această literatură bogată însă se poate alirmă ca familia Aci- pensirinilor nu este încă destul de bine studiată. Atât din punctul de vedere sistematic cât şi biologie întâlnim încă o mulțime de chestiuni obscure : pedeoparte întâlnim adeseori forme pe cari după diagnozele de până acum nu știm la care specie să le atribuim, sau găsim descrise specii cari în realitate nu există ca atare; de altă parte se pun la un loc pentru a formă o specie, forme cu totul diferite una de alta; în fine multe din diagnozele date până acuma sunt necomplete şi nu se polri- vesc decât cel mult asupra câtorvă procente din exemplarele aparținătoare aceleiaș specii. Cauzele tuturor acestor neclarităţi sunt după părerea mea următoarele : 1. Variaţiunea individuală este la Acipenserizi foarte mare și definiţiu- nile date speciilor până acuma nu sunt făcute în urma studiului unui număr mai mare de exemplare, pentru ca în acest mod să se poată deo- sebi cari sunt caracterele mai mult sau mai puţin constante ale speciei și cari sunt caracterele variabile individuale. 2. Sturionii se încrucișează foarte mult între ei și formează bastarzi. O descriere a acestora nu a fost încă dată până acuma. 3. Formele tinere sunt în multe privinţe diferite de exemplarele adulte. Și aceste erau până azi în cea mai mare parte necunoscute, așşă că adese- ori s'au descris astfel de exemplare drept specii nouă. 4. In afară de formele tinere, varietățile individuale, bastarzii, etc., mai sunt încă mai multe forme nouă (specii sau varietăţi), cari până astăzi nu au fost încă descrise, deși se găsese în permanență și cari nu pot îi atribuite la, nici una din speciile cunoscute până acum. In special se pun la Acip. Giildenstaedti o întreagă serie de forme cu totul diferite între ele, alât prin caractere morlologice cât și prin felul lor de vieaţă. In timpul de 13 ani, de când mă ocup cu studiul peștilor din România, am dat o atenţiune cu totul deosebită Acipenserinilor. Intr'o monografie specială a acestei grupe, voiu da descrierea amănunţită a tuturor formelor constatate, împreună cu bastarzii şi formele tinere ale fiecărei specii. O scurtă comunicare preliminară am și făcut în anul acesta la congresul in- ternaţional de pescarii din Viena(1). In lucrarea de faţă mă voiu mărgini dar a descrie numai speciile cunoscute cu caracterele lor morfologice și biologice. Dar nu numai în deosebirea speciilor una de alta, ci și în privința clasi- ficației lor nu s'a ajuns încă până azi la un rezultat mulțumitor. Heckel (1) Vezi Antipa, Die Store und deren Wuanderungen în die Europdiischen Gencissern mit be- sonderer Beriichsicktigung der Stove d. Donau u. d. Schwarzen Meeres, Wien 1905. 241 și Pileimger (1) și apoi Hechkel și Kner (2) îi împart în 6 grupe (subge- nuri) : Liomisci, Acipenseres, Helopes, Antacei, Sluriones și Husones; Brandt (3) din contră împarte mai întâiu genul Acipenser în 2 secţiuni sau Cohorte: 1) Sectio sau Cohors I. Holobostryches și 2) Sectio sau Co- hors II. Cladobostryches, după cum mustăţile le sunt simple sau cu apen- dice. Pe fiecare din aceste cohorie le imparte apoi în mai multe subge- nuri si anume: I. A. Husones, (subg. Huso). B. Sturiones (subg. Slurio). C. IHelopes (subg. Ielops). II. A Shipacei (subg. Shipa). B. Sterledi (subg. Sterledus). Această clasilicaţie se bazează mai cu seamă pe lungimea botului și forma, mustăţilor și a buzelor, cari însă şi ele sunt variabile. Acelaș lucru e și cu clasificațiunea lui Dumeril (4), care nu întrebuinţează decât numirile nouă de Opistocentre şi Mesocentre lăsând cele 6 subgenuri ale lui IHeckel. Impărțirea aceasta nu e nici ea naturală, căci sunt forme cari la tinereţe sunt Opistocentre, iar mai târziu devin Mesocentre, sau altele cari au ambele feluri de scuturi dorsale. Pe de altă parte se pun într'o grupă forme cari prin organizaţia lor totală sunt mai îndepărtate una de alta şi se separă forme apropriate. După aceasta Giiuther(5), tără a mai face o împărţire în subgenuri, elc., iea însă ca criteriu al celasilicaţiunii numărul discurilor laterale, pe cari el le consideră că ar fi mai constante și nu ar variă atât de mult, nici cu vârsta nici dela individ la individ. Nici această clasificațiune însă nu se potrivește de loc, căci dacă poate la A. sturio, unde a numărat el scoabele laterale în diferite vârste, nu variază atât de mult, la alte specii variază foarte lare și am riscă să facem greşeli grave de determinare bazându-ne pe un astiel de caracter. In line în anul trecut D-l L. S. Berg(6) din Kasan, luând de bază mo- dul de înserare al membranelor branchiale în regiunea jugulară, împarte genul Acipenser în 2 genuri deosebite (ceeace se mai făcuse de multe ori și în trecut), şi anume: 1. Gen. Huso. «Membranele branchiale sunt unite între ele și for- meaeă,.: deasupra istmului o cută care la partea ei posterioară este liberă..... Gura semilunară, foarte mare cuprinde toată fața inferioară a botului. . .» 2 Gen. Acipenser. «Membranele brunchiale unite în regiunea jugu- lară, și lipite de istm fără a formă o cultă liberă. Gura este transver- sală și inferioară, de o mărime mijlocie, neajungăând niciodată până la marginile capului. . . » (1) Heckel u. Fitzinger, Monographische Darstellung der Gattung Acipenser, Wien 1836. (2) Heckel u. Kner, Stisswasserfische der Osterreichischen Monarchie. (3) Brandt u. Ratzeburg, Medicinische Zoologie și Brandt, Einige Worte 1ib. die Europâisch-asiat. Stârarten, 1869. (4) A. Dumeril, Monographie des Esturgeons, Paris 1867, și Histoire Naturelle des Poissons, Pa- ris 1870. (5) Giinther, Catalogue, etc. VIII, pag. 334, 1870. (6) L. S. Berg, Zur Systematik der Acipenseriden-Zoolog. Anzeiger, No. 22, 1904. A. R.—Publ. Adamachi. 111. Antipa, Ihliologia. 16 242 Şi această clasificațiune este bazată mai mult pe un singur caracter, și acesta cu totul secundar, deci nu ne duce nici ea cu mult mai departe. Din toate acestea reiese dar, că ori şi ce clasificaţiune făcută numai pe baza unui singur caracter nu ne poate da rezultatele dorite. "Toate aceste caractere insă combinate între ele ne pot da mijloace suficiente de a re- cunoaşte o specie de alta și a le defini pe fiecare în parte. In cele ce urmează dar vom descrie diferitele specii din apele noastre, căutând ca delfinițiunile ce le vom da prin diagnoze să se bazeze pe tola- litatea caracterelor distinctive și să excludem pe cât cu putinţă posibili- tatea confuziunilor provocate prin marea variabilitate a acestor peşti și prin diferinţele de vârstă. După cum se vede din diagnozele date mai jos, şi noi divizăm Acipenserizii noştri în 2 genuri: Acipenser şi Huso, aceasta însă nu o facem ca Berg numai pe baza unui caracter de mică importanţă, ci din cauza unor diferințe anatomice foarte importante în construcţia canalului alimentar, diferinţe cari până acuma pare că nu au fost observate încă, sau nu li sa atri- buit adevărata importanță pe care o au. Și anume pe când la celelalte specii stomacul e divizat în 2 porţiuni, din cari una superioară are pereţii foarte groși și musculoși formând un fel de pipotă ca la pasări, la Morun stomacul e simplu, are numai o uşoară umilătură și peretele său este numai foarte puţin îngroșat. 1. Gen. Acipenser. Lin. Cele 5 serii longitudinale de discuri osoase nu se unesc între ele la coadă. Capul învelit peste tot cu plăci osoase. La marginea supe- rioară a operculului deasupra deschiderii branchiale câte un spiracul și o parabranchie. Dorsala și amala apropriate de caudală. Gura dreaptă cu mustățile cilindrice. Ambele membrane branchiale se lipesc de istmul branchial fără a [formă o cută liberă. Stomacul divizat în 2 porțiuni, din cari una superioară cu pereți foarte groși musculoși (ca pipota dela pasări). Î. sp. Acipenser glaber Mazsrghi.— Viza. (Tab. XVII. Fig. 90 a, b, c, d și Fig. 9 a,b,c. Corpulgros, pielea acoperităcu scutele foarte mici din- țate în formă de pieptene la partea lor posterioară. Discu- rile dorsale opistocentre, cu vârfurile posterioare ascu- 243 ţite încălecându-se unele pe altele. Discurile laterale numeroase (cel puţin 60), de formă rombică, acoperindu-se cu marginile unul pe altul. Inălţimea maximă a corpului e la primul disc dorsal care e împreunat cu occipitalul și e cu mult mai mare având vârful ascuţit. Gura dreaptă cu buzele groase, întregi. Mustăţile cu franzuri. Botul conic şi scurt. Sinonime: Huso II seu Antaceus glaber: Murssgli, Danubius, etc., p. 34. tab. 19 fig. 2. Acipenser glaber: /lechel, (manuscript). Pitzinger, Prodromus einer Fauna von Osterrsich, p 340. Piteinger u. Mechel, Monographische Dar- stellung der Gattung Acipenser, pag. 270, tab. 25, fig. 3 şi tab. 28, fig. 5 și 6. Nordmann, |. c., pag. 544. Kessler, zur Iehthyologie des Siidwestl. Russl., pag. 56. Mechel u. Kner, |. c., pag. 332. Siebold, 1. c., pag. 359. Giinther, Catalog. VIII, pag. 335. Pancsă, |. c., pag. 144. Dumeril, Hist. nat. des Poissons, II, pag. 261. Antipa, Die Store und ihre Wanderungen, Wien 1905, pag. 7 şi pag. 12. Acipenser nudiventris: Lovetzki, Nov. Magazin lestvennoi Istorii, vol. IPENo e 2ei 3. Acipenser schypa: Lovetzki, Diagnosis piscium ad gen. Acipenserinum pertinentium. Nouv. Memoires de la soci6t6 d. naturalist. de Moscou, vol. III, pag. 260, tab. 17, fig. 3—4. Kessler, Zur Ihtiologie des Siidwest.- Russl., pag, 55; Ihtiolog. Aralo-Caspi-pont., pag. 281. Grimm. 1. €., No. 216. Sabanejef, II, pag. 258. Warpachowski, |. c., pag. 202. Brandt, Eu- ropăiseh-asiatische Storarten, pag. 113. ' Acipenser schypa: Giildenstaedi, Nov. comment. Academ. sc. imp. Pe- tropol. 1771, pag. 533. Acipenser marsiglii: Brandt u. Ratzeburg, pag. 260, tab. 15, fig. 3. Acipenser pygmaeus: Peisinger, Ichtiolog. Hungar., etc., pag. 93. După cum se vede, chiar din lista sinonimelor, această specie a dat loc la foarte multe confuziuni cari durează încă și astăzi. El a tost descris și figurat pentru prima oară de către Marsigli sub numele de HMuso II seu Antaceus glaber și de aceea i-am și pus numele lui Marsigli ca autor. In 1771 insă a descris Giildenstaedt sub numele de Acipenser schypa un sturion căruia i-a dat următoarea diagnoză; Acipenser rostro obtuso, oris diametro quod umam tertiam partem longiore, cirris rostri propioribus; labiis bifides. Acest pește a fost apoi considerat de naturaliştii ruși ca specia de care ne ocupăm aci, până ce în 1834 Lovetzki a deseris-o din nou sub acest nume. În acest timp însă și Heckel descrisese acelaş pește din Dunăre nu- mindu-l A. glaber. Heckel însă a mai descris totodată un cu totul alt pește sub numele de Acipenser schypa pe care-l consideră ca egal cu cel descris de Giildenstaedt sub acest nume. De aici o întreagă contuziune. Naturaliştii ruși considerau și consideră încă până azi că Viza este A. sechypa Gild., iar alți autori numesc Viză pe A. glaber Heclk, iar sub A. schypa Guild. înțeleg peştele descris de Heckel sub acest nume. 244 Aceasta a făcut că în cărţi de altfel științifice, ca de ex. Warpaschowski, să găsim că se dă sub numele de A. schgpa Lov. o diagnoză care se po- trivește în adevăr acestui peşte (adică cu A. glaber Heck.), dar în figură se dă pe A. schypa a lui Heckel, care e cu totul altcevă. De asemenea sa mai descris ca o specie nouă de către Lovetzki un exemplar căruia îi lipsiau seriile de scuturi ventrale; în urmă însă sa, dovedit că aceasta nu eră decât o viză bătrână şi că acestora en vârsta le dispar scuturile ventrale; asemenea exemplare se găsesc loarte des și în apele noastre. Viza are corpul rotund, înălțimea sa maximă fiind aproape egală cu lă- țimea și cuprinzându-se cam de 8 ori în lungimea totală. Botul ei este conic, drept, gros şi înalt, iar la capăt rotunzit. Lungimea sa este de obiceiu egală cu de două ori lungimea mustăţilor interne, aşă că aceste sunt tocmai la mijlocul distanţei dintre vârlul botului și marginea superioară a gurii. Gura, ca, la toți Acipenserizii este formată printr'o trombă retractilă, nu tocmai largă, aşă că marginile sale sunt la oarecare dinstanţă de mar- ginea botului. Buzele sunt ambele întregi nedespicate la mijloc. Mustăţile sunt rotunde, însă au pe marginea lor internă mici exerescenţe ca, nişte franzuri. Plăcile osoase cari acoper capul sunt foarte puternice şi bine lipite între ele. Ochii sunt mici, ei sunt așezați pe laturile capu- lui, protejaţi de jur imprejur de oasele frontal anterior, frontal posterior, postorbital și suborbital. Distanţa dela un ochiu la altul e foarte mare fiind egală aproape cu de 7 ori diametrul ochiului. Imediat în faţa ochilor sunt situate narinele, acestea sunt duble și deschiderile lor sunt la o distanţă oarecare una de alta: cea posterioară, care e mult mai mare, e lungăreaţă şi așezată perpendicular pe axa corpului, cea anterioară e rotundă și cu mult mai mică. Occipitalul are o formă triunghiulară cu capătul anterior foarte îngustat băgându-se ca o pană între cele 2 parietale, iar cu mar- ginea sa posterioară lăţită articulându-se prin ea cu primul scut dorsal. Primul scut dorsal este foarte înalt și ascuţit la capătul posterior, aşă că el formează punctul culminant al oaselor craniului. Celelalte oase dorsale merg descrescând până la ulţimul de lângă ari- pioara dorsală; ele sunt opistocentre şi cel anterior încalecă capătul celui următor. Numărul lor variază dela 12—15. Scuturile laterale sunt mici având o formă aproape regulată rombică şi sunt atât de îndesate între ele, încât cel anterior acopere în totdeauna marginea celui următor. Numărul lor este de asemenea variabil cu vârsta, însă la exemplare adulte ajunge la 60 pe fiecare lature. Scuturile ventrale sunt foarte mici și cu cât exemplarul e mai mare, cu atât sunt mai ascunse în piele. La unele exemplare bătrâne scuturile ven- trale ajung să dispară cu totul, din care cauză chiar acestea ajunseră a fi considerate ca o specie aparte: A nudiventris. Pielea e în aparenţă netedă, însă pipăind-o vedem că e aspră când o atin- gem dela coadă în spre cap. Cu lupa vedem că ea este acoperită cu o mulţime de mici plăci osoase, având toată marginea posterioară cu mici dinţi în formă de pieptene; între aceste plăci sunt și unele cevă mai mari. Pectoralele au un radiu osos foarte puternic. Dorsala este împinsă loarte mult înapoi, aproape de caudală şi are baza lungă. Anala are baza mai 245 scurtă şi e așezată sub ultima parte a dorsalei, aşă că se termină amândouă deodată. Caudala are de obiceiu la exeinplarele adulte lobul superior de trei ori mai lung ca cel inferior; la exemplarele tinere însă lobul inferior e cu mult mai mic și la pui de 8—10 cem. aproape nu există de loc. Colorațiunea. Spinarea e cenușie bătând în cafeniu, câte odată în vânăt; pe laturi cevă mai deschis; dela jumătatea distanței dintre linia scuturilor laterale și cea a scuturilor ventrale corpul e alb de tot ca și partea, ven- trală. Dimensiunile. In Dunăre se prind câte odată exemplare de 60 și chiar 80 lkgr., însă foarte rar. Cel mai mare pe care l-am văzul aveă 46 kgr. și o lungime de 1.50 m. Exemplarele obișnuite ce se prind aproape zil- nic au o greutate de 86—10 ker. Biologia. Viza este un pește adaptat în totul la vieaţa de apă dulce, A A incât ea numai foarte rar se mai duce în mare și atunci numai rătăcită în timpul apelor mari. Din această cauză pe toată coasta Mării Negre dintre Portiţa și Sf. Gheor- ghe abiă se prind pe fiecare an câteva exemplare. Și în Dunăre ea nu este prea deasă în regiunea Deltei, din sus de Galaţi însă începe a fi tot mai multă. In susul Dunării ea nu merge prea departe, în tot cazul după Heckel u. Kner nu trece decât foarte rar peste Komorn. În râurile noastre ea se suie câte odată primăvara în partea interioară a Prutului, Siretului, etc. In bălți ea nu intră niciodată. Viza se aseamănă foarte mult în felul ei de vieaţă cu Cega, cu care are aceleaşi locuri de hibernaţiune, de hrană și de reproducție. Ilrana ei este ca și a Cegăi: Insecte şi larvele lor, scoici, melci, etc. nu e însă de loc răpitoare. Epoca ei de reproducție este dela finele lui Aprilie la finele lui Maiu, câtevă zile în urma Cegăi. Locurile unde-și, depune icrele sunt în Dunăre pe bancurile cu nisip şi pietriș, cari însă nu sunt prea ridicate; din contră ele caută ca apa să fie cevă mai repede, astlel ca să le spele icrele şi să nu depuie potmol peste ele. Ouăle lor se desvoltă repede. Puii lor se găsesc adeseori prin Dunăre și mai cu seamă la Ivancea și între Pisica și Isaccea (între mila 64—85). Ei stau aici în permanenţă şi se găsesc de toate dimensiunile. In timpul iernii Viza ibernează și ea în Dunăre în aceleași locuri ca ca şi Cega, adică la gropi mai adânci cu un fund vârtos. Pescuitul. Viza se prinde ca şi toți Acipenserizii mai cu seamă cu Car- macele ; descripţiunea acestor instrumente o voiu da-o la descrierea Mo- runului. Imtrebuințarea. Viza are o carne cam prea grasă, însă foarte gustoasă şi e foarte mult apreciată. Ea însă nu vine niciodată în cantități mari pe piaţă, deoarece dintre toate speciile de Acipenser ea este cea mai rară. Icrele ei sunt aproape ca cele de Morun. Nume populare. Numele popular este Viză; la exemplarele mici ca de 40—50 cm. lungime li se zice pe la Brăila și Galaţi Dogzar. Lipovenii îi zic Viz, Grecii şi Turcii Viza. 2 sp. Acipenser ruthenus Zn. Cega. Fig. 92. Corpul de o grosime mijlocie. Pielea acoperită cu scutele foarte mici, dinţate la partea lor posterioară. Discurile dor- sale 'opistocentre cu vârfurile posterioare ascuţite, încăle- cându-se unele pe altele. Primul disc dorsal lipit cu occi- pitalul este numai cu puţin mai mare decât celde al doilea. Discurile laterale între 60—70, de formă rombică, acope- rindu-se cu marginile unul pe altul. Gura dreaptă, buza de sus intreagă, buza de jos întreruptă la miljoccu capetele interne apropiate unul de altul. Mustăţile cu îranzuri; botul ascu- țit și foarte lung. Sinonime: Huso III, Sturio 1: (Juv.) (9). Huso IV, Sturio II. (adult): Marsigii, |. c., IV, pag. 35 și 36, tab. 1], fig sili 26 Acipenser ruthenus: Lînne, Syst. Nat. I, pag. 403. Bloch, 1. e., III, pag. 98, tab. 89. Lepechin, Reise durch d. Russ. Reich., I, pag. 154, tab. 9, fig. 1 și 2. Brandt u. helzeburg, Medicinische Zoologie, vol. II, pag. 21. Lovetehky, Diagnos. Pisc ad Gen. Acipenser, tab. 18, fig. 2, pag. 261. Piteinger u. Heckel, Gattung Acipenser, tab. 26, fig. 5 şi tab. 30, fig. 15-—16, pag. 279. Nordmann, |. c., pag. 545. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 52; Nachtrage zur Ichthyolog, pag. 24 şi 28. Heckel und Kner, |. c., pag. 337. Siebold, |. c., pag. 360. Giimther, 1. c., VIII, pag. 335. Kessler, Ichthyolog. Aralo-Caspi-pontica, pag. 280. Pancic, pag. 146. Steindachner, Fische a. der 'Theissmiindung. Verh. Zool.-Bot. Ges. Wien 1864. PResinger, |. c,, pag. 90. Grimm, |. c., No. 273. Bramdt, |. c., pag. 113. Sabanejef, |. c., II, pag. 545. Warpachowski, pag. 200. Antipa, |. c., pag. 7 și 12. Acipenser sterleta : Giildenstaedit, Novi Comment. Acad. Sc. Petropol., XVI, pag. 533. | Acipenser pygmaeus: Pallas, III, pag. 102, tab. 16. Acipenser Kamensis: Lovelzhi, pag. 262, tab. 16, fig. 2. In afară de caracterele principale arătate prin diagnoză, Cega se mai deosebește de Viză și prin altele mai secundare : 1) La Cegă corpul nu este atât de înalt și de gros, înălțimea sa se cuprinde aici de 9 ori în lungimea totală. 2) Dimensiunile Cegăi sunt în genere cu mult mai mici decât ale Vizăi. 3) Gura, este diferită. Buza de sus este întreagă, însă cu mult mai sub- țire decât la Viză, iar buza de jos e ruptă la mijloc, însă spațiul lăsat între cele 2 capete ale ei este mic. 247 3) Botul care este foarte lung și ascuţit este puţin îndreptat în sus, iar la partea sa inferioară are un jeeab care e mai lat la vârful botului decât spre partea sa posterioară și în apropierea gurii formează 3 mici butoni ieșiți atară, 4) Ochii sunt aici rotunzi și distanța între ei este cu mult mai mică decât la cealaltă specie, fiind egală cu cel mult 3:/,—4 ori diametrul lor. 5) Inălțimea maximă a corpului e aici abiă la al 3-lea sau al 4-lea scut dor- sal. Primul nu mai e aicea nici aşă de mare, nici aşă de înalt. Colorațiunea. Coloarea generală e următoarea: Spinarea cenușie sau calenie, batând puţin în verde. Scuturile albicioase. Partea ventrală gălbie bătând câte odată puţin în roz. Dimensiunile la cari ajunge Cega de regulă în apele noastre sunt 4—5 kgr. și o lungime de 60—70 cm. Totuş nu sunt de loc rare exemplarele şi de 8—10 kgr. bucata. Distribuţiumea și Biologia. Ca și Viza, Cega, este un peşte de Dunăre, care nu merge decât foarte rar în mare; numai câte odată, exemplare ră- tăcite se mai prind prin fața gurilor Dunării. In Dunăre ea se urcă, după cum știm din literatură, până la Viena, ba chiar rareori până prin Bavaria și intră și râurile Drava, Tisa, Mureș, Someș, Salzach (Heclkel u. Kner), ba chiar prin Mur ajunge până la Graz (Mojsisovicz). La, noi ea este mai rară în regiunea Deltei Dunării, foarte multă în re- giunea Brăilei (chiar în faţa orașului) și pe Borcea precum și în genere în susul Dunării. Ea intră primăvara prin râurile Jiu, Olt, Argeș, Prut, Siret, etc. şi se prinde în regiunea lor inferioară. In bălți nu intră de- cât în mod cu totul excepţional şi anume în regiunile unde e primăvara un curent foarte repede prin gârle, încât se înșeală, crezând că merge la apă curgătoare. Aşă sa prins de ex. odată Cegă multă la balta Potelu. In Dunăre ea stă numai la adâncimi mari, unde fundul e vârtos, pietros sau argilos și îi plac mai cu seamă gropile lângă cari vine pe urmă un banc mai ridicat. Aceste locuri sunt de obiceiu după coturi, așă că pescarii știu să le aleagă și să-și pună instrumentele acolo. Foarte adeseori în anu- mite regiuni locul unde stau ele este chiar pe mijlocul talvegului Du- nării (de ex. în fața Brăilei). In apropierea malurilor nu se găseşte de- cât foarte rar, cel mult acolo unde malurile sunt drevte și adâncimile mari sunt apropiate. loarte multă se găsește de asemenea la anumite epoci pe bancurile nisipoase sau cu pietriș, cari sunt la adâncimi cevă mai mari. In timpul iernii Cega stă la gropi, ea îşi caută însă în totdeauna astlel de gropi cari nu au un fund nămolos, ci cât se poate de tare și în apropierea lor să fie un banc de nisip sau pietriș, sau cum zic pescarii, „un prag“. Ele stau în tot timpul iernii în grupuri mai mari — împreună și cu Viza — aproape amorţite pe fund, fără a mâncă nimic. Cega nu poate suportă apa turbure și îndată ce după o ploaie râurile aduc apa turbure în Dunăre, ea se retrage imediat la fund în locurile cele mai adânci. Așă de ex. pescarii dela Brăila, știu în totdeauna că după ploaie, când se turbură apa Dunării, trebue să meargă să tragă cu Setcile la un loc anumit, unde Cega vine în cantităţi foarte mari în acest timp și se adună pe fund chiar în talvegul apei. 248 Hrama. Cega se hrăneşte aproape excluziv cu crustacee şi larve de insecte. Hrana sa favorită este însă larvele de Rusalii sau Vetricea, (Ră- sură pe la Călăraşi, Mititică la Ruși şi Lipoveni). Aceasta este o Ephe- meridă (două specii de Patingenia) care îşi depune ouăle primăvara în Dunăre și larvele ei trăesc apoi aici tot anul, fiind hrana cea mai pre- ferată a Cegăi și în genere a celor mai multe specii de pește. Larvele de Rusalii se găsesc în totdeauna în maluri la o adâncime mare de 6—8 metri şi cu cât scade apa, cu atât se scoboară şi ele mai mult la fund; numai când scade apa brusc, atunci se pot găsi la 1!/, m. dela supra- faţa apei. Ele nu se găsesc niciodată în fundul apei, ci numai pe sub ma- luri. Vetricea apare ca insectă completă pe la ziua de Rusalii, (de unde numele său) și trăește numai scurt timp când își depune ouăle în Dunăre. Aceste se desvoltă încet, asă că abiă pe la mijlocul lui August încep a apă- reă larvele, cari se găsesc apoi în această stare în tot cursul anului. Cega este atât de legată de Rusalii, cari sunt hrana ei principală, incât pescarii recunosc locurile de cegă după găurile de Rusalii pe cari le văd în maluri. Pentru a căulă cu și mai mare siguranță locurile de Cegă, ei au un fel de instrument numit Gîn, care este un fel de sondă; cu aceasta scot bucăţi de pământ dela adâncimi mari de 8— 10 m. spre a vedeă dacă conţine Vetrice. Acesta constă dintrun ghionder la capăt cu un ci- lindru de tinicheă, deschis la ambele sale capete. In timpul dela lunie până la August cât lipseşte Vetricea, Cega mănâncă crustacee, adică «un fel de viermişori, dar cari sunt raci» —cum zic pescarii. — Aceştia îi găsește mai cu seamă la butuci şi sub sălciile înnecate, și pes- carii cunosc şi aceste locuri foarte bine spre a o căută. Larvele de velrice sunt și cea mai bună nadă pentru Pripoanele de Cegă. Epoca și locurile de reproducție. Epoca de reproducție a Cegăi cade între mijlocul lui Aprilie până la sfârșitul lui Maiu și câte odată ţine chiar și până la începutul lui lunie; totuș epoca principală este în totdeauna la inceputul lui Maiu. Locurile lor de reproducție sunt în totdeauna numai în Dunăre și anu- me la adâncimi mari. Aceste locuri sunt în totdeauna bancuri de nisip și de pietriș asezate la o adâncime de 6— 8 m. sub suprafaţa apei, dar unde curentul e destul de puternice spre a nu depune potmol pe ouă şi a le spălă mereu. După unii pescari Cega și-ar săpă singură cu coada, în acest pietriș locul unde își leapădă icrele. Intrebuințarea, productia, etc. Cega este cel mai gustos pește din Du- năre şi din cauza calităţii sale este foarte căutată. la se vinde aproape toată proaspătă și numai foarte rar sărată (îndulcită) sau alumată. Pre- țurile sale chiar în comerţul «en gros» sunt foarte variabile, oscilând în- tre 100—250 lei suta de kgr. Producţiunea este numai în unele regiuni ale Dunării mai mare, în altele aproape nulă. In regiunea Deltei Dunării — dela Isaccea la mare—se prinde în medie numai 12— 14.000 kgr. anual, din contră în regiunea domeniului Brăilei, unde este o porțiune cu mult mai mică din Dunăre, se prinde între 24—28.000 kgr. anual. Curios e că brațul Măcinului, pe care navigațiunea nu e mare, nu produce decât foarte 249 puţină Cegă, din contră Borcea și braţele mici ale Dunării din jos de Piua-Pielrii au o producţiune foarte mare. In brațul Sulinei Cega lipsește aproape cu totul, deoarece o alungă navigațiunea mare cu vapoarele adânci cu helice cari răscolesc toată apa Dunărei până în fund. Pescuilul. Cega se prinde atât cu Plasele, cât și cu cârligele și anume: 1. Cu Setca de Cegă (Plava de Cegă sau Cegarniţa la 'Lurtucăeni). Aceasta este o setcă întocmai ca şi cea de scrumbii, compusă din 3 plase, adică 2 radine și o plasă deasă, având o lungime variabilă dela 100—500 metri ; ea este astfel regulată, încât să pescuească numai pe fundul apei, îngreoindu-se Camăna cu plumburi mari, iar la otgonul de sus puindu-se numai plute mai mici. Cu ea se pescuește cu curentul întocmai ca și cu setea, de scrumbii, purtând-o 2 pescari dintro barcă ; 2. Cu Trandadaia sau Tâvitoarea. Aceasta este un instrument spe- cial pentru a scoate Cega din gropi. El este format din 2 leațuri de lemn ca, de 1.40 m. fiecare, împreunate la un capăt al lor asttel încât să facă un unghiu ca de 900 între ele. Pe rama astfel formată se întinde o bucată de setcă (cu 3 plăși), care la marginea de jos e lăsată mult mai lungă şi pe camăna ei sunt din distanţă în distanţă înşirate plumburi alter- nând cu oase de cal (fluerele dela picioare). Dela capătul de sus unde sunt împreunate cele două leaţuri se leagă o fringhie de care se ţine tot instrumentul în suspensiune. Pescarul ţine funia în mână și lasă Tranda- daia să se târască cu camăna ei pe fundul Dunării. Ea liind lungă, intră prin gropi şi iea forma lor, iar oasele de cal făcând sgomot sperie Cega care sare în sus și se încurcă în radinele plasei. Acest instrument se zice că sa introdus mai întâiu din Serbia, el este astăzi insă peste tot răs- pândit la toţi pescarii noștri. 3. Cu Pripoanele de Cegă (Peritești la Ruși). Aceste sunt cârlige mici cu «urechi», legate fiecare cu câte o sfoară de 35 cm. şi toate storile sunt prinse apoi pe o frânghie lungă ca de 60—100 m. la o distanță de 1—1.10 m. una de alta. La fiecare undiţă se pune câte o Vetrice cu nadă. Pripoanele se pun pe fundul Dunării, iar un capăt se priponeşte cu un țăruș la mal, sau îl însemnează cu o geamandură deasupra apei. 4. Cu Cărmăcultele de cegă. In timpul când lipsesc larvele de Ve- trice, pescarii aşează la fundul Dunării Cârlge fără nadă. Aceste sunt așă zisele Cărmace sau Căwmăcute. Ele constau din undiţe cevă mai mici decât cele dela pripoane, cu urechi, şi sunt mai apropiate una de alta pe coarda principală. Sunt 2 rânduri de undiţe, unele cari merg în josul coardei și altele în sus. Cele cari stau în sus sunt suspendate liecare câte cu o plută. Ele fiind foarte ascuţite, îndată ce Cega le atinge intră în corpul ei și o prinde. Se pun serii întregi pe fundul Dunării ancorându-se lângă und. 5. Cega se mai prinde la Lăptașe și în tot telul de alte plăsi. Numele populare. Cegă, în Moldova Cigă şi in unele părţi ale Moldovei Ciciugă si Ceciugă. Varietăţi de coloraţiune: In afară de forma obişnuilă, Cega se mai găseşte în 2 varietăţi: (1) var. alba (1), caracterizată printr'o piele cu totul albă (1) Vezi Antipa, Die Store, pag. 7. . 250 lipsită cu desăvârșire de pigment, având chiar ochii roşii (Albinos), și 2) var. erylraea (2), adică exemplare având corpul colorat; roşu cărămiziu foarte frumos (Erythrism), cari se găsese adeseori şi pe cari pescarii le numesc Impăratul cegăi. 1. var. Acipenser ruthenus var. brevirostris, 702. vaz. Fig. 94, a, b, c. Sinonime: (?) Kostera: (melin, Reise durch Russland zur Untersuchung der 3 Na- turreiche, St. Petersb. 1774, III, pag. 238. (?) Acipenser stellatus f. var. Gmelini: Lin., Syst. Nat., ed. 13-a. (?) Acipenser Gmelini: Pitzinger u. Kner, |. c., pag. 272, tab. 25, fig. 2 și tab. 30, fig. 17—18. Mechel u. Kner, |. c., pag. 340. Jeitleles, Prodr. Faunae pin pag. 69. Nordmann, |. c., pag. 544. Pancic, pag. 148. Dumerii, II, pag. 250. (2) Aubaaeiă ruthenus var. Gmelini: Kessler, Zur Ichthyolog., pag. 53. Brandt, europ. asistisch. Stâre, pag. 113. Giimther, Catalogue VIII, pag. 335. Kessler, lehthyol. Aralo-Caspi-pontica, pag. 281. Seeley, pag. 291. Antipa, Die Store, pag. 7. In apele Dunării se găsește o varietate de Cegă cu botul scurt, ea se aseamănă în totul cu Cega, numai că botul ei este triunghiular, scurt şi rotunzit la vârf. Gura este în totul asemănătoare cu a Cegăi având buza de sus dreaptă și întreagă, iar cea de jos despicată la mijloc, și ambele fragmente ale buzei de jos sunt umflate la capetele lor interne şi întoarse in jos întocmai ca la Cegă. Mustăţile sunt cu franzuri și ajung până la marginea superioară a gurii, sunt însă cevă mai lungi decât distanța dela vârtul botului până la inserțiunea lor. Corpul este în totul asemănător cu al Cegăi, înălţimea sa maximă fiind în dreptul celui de al III-lea sau al IV-lea scut dorsal, iar primul scut dorsal, deși cevă mai mare decât cele urmă- toare, nu este atât de mare cala Acipenser elaber și nici aşă de ascuţit şi de înalt. E posibil că această formă să fie cea descrisă de Fitzinger sub numele de Acipenser Gmelini, totuș se deosebeşte de ea prin faptul că aicea primul scut dorsal nu e atât de mare, pe când din desenul dat de Fitzinger și Heclkel se vede că ele la A. Gmelini tot aşă de desvoltat ca la A. Glaber. De asemenea aicea corpul e mai îngust ca la A. Gmelini și înălțimea sa maximă e în dreptul celui deal 3- lea sau al 4-lea dise dorsal. Tot astfel placa mediană, care iese în alară pe mijlocul părții inferioare a botului, este aicea cu mult mai scurtă, urmată de 3 tubereule așezate una după alta în linie dreaptă, pe când la A. Gmelini avem 4 tubercule mai mult sau mai puţin așezate în zig-zac sau pe 2 linii. In fine mustăţile aicea în- doite înapoi trec cevă de vârful botului. (2) Vezi Brandt, Buletinul Acad. de St. Petersb., 1851, Tab. 13. 251 O formă cu totul asemănătoare cu A. Gmelini am întâlnit de asemenea, însă pe aceasta eu nu o pot consideră decât ca pe un bastard între Cegă și Viză şi voiu deserie-o în urmă odată cu ceilalți bastarzi de Acipenser. Din toate aceste reiese, cred, că forma descrisă de Heckel și Fitzinger sub numele de A. Gmelini eră un bastard între A. glaber și A. ruthenus, iar forma, aci descrisă este o nouă varietate de Cegă cu botul scurt. Cred că această formă a mai fost cunoscută şi de alţi naturaliștii, însă a fost con- fundată în totdeauna cu A. (melini, de care se deosebește numai foarte puţin, și nu a fost niciodată descrisă în mod special. De asemenea este foarte interesantă comunicarea pe care mi-o face d-l Grimm, că Acipenser Gmelini sar găsi în fluviul Kura și că acolo Acipenser ruthenus tipic nu se găseste de loc. In acest caz de sigur că nu am puteă aveă a face cu un bastard, ci numaicuo formă specială, care însă ar tre- bui examinată mai de aproape pentru a ne puteă pronunță asupra ei. Nume populare. Cegă cu bolul scurt. 3. sp. Acipenser stellatus. Pa//. Păstzuga. Fig. 95, 9, 97, 98. Corpul lung, rotund şi puţin înalt. Pielea acoperită cu scutele micidințateînformă de pieptene și cu scutele mai mari stelate. Discurile dorsale opistocentre, cu vâriurile posterioare ascuţite, încălecându-se însănumaipuţin unele pe altele, cu baza lată în formă de inimă. Primul disc, care e separat de occipital, este ceva mai mare decât aldoilea, iar al treilea egal cu al IV-lea şi cu mult mai mic decâtal VIII-lea. Discurile laterale între 30 și 40, deformărombică cu marginile crestate, neacoperindu-se unul pe altul. Gura dreaptă, buza de sus întreagă, buza de josintreruptă, cu capetele ei interne depărtate unul de altul. Mustăţile rotunde,fără franzuri, neajungând până la gură. Botultoarte lung și lăţit in formă de spadă. Sinonime: Huso VI seu Antaceus rostratus: Marsig, |. e pag. 37. Acipenser seuruga: Giildenstaedt, Nov. Coment. Acad. Petrop. L7?l. Acipenser helops: Pallas, Zoographia hosso-Asiat. Bd. III, pag. 97; Cuwier, Regne Animale. II ed., pag. 380. Acipenser stellatus: Pallas, Reise durch d. Russische Reich, vol. |. pag. 31, şi Anhang, pag. 460. Gmelin, in Linne Syst. Nat., ed. XIII, vol. i are 6) 0 liră a Beata pa 252 I, pag. 1486. i cu Nov. Acta Acad. Petrop. IX, pag. 35, tab. A. Reisinger, |. c., pag. 92. Pitzinger, Prodr. Fauna v. Oester., Bd. I, pag. 340. E ie u. Ratzeburg, Med. Zoolog. Bd. II, pag. 25, tab. 3, fig. 3 și pag. 351—352. Lovelehi, |. c., pag. 262, tab. 18, fig. 1 sila. “Pitzin- ger u. Heckel, |. c., pag. 287, tei XVI, fig. 3 și tab. PRI fig. 13 și 14. Nordmann, |. c., pag. 545. Heckel u. Kuer, |. c., pag. 343. Sio- bold, |. c., pag. 362. Kessler, Zur Ichihyol., pag. 54; Nachtrăge, etc., pag. 20. Giimther, Catalogue VIII, pag. 340. Kessler, Ihtiol Aralo-Caspi-pon- tică, pag. 283. Brandt, Europ.-asiat. Store, pag. 113. Grimm, |. c., No. 218. Sabanejejf, II, pag. 523. Warpachowski, |. c., pag. 205. Seeley, |. c., pag. 393. Antipa, Die Stăre, ect., pag. 7 şi 13. Acipenser stellatus var. donensis: Loveleki, |. c., pag. 263. Acipenser sturio: Meidinger, |. c. Acipenser Ratzeburgii: Brandt, in Brandt u. Ratzeburg. Med. Zool. II, pag. 351, tab, Ea, fig. 3, pae. 292) Păstruga se recunoaște ușor: prin corpul ei cu mult mai lungăreţ și mai vulue decât al tuturor celorlalte specii de Acipenser şi prin botul ci foarte prelungit și turtit în formă de spadă. Ea formează în multe pri- vintțe o scară de transiţie între două grupuri reprezentate prin Cegă și Viză de o parte şi prin Nisetru de alta. Pielea ei e acoperită atât cu scute- lele mici pectinate, caracteristice Cegăi și Vizei, cât și cu scutelele mari stelate caracteristice Nisetrului; gura ei are buza de sus întreagă ca la Cegă, iar cea de jos e întreruptă şi desvoltată numai la col- țurile gurii, ca la Nisetru. Mustăţile sunt simple, rotunde și nu ajung până la gură ca la Nisetru. Discurile dorsale, deși sunt opistocentre, marginea posterioară a buzei lor însă e mai lungă decât vârful, aşă că acesta e ceva mai apropriat de mijloc și formează transiţia spre discurile mesocentre ; ele nu se mai încalică unul pe altul decât foarte puţin. Discurile laterale sunt numai cu puţin mai numeroase ca la Nisetru și au aproape aceeaş formă. Primul disc dorsal nu mai e atât de înalt, etc., etc. De aicea se vede dar că această specie în adevăr formează o transiţie dela Cegă spre Niseiru, având o serie întreagă de caractere comune cu fiecare din ele. Coloraţiunea. Păstruga are în genere pe spinare 0 coloare neagră-ca- fenie sau cenuşie bătând câte odată în vânăt; pe laturi această coloare e mai puţin intensă până la jumatatea distanței dintre linia discurilor late- rale și ventrale, de aici în jos şi pe loată partea ventrală e gălbie. In genere însă ca la toți Acipenserii coloarea variază foarte mult după apa unde a fost prins: cei din mare sunt negri de tot, câte odată pare că ar fi unsi cu cărbune din fum, cei din Dunăre, dacă au stat aici mai mult timp, sunt cu totul deschişi cenușii. Dimensiunile. Păstruga poate ajunge în apele noastre la o greutate de peste 20 kgr. şi o lungime de aproape 2 m.; exemplarele obișnuite ce se prind însă au cam 6—8 kgr. greutate și o lungime de 1.20—1.40 m. Biologia și distribuţiunea. Păstruga trăește atât în mare cât și în Dunăre, locuința sa principală însă este în mare. De aici își începe ea migrațiunile ei în contra curentului scurt timp după trecerea sloilor 253 pe Dunăre, cam prin primele zile ale lui Martie. In acest timp se prinde foarte deseori la Ori de către pescarii cari toemai în această epocă iese pe tot lungul Dunării la pescuitul Somnului, In Dunăre ea stă mai mult în aceleași locuri unde stau Niselrii și Mo- runii și se prinde mai rareori la locurile de Cegă și Viză. In Dunăre ele stau un timp foarte îndelungat și multe dintre ele rămân în tot cursul anului, căci se prind în orice timp. Cantităţile însă ce se prind în Dunăre sunt în totdeauna cu mult mai mici decât cele ce se prind în mare. Din literatură știm că ele se suie în susul Dunării până aproape de Komorn, de aici încolo însă numai foarte rar, se suie însă în Drava și Tisa până aproape de Tokay. In homânia se urcă numai excepţional în “câteva, din râurile cele mai mari și rămân numai în regiunea lor inferi- oară. Nici în bălțile Dunării ele nu intră decât numai din întâmplare în timpul apelor mari. IHrana lor constă mai cu seamă din scoici, melci, crustacee și în Dunăre larve mari de insecte; niciodală însă nu am găsit în stomacul lor pește. Epoca lor de reproducție este către linele lui Maiu, variind după tem- peratura apei. Ele leapădă icrele atât în Dunăre cât şi la mare, pe ban- curile de nisip din fața gurilor ei. In Dunăre au cam aceleaşi locuri de reproducție ca şi Nisetrul, adică pe praguri. Puii se întorc în scurt timp la mare, aşă că aproape în fiecare an am pescuit în fala gurii Sulinei prin lunile lui lunie și lulie cantități foarte mari de pui din acel an. In mare ei stau timp de vreo 2 ani în fața gurilor și primăvara în epoca Serumbiilor se prind în Setcile dela mare cantități enorme de pui din anul trecut. E curios că la scăderea apelor din bălți se prind în totdea- una la leasă ---mai cu seamă la Filipoiul în domeniul Brăilei — şi pui de Păstrugă; aceștia de sigur au fost aduşi primăvara de curentul apei în bălți, căci se știe că Păstruga nu leapădă icrele niciodată prin bălți ci numai la locurile adânci şi cu curent puternic din Dunăre. Intrebuințarea. Păstruga are o carne foarte bună care se aseamănă la gust cu a Nisetrului, fără a o ajunge însă. la intră în comerţ atât proas- pătă cât şi sărată sau afumată. Preţurile ei medii sunt 60-—75 lei suta de kgr. Ca producţiune numai gura Sf. (Gheorghe dă pe fiecare an câte 7— 8.000 kgr. Piscicultură. Cred interesant să comunic că puii de Păstrugă, transpor- taţi în unele bălți cu apă dulce, cresc și se desvoltă foarte bine și re- pede. Aşă în lacul Siut-Ghiol de lângă Constanţa, care are apă adâncă și limpede cu un fund pietros şi nisipos, punându-se acum câțiva ani pui de Păstrugă şi de Nisetru ei au crescut atât de mult, încât în anul trecut s'au pescuit de acolo 400 lgr. de acești pești. Această experiență ne arată că Păstruga ar puteă fi întrebuințată spre a pune în valoare unele bălți în acest mod; ea nefiind răpitoare nu aduce nici o vătămare celorlalţi pești și sporeşte în mod considerabil rentabilitatea bălții. Deși ea nu se repro- duce în aceste ape, sar puleă însă pune în fiecare an puii prinsi din mare sau din Dunăre. Pescuitul. In afară de Carmacele de Morun şi Nisetru, în cari se prinde și Păstruga, ea se mai prinde în următoarele moduri: 254 1. In Dunăre se prinde cu o setcă specială asemănătoare cu cea de Cegă, numită de pescarii Turtucăeni Pastrugarmiță ; 2. In mare ea se prinde împreună cu Nisetrul cu un fel de plăși fixe suspendate numite Cobce. Aceste constau din o singură plasă cu ochii rari şi se pun ancorate la oareșcare adâncime ; 3. In Dunăre se mai prind cu Oriele și cu Laptașele. Numele populare: Numele general răspândit e Păstrugă, i se mai zice insă și Pastrungă, iar prin Oltenia am auzit Răstrungă. Lipovenii din Do- brogea, îi zic Sevriuga. Grecii nu au nume propriu și îi zic Pastruga, iar Turcii Mersin îavrusu. 4. sp. Acipenser Glidenstaedtii Brandt. Wesezzu. Fig. 99—115. Corpul gros. Pielea acoperită cu scutele stelate de mă- rimidiferite. Discurile dorsale mesocentre, mai multsau mai puţin îndepărtate unele de altele. Primul disc dorsal mai mare decât cel de al doilea până la al V-lea, el nu este îm- preunat cu occipitalul. Discurile laterale între27—37, având forma rombică și puţin înaltă, ele sunt mai mult sau mai puţin separate unul de altul. Gura dreaptă, buza de sus despicată la mijloc; buza de jos întreruptă cu capetele in- terne îndepărtate și apropriatede colţurile gurii. Mustăţile rotunde fără franzuri, neajungând până la marginea supe- rioară a gurii. Botul scurt, lat şi obtuz. Sinonime: Huso V seu Antaceus stellatus: Marsigli, |. c., IV, pag, 37,tab. 12, fig. |. Acipenser sturio: Pallas, Zoograph. Bd., III. pag. 91 (o parte). Bielz, |. 6., pag. 15. Resssinger, |. c., pag. 88. Der Stâr-Ossetr: Gmelin, Reise etc, vol. I, pag. 539. Acipenser huso.y: (Gmelin, in Linne, Syst. nat. ed. XIII. Acipenser hungarorum: Grossinger, Hist. phys. regni Hungariae, vol. III, pag. 81. Acipenser Kostera: /Pitznger, Prodrom, etc., vol. I, pag. 340. Acipenser pigmaeus: Reisinger, |. e., pag. 93. Acipenser aculeatus: Lovethai, |. c., vol. III, pag. 262, tab. 19, fig. 2. Acipenser Giildenstaedtii: Brandt und Ratzeburg, Med. Zool., vol. II, pag. 13, tab. III, fig. 2. Pitenger u. Heckel, |. c., pag. 297, tab. XXVII, lig. 9 şi tab. XXIX, fig. 7—8. Nordmann, |. c., pag. D547. Kessler, Zur lehthyol., pag. 55; Nachtrăge, pag. 25.; Iehthyol., ete., pag. 283. Hechel u. Kmner, |. c., pag. 348; Siebold, 1. c., pag. 362. Pancic, pag. 153. Giimther, Catalog. VIII, pag. 340. Branat, Europ.-asiat. Stâre, pag. 112. Sabanejeli, II, pag. 539, Grim, |. c., No. 274. Seeley, 1. c., 399. Antipa, Die Store, pag. 7 și pag. 13—16. Acipenser schypa: Pitzinger u. Hechel, |. c., pag. 293, tab. 25, lig. 1 și tab. XXIX, lg. 9—10. Nordmann, pag. 546. Iechel u. Kner, |. c,, pag. 346. Siebold, 1. c., pag. 362. Seeley, 1. c., pag. 397. Acipenser Giildenstaedti var. glabra: Brandt uw. Ratzeburg, Medicin. Zool., Il, pag. 301, și Brandt, Europ.-asiat. Store, pag. 114. De sigur că dintre toate speciile genului Acipenser aceasta este cea mai puțin bine studiată, deși vedem o bogată literatură asupra ei. Ceeace se înțelege astăzi sub numele de A. Giildenstaedtii nu este o specie unilormă cu caractere precise bine delinite, ci o întreagă serie de lorme cu totul heterogene, cari au câtevă caractere comune. Fără a dori câtuș de puțin să îmmulțese numărul dejă prea mare al speciilor, cred că e necesar să ne dăm seama de valoarea sistematică a diferitelor forme sub cari apare această specie, să vedem dacă printre ele nu sunt unele cari apar în mod constant ridicându-se astfel din rândul varietăţilor individuale. Să vedem de asemenea în ce mod variază dileritlele forme spre a stabili astiel li- mitele variațiunii și a alege caracterele constante specilice de caracterele individuale variabile. Numai astfel se vor puteă da diagnoze cari să fie în adevăr aplicabile asupra tuturor indivizilor cari compun această specie și totodată cari să nu cuprindă într'o singură specie forme heterogene. Definiţiunile date acestei specii atât de Brandt cât şi de Pileinger și IHeckel nu corespund de loc acestei cerințe. Poziţiunea relativă a oaselor capului, ales de Pitzinger şi Heckel u. Kner ca un caracter specilic, de sigur că nu este de loc nemerit, deoarece exa- minând un număr mai mare de exemplare vedem variațiuni foarte mari. De asemenea lungimea botului relativă cu lungimea mustăţilor, aleasă de Brandt pentru a deosebi pe A. Giildenstaediii de A. Nackarii și A. Sturio, nu este nici ea de loc nemerită, căci întâlnim în adevăr exemplare de Ni- setru cu botul scurt, dar întâlnim și altele cu botul lung, la cari mustă- țile întinse înainte nu întrec vâriul botului. Așă dar pentru ca delinițiunea, ce vom da-o acestei specii să îmbrățizeșe totalitatea formelor ce o com- pun, trebue ca ea să fie bazată pe studiul unui foarte mare număr de exemplare de toate dimensiunile şi de amândouă sexurile. Acest studiu l-am făcut măsurând exact mai multe sute de exemplare și ţinând rubrici speciale pentru fiecare variațiune. Studiul acesta amănunțit va îi publicat în urmă într'o monografie specială, aici am ţinut însă seamă de rezultatele dobândite în diagnoza pe care am dat-o la început și care cuprinde în ea toate formele pe cari le-am constatat în apele noastre. Dacă însă diagnoza pe care am dat-o acestei specii este atât de largă, încât cuprinde toate formele constatate, spre anu mai li nevoiţi să creăm specii nouă, este totuș necesar să descriem diferitele forme sub cari se prezentă această specie, cel puţin acele cari sunt mai mult sau mai puţin constante, adică varietățile. 256 Incă Heckel și Fitzinger au simţit nevoia să împartă această specie și au creat specia Acipeaser schypa. Această creaţiune însă a, fost cu totul nefericilă, căci ea nu separă o grupă cu caractere definite din această specie, ci e numai o simplă varietate cu totul îndividuală. Am căutat inadins să studiez chiar exemplarele originale—conservate în Muzeul din Viena — după cari Heckel a creat această specie, şi am putut să mă con- ving că in adevăr nu reprezentă de loc vreuna din formele constante sub cari apare Nisetrul, ci e o varietate întâmplătoare, ceeace zic Germanii ceine Spielart». In cele ce urmează vom descrie fiecare varietate constatată în apele noastre în parte, mai înainte însă vom descrie după sistemul de expunere ce l-am adoptat, biologia, distribuţia, intrebuințarea și pescuitul, ete. al acestei specii şi apoi va urmă şi descrierea varietăţilor. Coloraţiunea. Coloarea la Nisetru variază foarte mult. La unele exem- plare spinarea e neagră cenușie, la altele verde murdar, la altele verde inchis. Sub linia discurilor laterale și pe burtă e alb murdar. Exemplarele prinse în mare sunt cu mult mai închise decât cele din Dunăre. Dimensiunile. Cel mai mare Nisetru pe care-mi spune un vechiu și bun pescar vătaf la zăvoade, că l-a văzut în timp de 37 ani, aveă o gre- utațe de 125 ocă. Acum 4 ani sa prins la S-tul Gheorghe I exemplar de 104 kgr., Aceste sunt însă rarităţi. De obiceiu se prind exemplare de 20—30 kgr., iar cele de 50—60 kger. sunt dejă foarte mari și rare. Distribuţia. Din Literatură știm că dintre toate speciile Nisetrii au cea mai mare răspândire; din Dunăre unde se găsesc în tot cursul anului, ei trec în toţi afluenții mai mari și chiar în Drava și Waag, se suie însă numai până la Pressburg, foarte rar până la Viena sau chiar mai departe (Ie- ckel u. Kner). In România se suie— firește numai foarte rar — în afluenții mai mari ai Dunării ca Prut, Siret, Jiu și Olt; în acest din urmă s'ar îi suit odată chiar până la Transilvania (B7els). Biologia. Dintre toate speciile de Acipenser din Marea Neagră de sigur că după Morun aceasta este cea mai importantă; se cuvine dar să dăm o mai multă atențiune studiului biologiei sale. Acești doi peşti în genere se aseamănă foarte mult în felul lor de vieaţă. Locuința principală a Nisetrului este marea, totuș ei emigrează în mare număr în Dunăre și se prind aicea în tot cursul anului. La mare, ei se adună primăvara în cantități foarte mari în faţa gurilor Dunării până în jos de Chiutuc, și în special în lunile Aprilie, Maiu şi lunie. Ei se gă- sesc toluş aicea în toată vara până toamna târziu. Când apa începe a se răci, în Noemvrie, atunci ei încep a se îndepărtă dela coaste și a-şi căută locuri de iernat la adâncimi mai mari, unde stau în cârduri în apropierea fundului. Pescarii îi prind în aceste locuri cu Cobce foarte adântcii și la distanţe foarte mari dela coaste. O altă parte emigrează în Dunăre și-și caută locurile de iernat în gropile ei din apropierea gurilor. Adevăratele migrațiuni spre Dunăre le încep însă primăvara, îndată după Păstrugă (căci Păstruga sosește în tot- deauna cea dintâi și pescarii știu că e urmată apoi «e Nisetru și în urmă de Morun). Nisetrii merg încet în contra curentului, tot pe fundul Dunării căutându-și hrană și de câte ori dau peste o groapă adâncă și cu condi- țiuni mai prielnice pentru hrană, se opresc acolo un timp mai îndelungat, continându-și apoi iarăş incelul drumul spre locurile de reproducție. În timpul apelor mari ca și Morunul ei stau de asemenea la gropi, deoarece nu pot suferi apa prea turbure; îndată ce apa începe a se limpezi, ei ies la suprafaţă și fac tot felul de mișcări sărind afară din apă pentru a-şi cu- răți astlel branchiile de nămol. Pescarii îi cunose de departe când îi văd sărind deasupra apei, căci Morunul şi Nisetrul stau drept ca un stâlp, pe când Somnul sare în totdeauna cu coada întoarsă. La întoarcerea lor dela locurile de reproducție vin din contră la supralața apei si merg foarte iute. Mulţi dintre Nisetri petrec iarna în Dunăre în locuri anumite pe cari le au comune cu Morunii. Hrana. Nisetrii se hrănesc cu scoici, melci, crustacee, Mitilică, nămol, ete. şi adeseori și cu peşti mici, în mare mai cu seamă cu Hamsi, iar în Dunăre cu Ubleţi. Spre a-mi da mai bine seama de modul cum se hrănesc ei în dileritele epoce ale anului, am lăcut o statistică în care se înregistră zilnic limp de doi ani conținutul stomahului al tuturor Nisetrilor ce se prindeau la gura Sf. Gheorghe şi am constatat următoarele: în Ianuarie stomacul eră gol; în Yevruarie conţinutul eră mici conchilii de melci și nămol; în Martie nămol, melci și un lichid gros verziu; în Aprilie și Maiu nu se prinde; în lunie putin nămol, Crustacee (Palaemon, Crangon, etc.), Ilamsi și Ciortănică mică; în lulie acelaş, în August acelaș; în Septemvrie crustacee și Hamsi; Octomvrie nomol şi Ilamsi; Noemvrie acelas; în De- cemvrie stomacul gol. In general însă din toate stomacurile examinate */, erau goale. La Dunăre se găsește în stomacurile lor cam ăcelas conţinut, numai că în loc de Ilamsi sunt alte specii de pesti mici ca Ubleţi, ele. și pe lângă aceste și tot felul de larve de insecte și mai cu seamă Velrice. Locurile de reproducție. Nisetvul se reproduce atât în Dunăre cât și în mare. In Dunăre el are aceleași locuri ca şi Morunul, adică pe bancuri adânci cu lund pietros sau nisipios. Contrar datelor din literatura de până acuma, Nisetrul leapădă icrele sale și în mare pe bancurile de nisip din faţa gurilor Dunării. Aceasta se adevereşte în afară de observaţiunile directe ale multor pescari şi prin faptul că în luna lui lunie şi lulie găsim la mare în fața gurilor Dunării cantităţi foarte mari de pui mici de 2—3 cm. abiă desvoltaţi din ou, cari de sigur nu au putut face incă călătoria din inte- viorul fluviului până la mare. li se reproduc însă mai cu seamă în Du- năre și anume pe tot lungul ei, începând dela guri până la Porţile de fier. Epoca de reproducere a Nisetrului este între sfârșitul lui Aprilie până pe la mijlocul lui lunie. Pentru a determină mai cu preciziune această epocă şi în genere pentru a-mi face o idee mai lămurită asupra Biologiei acestor pești şi migraţiunile lor, am inceput de mai mulţi ani o statistică deta- liată a exemplarelor pescuite la 2 puncte principale de pescărie, la gu- rile Sf. Gheorghe şi la Portiţa. Aceste 2 puncte reprezentă tot Nisetrul prins în mare dela Sud de gura Sulina până la Kiutue în apropierea Con- stanței. In această statistică se înregistrează regulat pe liecare lună: 1) Numărul $ şi numărui &. 2) Greutatea în kgr. a 5 și e. 3) Greutatea, icrelor scoase. 4) Conţinutul stomacului. 5) Direcţiunea vântului. A. R. —Publ. Adamachi, 111. Antipa, Ihtiologia. 17 258 6) Temperatura apei. (Aceste 2 din urmă însă numai de scurt timp). Celelalte statistice de pe cursul Dunării în sus până la Călărași conţin numai cantităţi totale lunare prinse, fără ase puteă specilică numărul bărbaţilor și numărul femelelor, etc.; totuș și aceste statistice ne pot da foarte mult ajutor pentru studiul migraţiunilor, ete. Nu pot intră aicea în toate aceste detalii, pe cari le voiu publică pe larg în monografia specială a acestui gen, mă mulțumesc numai a reproduce statistica pe anul 1903/904, pe care am publicat-o în comunicarea preliminară ce am făcut-o la Viena. In aceasta se vede: 1) Numărul peștilor prinși și anume câți bărbaţi şi câte femele; și aceasta calculată totodată şi în procente. 2) Greutatea peștilor prinși, câte procente 5 şi câte procente e. 3) Cantitatea totală lunară şi câte procente face aceasta, pentru fiecare lună din cantitatea totală anuală. 4) Cantitatea icrelor și câte procente face aceasta pe fiecare lună din greutatea totală a femelelor prinse în acea lună. 5) Greutatea medie pentru fiecare sex. (Vezi tabela 1 şi tabela 2 dela pagina 259). Din această statistică putem trage cel puţin următoarele concluziuni : 1. In general numărul d este cel puţin de 3—4 ori mai mare ca al femelelor; 2. În lunie se prind la coaste în fața gurilor Dunării cele mai mari cantități din această specie, peste 1/, din prinsoarea întregului an. Această cantitate descrește cu încetul până toamna, iar iarna Nisetrii dispar aproape cu totul din aceste regiuni ducându-se la iernat, fie în mare la adâncimi mai mari, fie in gropile Dunării. 3. In luna lui Martie, femelele prinse au 18—20%, din greutatea cor- pului lor icre, pe când în lunie această proporţie scade aproape cu ?/;, adică la 7—90%,. In Iulie scade încă cevă mai mult şi crește apoi ince- tul până în Martie viitor. Aceasta dovedeste cu siguranță că epoca de re- producţie a fost între Martie și Iunie, adică în lunile Aprilie și Maiu, ceeace se confirmă de altfel și prin toate observaţiunile directe. Puii Nisetrului îndată ce sau desvoltat puţin pleacă în mare — după cum afirmă unii pescari întovărășind pe părinţii lor—şi rămân aici cel pu- țin trei ani, până ce ajung la maturitatea sexuală. Cel mai mie Nisetru cu icre observat la punctul Sf. Gheorghe aveă 6 kgr., din cari 4,5 kgr. erau icre, aşă că corpul său eră foarte uscat. De obiceiu ei ajung maturitatea sexuală cevă mai târziu. Intrebuintarea. Nisetrul are — după Cegă —carnea cea mai gustoasă dintre toți Acipenserii. El se consumă foarte mult atât proaspăt cât și să- rat. Din el se fac conserve foarte bune, atât marinate și fierte în cutii de tinichea cât și afumături. Cea mai bună conservă de Nisetru este Palăcul,; aceasta se prepară din spinarea peştelui, care se pune în sare cu puțin sal- petru spre a se înroși carnea și apoi se așează la vânt într un loc umbrit spre a se uscă repede. Producţia anuală în delta Dunării este de 3——400.000 kgr. (1) Vezi: Antipa, Die Stâre und îhre Wanderungen în d. europ. Genwiissern, pag. 15. 4 4 [rar |oec [es lososor | — Jsro9 |eos jroesr ger jprorr [628 lee rar - * “ Te9oL E cer |8oe lor locezr lozr eee |9%82 lose lrrz lsr91 |ers ler aer ae “ode = cor |6cz [or lcrs9 [ra lee loes locze |ozr veac FI6 246 198 oo e OIIeNIAOA = E A Sp ee | a ae, = [ea | se] == ae Di | za N | ea Mee | mapa M Le ea i NI a (aaa si, - * “OTIAWI999( | = 9eL l08g [por lerzr [co jece 6 |20c Br [Ier ZI 191 leue "70 * OMIAUIBON | 3 bor [vre |6eL lereșr ler 992 1628 leșer Irer lest |oro [cor loe me "9IIAUI0IOO). | = 691 [9're | loz9rr |ro leerr |62c lrese [rev l6ezr Î8'19 [rr lase „n “otaavuoydegi i pi |ree |[z2 lorosr jerr |209e |oz, leer9 [lose lerve es [ere lezr ee = 96 [es ko lorrer:leor |reco 112 l6crr |68c leozr l6es [29 |rrr a Sg îi ROUND = ger [oc [ez |oswea |rer |seeze |06 |ersta |e6 |ezee [oe6 leooz loa io e a E e jirtaţi 3 'TO/EO6L Ul PiNIod | MINI9SIN mpnyinosod 979yejnzoy 'g ejogep y ă, numai că au oc | | | | | | | | eer |esr [re |roorez| — loores |z2 lezero lee |eezez [89 loror |zec leorr]: * ro 0'a1 |60c |o6r jeres [ez lerre |soc l69er |eer leror leac lr6 |eor ze |: - - - : nare e6 |ees [ezr lore |co l66r leac leze lgrr lee VIA [66 1946 lOT 99” OMENIAGAI — lore [ze lv 1200 [re | | IG — == me “oaenuei 9er l89r |v lover [eo sr lore [or O [09 [98 2,8 8 Bear [9 o 9 = = “9TIAUI999C v11 |&oe lrer lorecr le l9ose 1919 [91 lree losor 202 »F1 |e6r |9or los'ree i 20 |66v |vere |roe lerre |gec lie leo [per |: : * * * “erzauropo 9 259 y o i) i |EGZMO Pa e OLIAVURONI e mari se prinde cu Avele sau Cobcele Pescuitul. Nisetrul se pescueşte în 2 moduri: = 7 CS lat ver |lrsr [66 02 2YY 16 IBre'9 |&'14 9967 287 GcOY [E Gl l0€r |rfe 5 9" * errauieșdeg pr) 9sT |921 |lv6 OL'4c9 CC |LF2 ST [”99 |6eveT |9s€ |el€o9 169 1606 |60s [9686 m en engl Ss că VEL |Y9L [92 06'c66 c'eŢ Văsas! 10'69 €97'2 0'T€ |lvce 062 [298 1044 l0IG SE a a OPȚIUNI i 5 ALEI [971 [02 06'907 0'6Y jude [e 28 COR IE |SCI [0027 Y69 |esre 901 986 Pe d a a cca O ULUI Eco | | | sie i |] | | PA «165 p fa) 3 i | o 15 d | 0 di! | % SM dă "ON | O "ON 2 ci) | | 3 | | IV ENIARRI | = e ș “x uy orpovu | | je 5 pai | 5 | = 5 = eoenoaI) :9[919][ :"3M Uy e9șeyno10 : IOŢOIeŢduuox A [nagunN | R= cz — 3 '70/€06L UI 9U15102W0 JS IN) e[ TOINIȚOSIN M]nyinosed 91o7e)mzoy “7 elaqe[ i 260 2. În mare, în aproprierea coastelor până la 10 mile distanță se prind cu Curmacele ca și Morunul. Acestor carmace le. zic Lipovenii Ripeah, (adică seaiu) din cauză că sunt mai mici și foarte ascuţite. Ele sunt întinse pe coarda principală, numai pe un singur rând, fără a aveă și altele cu plute suspendate în sus; 3. La Dunăre se prind cu Carmace cu 2 rânduri numite de Lipoveni Dvosnasnoi. Toate aceste le voiu descrie la Morun mai detaliat. Nume populare: Românii îi zic pretutindeni Nisetru. Ruşii și Lipovenii din Deltă Osetior și Osetrin. Grecii Mersini și Turcii Mersan. La Nise- (rii mici ca de 5--6 kgr. pescarii dela mare le zic Adutuc (in regiunea St. Gheorghe-Portiţa). Varietăţile Nisetrului. După cum am arătat dela început, Nisetrul se prezentă sub o întreagă serie de forme diferite unele de altele, așă că pescarii zic că «nici un Ni- setru nu seamănă întoemai cu celălalt». Dintre acestea sunt unele foarte îndepărtate de forma lipică, ele sunt însă izolate și nu pot fi considerate decât ca varietăți individuale. Din contră sunt însă altele cari au o serie de caractere constante și formează varietăţi bine limitate unele de altele. Deoarece toate aceste forme par a [i legate între ele prin forme intermediare, cred că pentru moment e mai bine să le considerăm numai ca varietăți constante sau rasse. Varietăţile acestea sunt de 2 feluri: unele varietăţi de integument și altele varietăţi de iorme. In cele ce urmează le voiu indică numai, rămâind ca descrierea lor detaliată s'o dau în monogralia specială a acestui gen. |. Varietăţile de integument. Intru cât privește îmbrăcămintea, corpu- lui, se deosebesc 2 varietăţi de Nisetru foarte bine distinse una de alta: 7. vaz. Acipense Guldenstaedtii var. scobar 702. vaz. Fig. 101 și 102. Aceasta este caracterizată prin numărul considerabil de scutele cari acoper corpul său între cele 5 serii de scuturi longitudinale. Unele din aceste scutele au dimensiuni foarte mari ajungând la lungimea discurilor de pe linia la- terală ; aceste se dispun şi ele pe tot lungul spinării în linii longitudinale; între ele sunt altele cevă mai mici şi între aceste altele și mai mici, aşă că tot corpul este învelit ca întro cuirasă. Pe partea anterioară a corpului, între seriea scuturilor laterale şi cele ventrale, se incepe o nouă serie longitudinală de 5—8 scuturi mari având câte odată o înălțime egală cu a celor de pe linia laterală. Toate oasele capului și scuturile sunt la această varietate groase, puternice și cu numeroase adâncituri radiare pe ele. Această varietate e foarte bine cunoscută de pescarii noștri, cari din cauza dimensiunii și mulţimii scutelelor (scoabelor) o numesc Scobar. lia se găsește foarte des în Dunăre. 2. vaz. Acipenser Guldenstaedtii var golis moz. vaz. Fig. 103—104. A doua varietate e caracterizată prin lipsa aproape tolală a scutelelor mari de pe piele. Toată pielea e acoperită numai cu scutele loarte mici, cari cu ochiul liber aproape nu se văd și se simt numai la pipăit. Cor- pul acestora are mai mult aparența corpului Morunului. In Dunăre sunt foarte rari şi chiar în mare în regiunea gurilor. Se găsesc însă des în mare la sud de Portiţa în dreptul punctului Kiutuc. Pescarii îl numesc pe acesta Goliș. Deoarece această formă mai prezentă şi alte caractere aparte, dintre cari unele privitoare la forma botului și a guri, e posibil -că aceasta să re- prezente o specie nouă. II. Varietăţile de formă. Nu numai îmbrăcămintea însă, ci și forma cor- pului variază foarte mult si putem distinge cel puţin următoarele forme constante : i 7. vaz: Acipenser Guldenstaedtii Brandt focma typica. Adică forma tipică descrisă de Brand! și apoi de Pilzinger d Heckel, Hechel € Kner, ete. Aceasia e caracterizată printr'un bot scurt, lat și foarte obtus, având mustățile mai apropiate de vârful botului decăt de gură, astfel că îndreplate înainte vârfurile lor trec peste vârful botului. 2. vaz, Acipenser Giildenstaedtii var. longirostris mo. vaz. Fig. 106. Această, varietate se caracterizează printr'um bot conic, lung aproape ca acel al lui Acipenser sturio și puțin subțire la vârf. Mustătile mai depărtate de marginea gurii decât de vârful botului, însă când suut îndreptate înainte abiă ajung sau sunt chiar mai scurte decăt distanța dela înserțiunea lor pănă la vârful botului. Aceștia se întâlnesc foarte adeseori atât în Dunăre cât şi în mare și pescarii noştri îi numesc Nsetri cu botul lung. 3. vaz, Acipenser Guldenstaedtii var. acutirostris 702. vaz. Fig. 107. Această varietate este caracterizată printr'un bot scurt, însă ascuţit, având forma conică. Gura este foarte largă ajungând cu capetele ei până aproape de mărginele laterale ale părții inferioare a botului. Buza de sus chiar când e despicală e bine desvoltată. Și această formă e foarte posibil să fie chiar o specie nouă. 5. sp. Acipenser sturio Zaz. Szpul, Fig. 116. Corpul deogrosime mijlocie. Pielea acoperită cu scutele în formă de plăci mici rombice sau pătrate apropiate între ele. Discurile dorsale mesocentre, mari, având forma pen- tagonală. Primul disc mai mare decât al Il-lea și al Ill-lea și egal cu al IV-lea. Occipiialul cu o prelungire anteri- oară care intră ca o pană între cele 2 parietale. Discurile laterale foarte înalte și carinate tare la mijlocul lor, apro- piate între ele și acoperindu-se unul pe altul, 27—36. Gura dreaptă, buza de sus subțire, cea dejos despicată, cu cape- tele ei interne groase, puţin depărtate între eleșşiintoarse înapoi. Mustăţile rotunde și netede, așezate la jumătatea distanţei dintre gură și vârful botului și neajungând nici până la marginea gurii, nici până la vărtul botului. Botul puţin lung, aproape triunghiular cu vâriul rotunzit, 263 Sinonime : Acipenser sturio: Linn6, Syst. Natur. Bloch, |. c., pag. 89, tab. 88. Brandt u. Ratzeburg, |. c., vol. II, pag. 17, tab. III, fig. |. Lovelehy, 1. c., vol. III, pag. 261. Cuwwvier, hegne animal, II ed,, pag. 142. Pilzinger w. Heckel, |. c., pag. 307, tab. 27, fig. 8 şi tab. 26, fig. 3—4. Bona- parte, Fauna Italica, III Pesci, tab. 1. Mechel u. hner, |. c., pag. 362. Siebold, |. c., pag. 363. Giinther, |. e., pag. 342. Grimm, |. c., Brandt Europ. asiat. Stâre, pag. 113. Antipa, Die Store, etc., pag. 7 și 16. După cum se ştie, până acuma Sturionul ordinar eră considerat ca lip- sind cu desăvârşire basenului Mării Negre și fluviilor ce se varsă în ea. In literatură nicăeri nu se găsește pomenindu-se cevă despre el, nici în Kessler, Brandt, itzinger și Heckel, etc. Mai mult chiar, Heckel și Kner, Siebold, Seeley, etc. constată lipsa sa din basenul Mării Negre și din Dunăre ca un fapt de o mare însemnătate pentru geogralia animală. Nu știu cum se face de nu a fost încă descoperit atâta timp, el este insă un peşte relativ frecuent la coasta noastră și pescarii îl cunosc foarte bine sub numele special de Șip. In privința formelor sale el nu diferă de loc de exemplarele din cele- lalte mări europene. L-am comparat cu exemplare din Adriatica, din Medi- terana, şi din Marea baltică și nu am putut să descoper nici o diferinţă. In privința biologică însă acest peşte dileră; în adevăr pe când Sturi- onii din Baltica urcă fluviile la distanţe loarte mari pentru a-și depune icrele, așă că Grimm (1) ne asigură că la Varșovia se prind în Vistula peste 10.000 de puzi pe an, cei din Marea Neagră depun icrele aproape în tot- deauna în mare pe bancurile de nisip din fața gurilor Dunării. In Du- năre ei nu intră decât foarte rar. Un pescar care are de 37 de ani un zăvod în aproprierea Pisicii, îmi spune că el nu a prins în tot acest timp decât 2 Şipi. Epoca lor de reproducție este odală cu a tuturor celorlalţi Sturionizi, adică în Aprilie și Maiu. Colorațiunea sa pe spinare este galben-catenie, iar pe partea ventrală alb bătând în galben. Dimensiunile la cari ajunge sunt destul de mari, am avut chiar exem- plare de 80 kgr. greutate şi 2 m. lungime. De alttel am putut pescui în apele noastre exemplare de toate dimensiunile, începând dela 5 cm. lun- gime. _ Intrebuinţarea. Carnea sa este mult mai puţin gustoasă și mai uscată decât a celorlalţi Sturioni ai Mării Negre; de asemenea şi icrele sale sunt de calitate inferioară. Nefiind în mari cantități el nu joacă un mare rol comercial, ci se vinde de obiceiu împreună cu Viza cu acelaș preț ca și ea. Pescuitul se face cu Carmacele ca acela al tuturor Sturionilor mari. Numele populare. Lipovenii dela gurile Dunării îi zic Șip și acest nume a fost adoptat și de Românii de pe acolo. Românii din Galaţi și Brăila, etc. îi zic însă Un fel de viză sau Viza galbenă. (1) Oscar A. Grimm, Verhandlungen der internationalen Fischerei-Conferenz în Wien, 1882. II. Gen. Huso. Cele 5 serii longitudinale de discuri osoase nu se umesc între ele la coadă. Capul învelil peste toi cu plăci osoase. La marginea superi- oară a operculului deasupra deschiderii branchiale câte un spiracul și o parabranchie. Dorsala și anala apropriate de caudală. Gura semilunară, foarle largă, cu mustățile turtile în formă de sabie. Am- bele membrane branchiale se confundă între ele în regiunea jugulară, formând o cută liberă deasupra istmului branchial. Stomacul nedivi- zal, format numai dintro lărgire a tubului digestiv, cu pereți subțiri. După cum se vede din această diagnoză, și noi găsim necesar a des- părți cu totul Morunul de ceilalți Acipenserini și a formă din el un gen aparte. Aceasta nu o facem ca Derg, bazaţi pe un caracter exterior ne- insemnat, ci pe baza constatării ce am lăcut-o că el se deosebește de toți ceilalți prinir'un caracter anatomic de o foarte mare importanță și anume pe faptul că la Morun stomacul e reprezentat printrun tub uniform, puţin lărgit şi cu pereţii puţin îngrosaţi, pe când la ceilalţi Sturioni sto- macul este despărţit în două printro zugrumătură și partea sa anteri- oară are pereţii foarte musculoși și îngroşaţi ca pipota dela pasări. Des- crierea detaliată a tubului digestiv la acești pești nu o pot face în această lucrare faunistică, ea va formă obiectul unei lucrări separate, aici mă mulțumesc numai a anunță și a mă servi de acest caracter pentru scopurile sistematice pe cari pentru moment le urmărim. 7. sp. Huso huso, £. Mozunul. Fig. 120—131. Corpul gros. Pielea goală sau acoperită cu scutele foarte Mici şi rare. Discurile dorsale mesocenirie; la e ze mp lamele adulte ele sunt ca şi cele ventrale îngropate în piele şi aproape invizibile. Gura mare, semilunară ajungând până la marginile laterale ale botului. Buza de sus întreagă, cea de jos întreruptă la mijloc, cu vârfurile interne subţiate şi indepărtate unul de altul. Mustăţile turtite lateral și lungi trecând peste marginea superioară a gurii. Botul turtiţ de sus în jos si cu vârful ascuțit; las exemplarele adulte, moale și elastic. 265 Sinonime: Huso primus: Marsigh, |. c., IV, pag. 31, tab. 10, fig. 1. Huso: Gesner, De Aquat., pag. 59. Acipenser huso: Linne, Syst. nat., pag. 404. Giildenstaedi, |. c., pag. 522. Lepechin, |. c., vol. I, pag. 158, tab. Ll, fig. 112. Pallas, Reise durch, etc., vol. I, pag. 131, vol. II, pag. 339. Pallas, Zoographia, vol. III, pag. 86, tab. 13. Bloch, Nalurg. der auslăndischen ische, vol. I, pag. 70, tab. 129. Meidinger, 1. c., tab. 49. Brandt u. Ratzeburg, Med. Zool., li spa d utab. |, fie. |. Reismmger, |. €., pag. 91, Fitzinger, |.c., vol.I, pag. 340. Lovetehi, 1. c., pag, 253, tab. 15, fig. l,a, b. Piteingeru. Heckel, |. c., pag, 321, tab. 27, fig. 7. tab, 28, fig. 1 și 2. Nordmaunnu, |. €., pag. 547. Kessler, Zur Ichihyologie, pag. 56; Nachtrăge, etc., pag. 25; Ichthyol. Aralo-Caspi-ponti., pag. 282. Heckel u. Kner, |. c., pag. 365. Sievold, pag. 364. Pancic, |. c., pag. 154. Giinther, Catal. VIII, pag. 337. Branat, Europ.-asiat. Stâre, pag. 111. Seeley. 1. c., pag. 414. Warpachomw- ski, |. c., pag. 206. Antipa, |. c., pag. 8 şi pag. 17. Huso huso: Derg, Zoolog. Anzeiger, 1904, pag. 665. Dintre toate speciile de peşti cari trăesc în apele noastre, fără îndoeală că Morunul este cel mai de valoare. Faptul că un singur Morun cu icre, după preţurile de azi, poate valoră cât cinci perechi de boi, ne arată ce interes mare trebue să avem noi de a conservă și îmmulţi un asttel de peşte în apele noastre. Pentru a puteă însă ajunge ca măsurile noastre să dea rezultatele dorite, trebue ca ele să decurgă din cunoaşterea apro- fundată a biologiei acestei specii. Condus de această idee, în timpul celor 13 ani de când mă ocup cu studiul faunei ihtiologice a homâniei, am dat o atenţiune cu totul particulară acestui pește. Voiu da dar în cele ce ur- mează o scurtă schiţă a obiceiurilor vieţii acestui peşte, astfel cum am putut eu să le observ şi sa le studiez prin statistice, anchele la pescari, pescuiri experimentale, etc. etc. Notiţele aflate în literatură nu ne sunt de mult folos, deoarece sau sunt neexacte în majoritate sau au de obiect Morunul din alte fluvii, care în privinţa biologică este diferit de cel de Dunăre. Colorațiunea. Morunul are o coloare cenușie pe toată partea superioară a corpului și albă pe burtă. Morunul însă care se prinde în mare e mult mai închis, adeseori negru de lot, cel din Dunăre din contră e cenușiu deschis, câte odată aproape alb. După această schimbare de coloare recu- nosce pescarii din Deltă Morunii de curând intraţi în Dunăre și știu când începe epoca migrațiunilor. O varietate de coloare foarte interesantă este că se găsesc adeseori Mo- runi cu totul albi, albinos. Dimensiunile. Morunul ajunge în Marea Neagră la dimensiuni foarte mari. Exemplarele obișnuite sunt de 100—250 de ker.; se prind însă ade- seori exemplare cu mult mai mari, așă acum un an sa prins la gura Sf. Gheorghe un Morun de 560 kgr., care se află păstrat în Muzeul de Is- lorie naturală. In 1890 sa prins tot la Sf. Gheorghe un Morun de 683 ocale vechi (882 kgr.), care aveă 460 ocale carne, 98 ocale icre, 110 ocale capul și 15 ocale maţele, beșica, etc. Cel mai mare Morun despre care își aduc aminte pescarii din Și. Gheorghe și pe care l-am găsit notat în registrul 266 unui pescar a avut 700 ocale de carne, fără cap și mațe, aşă că în total se urcă de sigur la aproape de 900 ocale, eră însă un mascul. Aceste date întrec dimensiunile ce să dădeau până astăzi acestui pește. Biologia, distribuția, etc. In privința biologiei Morunului de Dunăre avem oareşeari date interesante dela Marsig, Gesner, Ileckel u. Kner, etc, totuș sunt în cea mai mare parte neexacte sau chiar se contrazic între ele. Aşă d. ex. după unii Morunul se reproduce numai în mare, iar după alţii numai în fluvii. Aceste greşeli se reproduc apoi mereu prin toate trata- tele de Ihtiologie și observațiunile făcute asupra peștilor dela Volga și alte fluvii se dau ca și cum ar fi valabile și pentru peștii Dunării. Observa- țiuni științilice sistematice asupra vieţii acestui peşte în Marea Neagră și Dunăre ne lipsesc până acuma aproape cu totul. Și aici ca și la A. Giildenstaedlii am întrebuințat aceeaş metodă, adică; 1. Intrebări la diferiți pescari vechi de pe la diferite punete ale malurilor Dunării și coasta mării. 2. Observaţiuni personale și pescuiri experimentale. 3. Cercetări mai de aproape a naturii, hidrografiei, etc., a locurilor de pe Dunăre cunoscute ca locuri bune de Morum şi anume: a locurilor de hrană, locurilor de reproducție și locurilor de hibernaţiune. 4. Statistice exacte lunare a prinsorilor conţinând numărul exemplarelor după sex, greutatea și cantitatea cărnii, cantitatea, icrelor, etc. 5. Cercetări regulate asupra conţinutului stomahului peștilor prinși. 6. Cercetări asupra puilor, etc. hezuliatele dobândite sunt în scurt următoarele: Locuința și migrațiunile. Morunul este un pește migrător care trăește în mare și face regulat migrațiunile sale în Dunăre. In mare trăește în timpul verii, în apa sălcie din fața gurilor Dunării, iar în timpul iernii se retrage mai la adânc. In Dunăre trăeşte în gropi adânci cu un fund de nămol sau argilă. Migrațiunile sale le începe primăvara de timpuriu îndată după Păs- trugă și Nisetru, adică puţin timp după plecarea sloilor. In unii ani încep chiar pe la finele lui Fevruarie, aşă că se pescuese prin regiunea Galaţilor cantităţi mari de Moruni intraţi proaspăt din Dunăre. In 1903 d. ex. sa pescuit pe canalul dela Isaccea la Brăila 14.70/, din producţia întregului an în luna Fevruarie. El odată intrat în Dunăre merge în- cet în contra curentului ținându-se tot pe lângă fund. In drumul său întâlnește gropi şi se opreşte mai mult timp la ele pentru a se hrăni; în aceste gropi adeseori întâlnește Moruni intraţi din anul trecut, cari au iernat în ele, atunci cei noi îi alungă pe ceilalţi și le ieau locul, iar cei vechi merg la alte gropi mai înainte. In timpul apelor mari Morunul se dă lot la fund, căci nu poate suportă apa turbure care-i astupă branchiile. După ce a trecut epoca, creșterilor apelor de primăvară, ei ies din gropi la supralaţă plini de noroiu și sar mereu în sus pentru a se spălă. Pescarii îi recunosc când sar alară din apă, căci el iese drept ca un stâlp, fără a se încovoiă. Dar nu numai primăvara, ci şi în tot cursul anului și mai cu seamă toamna intră Morunul din mare în Dunăre; aceștia noi intraţi se recunosc intotdeauna după coloarea lor neagră. In timpul iernii Morunul iernează la gropi foarte adânci, în totdeauna după un cot unde curentul bate în maluri; ei preferă gropile cu fund tare și negru; aicea stau aproape în letargie. Gropile sunt de obiceiu lângă un prag cevă mai înalt, insă tot la adâncime unde ei işi găsesc hrana. Hrana. Ca şi pentru Nisetru am pus să se examineze timp de mai mulți ani conţinutul stomacului la exemplarele prinse la ȘI. Gheorghe. In ge- neral în timpul lunilor mai calde el este un peşte loarte răpitor și încă din Martie până la Octomvrie se mai găsesc in stomacul său, pe lângă crustacee (Palaemon şi Crangon), scoici, melci, etc., tot felul de pesti în cantități mari și mai cu seamă Scrumbii, Crap, Avat, Babușcă, Plătică, Hamsi, ete. Dar și pasări acuatice și chiar odată o copită de cal am văzut scoţându-se din stomacul său. La cei din mare se găsesc mai nult eru- slacee, nomol, alge si IHamsi. In timpul iernii stomacul său este gol sau conține o apă groasă verzue şi cevă melci. Locurile de reproducție. Contrar opiniunii lui Marsigli și a lui Ieckel și Kner, că Morunul se suie in Dunăre «fără a se reproduce vreodată în ea», contrar însă și opiniunii multor naturaliști ruși, cari susțin că Mo- runul se reproduce numai în fluvii și niciodată în mare, cred că pentru apele noastre pot afirmă cu siguranţă că el leapădă icrele regulat atât în Dunăre cât și în mare, în apa sălcie din lața gurilor ei. In Dunăre ei se reproduc la locuri adânci pe bancurile de nisip şi petriș. Unii pescari susțin că ei se reproduc mai cu seamă în cataractele dela Porţile de fier şi că se freacă cu burta de pietre spre a înlesni ieşirea productelor se- xuale. Această susținere este foarte probabilă, deoarece tocmai în aceste re- giuni, la 'Tu»nu Severin-Cladova, etc. se prind primăvara cele mai mari can- tităţi şi se produce foarte multe icre. După ce Morunii au lepădat icrele în Dunăre, o pornesc inapoi spre mare. In drumul lor spre mare înoată foarte repede și tot pe la suprafața apei; ei au atunci atâta putere, încât adeseori rup cârligele şi merg cu ele îna- inte. După unii pescari ei sar întoarce urmaţi de puii lor (?). In tot cazul eu am găsit în gura Sulinei în luna lui lulie foarte mari cantităţi de pui mici de 2—4 cm. lungime, cari de sigur puteau să vie şi mai de departe din susul apei, însă puteau tot așă de bine să se [i desvoltat chiar în această gură. In mare Morunul leapădă icrele pe bancurile de nisip din faţa gurilor. Cred că pot alirmă aceasta bazat pe faptul că, în afară de observaţiunile directe ale pescarilor, am întâlnit aicea în fiecare an cantităţi enorme de pui mici de 2— 3 em., cari nu puteau să se fi desvoltat decât în aceste locuri. In alară de aceasta, chiar faptul că în epoca de reproducție găsim aicea adunate la un loc cantităţi atât de mari de Moruni, bărbaţi și fe- mele cu producteie sexuale mature, nu poate lialtfel explicat decât că ei au venit și slau aicea ca să se reproducă. Epoca de reproductie Din literatura de până acuma nu se poate vedeă încă cu preciziune care este epoca principală de reproducere a acestui pește în apele noastre. După Warpachowschi Morunul ar lepădă icrele după Nisetru, după alţii din contră mai târziu. Pentru a rezolvi definitiv această chestiune, am făcut aceeaş statistică ca şi pentru Nisetru la punc- tele Sf. Gheorghe și Portiţa și iată rezultatele la cari am ajuns în afară de observațiunile directe ale pescarilor, 268 Rezultatul pescuitului Morunului la Sf. Gheorghe în 1903/04. Numărul bucăţilor : Greutatea in kgr.: lerele EI] IUNEA. 9 | e 9 | 2 ia | | a medie în kgr. | c | ler. Des No. 9% || No. 0/6 kgr. oa | ile 0/9 9 și | ă ea | 19 a ÎI aVie) 50 ceea 2 36| 4.2] 815| 95.8] 4.399] 104| 37.683| 89.6] 42.082] 340| 264.30] 5.6[1296 ai Iulie rai - 30| 106| 252| 894] 3.291| 19.3] 13.699| 80.7] 16.990] 13.7] 260.70| 7.3|118.4| 58.3 August . ! 40| 10.5] 341| 89.5] 4.331| 20. 4| 16.853| '79.6| 21.184] 17.2) 407.60| 8.6[118.4| 49.4! Septemvrie. . . 49| 17.3] 233| 82.7] 4.810| 292| 11.666] '70.8| 16.476] 13.3] 607.05] 11.2|1105| 50.0 Octomvrie. ş 33| 26.4 92| 73.6] 3.903 484| 5.081| 56.6] 8.984| 7.3] 567.80] 12.7]1354| 552 Noemvrie . . . 19| 365| 33| 63.5] 1.966| 46.3] 2278| 53.7] 42441 35] 320.80| 13.9[120:3| 69.0 Decemvrie. . . D205 Dell 9| 42.9] 1.416| 71.6 561| 284| 1.977] 1.6] 207.80] 192.81135.3| 62.3] Ianuarie. ... . 2| 50.0) 2| 50.0 245| 56.0) 192| 44.0 431| 0.4] 46.16] 15.8]145.5| 96.0 Fevruarie . . . 25| 48.1| 27| 51.9 2.954| 59.3 2.021| 40.7] 495| 4.0] 513.40| 9.6]130.4| 74.8 Martie. . PE 30| 53. O 31| 47.0] 3.916| 62, 3 2.310] 31.1]. 6. 286) 5.0 679.57] 14.7]131.3| 76.5] Total . 281| 132] 1835] 86.5] 31.231] 25.2] 92.404] 713] 123.635] — | 3677.18| 10.5|1242] 50.3 Rezultatul pescuitului Morunului la Portiţa în 1903/04. lun 1R ze a 0 | 39| 32| 1147] 96.8] 5.442] 102| 48266] 898| 53.708] 503] 25430] 4ala6ol 421 [urle e E poze 9| 3.8| 232| 96.2] 1.392] 11.4] 10.810| 88.6| 12.202] 11.5] 71.40| 48|1546| 465 August 3 3. 19| 56| 322| 94.44 2.512| 15.8| 13.397| 842| 15.909 15.0] 141.30| 5.3[1394| 415 Septemvrie. . » 24| 15.9] 127| 84] 2.961| 33.9| 5.771| 66.1| 8.732] 8.1] 228.64| 7.111328| 455 Octomvrie. . . 38| 40.0) 57| 6.0] 2.802| 41.7] 3.928] 58.3] 6.725] 6.3] 32920| 10.54 824| 688 Noemvrie . . . 4] 26.1] 11| 733 333| 38.8) 749| 69.2 1.082] 1.08 47.20] 12.4] 832| 68.1 Decemvrie. . . —|— | — — | = > a — | — | -— Ianuarie . . =| == ja ea = | sszal = — | — | Fevruarie . . . 6| 11.8] 45| 882 649| 16.0| 3.443| 840| 4.092] 3.8] 82.00| 12.2[108.0| 81.0 Martie: 3. 17| 39.3] 41| 70.7| 2.036| 477| 2.214| 52.3] 4.250] 40] 302.30] 12.9]1194| 54.0] ZE APESAEEECI EET EEE SERIEI EEE ZI EET EDER EEE IEI Fa EI E Total - | 156| 12.0] 1982] 880| 18.127] 17.0] 88.573] 83.0] 106.700] | 1456.34] 741255) 44.7 . | relativ al lemelelor în raport cu acel al bărbaţilor este Din această statistică se vede Il, la această specie chiar mai mic dec i este egal cu 10—13.5%,. t la Nisetru ş ă 1 număru 1 JC C să Si 260 2. Că numărul relativ al e în Martie în faţa gurilor Dunării este de 30—53%/,, pe când în lunie numai de 3.2—5.8%. 3. Că în lunie se prind cele mai mari cantilăți de Morum la coasta mării, 1/3—1/, din toată prinsoarea întregului an. 4. Că femelele au cele mai multe icre în Martie (13—15%/, din greu- tatea corpului lor) și cele mai putine în lunie (4—6%/,). Deci între aceste două luni ele au lepădat icrele; adică în Aprilie şi Maiu. Ceeace este confirmat si prin observaţiuni directe, reproducţia făcându-se între linele lui Aprilie până la finele lui Maiu. Intrebuințawve. Morunul are o carne gustoasă și preleratţă de popula- țiunea noastră. [El se consumă mult proaspăt, dar mai mult se sărează, afumă și serveşte la fabricaţia a o mulţime de conserve. Cea mai prele- vită conservare de Morun este Patogul; acesta se prepară din spinare de Morun puţin sărată — îndulcită — care se pune apoi câtvă timp înh'o soluţie de silitră spre a înroșşi carnea și apoi se alumă. Din Morun se mai fac și conserve în cutii precum și tot felul de ma- rinate. De mai mare preţ însă decât carnea sunt icrele; aceste au boaba mare, cenușie și sunt cu mult mai gustoase decât ale tuturor speciilor de Aci- penser. Icrele se prepară în două moduri: 1) proaspete sau puţin sărate, şi 2) tescuite. Preparaţia lor se face în modul următor: Pentru icrele proaspete se scot ovarele afară, se taie în bucăți şi apoi se trec prin'un fel de ciur numit Praboi pentru a le separă astfel de pe- liţele ovariului, cari rămân afară, iar boabele cad într-o sită dedesubt ca mărgelele. După aceasta se pune un pral de sare deasupra și se amestecă cu mâna, turnându-le apoi în cutia în care urmează a [i transportate. Icrele tescuite se prepară cu saramură. Saramura se lace astlel -de lare, ca un ou să se ridice deasupra. Când aceasta e gata, se trec icrele prin praboi, însă în loc să cadă în ciur cad întro cădiță cu saramură, aici stau o ju- mătate de oră şi apoi se pun întrun sac de pânză care se scurge bine şi se pune la presă. In afară de icre Morunul mai are asă zisul Clesa de Morun, care se pre- pară din besica sa înotătoare şi se întrebuințează la clarilicarea vinurilor. Şi în fine se mai scoate dela el Coarda dorsală numită pe rusește Veziga, care se întrebuințează în husia foarte mult pentru umplut pastele, iar la noi pentru diferite bucate de post. Morunul are o valoare foarte mare comercială: numai în Delta Dunării se prinde între 2—350.000 kger. anual, dând dela 12—20.000 ker. icre pe liecare an. Pescuitul. Morunul se pescueste aproape exclusiv cu Carmacele. La mare se întrebuințează Carmace cu un singur rând: (fipeah rusește), iar la Dunăre cu două rânduri (Dvosnasnoi) și unele mai mari numite Dal- don. Carmacele constau din cârlige mari cu urechi şi foarte ascuţite la vârfuri ; ele sunt legale liecare cu câte o lrânghiuţă de 60 em. lungime, toate aceste frânghiuţe se leagă apoi perpendicular pe o frânghie mai mare. Fiecare frânghie de aceste are 25—30 de cârlige şi se numeşte un Pe- vâmet; liecare Perimet e suspendat în sus cu 3 frânghiute cu plute; 3 Pe- rimele la un loc formează un Cheag, iar 100 de Cheaguri fac un Zăvod. Sidi La un Zăvod aparţine o lotcă cu 6 oameni, din cari unul stă la prova şi caută cârligele. La o colibă sunt câte 2 sau 3 Zăvoade, fiecare Zăvod are un Vătaf sau Ataman. Luerătorii sunt toemiţi cu leafă, iar Atamanul la parte din prinsoare. Cârligele se schimbă în fiecare zi și se ascut foarte bine cu 2 pile, iar apoi se ung cu grăsime de Delfin (Porc de Mare), ca să nu ruginească și să intre mai bine. Linia de carmace se așează per- pendicular pe malul mării întinzându-se spre adânc. Carmacele sunt legate la fundul mării cu pari bătuţi în fund, sau dacă nu e posibil, se ancorează cu saci de nisip. Parii se bat în fundul mării până la adâncimi de 30 de m. cu un instrument numit; Nabofnic. Dimineaţa când ies pescarii la cercetarea cârligelor, le examinează pe toate dacă sa prins cevă și când găsesc vreun Morun sau Nisetru prins în cârlige, îl obosesc mai înlâiu, pentru a-l puteă ucide. Ei îl apucă de coadă cu un cârlig de fier numit 7imleac, acest cârlig scurti e legat cu o frânghie ca de vreo 3—4m., pe care unul din pescari o are legată cu capătul celalt de mâna sa stângă; după aceea trage peștele puțin afară și altul îl loveşte cu o măciucă (Cecuşa) în cap, apoi iariîl lasă, iar îl lo- vește, etc., până ce îl omoară. La Dunăre cârligele se pun la anafoare şi la fundul apei, numai vara în timpul căldurilor le pun mai la față la întinsoare (la «Ples», cum zie Lipovenii). Vânturile au o foarte mare influență la mare asupra prinsori. In ge- nere vânturile de Sud și West sunt cele mai rele, căci fac mare sgomot și sperie peştele. Sunt foarte bune: vara vântul de Sud (Mareana), iar toamna, Crivăţul (Perioz) şi vântul de răsărit (Wostoc). Sunt loarte rele vânturile numite de Lipoveni Abaza (5.0) şi Polu diona (5). Nume populare. In toală ţara i se zice Morun. Lipovenii îi zic Beluga. La temele li se zice Icrane, iar la bărbaţi și la, toţi cei fără icre TPurpac. Monstruozităţi, ete. 1) In anul trecut sa prins un Morun bocs care aveă botul cârn și oasele frontale indoite înainte. Ii însă posibil că la acest exemplar să [i fost numai vreun traumatism. 2) Se întâmplă foarte des că se găsesc Moruni hermafrodiți și anume câte odată cu un ovar şi cu un testicul, alte dăți insă de fiecare parte sunt amestecate unele loburi de lapţi cu altele de ovarii. Pescarii susţin că aceștia devin maturi sexuali și că sar fecundă singuri. Bastarzi. Înainte de a termină descrierea acestei familii, să spunem și câtevă cu- vinte asupra formelor bastarde. Incă de mult timp Golovatehol a atras atenţia că unele forme de Acipenser se încrucișează între ele producând bastarzi. Acest fapt a fost apoi confirmat de Kowalewski, Owsjanikow și Wagner, cari au și făcut experienţe producând bastarzi, prin fecundaţiune artificială ; și în fine în timpul din urmă linar Lânnberg în raportul său: PAI asupra călătoriei ce a făcut-o la Volga vorbește și despre oarecari bas- tarzi de Sturioni ce a avut ocazia să vadă. Nici unul însă din toţi aceștia, nu au descris aceste lorme bastarde și nici măcar nu știm încă cari anume sunt speciile cari se încrucişează între ele spre a-i produce. In ultima mea comunicare preliminară făcută la Viena în anul acesta am dat lista tuturor bastarzilor pe cari i-am observat până acuma, arătând și speciile cari i-au produs. In cele ce urmează voiu enumără numai pe scurt acești bastarzi, descrierea lor detaliată trebuind a o rezervă pentru monografia completă a acestui gen, ce urmează să apară în curând. 7. Acipenser ruthenus. X Acip. stellatus. Fig. 132—135. Această formă reunește caracterele Cegăi cu ale Păstrugăi, ea are botul cevă mai lung și mai lat decât al Cegăi, însă cevă mai îngust şi mai scurt decât al Păstrugăi. (Gura lormează de asemenea o transiție, deoarece buza de jos nu e restrânsă numai la colţurile gurii, ci se întinde cevă mai mult spre mijloc. Mustăţile nu sunt propriu zis cu franzuri, însă pe unele se văd din loc în loc mici excrescenţe; la alte exemplare chiar se vede câte o mustață cu franzuri, iar celelalte netede. Discurile laterale sunt mai nu- meroase ca la Pastrugă, însă mai puţine ca la Cegă. Pielea e acoperită cu scutele pectinate, însă și cu câteva mici scutele slelate, etc. Această formă e foarte lrecuentă și se găseşte mai cu seamă în mare în foarte mari cantități. Numele populave. Pescarii din Catârleţ o numesc Cegă de mare, iar cei dela Dunăre îi zic Cegă corcită cu Păstrugă. 2. Acipenser ruthenus.X A. glaber. Sinonime : (?) Acipenser Gmelini: Peck. u. Piteinger. Această formă se aseamănă la corp în totul cu o Viză mică, însă are buza inferioară la mijloc despicată ca la Cegă. Comparând-o cu desenul din Fitzinger şi Heckel, cred că e identic cu forma descrisă de ei sub nu- mele de A. Gmelimi. 272 3. A. glaber. X A. Giildenstaedtii. Acest bastard e caracterizai : 1) Prin pielea sa mai netedă, fără scutele. 2) Prin forma gurii sale având buza de sus întreagă. Restul corpului se aseamănă cu A. Giildenslaeditii. Nume populare. Corcitură de Niselru cu Viză. 4. Acipenser stellatus. X A. Giildenstandtii. An. Această, formă se aseamănă cu Nisetrul, numai că are corpul mai lung și mai subţire precum şi botul ceva mai lung şi lăţit. Are însă buza su- perioară nedespicată ca la Păstvugă. Este relativ frecuentă şi se numește de pescari Nisetru coreit cu Pă- strugă. 5. Acipenser stellatus. X Huso huso. Fig. 142—143. Această formă este foarte frecuentă și întrunește foarte bine caracte- rele ambelor specii. Chiar acuma am dobândit un nou exemplar de 22 kgr. având o lungime de 1.80 m. Botul'e mai scurt ca la A. stellatus, însă mult mai lung ca la Morun. Oasele capului sunt cu mult mai slabe ca la Pă- strugă şi nu se lipesc bine unul de altul, ele sunt conformate ca la Morun. Gura, e cu lotul diferită de cea dela Pastrugă și amintește mult gura semi- lunară a Morunului; mustăţile în schimb nu sunt lăţite. Pielea este numai cu foarte puţine scutele stelare. Aripioara caudală e mai mică și dreaptă ca la Morun, etc. Nume populare. Corcitură de Morum cu Păstrugă. Soleil Semi a 273 6. A. Guldenstaedtii. X A. huso. Fig. 145—146. Adeseori se găsesc Nisetri de dimensiuni extraordinare, trecând de 100 kgr. Examinându-i mai de aproape, vedem mai întotdeauna că avem a face cu un bastard de Morun cu Nisetru. Corpul său e mai gros ca al Nisetrului. Pielea e mai netedă, numai cu steluțe mici în formă de puncte. Botul e mult mai lungăreţ şi turtit de sus în jos ca la Morun. Gura amin- teşte pe a Morunului. In schimb toate seriile longitudinale de discuri și aparența. totală, oasele craniului, etc. sunt ale Nisetrului. Nume populare: Morun corcit cu Nisetru. 7. Acipenser sturio. X A. Giuldenstaedtii. Această formă are botul ceva mai lung şi mai ascuţit ca Nisetrul și pielea îmbrăcată cu scutele mari cari se apropie de forma rombică. Dis- curile dorsale și laterale sunt mai mari ca la Nisetru apropriindu-se ceva mai mult de Șip. Sunt foarte rari. 8. Acipenser glaber. X A. huso. Această formă a fost descrisă şi de Brandt și Ratzeberg în vol. II, pag. 350 a Zoologiei lor medicale şi foarte bine figurate la Tab. L-a. Giin- ther a format din ea o nouă specie: A. PBrandtii, însă Brandt i-a recuno scut în urmă singur adevărata ei natură de bastard. A. R.—Publ. Adamachi. 111. Antipa, Ihtiologia. 13 III. oo. CYCLOSTOMI. Pești având corpul cilindric şi pielea goală. Scheletul cartilaginos. branchiile în formă de saci, fiecare cu o deschidere exterioară separată și fără aparat opercular. Gura suctorie circulară sau semi- circulară. O singură deschidere nasală situată pe linia mediană. Fără aripioare pereche şi fără coaste. Bulbul aortic cu 2 ventile. Fără beşșică înotătoare. Această grupă de drept nu face parte din clasa peștilor, de care se în- depărtează foarte mult prin organizaţia lor. După cum se exprimă Huxley și Johannes Miiller, diferința dintre Peşti și Cyclostomi e mai mare decât cea, dintre Peşti și Mamifere. Ei constituesc o clasă aparte alături de cea a Peştilor. Dacă am pus-o însă aici, o fac mai mult din motive practice, spre a completă astfel descrierea faunei ihtiologice a apelor noastre. FAM. PETROMYZONTINI. Deschiderea nasală conduce într'un canal înfundat. De fiecare parte 7 desehi- deri branchiale. Gura are forma unei ventuze rotunde ; buzele cărnoase prin în- chidere pot formă o deschidere îngustă longitudinală. Gen. Petromyzon Lin. PFălcile veprezentate prin lame cornoase prevăzute cu mici dinți cor- noși în trei muchi. Limba de asemenea cu lame cornoase. Sacii bran- chiali conduc întrun canal median închis la capătul său posterior și deschieându-se în cavitatea bucală la partea anterioară. Cu două ari- pioare dorsale din cari cea de a doua se continuă în caudală. Intes- tinul în linie dreaptă, prevăzul cu o valvulă spirală. 7. Sp. Petromyzon fluviatilis Zn. Ambii dinţi de pe placa superioară ascuţiţi şi depărtați unul de altul; cei de pe placa inferioară apropiaţi între ei și aşezaţi în semicerc. Pe marginea gurii o singură se- rie de dinţi foarte mici. Intre dorsala I-a și a Il-a este un oarecare spaţiu liber. Beșica fierei lipsește. 276 Sinonime : l.ampreta fluviatilis: Marsegi, |. c., tab. 1, fig. 1, pag. 2. Petromzon fluviatilis: Lune, Syst. Naturae, pag. 394. Bloch, Oekon- Naturgesch. der Fische Deutschlands, III, pag. 41, tab. 78, fig. l. Pallas, Zoographia, III, pag. 66. Meidinger, tab. 50. Nordmann, |. c., pag. 549. Reisinger, |. c., pag. 97. Heckel u. Kner, |. c., pag. 377. Siebold, |. c., pag. 372. Giinther, Catal. VIII, pag. 502. Bielz, pag. 16. Kessler, Iehthyolog. Aralo-Caspi-pont., pag. 287. Pancic, pag. 15'. Grimm, No. 285. Seeley, Fishes, pag. 424. Această specie se găsește adeseori prin râurile noastre și chiar în Du- năre. Am colectat exemplare din Olt, la Slatina, din Bistriţa şi dela, Cer- navoda din Dunăre. Ei se găsesc mai cu seamă prin gârle, braţe laterale, etc., unde începe apa a se uscă; atunci scoțând nomolul cu o lopată pe mal îi vedem că încep a se mișcă. La noi nu au nici o întrebuințare; pescarii în cea mai mare parte nici nu-i cunosc; alţii se servesc de ei ca nadă la pripoane. Nu am putut află nici un nume special, unii le zic Țipari confundân- du-i cu Cobitis Fossilis, iar alţii zie că sunt viermi. Niciodată nu ajung la dimensiuni mari. La Tarcău am auzit zicându-i Nouă ochi. Nu sunt însă sigur dacă acesta e un nume cu adevărat popular, sau dacă nucumvă e tradus din nemțește de către Germanii ce se află pe acolo. 2. «Sp. Petromyzon planeri B/. Dinţii aşezaţi ca la P. fluviatilis, însă obtusi. Pe margi- nea gurii numaio singură serie de dinţi foarte mici. Prima dorsală lipită sau despărțită numai foarte puţin de dor- sala a doua. Cu beșica fierei. Sinonime: Petromyzon Planeri: Bloch, |. c., pag. 47. Kessler, Zur Iehthyologie des siidwestl., Ruslands, pag. 56. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 380, Fig. 203. Siebold, |. c., pag. 375. Kessler, Ichthyol. Aralo-Caspi-pont., pag. 287. Pancic, |. c., pag. 158. Benecke, |. c., pag. 197. Petromyzon branchialis: Giinther, Catalog. VIII, pag. 504. Seeley, pag. 427. Juvenes: Petromyzon branchialis: Lune, Syst. Natur. Bloch, pag. 45, tab. 78, fig. 2. Reisinger, Iehthyol. Hungar., pag. 98. 277 Petromyzon lumbricalis: Pallas, Zoographia, vol. III, pag. 69. (?). Ammoccetes branchialis: Dumeril, Cyelost. Mag. Encycl. 1808. Grin- ther, Fische des Neckars, pag. 135. Mechel u. Kner, |. c., pag. 382. Kes- sler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 58. Jeitteles, Prod. Faunae Hungar,, pag. 69. Are aproape aceeaș răspândire ca și specia precedentă și e poate cevă mai des. Nu are absolut nici o întrebuințare, fiind tot aşă de necunoscut de pescari ca şi specia precedentă. i: ui INDICE ALFABETIC DE NUME ŞTIINŢIFICE. A. Abramidopsis, 100. Abramidopsis leuckarti, 149. Abramis, 138. Abramis argyreus, 140. Abramis abramo-rutilus, 153. Abramis ballerus, 145. Abramis, bipunctatus, 164. Abramis blicea, 150, 152. Abramis brama, 139, 152. Abramis brama X Leuciscus rutilus, 148. Abramis buggenhagii, 153. doboluides, 165. % elongatus, 143. laskyr, 150. leukartii, 148. melanops, 143, 145. microlepidotus, 140. E sapa, 146, 147. Fă schreibersi, 147. i vimba, 143. abramo-rutilus (Abramis), 153. A „ (Blicopsis), 153, 154. abruptus (Leucaspius), 170. Acanthopsides (Fam.), 92, 194. Acanthopsis taenia, 198. Acanthopteri (subord.), 9. Acerina (Gen.), 28. Acerina cernua, 14, 28. rossica, 33, 34. schraetser, 31. schraitser, 31. i vulgaris, 28. Achteres percarum, 18. Acipenser (Gen.), 241, 242. aculeatus, 254. brandtii, 273. glaber, 242, 243. glaber X Acipenser huso, 273. glaber X Acip. giildenstaedtii, 272. gmelini, 250, 271. Acipenser giildenstaedtii X Acip. husso, 273. E giildenstaedtii var. acutirostris, 262. i: giildenstaedtii var. glabra, 255. var. golis, 261. var. longirostris, 262 var. scobar, 260. 5 forma typica, 261. Acipenser helops, 251. ă hungarorum, 154. Ă huso, 254, 265. i kamensis, 246. kostera, 254. : marsiglii, 243. A nakarii, 239, 255. var. heckelii, 239. var. nasus, 239. și „var. hardoi, 239. nudiventris, 243, 244. H py&maeus, 243, 246, 254. ratzeburgii, 252. PA ruthenus, 246, 271. i ruthenus X Acip. stellatus, 271. ruthenus var. brevirostris, 250. 3 „var. gmelini, 250, - schypa, 243, 255, 256. PA stellatus, 250, 251. D stellatus .X Huso huso, 272. și „Var. donensis, 252. a sterleta, 246. N seuruga, 251. js sturio, 239, 252, 254, 255, 262, 263, » X Acip. giildenstaedtii, 273. Acipenseres, 241. Acipenserini, (Fam.), 239. aculeata (Cobitis), 198. aculeatus (Acipenser), 254. îi (Gasterosteus), 52, acuminatus (Cyprinus), 102, 115, 116. agassizii (Telestes), 191. Alausa vulgaris, 227, 228. alepidotus (Cyprinus) 103. alburniformis (Bliccopsis), 165. » » » » 280 alburnoides (Aspius), 158, 159. aspius (Cyprinus) 168. Alburnus (Gen.) 158, 165. Aspius fasciatus 164. alburnus (Aspius), 159. heckeli, 161. Alburnus aussonii, 136. „ mento, 161, 162. Alburnus bipunctatus, 163, 164. breviceps, 159. „ ochrodon, 158. „ owsianka, 170. n chalcoides, 161, 162. rapax, 167. “3 f var. danubicus, 162. Aspro (Gen), 23. alburnus (Cyprinus), 158. Aspro asper, 23. Alburnus dolobratus, 165, 166. „ streber, 23, 27. că alburnus (Leuciscus) 158. „vulgaris, 93. îi " Alburnus lucidus, 158, 159, 165. „ zingel, 25. %| Alburnus lucidus X Leuciscus rutilus, 166. auratus (Carassius) 121. 7] A „ X Squalius dobula, 165. , (Mugil) 76, 80. d A mento, 162. aussonii (Alburnus) 136. Fi mentoides, 162. E (Salar) 206. 5 tauricus, 166. în (Salmo fario) 206. Alosa (Gen), 219. „ cultiventris, 230. „ delicatula, 232. y ei iri paldneri (Leuciscus), 164. EL) ) Ş Aspi „ nordmanni, 219, 227, i ASPIRA IRI pontica, 219, 220 ballerus (Abramis), 145. » E] » . = în (Oyprinus), 145, 150. “ var. danubii zl, balloni (Gasterosteus), 53. B. i 24. A d » "= JI0e ale nd tă, barbatula (Cobitis), 196, 197. pă a IG ina) 196 întatau ab var. merga (Cobitis), 197. APE RIA RA barbatulus (Nemachilus), 197. » (Leuciscus), 136. var. taurica (Nemachilus), 197 | si (Rhodeus), 136. u ; : | Barbus (Gen.), 128, 129. Barbus communis, 129. barbus (Cyprinus), 129. | Barbus fluviatilis, 128, 129. | anguilla (Muraena), 235. pi . petenyi 181,192; | : E Acel vulgaris, 129. Anguilla fluviatilis, 236. 2 i | Ș vulgaris, 235, 236, batrachocephalus (Gobius), 65. i Bentophilus, 60. e a Diaz r. 943 biarmatus (Gasterosteus), 52. i Bă tei 95 bipunctatus (Abramis), 164. : sfiit e » (Alburnus), 163, 164. » d o Ammocoetes branchialis, 277. Anacanthini (subord.), 83. anadromus (Capito), 143. Anguilla (Gen), 235. Aspi 164. argentatissimus (Gaterosteus), 53. îi al Mo E » , . Argus foliaceus, 111. i (Le ucisa) pă argyreus (Abramis), 140. argyroleuca (Blicca), 150, 152. Ascaris dentata, 33. asper (Aspro), 23. asper (Perca), 19, 23. Asper pisciculus I, 25. bjorkna (Blicea), 150, 151. : (Oyprinus), 150. Blicea (Gen), 150. blicca (Abramis), 150, 152. Blicca argyroleuca, 150, 152. bjorkna, 150, 151. E » A Se (Gen.) A 2, SA X Leuciscus rutilus, 153. spius Î A (ET fr s alburnoides, 158, 159 a d, XS e paru de pene uro ptal ja 9 i mus, 154. is alburnus, 159. - baldneri, 164. Și bipunctatus, 164. i chalcoides, 167. = clupeoides, 167. Di blicea (Cyprinus), 150. Blicca laskyr, 151, 152. blicca (Leuciscus), 150. Bliccopsis (Gen), 100, 154. fa abramo-rutilus, 153, 154. 281 Bliecopsis alburniformis, 165. Chondrostoma (Gen), 190. ȘI erythrophthalmoides, 154. chondrostoma nasus, 190, 191. Botriocephalus infundibuliformis, 213. rysela, 191. 5 „ latus, 213. ehrysoprasius (Cyprinus), 189. brachycentrus (Gasterosteus), 53. cicatricosus (Pleuronectes), 89. Brama I, 139. Ciprini mira species, 118. brama (Abramis), 139, 152. Cladobostryches, 241. ds (Oyprinus), 139. clavetza (Cyprinus), 147. Brama secunda, 147. Clupea (Gen), 230. branchialis (Ammocoetes), 277. Clupea cultriventris, 219, 230, 233, î (Petromyzon), 276. „ delicatula, 219, 232. brandtii (Acipenser), 273. „ Kessleri, 220. breviceps (Alburnus), 159. „ piltschardus, 220. buggenhagii (Abramis), 153. „ pontica, 220, 227. - (Cyprinus), 148. „resp. Alosa eichwaldi, 220. FA (Leuciscus), 148. : „ Alosa maeotica, 220. „ sulinae, 219. Clupeina (subfam.), 218. Clupeoidei (Fam.), 92, 218. clupeoides (Aspius), 167. (Cyprinus), 156, 161, C. Callionymus, 60. caninus (Gobius), 215. i A Cobitinae, 100. Caplto, „484. Cobitis (Gen), 194. E anadromus, 143. i culoataL98 . .1. » ) Q » fluviatilis IE Sage 4 barbatula, 196, 197. » » ) ] a „ sive Squalius minor: 186. “ 10 A ați al e dă capito (Mugil), 82. MA Age cun ie caput delphini var (Oyprinus carpio), 118,120. A ai a : Cobitis fossilis, 194, 195. p 3 „ (Lucioperea sandra et vol- onai), 22 A merga 197. „ 22. a En Carassius (Gen), 121, 122. zi ji i3o na a 106; communis (Barbus), 192. congener (Sarachi), 155. coriaceus (Cyprinus), 103. Cottus (gen), 35, 36, ferrugineus, 35, 36. Carassius auratus, 121. carassius (Cyprinopsis), 122. i (Cyprinus), 122. Carassius gibelio, 192. moles, 122. 2 E , , oblongus, 122, ia 20 Didi) i0, vulgaris, 121, 122 SI microstomus, 35, 36. carinatus (Cyprinus), 143. d Pogcilopusi p ORAL Carpio (Gen), 125. 3 gobio var. macrostomus, 40. carpio (Cyprinus), 101, 103, 104, 115. 2 2 2 scrii dul Aaa carpio forma typica (Cyprinus), 115. ji A a0aI MS Aeiat Vă Torac Carpio kolarii, 118, 125 a poecilopus var. macrostomus, 42. Li ) z i „„ microstomus, 42. i Si tor (Cyprinus), 103. 2 io limueatior (Ciipriiua) Cultra (chela) 156. Caryophyllaeus mutabilis, 213. Cataphracti (Fam.) 35. Caysițis (Mirica) 146, BAe aloe (Goa) 61,168, 69. Sieu Și luaa si cephalus (Cyprinus), 178, 183, 184. Lita Lai (oueiseue) a ice): 186. cultratus (Pelecus), 155, 156. » (Mugil) pi cultriventris (Alosa), 230. » imi) : S i (Squalius), 165, 178, 184, 185. Cyatocephalus, 213. var. A. (Mugil), 82 cultriventris (Clupea), 212, 230, 232. E ua (le eainia) 14 8. | Cyelostomi (Ord.), 274. (oras) 161 cyprinacea (Lernaeocera), 111, 124. i Cyprininae, 100. » halyb Squalius), 187. fie aur) Cyprinodonti, 214. Chela cultra, 156. o naCSEi (i Aa chelo (Mugil), 78. yprinoidei (Fam.), 92, 99. Cyprinodon umbra, 215. Cyprinopsis carassius, 122. Gyprinus, (Gen), 100, 101. Cyprinus I, 115. i II, 102. Cyprinus, III, 1%. Cyprinus, alburnus, 158. 5 acuminatus, 102, 103, 115, 116. i alepidotus, 103. - amarus, 136. Și aspius, 168. : ballerus, 145, 150. - barbus, 129. Ri bipunctatus, 163. i bjsrkna, 150. e blieca, 150. si brama, 139. i buggenhagii, 148. -; carassius, 122. A carinatus, 143. a carpio, 101, 104, 115. forma tipica, 115. var. gibbosus, 116. hungaricus, 116. imperator, 103. i i » oblongus, 117. X Carassius vulgaris, 125. să cephalus, 178, 183, 184. Ș chalcoides, 161. - chrysoprasius, 189. » » - clavetza, 147. FA clupeoides, 156. și coriaceus, 103. E cultratus, 155. i dobula, 184, 187. i elatus, 102, 102, 116. A erythrops, 175. d farenus, 139, 140. f gibelio, 122. = gobio, 133. . grisalgine, 178, 183, 187. + hungaricus, 102, 116, 116. i idbarus, 173. i idus, 173, 182, 184. ȘI jeses, 173. Și kollarii, 116, 195. zi laskyr, 150. i leuciscus, 187. + macrolepidotus, 102. A moles, 122. pi nasus, 191. și nordmanni, 102, 103, 116. A nudus, 103. FA orfus, 173. AI phoxinus, 188. a rapax, 168. i regina, 102, 115. 282 Cyprinus rex cyprinorum, 102, 106. rivularis, 189. rutilus, 179. Se sapa, 147. a sericeus, 136, E specularis, 102. taeniatus, 168. | Și tinca, 126. A uranoscopus, 135. i vimba, 143. czernayi, (Owsianka), 170. D. ANI danubica (Gasterosteus platygaster var.), 45, 46. danubii (Alosa pontica var.), 221. delicatula (Alosa), 232. delicatula (Clupea), 219, 232. ui delineatus (Leucaspius), 170, j E (Squalius), 1'70. demidoffii (Percarina), 33, 34. dergle (Scardinius), 176. diagrama (Ligula), 18, 124. 213. Distomum nodulosum, 25, 27. dobrogica (Sardina), 219. e dobula (Cyprinus), 184, 187. 4 » (euciscus), 184. » (Squalius) 184. dobuloides (Abramis), 165. Ă dolobratus (Alburnus), 165, 166. și dolobratus (Leuciscus), 165. i eichwaldi (Clupea resp. Alosa), 220. elatus (Cyprinus), 102, 116, elegans (Gasterosteus), 53. elongata (Cobitis), 198. elongatus (Abramis), 143. encrasicholus (Engraulis), 219. Engraulina (subfam.), 218. i Ergasilus sieboldi, 111. | Erythrinus, 214. erythrophthalmoides (Bliccopsis), 154. erythrophthalmus (Leuciscus), 175. rs (Scardinius), 152, 175. | erythrops (Cyprinus), 175. Esocini, 210. Esox (Gen), 210. Esox lucius, 210, 211. eurycephalus (Gobius), 68, 69. euxina (Sardinella) 219. Echinorhynchus proteus, 33. | “] 4 Î F. E farenus (Oyprinus), 139, 140. fario (Salmo), 206. fario (Trutta), 206. fasciatus (Aspius), 164. ferrugineus (Cottus), 35, 36. flesus (Platessa), 89. flesus (Pleuronectes), 89. fluviatilis altera (Trutta), 203. 2 (Anguilla), 236. » (Barbus) 128, 129. î. (Cobitis), 188. i coeruleus (Capito), 173. AR (Gobio), 133. ; (Gobius), 69, 70, 71. că (Lampreta), 276. î (Perca), 10. A (Petromyzon), 275, 276. rapax (Capito), 168. - sive Squalius minor (Capito), 186. var. lactea (Gobius), 71. -. » nigra (Gobius), 71. 5 vulgo flesus (Passer), 189. foliaceus (Argus), 111. fossilis (Cobitis), 194, 195. 5 (Misgurnus), 195 2 (Mustella), 195. frigidui (Leuciscus), 184. frissi (Leuciscus), 178, 183. Fundulus, 197. G. Gadoidei (Fam.), 93. Gadus lota, 84. Gadus spec., 84. Ganoidei (Ord.), 238. Gasterostea, 50. Gasterosteidae (Fam.), 43. Gasterosteus (Gen), 39, 44. Gasterosteus aculeatus, 52, 54. - aculeatus var. ponticus, 54. 5 argentatissimus, 53. 3 balloni, 53. i biarmatus, 52, 54. f; brachycentrus, 53. 3 elegans, 53. i g&ymnurus, 53. E leiurus, 53, 57. - neustrianus, 53, 57. PE platygaster, 44, 45. » p kessleri, 45. .) » > » » » niger, 46. E ponticus, 52, 53. = pungitius, 45, 46, 50. ȘI semiarmatus, 53, 57. % semiloricatus, 53, 57. zeometra (Piscicola), 111. germanorum (Orfus), 182. var. danubica, 45. 283 gibbosus (Cyprimus carpio var.). 116. gibelio (Carassius), 122. Si (Cyprinus), 122. glabra (Platessa), 89. glaber (Acipenser), 242, 243. Glanis, 93. glanis (Silurus), 92, 93. gmelini (Acipenser), 250, 271. Gobio, 133. gobio (Cottus), 35, 36. „ (Oyprinus), 133. Gobio fluviatilis, 133. fi Ti capitatus, 36. „ kessleri, 135. „„ obtusirostris, 133. „ uranoscopus, 135. „vulgaris, 133. Gobioidei (Fam.), 60 Gobiosoma, 60. Gobius (Gen.), 60, 133. ZA batrachocephalus, 65. îi caninus, 215. Și cephalarges, 67, 68, 69. 5 eurycephalus, 68, 69. îi fluviatilis, 69, 70, 71. var. fluviatilis, 70. lactea, 71. A za „ nigra, 71. gymnotrachelus, 70, 71. kessleri, 64. lacteus, 70, 71. marmoratus, 61, 62. martensii, 70. pe niger, 70. platycephalus, 65. FE platyrostris, 65, 68, 69, “5 ratan, 68. rubromaculatus, 61, 63. semilunaris, 61, 63. syrman, 68. si trautwetteri, 67, 68. grisalgine (Cyprinus), 178, 183, 187. grisalginii (Leuciscus), 183. giildenstaedtii (Acipenser), 240, 254. i forma typica (Acipenser), 261. var. acutirostris (Acipenser), 262. var. glabra (Acipenser), 255. var. golis (Acipenser), 261. E var. longirostris (Acipenser), 262, - var. scobar (Acipenser) 260. Gymnocephalus schraetser. 31. eymnothorax (Thymallus), 201. 202. gymnotrachelus (Gobius), 70, 71. gymnurus (Gasterosteus), 53. » » p 284 H. heckelii (Aspius), 161. i (Leuciscus), 179. Helopes, 241. Helops, 241. helops (Acipenser), 251. Hippocampus, 217. Holobostryches, 241. hucho (Salmo), 203. hungaricus (Cyprinus), 102, 115, 116, 117. A (Cyprinus carpio var.), 116. hungarorum (Acipenser), 254. Huso (Gen), 241, 264. Huso II, 243. Huso III, 246. Huso VI, 246, 251. Huso V, 254. huso (Asipenser), 254, 265. Huso huso, 264, 265. huso (Huso) 264, 265. Huso primus, 265. Husones, 241. idbarus (Cyprinus), 173, 184. Idus (Gen.), 172. idus (Cyprinus), 173, 182. „ (Leuciscus), 173, 182. Idus melanotus, 173. , ia var. orfus, 183. „ miniatus, 173. infundibuliformis (Botriocephalus), 213. iridea (Trutta), 200. italica (Perca), 12. d. jeses (Cyprinus), 173. » (Leuciscus), 173. K. kamensis (Acipenser), 246. Karass, 122. kessleri (Clupea), 220. i (Gasterosteus platygaster var.), 45. A (Gobio), 135. ch (Gobius), 64. kolarii (Carpio), 118, 125. „ “(Cyprinus), 116, 195. Kostera, 250. kostera (Acipenser), 254. krameri (Ambra), 215. PA (Umbrina), 275. L. Labrax lupus, 21. labrax (Perca), 21. „ (Salmo), 200. lactea (Gobius fluviatilis var.), 71. lacteus (Gobius), 70, 71. laevis. (Phoxinus), 188. Lampreta fluviatilis, 276. laskyr (Abramis), 150. „ (Abramis blicea var.), 152. „ (Blicea), 151, 152. „ (Oyprinus), 150. latus (Botriocephalus), 213. Latrunculus, 60. leiurus (Gosterosteus), 53, 57. leonhardi (Pseudobarbus), 132. lepusculus (Squalius), 187. Lernaeocera cyprinacea, 111, 124. Leucaspius (Gen), 170. 5 abruptus, 170. i deliniatus, 170. Leuciscus (Gen), 178. E alburnus, 158. și amarus, 136. A baldneri, 164. și bipunctatus, 164. R blicca, 150. buggenhagii, 148. cephalus, 185. cultratus, 156. leuciscus (Cyprinus), 187. Leuciscus dobula, 184. m dolobratus, 165. Leuciscus erythrophthalmus, 175. A: frigidui, 184. frisii, 178, 183. SI grisalginii, 183. heckelii, 179. 4 idus, 173, 182. A jeses, 173. d meidingeri, 178, 179, 183. - mento, 161. 5 nasus, 191. RA orfus, 173. pausingeri, 119. FE phoxinus, 189. D pigus, 182. A rutilus, 178, 179, 152. var. erythraea, 181. heckeli, 180. var. pausingeri, 179, :j sapa, 147. leuciscus (Squalius), 178, 186, 187, Leuciscus tinca, 126. 2 virgo, 178, 182, Alburnus lucidus, 166. Leuciscus vulgaris, 187. Leuckartii (Abramis), 148. i (Abramidopsis), 148, Ligula, 30. digrama, 18, 124, 913. A monograma, 124, 152. limi (Umbra), 214. Lionisci, 241. Lota (Gen), 84. lota (Gadus), 84. Lota, vulgaris, 84. lecidus (Alburnus), 158, 159, 165 Lucioperea (Gen), 14, 15, Lucioperea marina, 20 21, 33, 34. lucioperca (Perca), 15. Lucioperea sandra, 14, 15. lucioperca (Stizostedium), 15. Lucioperca volgensis, 19. Lucius, 211. lucius (Esox), 210. lumbricalis (Petromyzon), 277. lupus (Labrax), 21. luscus (Plasessa), 89. (Pleuronectes), 89. » ? MW. macrolepidotus (Cyprinus), 102. macrophthalmus (Scardinius), 176. macrostomus (Cottus Gobio var.), 40. A (Cotus poecilopus var.), 42. maeotica (Clupea resp. Alosa), 220. marina (Lucioperca), 20, 22, 33. i (Perca), 15. marinum (Stizostedium), 21. marmorata (Platessa flessus var.), 89. marmoratus (Gobius), 61, 62. marsiglii (Acipenser), 243. 5 (Phoxinus), 189. martensii (Gobius), 70. meidengeri (Leuciscus), 178, 179, 183. melanops (Abramis), 143, 145. melanotus (Idus), 173. melanotus var. orfus (Idus), 182. mento (Alburnus), 162. „ (Aspius), 161, 162. » (Leueiscus), 161. mentoides (Alburnus), 162. PA var. danubicus (Alburnus), 162. merga (Cobitis), 197. Mesocentre, 241. microlepidotus (Abramis), 140. microstomus (Cottus), 35, 36. 5 (Cottus gobio var.), 40. p. (Cottus poecilopus var.), 42. miniatus (Idus), 173. Misgurnus fossilis, 195. 285 moles (Carassius), 122. „ (Cyprinus), 122. monograma (Ligula), 124. Mugil (Gen). 73. „ auratus, 76, 80. „ capito, 82. „ caphalus, 74. că SE var. A., 82. „„ chelo, 78. „ ramada, 82, „ saliens, 81. Mugiloidei, 73. Muraena anguilla, 235. Muraenoidei (Fam.), 92, 935. Mustella, 84. Mustella fossilis, 195. mutabilis (Cariophyllaeus), 213. N. nackarii (Acipenser), 239, 255. E var. heckeli (Acipenser), 239. a „ nardoi (Acipenser), 239. N „» nasus (Acipenser), 239. Nasus, 191. nasus (Chondrostoma), 190, 191. „ (Cyprinus), 191. „ (Leuciscus), 191. Naucrates, 43. Nemachilus barbatulus, 197. PE î var. taurica, 197. Nematoideum siluri glanidis, 97. neustrianus (Gasterosteus), 53, 57. niger (Gasterosteus platygaster var.), 46. „ (Gobius), 70. nigra (Gobius fluviatilis var.), 71. „ (Trutta), 206. nigrescens (Alosa pontica var.), 224. nodulosus (Traenophorus), 213. nordmanni (Alosa), 219, 227. i (Cyprinus), 102, 116. nudiventris (Acipenser), 243, 244. nudus (Cyprinus), 103. O. oblongus (Carassius), 122. în (Oyprinus carpio var.), 117. obtusirostris (Gobio), 133. occelata (Taenia), 213. ochrodon (Aspius), 158. Opistocentre, 241. orfus (Cyprinus), 173. Orfus germanorum, 182. orfus (Leuciscus), 173. owsianka (Aspius), 170. Owsianka czernayi, 170. 3 Pachychili, 100. Palingenia, 248. pallasii (Schillus), 15, 19. Passer fluviatilis vulgo flesus, 89. pausingeri (Leuciscus), 179. Pelamys, 43. Pelecus, 155. Pelecus cultratus, 155, 156. Perca (Gen), 10. Perca 1, 10. „ asper, 19, 23. „ cernua, 28. » fluviatilis, 10, 11. „ italica, 12. „ labrax, 21. „ lucioperea, 15. „marina, 15. „ schraetser, 31. „secunda, 28. „ Volgensis. „ zingel, 25. Percarina demidoffii, 33, 34. Percoidei (Fam.), 10. petenyi (Barbus), 131, 132. Petromyzon (Gen), 275. i branchialis, 26. Ș planeri, 26. Phoxinus (Gen), 188. phoxinus (Oyprinus), 188. Phoxinus laevis, 188. phoxinus (Leuciscus), 1899. - (Marsigli), 189. Phoxinus primus, 163. A secundus, 158. Physostomi (ord.), 92. pigus (Leuciscus), 182. piltschardus (Clupea), 220. Pisces, 9. Piscicola geometra, 111. pisciculus I, (Asper), 25. pisciculus II (Asper), 23. planeri (Petromyzon), 276. Platessa flessus, 89. » » Pa glabra, 89. g luscus, 89. platycephalus (Gobius), 65. platygaster (Gasterosteus), 44, 45. „ platyrostris (Gobius), 65, 68, 69. Pleuronectes (Gen), 88. Pleuronectes cicatricosus, 89. i flesus, 89 PA luscus, 89. Pleuronectidae, 88. plotizza (Scardinius), 176. var. marmorata, 89. 286 poecilopus (Cottus), 35, 40, 41. 5 (Cottus gobio var.), 41. pontica (Alosa), 218, 220. - (Clupea), 220, 227. ponticus (Gasterosteus), 52, 53. FE (Gasterosteus aculeatus var.) 54. - (Salmo), 200. primus (Huso), 265. » (Phoxinus), 163. Pseudobarbus leonhardi, 132. Pungitius (Gen), 50. Pygmaeus (Acipenser), 243, 246, 254. R. ramada (Mugil), 82. rapax (Aspius), 169. rapax (Cyprinus), 168. ratan (Gobius), 68. ratzeburgii (Acipenser), 252. regina (Cyprinus), 102, 115. rex eyprinorum (Cyprinus), 102, 106. Rhodeus (Gen), 135. 5 amarus, 136. Rhombus, 88. rivularis (Cyprinus), 189. rondeus (Squalius), 187. rossica (Acerina), 33. rostratus (Antaceus), 251. (Squalius), 187. Rubellus, 175, 179. rubromaculatus (Gobius), 61, 63. russac (Alosa pontica var.), 226. ruthenus (Acipenser), 246, 271. i var brevirostris (Acipenser), 250, e var. gmelini (Acipenser), 250. rutilus (Cyprinus), 179. » (lieuciscus), 152, 178, 179. p Var. erythraea (Leuciscus), 181. i » heckeli (Leuciscus), 180. rutilus var. pausingeri (Leuciscus), 179. rysela (Chondrostoma), 191. Ss. Salar aussonii, 206. salar fario (Salmo), 206. saliens (Mugil), 81. Salmo (Gen), 203. „ fario, 206. „ hucho, 203. „ labrax, 200. „ ponticus, 200. „salar fario, 206. „ salvelinus, 200 „ thymallus, 201. Salmo fario aussonii, 206: 287 Salmonidei, 92, 200. Stizostedium lucioperca, 15. salvelinus (Salmo), 200. » marinum, 21. sandra (Lucioperca), 14. » volgense, 19. Sarachi congener, 155. streber (Aspro), 23, 27. Sardina dobrogica, 219. Sturio, 241. Sardinela euxina, 219. Sturio I, 246. sapa (Abramis), 146, 147. ca II, 246. » (Oyprinus), 147. sturio (Acipenser), 239, 252, 254, 255, 262, 263 scardafa (Scardinius), 176. & Sturiones, 241. . Scardinius (Gen.), 175. i sulinae (Clupea), 219. > dergle, 176. Syngnathus, 217. î erytrophthalmus, 152, 175. syrman (Gobius), 68. î macrophthalmus, 176. Pi plotizza, 176. E scardafa, 176. Schillus pallasii, 15, 19. Schistocephalus dimorphus, 59. schraetser (Acerina), 31. PD (Perca), 31. schraitser (Acerina), 31. schreibersi (Abramis), 147. schroetser (Gymnocephalus), 31. schypa (Acipenser), 243, 255, 256. Scleroparei (Fam.), 35. secunda (Brama), 117. ; (Perca), 28. secundus (Phoxinus), 158. semiarmatus (Gasterosteus), 53, 57. semiloricatus (Gasterosteus), 53, 57. sericeus (Cyprinus), 136. seuruga (Acipenser), 251. Shipa, 241. Shipacei, 241. sieboldi (Ergasilus), 111. siluri glanidis (Nematoideum), 97. Siluroidei (Fam.), 92 Silurus (Gen), 93. Silurus spec., 84. Silurus glanis, 92, 93. T. taenia (Acanthopsis), 198. taenia (Cobitis), 198. Taenia occelata, 213. taeniatus (Cyprinus), 168. tauricus (Alburnus), 166. Teleostei (Ord.), 9. Telestes agassizii, 191. Temnochili, 100. Temnodon, 43. Thymallus (Gen), 200, 201. i E gymnothorax, 201, 202. thymallus (Salmo), 201. Thymallus vexillifer, 201. > vulgaris, 201. Tinca (Gen), 196. Tinca cerysitis, 126. tinca (Cyprinus), 126. t tinca, (Leuciscus), 126. Tinca vulgaris, 196. Traenophorus nodulosus, 213. trachurus (Gasterosteus), 52, 53, 57. trautwetteri (Gobius), 67, 68. Trigla, 35. truncatus (Cyatocephalus), 213. Solea, 88. Trutta (Gen), 206. Squalius (Gen), 184. fario, 206 » ? : : Sepia A 184, 185. „ fluviatilis altera, 203. 5; chalybaeus, - iridea, 200. „ deliniatus, 170, o atm pi „ dobula, 184. ș pat Squalius dobuala X Alburnus lucidus, 165. SA lepusculus, 187. și leuciscus, 178, 186, 187, 5 rondeus, 187. rostratus, 187. specularis (Cyprinus), 102. stellatus (Acipenser), 250, 251. i var. donensis (Acipenser), 252. - (Antaceus), 254. Sterledi, 241. Sterledus, 241. sterleta (Acipenser), 246. U. Umbra (Gen), 215. umbra (Cyprinodon), 215. Umbra krameri, 215. Umbra limi, 214. Umbridae (Fam.), 92, 214. Umbrina krameri, 215. uranoscopus (Cyprinus), 135. (Gobio), 135. 288 V. vulgaris (Barbus), 129. i (Carassius), 121, 122. vetula (Abramis), 139, 14v. su (Gobio), 133. vexillifer (Thymallus), 201. i (Leuciscus), 187. vimba (Abramis), 143. ȘI (Lota), 84. „ (Cyprinus), 143, N (Perea), 11. virgo (Leuciscus), 178, 182. i (Tinca), 126. volgense (Stizostedium), 19. Si (Thymallus), 201. volgensis (Lucioperea), 19. . volgensis (Perca), 19. | vulgaris (Acerina), 28. Z. S, (Alausa), 227, 228. A (Anguilla), 235, 236. zingel (Aspro), 25. (Aspro), 23. » (Perca), 25. NICE AT, PABE BIC DE NUME POPULARE DE PEŞTI, INSTRUMENTE ȘI INSTALAȚII DE PESCUIT. A. Abaza, 18, 270. Ableţ, (lip.), 161. Achbalâc, 19. Ahele, 237, 259. Alabalâc, 14. Albitură, 142, 152. Aleonul, 208. Anghila, 237. Asproesera, 19. Ataman, 270. Avat, 167, 169, 170. Ave, 113, 142. B. Babca bieloi, 181. Babe, 40. Babele, 40. Babi, 40. Babuşcă, 181. Babuşșcă albă, 181. Babușcă cu pana roșie, 177. Babușca Krasnoperca, 177. Babușcă roșie, 177. Balaban, 16. Bălos, 181. Balâc, 259. Bâicioc, 64, Bâstrug, 74, Batog, 269. Batcă, 150. Bătculiţă, 152, Batcă corcită cu Roşioară, 155. Behliţa, 138, 172. Beldiţa, 163. 165. Belizna, 170. (2. 82. A. R.—Publ, Adamachi. III. Antipa, Ihtiologia, Beluga, 270. Berchiţă, 165. Biban, 10, 14. Bieliţă, 181. Bielogalafea, 224. Blehniţă, 136, 138. Boarcă, 136, 138. Bobleţ, 161. Boblete, 161. Boerănaş, 103. Bogsar, 245. Boişte, 190. Boiştean, 38, 188. Borfete, 190. Boţog, 146, 148. Boulean, 170. box (Crap), 118. box (Şalău), 22 Breana, 131. Butarga, '%6. Butz, 40. C. Calaci balâc, 158. Călcătoare, 77. Camănă, 249. Cambulă, 89. Cap de mops, Cap de delfin, Capacul, 114. Câră, 199. Caracudă, 121, 124. Caracudă țopârlească, 124. Caracudia, 124. Caraghioz balâc, 161. Caras, 124. Cărășel, 124. LA) DE 9 189) Carmace, 245, 249, 253, 269. Cărmăcuţe, 249. Cărmăcuţe de cegă, 249. Cârjanca, 141, 142. Cârlige cu nadă, 14. Cârlige de fund, 25. Cârligul, 114. Cârlionţul, 161. Castri, 73. Caţivelopsaro, 170. Cazal canat, 31. Ceciugă, 249. Cecușca, 270. Jegia, 246, 249. Cegă cu botul scurt, 251 Cegă corcită cu Păstrugă, 271. Cegarniţă, 249, 27. Cegă de mare, 271. Cercala, 40, 134. Chefal, 73, 82. Chefalul mare, 74, 76. Chefalul cu cap mare, 76. Chefal cu coada lată, 82. Cheag, 269. Chipeel, 161. Chișcar, 196. Chisoarcă, 1'72. Cigă, 249. Ciciugă, 249. Cihon, 158. Cinghine balâc, 170. Ciobacă, 131, 203. Ciopic, 20. Ciopeie, 21. Ciortan, 114, 124. Ciortănică, 114. Ciortan corcit, 126. Ciortocrap, 114. Ciornagalafea, 226. Ciros, 229. Cirus, 229. Ciuciu, 114. Ciuciulan, 114. Ciuciulică, 114. Civiu, 19. Clean, 184, 186, 198. Clean corcit cu Obleţ, 166. Cleiu de Morun, 269. Clen, 186. Clone, 97. Cobcă, 114. Cobee, 254, 259. Cocioc, 172. Cociorvă, 131. Coconari, 165. (orbancă, 152. Corcitură de Biban cu Șalău, 33. 290 Corcitură de Crap cu Caracudă, 136. = » Cosac cu Batcă, 148. : „ Batcă cu Babuşcă, 153, 154. . „Clean cu Sorean, 166. Ai „ Obleţ cu Tarancă, 167. „ Nisetru cu Viză, 272. „Morun cu Păstrugă, 272. Corpancă, 152. Corpănică, 152. Corpacă, 152. Cosac, 145, 152. Cosăcel, 138. Cosac caraghioz, 146. Cosac nemeş, 146. Cosăcuţă, 146. Cosac cu botul turtit, 148. Cosac coreit cu Batcă, 148. Cosace, 225. Coşul orb, 114. Coșul de răchită, 128. Costris, 14. Costruș, 14. Coteţ, 14, 19, 113, 124, 128, 152. Coteţ bulgăresc, 78. Coteţ de stuf, 161. Crăeș, 190. Crap, 114, 115, 101. Crăpeian, 114. Crap de Dunăre, 115. Crap box, 118. Crap cu spinarea groasă, 115. pin sli FA ridicată, 116. Crap gol, 103. Crap ghebos, 116. Crap săltăreţ, 117. Crâsnic, 134, 140. Crestaş, 134. Cuţitoaie, 199. D. Daldon, 269. PA Daviţa, 174. | Dinamita, 208. Dvosnasnoi (rus.), 260, 269. E. Eric, 77. Bssence d'Orient, 160. G. Gard, 19. Gard cu leasă, 98, 124, 190. Gărduţul cu”legănuş, 134. Gărduţul cu leasă, 40, 134. Gard cu limbi, 77, 114. Garduri de piatră, 193. Gârle de chefal, 77. Ghelci, 52. Ghelmeș, 52. Ghiondere, 113. Ghiban, 14. Ghiban cu pana roșie, 14. Ghiban alb, 14. Ghiborţ, 28, 30. Ghigorţ, 30. Glăvoace, 40, 67, 72. Glăvoace mică, 64. Glossis (grec.), 91. Goghie, 181. Goliş, 261. Grindel, 196, 198, 38. Grindeiușă, 198. Guran, 19. Gușter, 152. Guvidie, 64. Guvidii de baltă, 67. 5 „ Brates, 67. „mici, 64. H. Halău, 14. Hanus, 14. Haut, 169. Havat, 169. Havut, 169. Helios, 237. lam-balâc, 98. laprac, 98. larmă, 98. Icran, 210. Icreană, 270. lere de chetal, 76. Ilan balâc, 237. arii, 773. Impăratul Babuştei, 182. Impăratul Cegăi, 250. Impăratul Crapului, 103. Impăratul Plăticăi, 141. Inchisori, 114. Jamna, 131. Joltomeasa, 174, K. Kaliușcea, 59. Kalma, 33. Karaghioz, 225. Kedrin, 59. Kirmizic canat, 177. Kiutuc, 260. Klowotsch (Heck. u. Kner), 40 Korop, 114. Krasnoperea, 177. L, Laban, 74, 16. Labani, 76. lăptaş, 19, 25,27, 114, 87. Laskir, 152. Lăteaţă, 138. lavraki, 21. Leasă, 14, 113, 145, 158. Legănuşul, 134. Lejnic, 134, 193. Licurin, 76. Lijaboc, 69. Limbă (Peşte), 91. Limbi, 19, 77. Lin, 126, 128. Linos, 128. Lipan (pește), 38, 201. Lipan (plantă), 208. Lostiţă, 205. Lostocă, 205. Lostosă, 205. lostoză, 205. Lostriţă, 203, 200. Luniţă, 124. Lupul bălții, 212. M. Mântuș, 87. Maţe negre, 191, 193. Mareana, 2'70. Mârliţa, 213. Mârloaie, 213. Mavraki, 73. Mbreană, 131. Meles, 33. Mersan (ture.), 260. Mersini (grec.), 260. Mersin iavrusu, 254. Midhai, 87. Midhoc, 87. Mihalţ, 84. Mineioe, 231. Mitiliea, 97, 948, Mitroace, 67. Mitrocari, 67. Moacă, 98. Moace, 40. Moină, 198. Molan, 198. Molete, 198. Morunaș, 143, 145, Morun, 264, 280. Morun boes, 270. Morun hermafrodit, 270. Morun corcit cu Nisetru, 273, Moslad, 208. Moș, 31, 52. Moş cu 3 ghimpi, 59. Mreajă, 131, 86. Mreja, 131, 86. Mreana, 128. Mreana cenușie, 132. galbenă, 131. pătată, 132. „roşie, 131. vărgată, 132. N. Naboinic, 270. Nada, 14, 131. Nas ascuţit (Chefal), 80. Năvod, 14, 113, 124, 126, 131, 142, 146, 158. Năvodul mie (dela munte), 186. Nisetru, 244. Nisipariţă, 199. Nouă ochi, 276. o. Oastia, 205. Obleţ, 158. Oblete, 161. Obleţi mari, 161. Obleţi de nare, 161. Obleţ coreit cu Babuscă, 167. Ubletia (grec.), 161. Obor, 77. Ocheană, 179, 177, 181. Ocheniţă, 177, 181. Oeclee, 161. Odorob, 114. Ofiţer, 118 Ogor, 237. Ohor, 237. Okoni (rus.), 14. Olocari, 114, 117. Oria, 97, 97, 253. Ostia, 87, 114, 131. Osetior, 260. Osetrin, 260. Ostreinos, 79. Pacios, 73, 76. Pahopsero, 174. Palămida sălbatică, 43, 52. Palămida de baltă, 44. Pană de somn, 97. Pastrugă, 251, 254. Păstrugarnita, 254. Pastrungă, 254. Păstrăv, 38, 39, 206, 209. Păstru, 209. Păstrăv american, 200. Perimet, 269. Perioz, 2170. Peritești, 249. Pește cu ghimpi, 59. Peşte de Piatră, 27. Peşte cu șapte nume, 170. Pește ţigănesc, 170, 51. Pești osoşi (ord.) 9. Peşti (Clasa), 9. Pietroşel, 215, 217, 52, Pietrar, 27, Pisiea, 91. Plasa, 25, 27. Platarin, '73, 82. Plătiea, 139, 142, 152. Plătică bocs, 142. Plătică jcoreită cu Roşioară, 149. Plătică corcită cu Babuşcă, 149. Plăticuţă, 138. Plătică răpănoasă, 141. Plava de Cegă, 249. Plava de Scrumbiţe, 229. Plaveă, 223. Pleava, 172. Pleter, 98. Pievuşcă, 172. Plevușcă de neam, 172. Piocăul, 131, 186. Plutica, 138. Poelăul, 86, 131. Poludionu (Vânt), 270. Porean, 134. Porecoi, 134. Porcoiaș, 134. Poreuşor, 133, 134. Porcușorul ordinar, 72. Porcuşorul de vad, 72, 134. Porij, 223. Podeţ, 193. Poduţ, 19%, Podust, 193. Praboi, 269. Pripoane, 14, 27. Pripoane de Cegă, 248, 249. Pripoane de fund, 114. „ faţă, 114, 97. N mici de tund, 25. Prostovol, 114. Pu.. ciobanului, 27, 67. » R. Radină, 78, 233. Raşcă, 113. Răspăr, 31, 33. Răstrungă, 254. Răsură, 248. Rânchiţă, 138. Ribeţ, 145. Ripeah, 260, 269. Rippa (Bielz), 25. Rissac, 228. Rizeafcă, 229. Rizeafcă mică de neam, 231. Rogojina de Chefali, 78. Roşioară, 138, 175, 177. Roșioară cu pana roșie, 177. Rusalii, 248. Ss. Săbieioară, 158. Sabiţa, 155, 158. Săbioară, 158. Sabiiţă, 158. Sacul, 86, 131, 186. Sacul de pleavă, 172. Sacul de plevușcă, 172. Salău, 14, 19. Salâu, 19. Salău armenesc, 20. Şalău bălan, 19. Salău boes, 22. Şalău de mare, 21. Șalău vărgat, 19. Şaran, 114. Saranet, 114. Sardeluţe, 234. Sarianaki, 73. Sârmă, 172. Sârmulița, 12. Sazan, 114. Sazani, 114. Sborş, 52. Scobai, 193. Scobar, 191, 193, 261. Scorpios, 31. Serâmbii, 229. Scrumbia, 219. Serumbie de Dunăre, 219, 224. Serumbii de Dunăre cu cap alb, 224. cu cap negru, 225. A mici de Dunăre, 229. Serumbie mică de neam, 234, 231. Serumbioară, 231. | Scrumbiţe, 229. Secret, 20. Seică, 131. Seledez, 224. Şerpar, 196. Setcă, 233. Seteă de Cambulă, 91. îi sehefali "77. E „ Cegă, 2149. Rizeafeă, 229. Sevriuga, 254. Sglăvoace, 40, 36. Sglăvoagă, 40. Sglăvoc, 40. Șialâu, 19. Sialâor, 19. Singhil, 73, 50. Şip, 262, 263. Sirecuri, 78. Smialţ, 8. Somn, 39, 93, 98. Somn iaprac, 98. Somn pană, 95. Somotei, 98. Sorean, 16]. Soreată, 161. Spatopteros, 13, 79. Spatopsaro, 158. Spusc, 77. Ştiucă, 210. Știuculiţă, 213. Stiulbue, 151. Stoicesc, 161. Stoiceţ, 161. Straja, 131. Strapezan, 19. Sudac, 19. Suduc, 19. Sula, 19. Sulă, 27, 117. Sulari, 25, 114. Sulac, 117, Suletnie (Crap). 114, 117. Sulinar, 117. Suliotki bjelogalava, 224. Suliotki ciornagalava, 226. Suloi, 114, 117. de Scrumbie de Dunăre, 233. T. Taharău, 181. Talian, 108. 'Târâtoarea, 249. Tărăbuc, 172. Taran, 181. Tărbur, 172. Tărbuf, 172. Târboc, 172. Tifan, 25, 27, 145. Tilka, 231, 'Timleac, 270. Toană (de năvod, de setcă, etc.), 223. Trapezan, 19. Turnabalâc, 213. Turta lupului, 208. Turpac, 270. pi Târâitori, 160, 161. Târâitori Corciomani cu Bălos, 167. Tărancă, 181. Ţărăncuţă, 181. Tipar, 97, 194, 196, 236, 276. Topa, 145, 148. U. VUelei, 161. Ulucari, 114, 117. Unâiţă, 14, 25, 131. 294 V. Văduviţă, 172. Văduvioară, 174. Vâigan, 170. Vâlcan, 170. Vâlsan, 170. Vârlan, 198. Vârluga, 199. Vârşi, 14, 224, 128, 146, 152. Vastranos, 174, 19, 80. Vătaf, 270. Verdete, 188. Verdeț, 190. Verizop, 186. Vetrice, 248, 257. Veziga (rus.), 269. Vintire, 14, 113, 142, 152. Virezub, 178, 186. Virizop, 178. Visila, 97, 161, 196. Viz, 245. Viza, 242, 245. Viză galbenă, 263. Voli, 74. Voloc, 25, 152. Vostoc (vânt), 270. Vrespere, 170. E | Vulenos, 98. i | Vyresub, 178. Z. Zăton, 14, 113. Zăvod, 269. Zvârlugă, 195, 199. DD) ) Po D= TABELA |. „ Perca fluviatilis Lin. ?/, din mărimea naturală. „ Imeioperca sandra Cuv. et. Vul. 1/, din măr. nat. „ Lucioperca volgensis Pall. 2), din măr. nat. » » » var. caput delphini. Monstruozitate cefalică. 27, din măr. nat. Craniu de SŞalău bocs; capătul posterior al fălcii superioare este des- prins dela inserţiunea sa și împins puţin înainte. Acelaș, craniu văzut de sus. Lucioperca sandra Cuv. Monstru. 1/; din măr. nat. Capul boes; ochiul stâng exophthalmie, cel drept lipsind cu totul. „ Acelaş. Capul văzut pe partea dreaptă. Se vede locul ochiului dispărut. Orbita e acoperită cu o placă osoasă ascunsă sub piele. E: ) Antipa. Fauna ichtiologica a României. i, UA Academia Romănă. — Publ. Adamachi III. EI = E 9 AS > IT L:= Ei SI = o RE, &. > B 3 3 3 = A )) TABELA II. 9. Aspro slreber Sieb. Mărime naturală. 10. Aspro zingel Cuv. 1], din măr. nat. 11. Acerina cernua Lin. măr. nat. 12. Acerina schraelser Lin. măr. nat. 13. Coltus gobio Lin. măr. nat. Exemplar având pectoralele cu dungi trans- versale foarte slab pronunţate. 13 a. Coltus gobio Lin. măr. nat. Exemplar având pectoralele fără dungi transversale. 13 b. Cottus gobio. Gura. 14. Colus poecilopus IHech. 15. Gasterosteus platigaster hessler. 2 ori măr. nat. 15 a. » » » discul ventral cu spinii ventrali des- chişi ; 2.5 ori măr. nat. 15 b. » » » discul ventral cu spinii ventrali în- chiși. 16. Gaslerosteus aculeatus Lin. torma tipică. Măr. nat. 16 a. » » » discul ventral. 16 b. » » » 2 plăci osoase dela mijlocul corpului. 17. Gasterosleus aculeatus var. ponticus. 2 ori măr. nat. IT a. » » » » discul ventral. lib. » » » » 2 plăci osoase de sub spinul al 2-lea dorsal. âniei. A Antipa. Fauna ichtiologică a Rom — Publ. Adamachi III, ănă. . Academia Rom Tab, Phototypie M. Jafie, Vienne. = sita ac a iei ciinii tii de aia m: A Aici adi titi fie tate initia ă ace a Al a ai TABELA III. 18. Gobius HKessleri Giinther. */,, din măr. nat. Exemplar din Lacul Bra- teș. — a) Exemplarul văzut în profil; D) aripioarele ventrale contopite la un loc având forma unei pâlnii; €) exemplarul văzut pe la partea dorsală. 19. Gobius trautvelleri Kessler. Exemplar din Dunăre în faţa Brailei, la oura Gâvrlei dela Feldpost. Măr. nat.; a) exemplarul în profil; b) capul văzut pe partea dorsală. 20, Gobius fluviatilis Pal. Exemplar prins în gârla dela Feldpost lângă Braila. Coloarea albicioasă. Măr. nat. 4) exemplarul în profil; 5) capul văzut dela partea dorsală. 21, Gobius marmoralus Pall. Exemplar prins în lacul Sinoe. Măr. nat. a) exemplarul în profil; b) partea dorsală (schematic). 29, Gobius cephalarges Pall. Exemplar prins în lacul Razim. %u din măr. nat. a) exemarul în profil; b) capul văzut dela partea dorsală. Antipa. Fauna ichtiologica a României. | Academia Romănă. — Publ. Adamachi III, 22 F'hototypie M. Jaffe, Vienne. PI a Pi TABELA IV. Fig. 23. Mugăl cephalus Cuv. Exemplar prins în Lacul Sinoe. */, din măr. nat. a) exemplarul în profil; b) partea dorsală a capului. » 24. Mugil chelo Cuv. lxemplar prins în Gârlă Comisia la lacul Sinoe. %/, din măr. nat.; a) Exemplarul în profil; 0) capul văzut dela partea dor: sală; c) capul pe la partea interioară spre a se vedeă lorma spaţiului | jugular; d) secţiune transversală în corp în dreptul primului radiu al primei dorsale; e) capul cu gura deschisă spre a se vedeă poziţia ma- xilarelor superioare laţă de suborbitare. » ba, b,c. Mugil auratus Risso. Exemplar prins la Jurilofea în Lacul Razim. 37, din măr. nat. Antipa. Fauna ichtiologică a României. Academia Romănă. — Publ. Adamachi III. Tab IV Fu SNC ip | LDA AU AP i n (8185 B sii a paie vai ct eat pere N SPRIE SUTA A UA AAA A AA SR SE SI a VL AN ATA A A 0 SSC ITU ÎL A AIA AA MVA ARI jopecestttrotti set vii si D/A Ag AA EA A Pi Ă | Aa A %, SIN d cl | | A A | NI AS i / >4 07, „(00 PEN d AA 7 0 XAU A N / suf ie -< .c m ir a 1. Phototypie M. Jafte, Vienne | » 26. TABELA V. Mugil saliens hisso. Exemplar prins în lacul Mangalia. */; din măr. nat.; a) profil; D) capul dela partea dorsală; c) capul dela partea ven- trală; d) secţiune transversală în corp în regiunea inserțiunii aripioarelor ventrale; e) capul cu gura deschisă spre a se vedeă poziţia și forma oaselor maxilare superioare şi a suborbitalelor. Mugil capito Cuv. */, din măr. nat. Exemplar prins în gârlele dela Ju- rilofea; a) profil; b) capul pe la partea interioară; e) capul pe la partea superioară; d) secţiune transversală în dreptul primului radiu al ari- pioarei dorsale; e) capul cu gura deschisă; /) secţiune în corp în dreptul ultimului radiu al analei. Chefal monstru, probabil Mugil capilo, pescuit în lacul Sinoe. ”/,, din măr. nat. Are vertebrele în mare parte lipite între ele (scolioză). Chefal bocs, probabil Mugil calus, din lacul Razim, măr. nat. Oasele frontale sunt foarte curbate la partea lor anterioară ca și la Crapul și Salăul boes, AA Pet be & ii bate aie Ă i pe E Si ERAI ji 7 e a . pă . p 5 2 x A A de ARE Aa TE i = 3 mia Ă d uita Sa i [i i h A $ [i DL ie LAN d -T) A S. 4 A) dt, ri pi a XR ARD Ta i N + it ae . . d - . . . E Ş - NA a es CEA Pt" + A .] h 9 dag aid y Fi 2 : . - m ee NU . . bd i: . * 3 A 2 u i FI 4 . Po „5. 1 2 AIE a e e i Sua a . Lă ră D “— E! 49, > 50 > 51 » 52 a. BA. TABELA X. Tinca vulgaris Cuv. Lin. Exemplar din bălțile Dobrogei. */, din măr. naturala. Lin cu abdomenul umflat şi plin cu un lichid seros. (Caz patologic, Hidropisie). Exemplar pescuit în balta Matiţa din Delta Dunărei. ?/, din măr. nat. „ Barbus fluviatilis Agass. Mreana. 1/, din măr. nat. Exemplar pescuit în Dunăre la Gura Siretului. . Barbus pelenyi Ileck. Mreana. vânătă. Exemplar pescuit în Bistriţa. +/; din măr. nat. „ Rhodeus amarus Agass. Blehniţa sau Boarca. Exemplar din Lacul Zna- gov. Măr. nat, Gobio fluviatilis Cuv. Porcușor. Exemplar din Bistrița. Măr. nat. Gobio uranoscopus Agass. din Bistriţa. Măr. nat. 4 A âniei. Rom gica a Antipa. Fauna ichtiolo ea COCA (CX cau Publ. Adamachi III. ănă, — u Academia Rom ap Xe “ ii pl dati e E ue au ct Piri a aia 08 al aa ii Ti e) î A DRP Teac, A CO) 9) >) CMS: oi Da ) > ha e y ORĂ i CRRA 3) Ad SS = Phototypie M. Jafie, Vienne. Fig. ) DD. Abramis 56. Abramis brama. Monstruozitate cephalică cu cap de bocs. "din măr. nat. 57. Abrams naturală. 58. Abramis naturală. 59. Abramis TABELA XI= brama Lin. Plătica. ?/, din măr. nat. Lacul Brateș. vimba Lin. Morunaș. Bălţile din Delta Dunărei. */, din măr. ballerus Lin. Cosac. Bălţile din Delta Dunărei. $/, din măr. sapa Pall. Bălţile dela Tulcea. %/, din măr. nat. Academia Romănă. ichtiologica a României. -- Publ. Adamachi III. Phototypie M. Jafte, Vienne. TABELA XII. 60. Abramis brama X Leuciscus rulilus Sieb. Coreiiură de Plătică cu Ro: şioară. $/, din măr. nat. a) Exemplarul văzut în profil; b) Exemplarul văzut pe partea dorsală pentru a se vedeă forma solzilor pe linia dorsală. 6: Blicca bjorlna Lin. Batca. Bălţile Dobrogei. */, din măr. nat. 6 Pelecus cultratus Lin. Sabiţa. Balta Greaca. ?/, din măr. nat. 6: Aburnus lucidus Ileck. Obleţul; din Siut Ghiol; măr. nat. Antipa. Fauna ichtiologică a României. Sa ze SC — Publ. Adamachi III. ănă,. Academia Rom Phototypie M. Jafi€, Vienne. TABELA XIII. . Alburnus chalcoides var. danubicus nov. var. Obleţi mari. Dunăre (Ga- laţi), măr. nat. . Alburnus bipunetatus Lin. Beldiţa. Bistriţa măr. nat. „ Aspius rapoxz Agass. Avatul. Bălţile Brăilei. ?/, din măr. nat. „ Leucaspius delineatus Sieb. Sârmuliţa. Lacul Znagov. Măr. nat. „. dus melanotus Hech. u Km. Văduviţa. Balta Călărași. */, din măr. nat. „ Scardinius erzlhrophihalmus Lin. Roșioara. Bălţile din Delta Dunărei. 2/;-din măr. nat. = Antipa. Fauna ichtiologica a României. j Dupa ate) a ua ia adela Eat et II 7300999973 > S) (Rt ] d Tab. XIII. Phototypie M. Jafis, Vienne 9, ) i AA LĂA V/ XX) Ă $, y ) D)) TABELA XIV. „ Leuciscus rutilus L. Babuşca albă. ?/, din măr. nat. 2. Leuciscus virgo IHeck. Bălţile din Delta Dunărei; ?/, din măr. nat. „ Squalius cephalus Lin. Clean. Exemplar pescuit în Dunăre în Aprilie. ACR =! Ei = U „a a. > Ea 9 = 9 iz a DD) )) ) )) „84. 85. 56. 37. 88. 89. TABELA XVI. Alosa pontica var. Danubii Anlipa. Gura St. Gheorghe. 3/4 din măr. nat. a) peştele în profil; b) capul văzut de sus; c) botul văzut de sus spre a se arătă crestătura dela mijlocul tălcii superioare. Alosa pontica var. nigrescens Anlipa. Dunăre, Gura Sf. Gheorghe. */, măr. nat.; d) peștele în profil; b) capul văzut dela partea dorsală. Alosa pontica var. hussac. Antipa. Gura St. Gheorghe. */, măr. nat. 4) peştele în profil; b) capul văzut de sus; c) partea superioară a gurii cu 3 pete de dinţi mici pe oasele palatine și vomer; d) partea interioară a gurii cu dinţii pe falcă și limbă; e) botul cu crestătură mediană a fălcii superioare. Alosa Nordmannii Antipa. Rizeatea. 3/, din mărimea naturală. Dunăre, Galaţi. a) profilul peştelui; b) capul dela partea superioară; c) cerul gurii cu dinţii de pe oasele palatine și vomer; 4) partea inferioară din inte- riorul gurii cu limba. Clupea cultriventris Nordm. Lacul Sinoe. %/, din măr. nat. a) peștele; b) botul. Clupea delicatula Nordm. */, din măr. nat. Lacul Siutghiol. a) peştele; b) capul separat cu gura deschisă; e) capul văzut pe partea dorsală. NI TI V (Aă SĂ LUI UNA ul i PAI —.—_——_—_— pr "O .— Ss MARCA 0 ee A | Pi ANS îi 4 [ti Mau i PATA (pa re joi pupa e MA A SMT pa POOL GSA ACR + AT Li hi ) i MU A Va fi pică SAI e VA, ORA MACO A ji Asti disp MANA tau y A at UNU fi i 4 MANU Aaa ţ S | HI i | TI | i. | | | | | AR Li ' | || | | a 1 VĂ | j Lă pi i 00 | ARI | i | (N. | | | | | (N îi | i i $ | | | să PE ] j | NI | Id N Se Lua Ve MAE DA Ă 4 d a is Ip 4] Li | | „ou săli da Mad NO j D, SE | i A ? 99; 99 99 100. 101 102 TABELA XI. Acipenser giildenslacdiii Brandt. Nisetru. 1; din măr. nat. a și 99 b. Capul pe partea dorsală și capul pe partea ventrală. c. 3 porţiuni de piele dela 3 exemplare diterite din dreptul discurilor al IV-lea și al V-lea dorsale. Acipenser giildenstaedtii Pr. lorma tipică; văzut pe partea dorsală. l'o- tegralie. Caracteristic: forma scutelelor cari sunt foarte mici și stelare, “precum și lontanelele dintre plăcile occipitale şi parietale pe cap. și Fig. 101 a și 102. Fotografie, Acîpenser giildenstaedtii Br. var. scobar. a și 103. Acip. giildenstaedtii var. golis. Fotogratii. r 4 d | E: P j | i ă * G . Li dj . . E E i - Antipa. Fauna ichtiologică a României. Publ. Adamachi III, | î: | h | | | Academia Romănă, — Tab. XIX. Phototypie M. Jafte, Vienne, | E a ra... .. TABELA XX. Fig. 104. Acipenser giildenstaediii Dr. var. golis. Fotogralie după un exemplar îm păiat. 104a. A. giildenstaedlii forma tipică. Fotogralie. 105. Acipenser giildlenstaedtii XA. huso. Bastard. Fotogralie după un exem- plar împăiat care a avut 120 kg. greutate. 106. Acip. giildenslaedtii var. longirostris n. var. Fotografie. 107 și 107 a. Acip. giildenstaedlii var. acutirostris pe partea dorsală și pe partea ventrală. Fotogralie. 108. Acipenser giildenslaedlii var. longirostris n. var. (probabil chiar o specie nouă). Fotografie după un exemplar conservat în alcohol. 108 a. Acelaş, o bucată de piele cu scutelele mici în formă de steluțe. 109 a, b, e. Dilerite stadii din desvoltarea lui Acipenser giildenstaedlii. Antipa. Fauna ichtiologică a României. Phototypie M. Jafte, Vienne TABELA XXI. Fig. 110, 110 a şi 110 b. 3 Nisetri fotografiaţi alături în 3 poziţii dilerite spre a se vedeă variaţiunea formei și lungimii botului, poziţiunea mustăţilor, | | forma gurii, ete., la diferite varietăți. » 111, lil a, 112 şi 112 a. 2 varietăți de Nisetru lutografiate în câte 2 po- zițiuni dilerite. » 113, 113 a și 113 D. Embrion de Nisetru încă nedesvoltat complet, având ov lungime totală de 2 cm. Discurile dorsale încă nedesvoltate complet și unite între ele printr'o membrană și împreună și cu aripioara dorsală. Discurile laterale lipsesc încă cu totul. Fauna ichtiologică a României. NIN vomita DRE Academia Romănă. — Publ. Adamachi III. | Tab. XXI, DI IN8! 112 Phototypie M. Jafie, Vienne. ari m +... TABELA XXII. Fig. 114. Piele de Acipenser giildenstaedlii, cu scutele foarte mici și rare, iar spaţiul între ele este cu totul neted. Fotografie. » 114 a. Piele aspră însă numai cu scutele mici. Fotografie. » 114 b și 114 c. Exemplare cu pielea cevă mai aspră și cu mai multe scutele. mici; între aceste încep a apăreă din loc în loc și steluțe mai mari Fotogralie, măr. nat. » 115. Piele de Acip. giildenstaedlii var. scobar. Fotogralie. Măr. nat. [ie A mâniei. 7 RETTAIETa Antipa. Fauna ichtiologică a Ro 114 a y Ei = S y Academia Rom Tab. XXII. 114 b bl. Adamachi III. “i Cc C car: Co dnei ăi TABELA XXIII. Fig. 116. Acipenser Slurio L. Exemplar de 2 m. lungime. 117 și 118. 2 capete de Acip sturio variind în dispoziţiunea plăcilor osoase de pe cap. 116 a. Acelaș, 2 discuri dorsale (al IV-lea și V-lea). 116 b. 2 discuri laterale din aceeaș regiune. Intre ele se vede câte o bucată de piele spre a se arătă forma rombică a scutelelor. 119 și 119 a. Acelaș. Capul și gura văzute dela partea inter. (Fig. 119 fotografie). = (15) = Ss (av! A Antipa. Fauna ichtiologica a Rom i „— Publ. Adamach ănă, Academia Rom Tab. XXIII. Phototypie M. Jaffe, Vienne. )) TABELA XXIV. Iuso huso L. Morun juv. 2; din măr. nat. — Caracteristic: seriile de discuri dorsale, laterale și ventrale foarte desvoltate. Pielea aspră și chiar cu câtevă scutele mici ca steluțele. Capul pe partea superioară; se văd plăcile osvase separate între ele prin spaţii goale. 2 din măr. nat. Capul pe partea ventrală. 2; din măr. nat. Morun puiu de Il kgr. greutate. Discurile dorsale, ventrale și laterale dejă cevă mai mici. Sentele foarte puţine, pielea aproape netedă. Morun adult de 100 kgr. greutate; discurile dorsale și laterale puţin desvoltate. Pielea cu totul netedă, fără scutele. Fig. 122 a. capul acestui exemplar, văzut pe partea dorsală; plăcile craniale slab desvoltate. Morun adult de 380 kgr. Discurile dorsale foarte mici, cele laterale reduse cu totul și ascunse sub piele; linia de discuri laterale indicată numai printr'o serie de liniuţe unind între ele rudimentele de discuri de sub piele. Discurile ventrale aproape dispărute. Pielea cu totul netedă. „LE P Li -. E, i [i : E a - + » i a inf A x 4 Ă tl 7 ş E ă D= ia . CA [ea N Ul pi NI AP e “ 4 Ei - ein hi a E i A - L == ă n Da = d 2 i i - 20 i = * j - a Se e A CEAI aa pa Daca e: za a 22 == SP PND SN INNA IONI Antipa. Fauna ichtiologică a României. | | | | | | ! | Academia Romănă. — Publ. Adamachi III. Tab. XXIV, Nu N N Phototypie M. Jafie, Vienne. LL. 57... iei damn, ÎN E 1d if , TABELA XXV. Fig. 124. Embrion de Huso huso L. de 23 m.m. lungime. Discurile laterale încă neformate de luc. Discurile dorsale reprezentate printr'o cută a pielii care la partea ei posterioară se unește cu cuta din care se va desvoltă apoi aripioara dorsală. In această cută se observă Il puncte sgârcioase ca niște sâmburi, din cari se vor desvoltă în urmă discurile dorsale; din aceste cele mai mari sunt la partea posterioară a corpului şi rnerg des- crescând către partea anterioară. Aripioara anală înconjoară aproape si- metric ambele părţi ale coadei și numai puţin începe a se indică locul viitorului lob inferior. Aripioarele pectorale şi ventrale sunt numai niște cute ale pielii, numai cu începuturi de radii sgârcioase. Plăcile osoase de pe cap nu au început încă a se desvoltă. Mărit de b ori. Desemnat cu Camera lucida. » 124a și 124b. Acelaș. Capul dela partea dorsală și dela partea ventrală; desemnat cu Camera lucida. » 125, 195a și b. Embrion de Huso huso L. de 20 mm., mărit de 5 ori. Des- crierea aceeaș ca și la Fig. 124. Membranele branchiale neunite între ele deasupra istmului branchial. Camera lucida. » 196, 196a şi b. Embrion de Huso huso L. de 35 mm. In 3 poziţiuni dife- rite: dorsală, ventrală și laterală. Discurile ventrale sunt încă în cuta de piele în care sau format și care încă tot e unită cu aripioara dorsală. Linia laterală e indicată printo cută de piele în care au început a se formă dela partea anterioară vreo 4 puncte sgârcoase cari se vor trans- formă apoi în discurile laterale. Caracteristic e aci că şi pe partea ven- trală în prelungirea aripioarei anale este o cută de piele care se întinde dela anus până pe la mijlocul abdomenului. Plăcile osoase cephalice încă nu au început a se formă. Aripioara caudală a devenit dejă heterocercă desvoltându-se lobul inferior. » I2fa şi b. Embrion de Huso huso de 34+ mm. Mărime naturală. Desemnat cu Camera lucida. » 128a şi b. Embrion de Huso huso LL. de 70 mm. Linia dorsală complet formată, discurile complet formate, iar cuta de piele care le uniă rămâne rudimentară între discuri. Pe cap se văd centrele de formaţiune a plă- cilor osoase. Discurile dorsale au mai mult forma de discuri opistocentre. » 129, 129a şi b. Puiu de Morun de 14 cm. lungime. Măr. nat. » 130. Puiu de Morun, 6 lg. greutate. Fotografie. » 131 şi 13la. Morun bocs. O monstruozitate cefalică. Ad 4 Antipa. Fauna ichtiologică a României. aertilaie aei i Dt a a a, Academia, Romănă. — Publ. Adamachi III. ea eee Phototypie M. Jafie, Vienne. TABELA XXVI. Fig. 132. Acipenser ruthenusX Acipenser stellatus Bastard. 1. din măr. nat. » 132a. Capul dela partea ventrala. 2; din măr. nat. » 132 b. O bucată de piele în regiunea discurilor V—VII dorsale. » 133, 133a și 133 b. (Din eroare de tipar pus 132 b). 3 Fotografii după di- ferite exemplare de corcitură de Cegă cu Păstrugă. (Acîp. ruthenusX A. stellatus Bastard). » 134, 18t%a, b, e, d. Acipenser ruthenusX A. stellatus Bastard. Exemplar de 1.10 m. lungime cu botul mai scurt decât la exemplarele precedente. Antipa. Fauna ichtiologica a României. Academia Romănă. — Publ. Adamachi III. Tab. XXVI. Phototypie M. Jafie, Vienne. TABELA XXVII. Fig. 135, 135a şi b. Acipenser giildenstaedtiiX IHuso huso. Bastard de Morun cu Nisetru. Exemplar mare de 120 kgr. greutate. Pielea numai cu scutele foarte mici. Gura în formă semilunară ca la Morun, buza de sus stran- gulată la mijloc, fără a fi însă ruptă în 2. » 136, 136a şi b. Un exemplar pescuit în mare în fața Gurii Sf. Gheorghe în lunie 1904, probabil un Bastard de Nisetru sau de Sip cu Morun (7?) 1, din măr. nat. » 137 Acelaș. Fotografiat. Tab. XXVII. "Publ. Adamachi TABELA XXVII. Fig. 138, 138a, b. Huso huso X Acip. giildenslaedtii Baslard. Juv. măr. nat.; 138 b mărit de 2 ori. » 139, 139a, b, c. Acipenser Giildenstaedtii X Acipenser stellatus Bastard. Juv. 1/;, din mărimea nat. » 140, 141 și I4la. Acipenser stellatus, X A. giildenstaedtii Bastard. Pui, mărime naturală. n Mi) lait) , | Li N NNARAR i ji IN) pu N! pu lu Antipa. Fauna ichtiologica a României. | IS le 277) 7 | Academia Romănă. — Publ. Adamachi III. A CN SAS a iti mata 140 „TI / IN AINS cana li ge = IA “ i Ta ia SE eee one ot oo NORRIS sf, AN fi „dn % Ana Lea li DR TI IEI 4/2 2 77 PP e => „XXVIIL. Phototypie M. Jafte, Vienne. Cp a Po Ev. TABELA XXI. Fig. 142, 142a, b, c. Acipenser stellatusX Iluso huso Bastard. Exemplar mare de 1.30 m. lungime. Fig. 142 c, o bucată de piele care e aproape netedă, fără scutele mari. » 143 capul dela partea dorsală a unui Bastard de Păstrugă cu Morun. Fo- togralie. » I4ta şi b. Un Bastard de Morun cu Păstrugă, alături cu o Păstrugă ade- vărată, fotografiaţi la un loc pentru comparaţie (Fig. 144 a Bastardul, fig. 144 b, Păstruga). Exemplare mari adulte de câte peste Im. lungime. 4 mp a i i aa iai N iei. Romani gica a Antipa. Fauna ichtiolo Tab. XXIX. ep ză ca li 000 DEE a 30 e Ir GB E Publ. Adamachi III. Figo. TABELA XXĂ. l45a, b, c. Bastard de Nisetru cu Păstrugă. Juv.'Măr. nat. Exemplar având buza superioară întreagă, deci sămănând la gură mai mult cu A. Giilden- staedlii. 146a, b, e. Bastard de Nisetru cu Păstrugă. Puiu, având botul lăţit ca la rață și gura asămănându-se mai mult cu gura dela Nisetru; buza de sus despicată. Măr. nat. 147, i4fa și b. Bastard de Nisetru cu Păstrugă. Puiu, măr. nat. Capul pe partea dorsală și pe partea ventrală precum și o bucată de piele mărită cu discurile dorsale şi laterale. 148. Anguila vulgaris Plem. 149. Petromyzon fluviatilis L. Măr. nat. Antipa. Fauna ichtiologica a României. 146 b SS II ISI RE aa = a _.. Po deea TABELA XXXI. Fig. 3fa și b. Impăralul crapilor (Cyprinus carpio var. împerator), o varietate de coloraţiune. » 70. Leuciscus rutilus var. erythraea [un caz patologic). » 93. Cegă roşie (un caz de erythrism). » 93a. Cegă albinos. d = î % ni TE AC pi Sa fă pt d TR LU Lip i N av i iu CARA ri) d d arie feri cu, ti . G i Ei r ) 4 i e ŞI - j - . y 9 si . “i Ai EI Ă 4 ce Si Antipa. Fauna ichtiologica a României. Academia Romănă. — Publ. Adamachi III. Tab. XAXXI. ee PL ad Phototypie M. Jafie, Vienne.